Mihail Eminescu - Scrisoarea II
De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?
De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?
Dacă tu ştiai problema ăstei vieţi cu care lupt,
Ai vedea că am cuvinte până chiar să o fi rupt,
Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă
A turna în formă nouă limba veche şi-nteleaptă?
Acea tainică simţire, care doarme-n a ta harfă
În cuplete de teatru s-o desfaci cape o marfă,
Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă,
Să le scrii cum cere lumea, vro istorie pe apă? --
Însă tu îmi vei răspunde că e bine că în lume
Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume,
Să-mi atrag luare-aminte a bărbatilor din ţară,
Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară,
şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. --
Dragul meu, cărărea asta s-a bătut de mai nainte;
Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi,
Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi,
Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane,
Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;
Iar cărările viertii fiind grele şi înguste,
Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste,
Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră
C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră. --
De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?
Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?
Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi,
Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi
Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic
Ce-o beşică e de spumă, într-un secol de nimic.
Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ
Ce se-mparte cu frăţie între doi sau trei amanţi.
Ce? să-ngâni pe coardă dulce, că de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos?
Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală,
Unde-nveţi numai durere înjosire şi spoială;
La aceste academii de stiinţi a zânei Vineri
Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri,
Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clasă,
Până când din şcoala toată o ruină a rămas.
Vai! Tot mai gândeşti la anii, când visam în academii,
Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haină vremii,
Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune
şi-n a lucrurilor peteci căutând înţelepciune?
Cu murmurele lor blânde, un izvor de HORUM-HARUM
Câştigând cu clipoceala NERVUM RERUM GENERANDUM;
Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minţii scripet,
Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet.
Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos,
Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos
şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-nvaţă
Că epocile se-nşiră ca mărgelele pe aţă.
Atunci lumea-n căpăţână se-nvârtea ca o morişcă
De simţeau, ca Galilei, că comedia se mişcă. --
Ameţiţi de limbe moarte, de planeţi, de colbul şcolii,
Confundăm pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii
şi privind păienjenişul din tavan, de pe pilaştri,
Ascultăm pe craiul Ramses şi visăm la ochi albaştri
şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă
Către vreo trandafirie şi sălbatecă Clotildă.
Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic
Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.
Scârţâirea de condeie dădea farmec ăstei linişti,
Vedeam valuri verzi de grâne, undoirea unei inişti,
Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit;
Când suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit.
Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă,
şi din contră, cea aievea ne părea cu neputinţă.
Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este
Cea ce poate să convie unei inime oneste;
Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,
Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul.
şi de-aceea de-azi nainte poţi să nu mă întrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi,
De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,
Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile...
De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,
Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.
