Ion Luca Caragiale - Prostia în viața noastră publică

Într-unul din numerele noastre trecute vorbeam despre starea bolnăvicioasă a publicisticii românești și îndeosebi a celei politice. Ne întrebam atunci: care să fie cauza acestei stări ? O fi disproporția dintre mijloacele intelectuale și năzuința de a înfățișa ceva în viața publică ? O fi năzdrăvănia copilărească a unei societăți tinere chemată la o viață prea matură pentru puterile încă necoapte ale multora ?

În privința acestor întrebări, care merită, după părerea noastră, toată atenția oamenilor de știință, găsim oarecare lămuriri într-un interesant articol al d-lui Paulhan publicat în La Revue politique et littéraire din Paris sub titlul: Despre prostia la om. D-l Paulhan își cercetează obiectul din două puncte de vedere: prostia din punctul de vedere intelectual, adică în idei, și prostia din punctul de vedere temperamental, adică în fapte. Deocamdată vom căuta să găsim din punctul de vedere întâi lămuririle ce ne trebuiesc.

Mai întâi, prostia este, după acest autor, „mai mult un chip de a înțelege rău decât a nu înțelege deloc, și mai adesea ea se manifestă sub forma pretenției. Pretenția ne lovește prin contrastul între ceea ce ni se anunță și ceea ce ni se dă în adevăr.”.

Iată unul dintre viciile care se manifestă mai des în viața noastră publică. Să luăm de exemplu o foaie politică, fie ea de orice culoare politică. Ce ni se anunță ? După titlul ei, foaie economică, politică, comercială, literară etc., ne așteptăm să vedem aci niște deosebite vederi asupra atâtor însemnate chestiuni dezbătute și cercetate cât mai adânc posibil. Ce ni se dă ? Mofturi, vorbe goale, o frazeologie extravagantă și imposibilă și o vădită ignorare a tuturor chestiunilor propuse în dezbatere.

O foaie politică, având pretenția să critice starea financiară și economică a țării, scrie de exemplu pe nerăsuflate:

„Dacă sub raportul politicei generale, spiritul de intrigă și corupțiune, atitudinea duplice și plină de finețe ordinară a contribuit a înregistra pentru colectivitate, atât în întru cât și în afară, atâtea succese aparente, fie chiar cu prețul unor dureroase și penibile sacrificii impuse țării, din nenorocire însă în chestiunile economice și financiare, aptitudinile și inteligența acestei colectivități nu corespund deloc nevoilor situațiunei, și se afirmă cu totul neputincioasă de-a învinge dificultățile, de-a aplana conflictele pe care de mai multe ori ea însăși le provoacă prin imprudențele, versatilitatea și incapacitatea sa notorie.”

Ni se anunță o cercetare asupra finanțelor și economiei și ni se dă extravaganțe de acestea. Care este numele acestei nepotriviri ? Ne-o spune d-l Paulhan în articolul său.

Să lăsăm însă strâmtele exemple individuale cu care n-am putea sfârși niciodată, și să luăm un exemplu mai larg.

Un număr oarecare de oameni, foarte onorabili de altminteri, se constituie în grup politic; dânșii sunt colegi de barou și își aleg pe decanul lor de conductor politic ! Fiecine înțelege că voim să vorbim de grupul onorabilului d-l Vernescu. Acest grup are pretențiunea nici mai mult, nici mai puțin decât să ia frânele guvernului în mână. Presupunând că d-l Vernescu ar fi chemat odată să formeze un cabinet și apoi un aparat administrativ, grupul domniei sale desigur nu i-ar fi de ajuns, și atunci s-ar întâmpla acea nepotrivire „între ceea ce ni se anunță, și ceea ce ni se dă”, despre care vorbește d-l Paulhan, adică un grup, care ar avea pretenția, dar nu mijloacele pentru a guverna.

Însă în politică, se va zice, nu atât numărul cât greutatea se socotește. Atât mai rău pentru grupul de care e vorba. Căci pentru cine cunoaște lumea de la noi e știut că, din punctul de vedere al capacităților politice, grupul d-lui Vernescu ar arăta tot atât de mare nepotrivire între pretenție și mijloace.

Pretenția neajutată de mijloace, iată cusurul de căpetenie al societății noastre, în știință, în artă și mai ales în politică. Ce ar conchide d-l Paulhan când ar citi studiile financiare ale României ? Când ar vedea că în privința instrucției Națiunea voiește numaidecât să ne potrivim cu Saxonia și cu Würtembergul ? Când ar auzi că un bărbat politic nu are altă dorință decât ca România să ajungă a fi cel mai mare imperiu din lume ?

Aci stă una din rădăcinile bolii intelectuale de la noi, care se manifestă prin publicațiuni extravagante, prin don-chișonade și caricaturi politice: pretenția lipsită de mijloace.

O mișcare de reacțiune în contra acestei boli se va face desigur; această mișcare a și început. Bunul-simț politic a început deja să respingă liberalismul mistic; el surâde la frazele umflate și extravagante.

Pe zi ce trece cultura se lățește, și dacă astăzi nu avem încă acea mișcare multiplă și ordonată a vieții publice, pe care o au țările ajunse la gradul cel mai înalt de civilizație, avem însă un bun simț național caracteristic, mult mai durabil decât boala trecătoare a blagomaniilor și pretențiilor ridicule.

A fost un timp când tiradele de liberalism mistic, de don-chișonade politice, de articole isterice găseau admiratori; mai târziu succesele acelora au scăzut, și astăzi putem zice că e aproape imposibil.

Nu e vorbă, obiectul de care se ocupă, în articolul său, d-l Paulhan, adică prostia, nu are să dispară niciodată din lume, după faimoasa vorbă a poetului: proștii mor, dar prostia e nemuritoare. Ceea ce trebuie să sperăm însă e ca această slăbiciune, caracteristică omului, să rămână individuală și să se amestece cât mai puțin în viața noastră publică.


Voința națională, II, nr. 322, 20 august 1885