Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Gellu Naum - Medium, 1945


(fragment)
Ce se poate face într-o noapte ca asta pe un mare bulevard ? Am cu mine tristeţea profundă a poeţilor care toată viaţa, dar toată viaţa, s-au căznit să facă literatură şi, până la sfârşit, răsfoind cele câteva sute de pagini, au descoperit că n-au făcut decât literatură. Îngrozitoare decepţie. Dar peste această haină strălucitoare de murdărie, după abrutizantele falduri ale unei poezii copleşitoare prin literarul ei plat şi pompos, convingerea de a fi ferment. Travaliu prost. De data asta lucrul nostru a dat greş tocmai prin aparenta lui de perfecţie. E totuşi extrem de bine să te descoperi poet când urăşti asta atât de mult. E singurul lucru care mă face să iau o carte în mână.
Ador acei oameni care, asemeni magicienilor, declanşează cu câteva cuvinte, cu câteva linii, terifiantele crize de conştiinţă, acei oameni care opresc poeţii pe stradă ca să le urle în urechi: renunţaţi la literatură, care opresc atleţii în momentul precis al aruncării discului ca să-i întrebe: la ce bun ? acei oameni care întind curse vânătorilor de fiare sălbatice, care întovărăşesc în umbră perechile timide ca să le prăvălească una în alta, care deschid mormintele ca să elibereze viaţa; gesturile lor sunt curse întinse unei false vieţi, unei false iubiri, unei false raţiuni. Sunt oameni care de obicei supără prin veşnica lor nemulţumire. Sunt fermenţii unui cancer teribil şi necesar: criza de conştiinţă. Ei poartă totdeauna cu ei orgoliul microbilor, şi sunt primii care sucombă roşi de aceste crize.

Gellu Naum - Zenobia, 1985

  
III Coridorul
(fragment)
10. Aşadar, pe vremea când alergam jignit şi dezgustat de-a lungul coridorului, am plutit o noapte întreagă şi pesemne că am mormăit prea tare pentru că, a doua zi, întâmpinându-mă la chiuvetă, după ce mi-a reamintit cât este ea de curată şi a remarcat bandajul care îmi acoperea pumnul drept, doamna Gerda a spus:
"Ţi-a fost hău azi-noapte?"
"Nu. De ce?"
"Fiindcă te-am auzit vohbind singuh, mi s-a păhut că aiurezi."
"Nu aiuram, doamnă Gerda, cred că vorbeam în somn."
"Nu se poate", a spus doamna Gerda, "nu dohmeai, te-ai lovit de peheţi, am auzit eu."
"Se poate, doamnă Gerda, să mă fi lovit de pereţi, în somn; vă rog să nu mă spuneţi la nimeni pentru că mai sunt, pe deasupra, şi somnambul, mai am şi insomnii…"
"Eu ştiu să păsthez un sec-het", m-a asigurat doamna Gerda, "şi eu am insomnii, deşi nu sunt somnambulă, dah dacă mai păţeşti ca azi-noapte, bate-mi în pehete, ieşim pe cohidoh, stăm de vohbă…"
"Dumneavoastră sunteţi extraordinar de bună, doamnă Gerda, trebuie să recunosc, dar eu mă tem că n-am avea ce vorbi, noaptea, noi amândoi, pe coridor şi nici în altă parte pentru că, ştiţi, când sunt într-o stare ca azi-noapte nu folosesc cuvintele în discuţii, mă mulţumesc cu literele, pentru un cuvânt în limba română pe care ambii o posedăm la perfecţiune îmi vine, nu ştiu de ce, să folosesc numai o literă din acel cuvânt, tradusă şi ea într-o limbă străină…"
"Nu cumva ai febhă?", m-a întrebat doamna Gerda.
"S-ar putea să am, doamnă Gerda, de ce să n-am ? Dar ce vă spun eu e purul adevăr, câteodată mă aflu într-o stare din care vreau să comunic ceva şi atunci pac ! vin cuvintele, iar starea aceea, dacă mă las furat de ele, se duce dracului şi dumneavoastră abia atunci vă place fiindcă începeţi să recunoaşteţi în cuvintele mele ceva bine ştiut pe când mie, încă de la naştere, mi-a intrat în cap că am de comunicat lucruri uitate, de undeva unde sensibilitatea mea ar putea întâlni marea sensibilitate generală pierdută pe drum, vă rog să mă scuzaţi că folosesc cuvântul sensibilitate, îmi vine să plâng de necaz fiindcă e vorba de cu totul altceva dar vedeţi cum sunt şi n-am încotro, aşa mai puteţi şi dumneavoastră aprecia, cât de cât, sau măcar puteţi presimţi, ştiu că sunteţi cultă, mi-aţi dovedit-o făcându-mi confidenţa că citiţi homane, dar nu de literatură e vorba şi nici de cuvinte, puţin mă interesează şi literatura şi cuvintele, de aceea n-aş folosi cuvântul sensibilitate şi nici vreo altă tâmpenie pentru că acum îmi vine în minte un cuvânt în limba kurdă sau în altă limbă, dracu ştie de unde îmi vine dar îmi vine, iar altădată îmi vine numai o literă din el sau numai iniţiala lui (uite, de pildă litera U: atunci când e gotică ea prescurtează, purifică şi exprimă pentru mine, scuzaţi, Necunoscutul, cred că se leagă de Unbekannt sau de Unknown, vedeţi legătura ? vedeţi de unde sare, afurisitul ?), iar pentru dumneavoastră care, deşi nu mi-aţi mărturisit-o încă, simt eu că sunteţi foarte muzicală, e ca atunci când vă duceţi la Operă şi, în loc s-o luaţi la goană înainte de a începe uvertura, staţi emoţionată pe scaun şi abia aşteptaţi să vină aria aceea pe care o ştiţi pe dinafară (a-a-di-i-o del pa-ssa-a-to !) şi când vine aria o fredonaţi ultrasatisfăcută că o ştiţi, pe când eu vă cer scuze pentru polologhia asta idioată şi vă admir pentru răbdarea cu care m-aţi ascultat, amin."

pagina 55
Zenobia îmi devansa gesturile şi intenţiile; nu ştiu dacă punctul ei de vedere coincidea cu al meu, deşi s-ar putea spune că nu trăiam individual; dar punctul nostru de vedere, totdeauna coincident, era altceva decât coincidenţă.
 Aveam impresia că până şi tăcerile ei îmi vorbeau despre ceva pe care îl ştiam de mult, ceva imposibil de formulat în cuvinte, simţit de obicei ca o împăcare, ca o ştiinţă totală şi liniştită.
 Ea mă ferea de explicaţii; ştiam amândoi că nu e nevoie să reformulăm ci să trăim conform lumii aceleia presimţite devenind, astfel, disponibili pentru ea; când izbuteam, conflictul haotic al unor elemente şi idei se topea de la sine, aparenta dezordine căpăta coerenţă; aceasta cerea însă destul chin şi suferinţă: ca să le pot suporta, suprafaţa mea de contact pe atunci încă fragilă mă obliga adeseori să recurg la poezie; atunci incoerenţa şi echivocul intrau în joc doar ca aparenţe ale posibilului pe când, dimpotrivă, înţelegerea formulată mi se părea pe jumătate pierdută.
 Zenobia mă ajuta să restabilesc pas cu pas o natură în parte uitată, în parte presimţită, dar care mă îndreptăţea să mă îndoiesc de realitatea percepţiilor mele; această natură constituia pentru ea câmpul firesc al existenţei.
 În norul care ne trăia trecuse timpul teoriei, era o vreme a dovezilor şi a mărturiilor; acolo, solicitările, mai ales cele privind starea şi mişcarea lumii, se dezlegau ca să se lege altfel, iar noile lor legături făceau loc altora, infinit îmbogăţite, deveneau altceva, rămânând într-un fel aceleaşi.
 Ştiam că obsesia unui sens ascuns al lucrurilor, ca orice obsesie, se datora în cea mai mare parte indisponibilităţii şi că starea obsesivă, ca şi explicarea sensului, nu poate duce decât la o nouă miopie, la o nouă eroare sistematizată. Zenobia cunoştea mânia şi frustrarea pe care mi le pricinuiau sistemele.

pagina 113
 Poate vorbesc prea rar şi prea puţin despre Zenobia. Dar am să spun că în zilele acelea ea continua să ţeasă în jurul meu o aură ocrotitoare, pe când eu, împotmolit în mâlurile trecerilor, începusem să nu-i mai aud şoaptele şi să nu-i mai văd toate gesturile care, cu siguranţă, m-ar fi scos la mal.
 Învăluit în orgolioasa axiomă a iubirii noastre, o sim­ţeam atât de legată, de incorporată mie încât aproape că n-o mai vedeam, cum nu-ţi vezi propria retină. Astfel, fanatica, adânca noastră uniune, se topea într-o singurătate dublă al cărei unic ecou îl ascundeam în mine ca pe un talisman.
 Uneori, puneam sub semnul îndoielii însăşi existenţa ei exemplară: seară de seară ea se întorcea acasă tăcută şi ostenită. Se îndârjea într-o activitate pe care eu o socoteam măruntă si inacceptabilă. Dacă la început muncile ei silnice, într-un sordid atelier de decoraţiuni unde tăia şi lipea pe cârpe şi cartoane litere şi flori, mi se păreau menite să acopere o viaţă prea strălucitoare, acum vedeam în ele un fel de resemnare.
 Cum năzuiam, ca totdeauna, mai mult spre un posibil fără limite decât spre ideal, aveam senzaţia umilitoare că toată cazna ei n-ar fi decât o demonstraţie a jalnicului adevăr că totul trebuie plătit.
 Fireşte, n-ar fi fost prea greu să facem gestul simplu care ne-ar fi putut rezolva măcar modestele cerinţe zilnice, fără să ne abată prea mult de la linia vieţii. Dar evitam orice părea să fie în afara iubirii noastre.
 De câte ori mă necăjeam văzând-o frântă de oboseală, ea îmi spunea:
 „N-ai grijă, ce faci tu e infinit mai greu. Când n-am să mai pot am să-ţi spun..."

pagina 128
 În seara aceea, poate pentru că mă văzuse necăjit, Zenobia şi-a amintit de jocurile noastre şi mi-a cerut hârtie şi creion. I le-am dat, împreună cu bucata de carton care îmi ţinea loc de masă când voiam să scriu. Apoi am stins lumina din cameră şi de pe coridor şi m-am ghemuit între sofa şi perete, ca să n-o turbur.
 Întinsă pe cearceaf, în întuneric, Zenobia a început să deseneze.
 După un timp (am notat, ca de obicei, durata jocului: primul desen — 1/2 oră, al doilea, ceva mai mult), mi-am dat seama că ea adormise. Atunci am ridicat binişor de pe pieptul ei, ca să n-o trezesc, creionul, am aprins becul şi am citit mai întâi titlul primului desen, caligrafiat cu deosebită aplicaţie, deşi Zenobia nu folosise mâinile şi ochii pentru asta: Zenobia în viaţa mea.
 Şi fără titlu mi-aş fi recunoscut trăsăturile, pentru că timpul cât dura un astfel de joc însemna pentru mine intrarea într-o stare de seninătate indescriptibilă în care simţeam fiecare liniuţă, fiecare literă, fiecare cifră cu sensul lor de dincolo de noi şi pentru că după aceea, cu o luciditate care mă uimea de fiecare dată prin firescul ei, izbuteam să înţeleg cele mai criptice semne. Iată descrierea directă şi simplă a desenului:
 În centru se afla conturul feţei mele, fără urechi, ca o mască stranie şi diafană. Ochii, mai mici şi mai depărtaţi decât îi am, priveau parcă spre înăuntru. Linia bărbiei părea o mângâiere a creionului. Gura, mult accentuată, domina toate cele trei elemente ale feţei. (Ţineam între dinţi vechea mea pipă „en corne".) Sprâncenele subliniau şi ele un spaţiu esenţial deasupra căruia fruntea şi părul mi se contopeau în rotocoale de fum.
Lipită de obrazul meu, acolo unde ar fi trebuit să-mi fie urechea stângă, se afla Zenobia. Părea un cercel uriaş sau o lampă-infuzor întinsă până unde mi se termina bărbia. Era înfăţişată ca un cerc cu 13 cili dintre care 3 dubli, toţi pe partea stângă. Al treilea, al patrulea şi al şaptelea cil porneau de sub mediana superioară.
În interiorul primului cerc se desena un al doilea, format din numeroase gene care împrejmuiau ochiul lăuntric. Primul cerc (cel exterior), accentuat pe alocuri cu câte două sau chiar trei linii, se sprijinea pe două picioruşe cu spaţiul dintre ele umbrit, încrustate într-un aparent suport oval înclinat şi el spre stânga. În dreapta ovalului, o linie între Zenobia şi mine, înclinată tot spre stânga, îmi atingea partea de jos a bărbiei. În sus, Zenobia nu trecea de pomeţii obrajilor mei, bine accentuaţi; în jos, cu picioruşe cu tot, abia îmi ajungea la limita bărbiei.
 În dreapta desenului, un con de umbră subţire şi ascuţit, cu vârful în sus, marca vidul.
 Senzaţia de straniu şi de diafan se degaja mai ales din ansamblu, zămislit parcă din transparenţe şi palori...
 Al doilea desen, intitulat „Starea Lumii", n-am să-l descriu. Am să vă spun doar că începea, jos, cu mulţimea infirmilor care viermuiau în marea cutie a maladiei conştientului, şi se termina în vârful piramidei, sub stea, acolo unde nu se mai află nimeni...

pagina 149
 Lângă mine, Zenobia îşi ducea viaţa pe punctul cel mai direct al aparenţei comune. O fragilitate vădită îi estompa mirifica tărie până într-atât încât eu însumi, din care făcea parte, îi uitam uneori realitatea aşa cum, orbit de lumina amiezei, uiţi soarele sau nu-l priveşti ca să nu-ţi ardă ochii.
 Existenţa ei zilnică, retrasă şi ştearsă, trecea neobservată. Atentă la cele mai uşoare vibraţii din afară, ea le răspundea numai cu fibrele miracolului nevăzut care mai doarme încă în fiecare dintre noi.
 Într-o lume a semnelor ea descifra, în toate, semne, în faţa lor se înclina tăcută, cu adânc respect. Inexpli­cabilul părea să aibă pentru ea neaşteptate limpezimi, iar viaţa ei, neînsemnată şi banală pentru ceilalţi, constituia un ritual neîntrerupt.
 Ca apa râului, care îşi schimbă, după maluri, forma şi adâncimea dar niciodată cursul dinspre izvor spre fluviu, mereu îngrijorată de stavilele presimţite, Zenobia le abătea din cale sau le ocolea, domol, fără să-şi dedubleze cu nimic fiinţa.
Fireşte, în privinţa ei n-am să insist prea mult. Periculosul joc al evocării îşi are limitele şi logicile lui, cărora mi se pare necesar să le atenuez ferocea forţă de atracţie, gata oricând să te înghită ca un stomac flămând...

Gellu Naum - Poetizaţi, poetizaţi…, 1970

  
(fragment)
Mi-am continuat drumul pe sub arborii înalţi, de-a lungul bulevardului pustiu. Rarii trecători se opreau miraţi să privească omul gol care sfida răcoarea aspră a nopţii, câteva femei mi-au spus nişte cuvinte de care am roşit şi mă gândeam la vecinii mei. Cunosc dragostea, iubesc libertatea, dar Ferdinand a început să mă plictisească. Oricum, adevărul este că mă îndrept spre casă, călcând uşor, respirând aerul pur. E şi o femeie acolo, femeia care mi-a surâs pe scară. Pesemne că o îngrijorează absenţa mea prelungită şi eu nu sunt cu nici o femeie, sunt singur, mereu singur, înfiorător de singur, şi mă îndrept spre casă.
Pe după perdele, oamenii dorm în culcuşuri călduroase. Acolo se visează, se face dragoste şi iată-mă acasă. Sunt obosit, extenuat aproape, şi am uitat tot, am uitat şi de iubita mea şi de Ferdinand, şi de vecinii mei. Mă aflu pe coridor. Pleoapele mi se închid. Mă reazem de zid şi adorm. O secundă, o oră ?
Când redeschid ochii împăienjeniţi de somn şi de febră, când vreau să reîncep jocul, nu văd decât o statuie, o singură statuie, la lumina palidă a lumânării: femeia care mi-a zâmbit pe scară stă nemişcată în fundul culoarului şi din ochi îi curg întruna lacrimi, întruna…
Nu uit niciodată dragostea, libertatea, îi spun şi o privesc fix până când lumânarea se stinge sfârâind în palma ei mereu nemişcată.
Atunci se face întuneric deplin şi eu intru singur în cameră, având grijă să zăvorăsc bine uşa.
A ş a   ş i   a ş a.

Gellu Naum - Albul osului, 1947

  

(fragment)
D E C R E T
LA TOŢI MORŢII DE FAŢĂ ŞI DIN VIITOR,
SĂNĂTATE !

ARTICOLUL PRIM.
Nici o asemănare nu e posibilă şi nici imaginabilă între starea de spirit (sfârşit, cataclism) a anului una mie şi aceea a anului două mii. Pârghia iluziei ni se pare a fi tenacea şi interesata indiferenţă neagră a putredului braţ secular.

II.
Pentru a limpezi, a discerne, (a se garanta contra) năprasnicele rafale ideologice care mătură creierele la ora actuală, unicul panaceu valabil pare a fi simţul inutilului a cărui prezenţă impregnează spiritul acestui Decret.

III.
Orice bilanţ al coşmarurilor care ar începe de la 1 august 1915 (data naşterii Noastre), ca şi de mai înainte, evidenţiază culorile sumbre ale timpului. Se distinge încă teribila forţă de atracţie pe care o exercită asupra noastră valorile ruinante.
Nici un acord nu este obligator.

IV.
Remarcăm furioşi legătura din ce în ce mai indisolubilă dintre iubirea-pasiune şi moarte, exasperantele mituri care le sudează.
Dorim să înviem fără a muri în prealabil.

V.
Ceea ce uneşte capetele în flăcări, din ce în ce mai rare pe întinsul planetei, pare a fi sensul de ZADARNIC al aventurii Noastre. Disponibilitate, rigoare, bună-credinţă s-au topit în acest sens.
Contrar obiceiului Nostru, nu roşim în faţa ruinelor transfigurate ale acestor cuvinte.

VI.
Rigidul se convulsionează, violenţa face loc pasiunii. Gheara curiozităţii Ne-ar împinge să vedem ce canal infect o va conduce spre gigantica apă a morţii dacă nu ne-ar îngrozi ideea că măcar scuipatul nostru ar putea să ne supravieţuiască.

VII.
Mostruoasa gură care a uitat să urle merită o corecţie.

VIII.
Asemeni plictisitoarei feţe pe care de ani de zile ne-o arată oglinzile, asemeni scheletului Nostru care s-a încăpăţânat să nu se mai lungească şi nici să scadă, asemeni părului Nostru negru şi unghiilor care ţin să crească numai dinăuntru în afară, cu fiecare gest strâns legaţi de fermentaţia surdă a vulcanului, tripla lui coloană de fum sfârtecând măruntaiele pământului, asemeni legături dintre fazele lunii şi urletul şacalilor, asemeni panicii care cutremură şira spinării celor ce ne atribuie cutare sau cutare filiaţiune în afara rigorii noastre zadarnice şi pasionale, în afara plictiselii mortale şi incurabile care ne populează oasele până la cea mai infimă fracţiune, răul de a trăi, tulburătoarea întrebare a lui Eckhart şi-a găsit răspunsul pe care-l aşteaptă de cinci secole: Noi suntem cel just.

Gellu Naum - Până să mă dezleg

  
Pune-ţi cheia asta la gât şi joacă-te cu oropsitul de mine
întinde-mă pe zăpadă să găsesc argumente
sau dormi o noapte într-o vacă şi uită-te la lume prin ochii ei de sfântă
s-a şi confecţionat maşinăria Dacă te hotărăşti să intri (noi nu deoarece suntem bărbaţi) poţi adora
un neştiut într-o firidă
are pori pe obraji ne spune cuvinte asemănătoare
parcă ar fi o realitate Aşteaptă retragerea apelor
ştie mai multe decât medicul acela cărămiziu inversează albinele
schema e simplă Se îneacă într-o impresie a lucrurilor care oricum e alta
are misterul lui şi numărul care decide totul
dacă trece un stol de păsări alb-negre el le descrie traiectoria

(până să mă dezleg s-a întâmplat ceva curios Omul acela zicea că legile lumii sunt prea blânde
ai dat de el Panaite Stă pe şuvoaie S-a tras acolo
stă după trestii nu scoate o vorbă Ce treabă am eu cu el
mai bine fluier vine câinele şi ne vânăm)

Gellu Naum - Poetul-copil

  
Ar trebui să ştim din capul locului că el mai vieţuieşte sub cerul nesfârşit înfăţişând rigoarea unor limite deloc neînsemnate

şi de asemenea să ni-l înfăţişăm cu baioneta sfredelindu-i pieptul şi purtând pe umeri materia fundamentală a durerii

sau să-l privim pe calea cea închisă cum îl conduc orbitele umplute cu tenebre şi cum adună laolaltă respingeri hotărâte şi risipiri de oase tari şi de fragile simţăminte

el care trece aproape nebăgat în seamă pe la porţi şi scoate la iveală sărăcia tristă a rădăcinilor uitate

fără să dea de bănuit că ar fi totuşi trandafirul care aleargă prin grădină

camera 417

Gellu Naum - Discurs către pietre

  
Pe o cale ferată pustie le vorbeam pietrelor
cu un foşnet prelung seara cădea
ceva se surpa printre crengi se năruia
într-o haotică geometrie

calea ducea în patru direcţii diferite
peste câmpiile grele ale cerului

mecanicul fuma liniştit puteam alege locul
îl alegeam

atunci se năştea în noi o aspră penitenţă
seara ne cădea părul îl puneam deoparte
cu un foşnet prelung cerul cădea
ceva se surpa în noi se năruia

Gellu Naum - Bătrânul şedea mort

  
Bătrânul şedea mort pe bălegar
în groapa lui contemplativă
el nu spunea nimic scâncea ca un copil într-un sâmbure
venea aceeaşi barcă doar pasagerii se schimbau
ei îi dădeau târcoale îl comemorau
bătrânul stătea mort cu o pălărie veche pe cap
câţiva discipoli cei mai puri cei mai profund murdari
scormoneau bălegarul cu degetele căutau râme pentru pescuit
noi ne adoram cum se spune Ne aflam acolo poate din întâmplare
ceilalţi veneau mereu Aveau cărţi şi caiete
se apropiau de bătrân îi puneau întrebări
(erau aceleaşi întrebări doar pasagerii se schimbau)
spuneau Te respectăm Iată are loc solemna ta comemorare
luăm notiţe stenografiem
dar de ce nu-ţi înţelegem bine şoapta aceea ajunsă până la noi
încearcă să fii mai clar Avem bilete dus întors
inclusiv două mese Debitează câteva adevăruri
noi le notăm le învăţăm le transmitem urmaşilor pe scurt
Bătrânul şedea mort pe bălegar
în groapa lui contemplativă
discipolii îşi mai dregeau zdrenţele se făceau că nu văd
era un spectacol mai degrabă trist Noi stăteam deoparte
susţineam că studiem poliglota Ne medita
o doamnă care ştia multe o botanistă severă
Ceilalţi se apropiau de bătrân îi puneau decoraţii pe scutece
îl fotografiau în scutece în mijlocul lor
era fru(mos) îl admi(rau) se delec(tau)
noi ne vedeam de treburile noastre acum ceva mai complicate
ne descurcam cum puteam
discipolii cântau la ghitară după ureche
ceilalţi puneau întrebări Era un cer albastru
câţiva mediteranieni se mai fecundau între ei pe alocuri
ceilalţi spuneau Te respectăm
eşti un al doilea Marconi Edison Exprimă
câteva aforisme două trei adevăruri
Bătrânul se zvârcolea pe bălegar îşi sfâşia scutecele
noi stăteam deoparte Trecea printre noi
o seninătate fără început şi fără sfârşit
ne simţeam bine cu umerii sprijiniţi de aer
ceilalţi făcuseră un amfiteatru Îl înconjurau pe bătrân
îi turteau pălăria îl stropeau cu furtunul
îi cereau câteva adevăruri
el îşi acoperea ochii îşi umplea gura cu bălegar
veneau vapoare trenuri pline
(erau aceleaşi doar pasagerii se schimbau)
eu îţi spuneam ceva fără importanţă Discipolii
se făceau că nu ne aud
tu îmi spuneai Endrigo vorbeşti ca în 33
când îţi dădeai bacalaureatul
eu vorbeam ca în 33 îmi dădeam bacalaureatul
studiam filozofia într-o cameră cu vedere la stradă
ceilalţi spuneau Te comemorăm ne târâm pe plăji răniţi în războaie
exprimă-ne clar şoapta aceea la care iţi dă dreptul
chitanţa ta de bătrân
Discipolii repetau în gând eroarea iniţială
noi ne lipeam obrajii ne mângâiam degetele în amfiteatru
Cântau muzici Veneau vapoare şi trenuri acolo Se petreceau defilări
bătrânul se zvârcolea pe bălegar Şoptea NU Atâta şoptea

Gellu Naum - Sora fântână

 
Stau singur şi mă uit pe o stradă pustie
stau singur cu buzunarele pline de câini
stau singur şi ascult foşnetul oaselor
e ca şi cum ar adia vântul peste un clopot de ceară
dar după primul colţ la prima răspântie
s-ar putea oricând să apară cineva învăluit într-o ploaie de lumină
şi va trebui să mă acopere cu mantia lui pentru că
s-ar putea odată cu el să vină o ploaie sau o ninsoare
sau chiar o afurisită de lapoviţă
să ne îngheţe oasele proaspăt spălate
deşi ieri a fost mai frig decât azi

deasupra mea zboară câţiva porumbei cerşetori
filantropii le-au pus fărâmituri de pâine pe balcoane
şi eu mort de mult cu o piatră de moară pe piept
am hotărât în sfârşit să plec
să pornesc de pildă dintr-un grajd înecat în aburi
să merg aşa până la un crâng (tufiş) unde mă aşteaptă sora Fântână
să mă reazem acolo de prăbuşirea ei

10 octombrie 1986
salonul 3003

Gellu Naum - Zenobia


Printre exodurile mele
exista şi una Zenobia supranumită refuzul falsei conştiinţe
pe o şosea cânta purta baticuri
ne adoram ştia două trei cuvinte mai scurte într-o limbă necunoscută
eu treceam singur ca orice fihinţă umană o adoram mă făceam că nici n-o observ
îi dădeam târcoale într-un camion de transport ghemuit printre prelate şi busturi de marmură
în dreptul ei mă coboram intram în cabina telefonică formam un număr oarecare îmi ceream scuze
apoi mă ghemuiam lângă ea era poate singura fericire posibilă

era plăcut ne culcam cu oasele noastre îmbibate de amintirea unei străvechi adoraţii
cu ochii noştri lucioşi înăuntru era o puternică adoraţie
filozofam prostii ne simţeam bine
departe rătăciţi orbiţi de faruri
nu se putea să nu mă adore era o fihinţă umană
ţinea degetele bine întinse pe o coapsă bine întinsă
ne adoram Ce nevoie ai tu de cuvintele astea cam scurte
(o dar cum le rostea ce superb eram fiecare în adoraţia celuilalt)
să nu uiţi adoraţia asta ce fihinţă ai fi tu fără ea
cunosc o pasăre care ne adoră nici nu ne vede ne pune gheara pe frunte
ne poartă în marea ei limpezime o supranumită Zenobia pe o şosea internaţională
de fapt ce fihinţă ai fi şi mai vrei să plantezi busturile astea pe stânga şoselei
notează în carnet adoraţia

stăteam aşa cu degetele bine întinse
era o lumină gălbuie ceva între fulger şi gheaţă
respiraţia noastră acoperea vuietele totul se legăna liniştit
mă speria ferocea mea luciditate

Gellu Naum - Domeniul presimţirilor

 
Există vaduri uitate nişte locuri în noi şi un drum care duce prin apă
cineva mă strigă ar vrea să mă atragă într-acolo
să dea cu o plantă în mine şi ce vină am eu pe lumea asta cu porţi de aramă
apoi se face linişte cântă privighetorile
e foarte frig şi în noi sunt nişte castele
nişte câmpuri cu flori albastre şi galbene
şi le străbatem pe caii noştri de plastic

înţelegeţi că trăim într-o pasăre imensă care ne poartă în ea
şi mergem la întâlnire curăţăm omizile de pe crengi ne iese înainte o fată dar nu mai poate nici ea săraca e ostenită a înghiţit toată pânza pe care a ţesut-o aşteptându-ne
zice hai să ne sărutăm să fim fericiţi
să te servesc cu linguriţa de argint să-ţi dau o dulceaţă
măcar de ar fi lângă sobă Şi vine King Kong dă cu praştia ne murdăreşte cămaşa ne rupe cravata
vine pârlitul ăla de profesor cu şapte capete ne pune note de parcă n-am şti destulă materie
ne duce în laborator să facem experienţa singurătăţii
să ne jucăm cu mingea ca fraţii gemeni
noi ne uităm unul la altul dăm din cap vine o amărâtă de fată cu faţa plină de funingine
nu s-a mai spălat pe ochi de când cu potopul şi ne urcăm în maşină (ea lângă noi) gonim pe autostradă
acolo se aud ştirile dar nu le mai înţelegem râdem pe furiş ca la înmormântare ni se face şi frică

câte nu se întâmplă în noi şi le uităm acolo ca într-un ghiozdan
şi fiecare crede că numai el ştie lucrul acela pe care îl ştiu foarte bine şi alţii

dar eu am în vedere perioada fericită când locuiam în mama
stăteam acolo mă gândeam ce mi-o fi trebuind
afară ploua ea dormea goală cu mine în burtă
se întorcea pe-o parte şi pe alta îmi descânta în somn
cunoştea legea aceea aspră vroia să mă apere

deasupra patului se legăna sora mea luna

Gellu Naum - Călătoria cu Stelică

  
Buzele mielului sângerau în răcoarea de seară
când am văzut soarele lucind deasupra soarelui
călcam tiptil pe blana de la picioarele patului
aveam un coleg Stelică de o strălucitoare frumuseţe
pe lângă el se târau şopârle îmbrăcate
în aur străveziu

aceasta se chema prietenie şi în ea putrezea adolescenţa
verigheta de sârmă lucea pe degete şi în gurile noastre scânceau cuvinte de sârmă

discutam liniştiţi ca greierii
când învelit în spaţiul său Stelică a murit

eram prea tulburat şi mă gândeam la inevitabila lui călătorie
spre delta unde marele fluviu îngrămădea ruini omeneşti

sub masa cinei noastre ploua
soarele se ascundea singur şi fraţii lui Stelică veneau dintr-un elan de iubire
prin ceaţa deasă a sfârşitului
înfăşuraţi în piei neargăsite veneau cântând în pumni
veneau să-l scoată pe Stelică din corabia lui de zinc să-i spele oasele
dar el era întreg neputrezit devenise metalic
îi sărutau furca pieptului pe la mijloc pe rouă
dar el devenise livid veneau cai albi îl acopereau cu frunze
mai bine i-ar fi pus o perdeluţă peste gene

murise atâta cât să plângă maică-sa şi încă din leagăn citea o carte de rugăciuni
un bătrân îi spăla prune i le dădea şi el se oprea din citit
îi spunea maică-si „alăptează-mă pentru ultima oară
de mic copil îmi plăcea alăptarea”

acum umblam amândoi pe meleaguri natale şi corbii ne dădeau târcoale
adolescenţi nenorociţi umblam de colo-colo
în jurul nostru sufletele se văitau „tu cine eşti
de mic copil cine eşti
de nu mai ştii nici cuvinte ca să ne spui cine eşti
de mic copil cine eşti”

îl învăţam aşa „să le spui
doamnelor şi domnilor mă recomand Stelică”

eram doi adolescenţi amărâţi el era mort de mic copil
locuiam într-o văgăună ne creşteau copaci pe spinare
crengile lor ne umbreau
umblam amândoi prin ceaţa mlaştinii de dinaintea naşterii
întrebam de unu Bacuta nu-l ştia nimeni
Stelică stătea în biserică întins frumos pe o masă mai mult plutea în corabia lui de zinc edificând fraternitatea noastră agresivă
în zori cântau vreo 2000 de cocoşi improvizau Zorile
ne luam fiecare iubita de mână sărbătoream nunta de aur
simţeam o delicată anxietate o surditate fecundă
şi iată că ne căram miresele în spinare spre altar
ele simţeau o uşoară cutremurare îşi simţeau pântecele umede
simţeau cum se destramă luna în mii de fire şi cum se ascunde în iarbă
rumegam pământ împreună cu ele cu miresele amazoane şi arhitecte ale umbrelor noastre
inventate de vânt
aveau coliere de plumb
privirea fiecăreia ne confirma pe fiecare
stea împăcată cu tăcerea
prin semnele beznei

sfârşitul nopţilor acelora întârzia
trecea vântul scria pe valuri ne împingea la mal
ne târam cum puteam spre focurile aprinse prin curţile oamenilor
au trecut mulţi ani de atunci am avut mărturii despre o amară agonie
şi am rămas acolo istovit
cu pălăria căzută în praf

o cât e de mult de când vedeam soarele lucind deasupra soarelui

Gellu Naum - Biografie


Gellu Naum s-a născut la 1 august 1915 la Bucureşti. Este fiul poetului Andrei Naum (mort în luptele de la Mărăşeşti) şi al Mariei Naum.
Între 1933 şi 1937 urmează cursurile Universităţii din Bucureşti, studiind filozofia. În 1938 pleacă la Paris (la îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, pe care-l cunoscuse în 1936), unde îşi continuă studiile de filozofie la Sorbona, pregătind un doctorat despre Abélard. Prin intermediul lui Brauner ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.
În 1939 se întoarce în ţară, unde va fi mobilizat şi trimis pe frontul de Răsărit. Profund marcat de experienţa războiului, se îmbolnăveşte grav în 1944, fiind demobilizat.
În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, D. Trost, Virgil Teodorescu şi Paul Păun), a cărui activitate, deosebit de intensă între anii 1945 -1947, îl va face pe Breton să afirme: "Centrul lumii s-a mutat la Bucureşti". După decembrie 1947, în condiţiile impunerii realismului socialist ca unică formă de exprimare, grupul se destramă, iar pentru Gellu Naum începe o lungă perioadă de privaţiuni şi tăcere.
Între 1950 şi 1953 predă lecţii de filozofie la Institutul Agronomic, iar mai apoi îşi cîştigă existenţa din traduceri (Diderot, Stendhal, Hugo, Dumas, Jules Verne, Gracq, Prévert, Char, Kafka, Beckett).
După 1968 poate publica din nou. Universul lui poetic singular şi forţa talentului său, pregnante în volumele care se succed începînd cu acest an, îi vor aduce o binemeritată, dar tîrzie recunoaştere.
Se retrage la Comana, împreună cu soţia sa Lyggia (născută Alexandrescu), cu care se căsătorise în 1946 şi care va deveni personajul emblematic al volumului Zenobia, publicat în 1985. Aici, pe "malul albastru", va continua să-şi scrie poemele.
După 1990 este invitat să susţină lecturi publice în Germania, Franţa, Olanda şi Elveţia. Opera sa este tradusă în principalele limbi de circulaţie internaţională, la edituri prestigioase, fiind încununată cu premii importante. În 1995 a fost timp de un an bursier DAAD la Berlin.
Se stinge din viaţă la 29 septembrie 2001, dispariţia sa fiind resimţită ca o mare pierdere pentru poezie.
 

Premii şi distincţii

1958 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii, Bucureşti
1968 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri, Bucureşti
1975 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie, Bucureşti
1986 Premiul special al Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate literară, Bucureşti
1992 Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu”, Botoşani
1992 Premiul Republicii Zair pentru poezie străină, Kinshasa
1995 Premiul Fundaţiei Culturale Române pentru excelenţă artistică, Bucureşti
1997 Premiul revistei Flacăra „Magician al cuvântului”, Bucureşti
1999 Premiul european de poezie, Münster
2002 Titlul de „Cavaler al Literaturii” acordat de Academia de Ştiinţe, Literatură şi Arte Oradea (ASLA)
2002 The American Romanian Academy Arts Award 

Ion Luca Caragiale - Ofensă gravă

   
Un străin a cutezat zilele acestea să insulte România într-un mod sângeros, lovind-o în tot ce are mai scump, în profesorii ei de muzică, și, prin urmare, în muzica ei. Acest străin, un neamț, dr. Emil Kolberg din Viena, a trimis către Berliner Signale o corespondență despre starea muzicală a României — corespondență în care tăgăduiește cu sfruntare priceperea și gustul publicului român în privința muzicii și denunță Conservatorul nostru din București, acest templu-metropolă al Euterpei, Taliei și Melpomenei naționale române, ca o instituțiune lipsită cu desăvârșire de seriozitate.

Cititorul va judeca după câteva rânduri, pe care le voi reproduce din acea corespondență, până unde a putut merge cutezarea acelui neamț. Vorbind de Conservatorul nostru, zice:

„Acest institut muzical de educație ar fi îndestulător pentru modesta dezvoltare a diletantismului celui mai modest. În lumea străină nu s-a prea pomenit de artiști români care să fi învățat arta în patria lor...
Elevii din clasele superioare au în mijlocie agilitatea și pătrunderea începătorilor noștri de astăzi.”

Vorbind despre producțiile muzicale publice la noi, iată ce zice:
„Prin cafenele numai și pe la așa-numitele serate se aud clavicimbalurile maltratate într-un chip revoltător, și mai totdeauna în ritmuri de dans...

Localul de concert e sala Ateneului, unde, pe lângă unii artiști mari din străinătate, rătăciți prin România, concertează și muzicanți negri, cerșetori muzicali și alți proletari artistici, care oferă pe bani scumpi plăceri ieftine.”

Străinul apoi susține că artiștii adevărați mari, care desprețuiesc reclama, nu pot avea sorți de succes față cu publicul român; dar că, în schimb, a obținut un imens succes Le Bataillon de dames — optzeci de femei în fuste scurte și despoiate într-un chip nerușinat, care au dovedit, numaidecât după prima reprezentație, că sunt bune pour les chambres séparées cu cuconașii și cu mecenații artei române.

A !... Trebuie să mărturisesc că aici străinul a atins culmea infamiei. Și dacă ar fi fost câtuși de puțin adevărate câte le spune ! Pentru ca cititorul să vadă insanitatea absurdă a infamiei acestui străin, dau aici următorul proces-verbal:

„Subsemnații profesori de muzică de la Conservator și particulari, în urma unui articol injurios apărut în Berliner Signale no. 2 din 18 iunie st.n. 1897 la adresa corpului profesoral și Conservatorului Național din București, precum și la adresa culturală a întregii țări, întrunindu-se astăzi, 10/22 iunie 1897, în localul «Societății presei», am luat următoarele rezoluțiuni:

Autorizăm pe d-l C.M. Cordoneanu să întrebe:
Dacă redacțiunea sus-numitei reviste își ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg.
Care sunt persoanele care dau tonul în muzică și cu care d-sa a făcut cunoștință cât a stat în București ?
Să intervină pe lângă presa română (de urgență) ca să ia apărarea contra insultelor aduse în sus-zisa revistă.”

(Urmează semnăturile)

Onoare lor ! Onoare acelora care știu să ia o așa bravă atitudine în fața ofensei grave aduse patriei și dreptului lor ! Însă, deși foarte tulburat de indignarea ce mi-a produs-o mie însumi infamia străinului, aș avea ceva de zis în privința moțiunii d-lor profesori; tulburarea mea nu mă va împiedica să fiu metodic. Voi examina dar cele trei puncte ale moțiunii.

Asupra punctului întâi:
Dacă redacțiunea sus-numitei reviste își ia răspunderea articolului semnat de dr. Emil Kolberg.

Zic eu: Redacțiunea sus-numitei reviste ori își va lua, ori nu-și va lua acea răspundere. Din această dilemă nu poate ieși redacțiunea sus-numitei reviste. Prin urmare, trebuie să ne preparăm serios pentru fiecare din cele două singure eventualități posibile, din care ori una, ori alta este inevitabilă. Căci, în relațiuni internaționale, mai presus de toate, se cere prevedere și prudență. Să presupunem dar că sus-numita revistă nu-și ia răspunderea. Atunci, ce putem face ? Să presupunem că-și ia răspunderea. Trebuie să ne întrebăm asemenea: atunci ce e de făcut ?

Eu cred, și mi se pare că am dreptate, că în ambele cazuri nu ne rămâne decât să luăm act de răspunsul sus-numitei reviste și să rupem orice relațiuni cu dânsa, considerând-o că nu mai merită să aibă nici o stimă din partea noastră. Dar mi se va răspunde:

— Ei și ? Ce-i pasă unei reviste muzicale din Berlin de stima dv. ?

Răspund:
— Dacă se respectă câtuși de puțin, trebuie numaidecât să-i pese. În toate, în politică, în literatură, și mai ales în arte, stima oamenilor onești face mai mult decât își închipuie un oarecare dr. Emil Kolberg — mai mult decât orice merit.

Trec la punctul al doilea:
Care sunt persoanele care dau tonul în muzică și cu care d-sa (numitul doctor) a făcut cunoștință cât a stat în București ?

Eu gândesc că întrebarea asta, în partea ei a doua, e cel puțin indiscretă. Cât stă un artist într-un oraș străin, călătorind pentru petrecere, intră în cunoștință cu fel de fel de persoane care n-au a face deloc cu muzica. Prin urmare, putem să dispensăm pe neamțul de a ne spune toate persoanele cu care a făcut cunoștință cât a stat la București. De ce nu-l putem dispensa, însă, este de răspunsul care trebuie să ni-l dea la întrebarea: „Care sunt persoanele care dau tonul în muzică ?”. Dar și aci eu mă tem că infamul calomniator are să scape foarte ușor, mai ales că întrebarea e pusă de niște specialiști; străinul e în stare să ne răspundă zâmbind.

— Cum, d-voastră nu cunoașteți cine dă tonul în muzică ? Dar e foarte simplu: îl dă compozitorul, însemnându-l foarte precis la începutul bucății, imediat după cheie. Când nu pune nici un semn — și asta într-un singur caz din douăzeci și patru — chiar atunci însemnează precis că a vrut să însemneze pe C dur, cum zicem noi, germanii, sau pe do major, cum ziceți d-voastră, latinii. Atât ar mai trebui să mă întrebați, și cine dă măsura în muzică. Atunci v-aș răspunde: tot compozitorul, și tot la începutul bucății, imediat după însemnarea tonului. Prin urmare, ne-am înțeles... La începutul fiecărei bucăți, compozitorul dă întâi cheia, apoi tonul și pe urmă măsura.

Care va să zică, și cu această întrebare nu-l putem înfunda pe acel străin, care și-a permis etc.

Să trecem dar la punctul al treilea al moțiunii:
D-l Cordoneanu să intervină pe lângă presa română de urgență, ca să ia apărarea contra insultelor aduse în sus-zisa revistă.

Acest punct mi se pare de prisos, dacă nu chiar mâhnitor. Dar când, oare, presa noastră a avut nevoie de intervenția cuiva pentru a releva insultele aduse națiunii de către străini ? Când, oare, presa română n-a fost la înălțimea ei, mai ales fiind vorba de artele naționale și îndeosebi de muzică ? Nu ! Fie siguri profesorii noștri că vom ști să ne facem datoria. Da ! vom proceda con brio, însă fără precipitare, păstrând tactul și măsura. Vom dezvolta leitmotivul nostru în toate tonurile. Vom face un zgomot asurzitor și mereu crescendo, până ce vom atrage atențiunea publicului european asupra operei numitului dr. Kolberg, probând că această operă e un complet fiasco. Reputația muzicală a României va fi, trebuie să fie, reabilitată. Vom arăta numele marilor artiști europeni, începând cu Tamberlic (care nu e alt decât Toma Birlic, țigan român din Botoșani) și sfârșind cu tânărul prima-violină de la „Kaiserliche-Koenigliches Hofopernhaus” din Viena, d. Rosé (care nu e alt decât un evreu român din Iași), și pe care i-a produs numai și numai școala noastră națională de muzică. Vom arăta câte orchestre permanente cu solide tradițiuni avem în țară. Vom face statistica tuturor pianelor de la noi, atât de bine acordate, încât nu mai trebuiesc acordate deloc. Vom arăta cu certificate din partea tuturor magazinelor de „Musicalia” imensa deosebire între consumul producțiilor clasice și al bucăților familiare ca, de ex. polci (Kreuz-oder Schnell), valsuri, pas-de-quatre, romanțe, canțonete, Gigerl-Marsch, Tararabumdèrè etc. Vom dovedi ceva mai mult; vom dovedi cu acte oficiale că o primadonă națională poate căpăta la noi, dacă reușește într-un concurs, un contract sigur pe trei, chiar pe patru ani, fiind plătită adeseori până la cinci, șase, chiar până la șapte sute de lei pe lună ! Vom dovedi, în fine, că aceeași primadonă, pe aceeași scenă, în fața aceluiași public, va cânta cu același succes pe Ernestina din Choufleuri, pe Valentina din Hughenoții, pe Eleonora din Trovatore, pe Margareta din Faust și pe Czipra din Zigeuner-Baron...

Cu acestea cred că-l vom înfunda pe d-l dr. Kolberg. Să mai îndrăznească a vorbi neamțul de inferioritatea României în privința muzicii și instituțiilor de educație muzicală !



Epoca, III, nr. 479, 14 iunie 1897

Ion Luca Caragiale - Cronica

În politică s-au petrecut în timpul din urmă două lucruri de mare însemnătate: fuziunea celor două ramuri ale Partidului Conservator, conservatorii-bătrâni și junimiștii, și reintrarea disidenților drapeliști în Partidul Liberal. Fuziunea conservatoare, păstrând ca șef al partidului pe d-l G.Gr. Cantacuzino, a dat o remaniere ministerială, un cabinet compus din elemente conservatoare și junimiste sub președinția d-lui P.P. Carp, care a luat portofoliul finanțelor, cel mai important resort politic în timpul de față. Reintrarea drapeliștilor în rândurile Partidului Liberal, sub conducerea d-lui Dim. Sturdza, s-a consacrat prin declarațiuni solemne în întrunirile publice pe care Partidul Liberal reîntregit le-a ținut în Capitală și în provincie.

Se pare că pe cât opinia publică atât și Coroana a văzut bucuros aceste două aranjamente menite să limpezească terenul luptelor noastre politice, făcând posibilă o guvernare constituțională normală, cu atât mai necesară astăzi, cu cât criza financiară prin care trece statul român cere o mai grabnică soluțiune.

Criza aceasta, care un moment produsese în mai toate spiritele o adevărată panică, este rezultatul fatal al unei politici financiare greșite, pe care statul român a practicat-o de aproape treizeci de ani, politică ce se poate caracteriza în câteva cuvinte: risipă fără socoteală și abuz de credit, întemeiate pe o închipuită dezvoltare economică viitoare. Această dezvoltare economică nu s-a produs sau, în tot cazul, s-a produs în proporțiuni cu mult mai neînsemnate decât fusese întrevăzută: creditul s-a sleit aproape și astfel statul, legat de o sistemă budgetară de risipă, se găsește într-o strâmtorare aproape primejdioasă.

***

Ceea ce face, în aceste împrejurări, cinste deopotrivă tuturor bărbaților noștri politici, este că voci autorizate din ambele partide au recunoscut cum că vina pentru grava situație financiară a statului cade deopotrivă asupra fiecărui partid: fiecare a greșit la rândul său continuând politica cheltuielilor și împrumuturilor fără socoteală, amăgit de iluziunea unei prosperități, pe care cerul trebuia să-ngrijească a o trimite; fiecare a tras pe rând polițe, lăsând grija scadențelor pe seama providenței.

Astăzi, când providența ne-a dovedit că nu-și asumă astfel de griji mari, se-nțelege că statul se găsește un moment într-o stare destul de neplăcută. Se pare, totuși, după afirmări autorizate, că o panică n-ar fi tocmai justificată. Răspunsul Camerei la mesajul Tronului accentuează cu dinadinsul că, deși situațiunea financiară a statului este destul de grea, nu e loc pentru deznădejde, țara dispunând de incalculabile izvoare de avuție încă virgine. Deocamdată, o rațională potrivire a cheltuielilor cu veniturile reale ar da pas statului să se reculeagă și limpezit în socoteli să organizeze cuminte exploatarea acelor imense izvoare.

Și în această privință ambele partide sunt, în principiu măcar, de acord. Pentru a trece însă de greutățile momentului, guvernul conservator s-a gândit încă de mult a revinde parte de acțiuni de care statul dispune în capitalul Băncii Naționale. Această măsură întâmpină însă o vie opozițiune din partea liberalilor, care ar voi să obțină, în schimb, de la guvernul conservatorilor o prelungire a privilegiului Băncii, încă pe o însemnată periodă, termenul acestui privilegiu trebuind să expire peste câțiva ani. Considerând situația în care se află statul, se poate spera și aci la concesiuni reciproce și prin urmare la un aranjament rațional, mai ales că agitațiunea liberalilor în chestiunea Băncii nu ar avea prea mulți sorți de popularitate în masele adânci. În adevăr, spiritele mai așezate din Partidul Liberal înțeleg că speranțele de revenire la putere a liberalilor ar fi azi destul de premature și că revenirea acestora la putere n-ar aduce vreun folos țării și mai puțin încă Partidului Liberal. Acei dintre liberali care judecă astfel înțeleg cât e de bine ca o mare parte din opera de reparațiune a politicei noastre financiare să o săvârșească Partidul Conservator, și că toată agitațiunea cadrelor liberale nu trebuie să aibă alt scop decât ținerea acestor cadre, cum se zice în termeni de război, en train: o prea îndelungată odihnă obosește și demoralizează cea mai valoroasă oaste. Și apoi, într-o oaste nu toți bravii se luptă de dragul gloriei și de patima drapelului, mai luptă ei mulți și pentru ceea ce odinioară se chema „dobândă”; trebuie dar să li se țină totdeauna deșteaptă speranța că orice hărțuială poate degenera într-o bătălie decisivă.

***

Un moment a fost vorba ca vestita companie americană Standard Oil Company, care dispune de un capital mai mare decât întreaga noastră datorie publică, să facă un aranjament cu statul român pentru exploatarea păcurii. Tratativele dintre guvern și reprezentanții companiei americane n-au dat nici un rezultat. Fiindcă era vorba de o afacere extraordinar de importantă, s-a dezbătut, se-nțelege, și cu, și mai ales fără competență, deși bazele tratativelor fuseseră, cu drept cuvânt, apărate de guvern cuminte și cu discreție de orice tăvălire prin publicitate. Firește că nu e bine și n-ar fi fost serios să se permită amestecul oricăruia neautorizat în dezbateri de așa natură; ele trebuiesc conduse numai de părțile autorizate, lăsând organele de publicitate a se deda, pe din afară din cauză, tuturor cronicelor și studiilor fanteziste. Acest lucru l-a accentuat destul de clar primul-ministru în Cameră, răspunzând unei întrebări indiscrete că, atunci când din tratativele dintre guvern și companie va rezulta un aranjament pozitiv, numai atunci guvernul va veni să ceară Camerei un vot; până la cererea acelui vot, guvernul își rezervă libertatea de acțiune și n-are să dea nici un răspuns Camerei.

De ce s-au rupt și dacă e bine sau rău că s-au rupt tratativele cu compania miliardară, care venea cu punga-i deschisă la noi în așa momente, nu se poate ști pozitiv, căci nici o minte sănătoasă n-ar putea pune temei pe vreuna din bănuielile fanteziste, care au circulat și circulă încă în această privință. Totuși cine cunoaște bine situația financiară a statului nostru și este interesat a-i vedea un început de limpezire nu poate privi fără oarecare regret, fie cât de vag, ruptura tratativelor cu Standard Oil Company.


[...]

România ilustrată, I, nr. 1, 10 decembrie 1900

Ion Luca Caragiale - Obligativitatea opiniilor

  
Aseară m-am întors acasă târziu, zdrobit, cu mintea zdruncinată și cu sufletul turburat. Căzusem, victimă a lăcomiei, într-o cursă. Mă întâlnisem după amiază cu un prieten, care-mi propuse să mă ia la masă. N-aveam poftă de societate și am respins politicos invitațiunea. Dar infamul mă știa că sunt o bestie lacomă de lucruri delicate, mi-a arătat, cu rafinerie infernală, o strălucitoare perspectivă — stridii, icre moi, un mușchi de căprioară împănat, un cotnar original, mai știu eu ce...

Era peste putință să rezist până la sfârșit, și am cedat numaidecât.
Am plătit scump slăbiciunea mea...
Stridiile au fost minunate, icrele moi delicioase, asemenea și vânatul, brânza, fructele, cotnarul și cafeaua. Dar...

Dar eram mulți la masă. Îndată ce-am trecut de primul pahar după stridii, s-a încins între meseni o vie discuțiune „de omni re scibili et de...” [Despre orice lucru ce poate fi știut și despre... (lat)]. Am auzit trei ceasuri atâtea și așa opiniuni despre artă, mai ales despre artă ! că, intrând în casă, am dat un picior strașnic câinelui meu, care mă întâmpina după obicei gudurându-se. Îmi pare rău, dar trebuia să lovesc, aveam nevoie să maltratez material pe cineva.

Câinele s-a mâhnit, firește, însă i-a trecut curând și a venit iar să se gudure lângă mine, ca și cum ar fi vrut să-mi spună că nu înțelege pentru ce l-am pedepsit.

Atunci, scrâșnind enervat din dinți, l-am apucat cu amândouă mâniile strâns de urechi, i-am atras capul între genunchii mei și, privindu-l drept în ochi, i-am debitat pe nerăsuflate următoarele:

Câine ! Știi tu, în imbecilitatea ta, ce este libertatea opiniunilor ? De atâtea mii de ani îmi ești prieten credincios... toate te-am putut învăța, toate ! Te-am învățat să joci domino și șah; dar încă nu te-am putut face să înțelegi aceste mari cuvinte: libertatea opiniunilor ! Totuși, n-am desperat: am să mai încerc înc-o dată. Ascultă bine.

Libertatea opiniunilor este principiul cel mare, pe care, după atâtea lupte de veacuri, l-a instaurat omenirea ca fundament al vieții sale sociale. Acestui principiu sfânt datorăm în cea mai mare parte bunul trai particular și liniștea publică.

A-mi spune părerea este dreptul cel mai sacru ce-l am eu, individ gânditor, în mijlocul semenilor mei. Omul este regele creațiunii: acest suveran este gelos de coroana lui, care e gândirea, și tot atâta de sceptrul lui, care este expresia. Dar, ca toate principiile sacre, și principiul acesta nu-i scutit de o bubuliță — mică, ce-i drept, însă nu tocmai atât de mică încât să treacă neluată în seamă.

Regele creațiunii, reușind să-și recapete sceptrul, și l-a exercitat cu atât de adâncă convingere de la o vreme, încât a ajuns să creadă că dreptul lui îi este chiar o datorie. De unde, mai-nainte, orice rege al creațiunii, afară de rare excepții de bravură, trebuia să-și ascundă bine coroana sub căciulă și să-și înghită sceptrul, astăzi toți regii creațiunii se cred datori a-și purta fățiș coroana în cele mai mărunte împrejurări ale vieții private și publice și a face continuu semne de suveranitate cu sceptrul lor. Căci orice clipă de abdicare ar fi un act de extremă lașitate, și unui rege nu-i e permis să fie nici o clipă laș.

De la optsprezece ani, el își ia coroana — are o opinie ! — și sceptrul — are dreptul să și-o exprime ! Respect opiniunilor libere ! Libertate completă expresiunii oricărei opiniuni ! Ba se întâmplă cazuri frecvente, în care părinții să moară când moștenitorul n-are încă nici optsprezece ani. Atunci, ce să facă el ? Să renunțe la titlul de suveran ?... Peste poate ! E dator să continue, deși încă atât de fraged, dinastia.

Privește tu, câine, străvechi prieten și totdeauna credincios supus al regilor creațiunii, privește imensul lor carnaval, vasta lor mascaradă. Iată-i, fiecare cu coroana și sceptrul său, dacă nu de aur și de pietre scumpe, măcar de lemn și ciobulețe de sticlă colorată, dacă nu nici atât, măcar de carton și peticele de hârtie văpsită. Între ei, nici unul mai mare: toți egal de suverani !

Vezi ce splendid cortegiu și ce larmă haotică, în care nu se mai distinge nici o figură și nici un glas, în care nu mai poți ști cine merită să fie salutat de tine cu o respectuoasă mișcare din coadă, sau lătrat ca un caraghios !

În afară de acest imens concurs de suveranități, puțini sunt acei regi ai creațiunii care să-și amintească un moment că suveranul nu e robul coroanei și că nu e deloc în primejdie a se arăta mai imbecil renunțând cuminte la sceptru decât purtându-l cu ostentație bufonă; că ar fi în orice caz mai puțin ridicolă, și prin urmare mai demnă, o lașă abdicare decât exercitarea tenace a unei deplorabil covârșitoare suveranități.

Să merg și eu la mascarada regilor creațiunii ? Nu, câine ! Mai bine stau acasă.

În pădurea atâtor sceptre suverane, tot n-are să se ridice al meu mai sus. Suveranitatea mea, la care renunț față cu imensa concurență, mi-o confirm îndeajuns privind drept în fundul ochilor tăi galbeni și inteligenți. Simt o deosebită voluptate a domniei mele să te stăpânesc, uitându-mă în ochi-ți, în adâncul cărora văd bine că dacă botul tău ar avea grai, tu poate n-ai juca rolul cel mai trist în mascarada regilor creațiunii.

Nu, câine ! Eu mă închin principiului sacru al libertății opiniunilor, dar în ruptul capului nu pot admite și obligativitatea lor.

Mergi de te culcă sub pat !...

I-am dat încă un picior și ne-am culcat, fiecare la locul său.


Epoca, III, nr. 353, 17 ianuarie 1897

Ion Luca Caragiale - Profesie de credință

   
Către cititori

În vremea caraghioasă și „de mare cumpănă”, prin care avem cinstea să trecem — când a ieșit iar la maidan chestia Orientului, și s-a tras a treizecea ediție a Hrismosului răposatului întru fericire ieromonah Agatanghel; când în București ies mereu la gazete și gazetuțe, cum răsar ciupercile pe gunoi după ploaie; când fiecare ciocoi ori ciocorofleac s-amestecă cu câte un petec de jurnal în cearta împărățiilor — de ce adică să nu iasă la lumină Claponul, buletin hazliu al întâmplărilor Orientului ?

Unde mai pui la urmă că Claponul (după cum se și vede din numele cu care l-a dăruit nașu-său Ștrul, hahamul din Belgrad) este un organ eminamente neutral, care nu ține nici cu rușii, nici cu turcii. Ce treabă avem noi cu împărățiile, și ele cu noi ? Împartă-și părul cu furca — noi n-avem să ne amestecăm.

De altă parte, opinia publică și-a încărcat stomacul cu sulițe, baionete, ghiulele, torpile, obuze și cu toate hapurile de soiul acesta; toate gazetele o îndoapă zilnic cu știri pozitive, care au băgat-o în draci. Claponul vine ca zaharicalele și cafeaua după-masă, să-i dreagă gustul.

Drept aceea, acest organ rococo s-a hotărât să apară meteoric în broșuri de 32 de fețe, în care un comitet de redacție (patruzeci fără unu de colaboratori) va înșira producții variate, prea nostime și caraghioase, ce desigur au să placă foarte mult, mai ales autorilor respectivi.

Pe urmă, Claponul ia angajament în fața cititorilor să le dea noutățile cele mai sigure de pe tot pământul, căci a trimis corespondenți în toate unghiurile lumii pe apă și pe uscat.

Publicitatea română de mult simțea — vorba ceea — o imperioasă necesitate de a poseda între organele ei o foiță așa nostimă, și opinia publică aștepta — vorba cealaltă — cu o legitimă nerăbdare apariția Claponului.

Această foiță — nu că să o laud — se va tipări în 33.333 de exemplare, și va fi citită și foarte prețuită chiar și de cei ce nu se pricep la citirea limbii românești.

În sfârșit și mai presus de toate, Claponul a găsit de cuviință a lua drept deviză:

Ieftin și bun ! — 10 bani numărul !”.

Cumpărați, lume ! și, povestea vorbii, nu mă năvăliți, că vă dau la toți !


Claponul, nr. 1, 1877

Ion Luca Caragiale - Enormități

   
Citim în Națiunea următoarea notiță:

O foaie oficioasă în polemica sa cu Românul pretinde că toți câți combat colectivitatea nu mai fac parte din Partidul Național-Liberal, că însuși C.A. Rosetti încetase de-a face parte din acel partid de când începuse a dezaproba actele guvernului. Ce ? Ca să facă cineva parte din Partidul Liberal-Național trebuie să trăiască din buget și prin gheșefturi ?... Mare nerușinare ! Mulți bani ne-or fi costând cei ce-și permit să scrie asemenea enormități !


Atât, scurt și cuprinzător.
Ziarul de care e vorba este Voința națională.
Iată cum merge discuția politică de la o vreme în publicitatea serioasă a capitalei.
„Nu mai sunteți voi de la Voința națională liberali-naționaliști !” zice Națiunea.

Și Românul răspunde:
„Ba da, cei de la Voința națională sunt liberali-naționali, însă nu de cei adevărați; numai noi suntem adevărații liberali-naționali”.

Ce însemnează, întrebăm noi, toate acestea ? Ce va să zică toată această logomahie lăbărțată și goală de idei și de scop ?

Ce însemnează toate aceste puerilități, care ne amintesc de tachinările copiilor de la școală, și de firmele cu adevăratul cașcaval de Azuga și cu adevărata apă de melisă a arhimandritului Ghelasie ?

Să dăm din nou o mică deslușire supărăcioșilor noștri confrați de care vorbim.

Un om numai prin faptul că hrănește în sufletul său o sumă de principii nu poate însemna politicește nimic. Politica este domeniul practicii. Oricâte frumoase teorii de liberalism, progresism, umanitarism și celelalte îi vei suge din degete, ca să faci politică cu ele trebuie să aspiri a ajunge la putere, și apoi a te menține unde ai ajuns, și pentru a face politică trebuie să ai, mai ales în statul modern, un partid în puterea opiniei și numărului căruia să vii și să te ții pe cale pașnică la cârmă.

Partidul la putere, oricât v-ați tortura condeiele, este Partidul Liberal-Național, același Partid Liberal-Național pe care toată lumea îl știe, în opoziție până în 1876 și de atunci la putere, minus câțiva morți și câțiva mâhniți sau nemulțumiți pentru cauze personale, și plus mai tot tineretul intrat în viața publică de atunci încoace.

Politica nefiind o jucărie copilărească, țâfnele și paraponele individuale ale cutăruia sau cutăruia dintr-un partid, nu pot zădărnici întru nimic activitatea politică a partidului întreg.

Dacă într-o bună dimineață, cine știe pentru ce, îi abate d-lui Vernescu să se supere și să plece din partid pentru a scoate întâi o gazetă „sinceră” și apoi a o pune să prăsească cu Timpul un metis neproducător, — asta nu face nimica; partidul nu văduvește pentru aceea; d-l Vernescu rămâne d-l Vernescu sau în cazul cel mai bun d-l Laboulaye, și partidul merge mai departe cu lucrarea sa politică.

Dacă d-l Dum. Brătianu se supără, asemenea partidul nu se stinge, nu dispare ci merge înainte și fără, ca și cu domnia sa.

Căci cum ar fi posibil ca un partid căruia pentru o guvernare de șapte-opt ani „nu i-ar putea fi îndestul de recunoscătoare generațiile viitoare” (vezi Românul din '83) să înceteze, într-un an și jumătate, a-și mai purta numele pentru că două-trei individualități au murit, ori s-au supărat și au dezertat din șirurile sale ? (vezi Românul din '85).

Pentru aceea, oricine știe cât de puțin poate trăi politica țărcuită numai pe terenul teoriilor, știe asemenea că partidele se compun din oameni, nu din heruvimi, și dacă a intrat într-un partid trebuie să renunțe la vederile sale specific personale rămânând a se mulțumi cu aceea că, prin puterea colectivă, să se aplice ideile fundamentale și generale, comune tuturor partizanilor.

Să faci toată viața parte dintr-un partid și deodată să te superi și să începi a-l ocărî pentru că unii dintre mulțimea membrilor lui nu-ți mai plac d-tale, sau nu corespund vederilor d-tale etice, asta nu va să zică a face politică.

Cu totul din potrivă se face politică în țările constituționale cu care domnii cu mâhnirile și paraponele le place câteodată să ne comparăm. În Anglia, în Belgia, în Franța și în celelalte toate, când un bărbat serios face politică ani întregi cu un partid, facă acesta chiar greșeli, acel bărbat serios rămâne membru al partidului; în cazul chiar, foarte rar posibil, ca un asemenea bărbat pentru vreo cestiune personală să fie silit să se retragă din luptă, atunci se retrage cu desăvârșire din politică iar nu din partid; nici vorbă să scoată numaidecât pe seamă-i un petec de gazetă ca să insulte partidul din care a făcut până mai ieri parte, și cu atât mai puțin să pretindă că partidul a încetat de a mai exista ca atare, de vreme ce domniei sale nu i-a plăcut să mai facă parte din acel partid.

Este un adevăr à la La Palisse:
Te-ai retras dintr-un partid, — nu mai faci parte dintr-însul.

Oricum ar susține cineva contrariul ar spune o enormitate, și aceasta e în cazul nostru cu atât mai mare cu cât Națiunea, cu tonul ei foarte țâfnos și pipărat, susține că d-l Dum. Brătianu, omul politic fără grup, ieșind din partid, tot restul partidului fără d-sa se compune din gheșeftari și lefegii.

Dacă nu cumva însuși d-l Dum. Brătianu și-a scris notița de mai sus gratis, atunci credem și noi ca domnia sa că mulți bani trebuie să-l fi costând cei ce-și permit să-i scrie asemenea enormități.



Voința națională, II, nr. 284, 3 iulie 1885

Ion Luca Caragiale - À la Don Ranudo de Colibrados

  
Ziarul vechilor conservatori face în numărul său de ieri o meditațiune foarte hazlie asupra rezultatelor primului scrutin în Franța. În esență, meditațiunea României este cam aceasta: întâi, în Franța guvernul a respectat libertatea alegerilor, în țara noastră guvernul liberal național nu le respectă: al doilea, în Franța, în Belgia, în Englitera partidele liberale au pierdut încrederea publică și prin urmare partidele conservatoare au căpătat-o; la noi asemenea, atâta numai că guvernul nerespectând libertatea alegerilor nu lasă să se îndeplinească și în țara noastră același fenomen, adică venirea conservatorilor la putere.

Să ni se îngăduie a face asupra acestor două puncte oarecare mici observațiuni.

Asupra punctului întâi puține am mai avea de zis după câte am spus în această privință alte dăți. Este un colosal moft politic tânguiala veșnică, că alegerile nu au fost libere; e cel mai gogonat neadevăr că s-a atins de către guvern libertatea votului. Alegerile s-au efectuat cu pace și în cea mai mare liniște și ordine.

Alegerile viitoare se vor face tot așa, cu vot secret; n-au decât să meargă atunci conservatorii și să se aleagă în majoritate; dacă așa de mult contează dânșii pe opinia publică, dacă în adevăr, cum zic, guvernul acesta a pierdut încrederea țării și dânșii au căpătat-o, atunci ce mai vorbă lungă degeaba ! Că alegerile viitoare guvernul acesta are să aibă minoritate, conservatorii au să aibă majoritate și visul s-a realizat. Până atunci nu-i chip să ne înțelegem cu d-nii conservatori la vorbă. Pentru că ce vor dumnealor ? Nici mai mult nici mai puțin decât ca să se ia la serios tânguirile d-lor, să cadă guvernul așa fără altă cauză decât numai aceea că conservatorii afirmă cum că el nu se mai bucură de încrederea țării.

Ceea ce putem să afirmăm de pe acum vechilor conservatori și consorțiului dumnealor este asta: dacă și la alegerile viitoare se vor abține, supărați ca văcarul pe sat, atunci vor dovedi că toate afirmațiile dumnealor în privința sentimentelor ultra favorabile de care se bucură în opinia publică, au fost niște mofturi ce n-ar mai trebui repețite pe o altă perioadă de patru ani, căci atunci d-lor ar semăna foarte cu tipul caraghios din farsă, care crede, că dacă o avea el noroc, apoi câștigă la loterie și fără bilet.

Atât mai avem de repetat asupra afirmării vechilor conservatori, (al căror trecut ca partid de guvernământ în materie electorală e atâta de faimos), cum că alegerile sub guvernul național-liberal n-ar fi fost libere.

În privința mângâierii ce și-o fac cum că vântul ar bate în toată Europa la conservatori, — și că ar fi chemați și dumnealor, chip și seamă tot conservatori, de fatalitatea împrejurărilor să vie la putere, — și în privința alăturării și potrivirii ce o fac între partidele conservatoare din Franța și Englitera cu partidul dumnealor, avem de observat că această mângâiere și această alăturare și potrivire sunt de-a dreptul ridicole, ridicole până la a inspira milă.

Auzi dumneata hal de comparație !

Prinții, lorzii, ducii, pairii, marchizii, conții, blazonați toți de pe vremile întâielor războaie contra necredincioșilor pentru cucerirea Sfântului Mormânt, ramuri a căror tulpină a fost înfiptă în pământ cu blagoslovenia lui Petre Ermitul, — ca corp politic, întemeiat pe tradiția străveche națională, au un corelativ în țara românească ! și unde e acel corelativ ? Unde să fie ? La Clubul Mandi !

Blazoane ? Sunt la club destule: rigi, dame și fanți. Trăsuri cu roate roșii, verzi și galbene, livrele cu galoane late à la Don Ranudo de Colibrados, sunt asemenea.

Partidele conservatoare în statele vechi reprezintă agregațiuni de interese sociale, economice și politice, adunate în jurul unui sâmbure puternic, aristocrația, vestigiu al vechii nobilimi feudale. Ele au o programă hotărâtă, clară și cunoscută, care se rezumă foarte ușor în câteva cuvinte: apărarea tradițiilor vechi contra curentelor moderne democratice, la nevoie chiar concilierea acelor tradiții cu aceste curente. Astfel, conservatorii Franței au între alte puncte în programa lor, apărarea tradiției de indisolubilitate a familiei, pe care curentul modern a dărâmat-o, apărarea bisericii catolice contra curentului provocat de științele pozitive moderne, în orice caz concilierea ei cu acest curent, bazată pe îngăduirea reciprocă și posibilă între sentimentul religios și convingerea științifică.

La noi însă ? Vestigii feudale ? Aristocrație ? Tradiții bătrâne ? Când ? De unde ? Cum ?

Nu cumva archontologia grecească ar fi tulpina unei aristocrații feudale românești ? Nu cumva avocații ieșiți de ieri de alaltăieri, copii de obscure familii din popor, chemate la viața publică, dintr-o complectă nulitate politică de drept, prin mișcarea de la 1848, au luat la serios că sunt nobili de viță pentru că, având noroc la daraveri, le-a dat mâna să-și vopsească frumos o trăsură și să-i lipească la spate un blazon de operetă ?

Lordul Salisbury și nu știu care boieraș din mamă româncă și tată grec, fost arendaș mânăstiresc pe vremuri, tot una sunt. Ducele d'Aumale ori mai știm noi care prinț, cusut numai în scuturi și floroane medievale, și domnul cutare de la noi, fecior de preot pravoslavnic, românaș cinstit, cu barba lui, cu anteriul lui, cu potcapul lui, cu căldărușa lui regulat la zi întâi, om din popor get-beget — tot o apă: conservator prințul ori ducele, conservator și băiatul lui taica părintele.

Apără lordul, prințul, tradițiile, combate pe liberali și-i biruie: e neapărată consecința să le vie apa la moară și conservatorilor de la noi; că și ei luptă contra spiritului modern, contra ideilor subversive ale științei prea înaintate, contra curentului democratic, spre apărarea tradițiilor străvechi.

Tradiții străvechi de clasă în societatea actuală română ! Apoi de ! Poate cineva vorbi serios cu Don Ranudo de Colibrados !


Voința națională, II, nr. 359, 4 octombrie 1885

Ion Luca Caragiale - Cronica fantazistă

 
O sumă colosală de vase de comerciu, încărcate cu mărfuri de toate speciile, plutesc, în sus și-n jos, pe Dâmbovița canalizată; stradele, pavate cu tuci, sunt brăzdate, de la un capăt al cetății până la celalalt, de o mulțime monstruoasă de linii de tramways; pe deasupra capetelor bunilor cetățeni, se-ncrucișează-n aer, în lung și-n lat, după sistema engleză, șinele unui număr nenumărabile de căi ferate, și o sumă absurdă de fabrici, în întrul cărora mii de drugi de fier, milioane de roate cu dinți, funcționează necontenit cu o regularitate de desperat.

Sublimă civilizațiune !
Pretutindeni fier și oțel !

*

Trebuie să știți, doamnelor și domnilor, că nimic din toate acestea nu se vedea altădată pe aci. Capitala noastră nu era decât o imensă grămădire de case acoperite cu olane sau șindrilă, pardosite cu cărămidă sau pământ, urâte, ne-ngrijite și neconfortabile, așezate pe o vastă mocirlă când înghețată în gloduri de sărutările septentrionale ale crivățului, când înverzită de mucegai prin solicitudinea fierbinte a razelor solare.

Înainte de revărsatul zilei, cetățenii, îmbrăcați în maniera turcească, porneau de-acasă, încălțați cu picioroange. Străbăteau astfel nomolurile stradelor, purtând în mâna stângă un felinar cu vopaiță de seu, și-n mâna dreaptă un baston lung cu cioc de fier, cu care necontenit încercând pământul înainte, se fereau să nu dea cu picioroangele în vreun băltău prea adânc. Așa, ajungeau în piață. Aci trăgeau din brâu o pungă de piele de oaie cu șireturi, scoteau din ea două parale turcești și-ncepeau să-și târguiască. Apoi, se-ntorceau purtând la spinare, atârnată de ciocul bastonului, tradiționala lor basmà roșie cadrilată încărcată cu d-ale casei.

În așa stare mizerabilă se afla buna noastră cetate; așa trăiau nefericiții noștri străbuni. Să ne aducem aminte de dânșii cu pietate și.. să nu ne uităm vorba.
*

Necioplirea, uitarea de sine, sărăcia, barbaria domniră mult timp asupra acestor locuri; dar, în fine, luară fuga-nspăimântate, când prima locomobilă a doctorului Strausberg, urlând ca o turbată și aruncând, prin gura coșului ei funinginit, nori negri de fum și aburi, veni să ne puie pe brațe pe câțiva fii amabili ai preaiubitului Vaterland.

Să cetim cu respect această frumoasă pagină de istorie modernă; să ne amintim cu venerare d-acea minunată epocă, în care ni se dete să-nghițim şi-nghițirăm cupa delicioasă a civilizațiunei, întocmai cum li se dă să-nghită și-nghit copiii mici doctoriile de friguri. Să aruncăm privirile în jurul nostru, să respirăm cu sete aerul curat al civilizațiunei și să surâdem, tâmpiți de fericire, după obiceiul pământului !
*

Pe malurile lacului din Cișmigiu, cinci mii de lucrători, toți feciori de oameni cumsecade, descendenții pașnicilor neguțători cari odinioară își numărau boabele mătăniilor în ușa magazinelor; cinci mii de lucrători sunt la muncă de cum se face ziuă până-nnoptează bine.

Întocmai ca indienii de la Gange — care, sub jurisdicțiunea gârbaciului englezesc, lucrează la recolta indigoului, zaharului și bumbacului, — lucrătorii noștri sunt despoiați până-n brâu pentru a duce mai lesne la iuțeala arșiței solare.

Cu aceeași procedere cu care se pescuiesc și se prepară țârii pe ţărmii Mării Nordului, lucrătorii noștri pescuiesc și prepară broaștele din balta Cafegiului. Unii le prind; alții le apucă de labele dinapoi și le ucid bătându-le pe niște mormane de sare pisată; unii le usucă la soare; alții le-nșiră pe sfoară de Sibiu, pe când alții le așază în untdelemn în niște cutii de tinichea, pentru a fi trimise apoi la Berlin de către întreprinzătorul concesionar al pescuitului bălții, d-l Karl Scweinmann, ca conserve alimentare.
*

Ce tablou minunat ! Ce admirabilă mișcare de viață și civilizațiune !
Nu vă mirați, doamnelor și domnilor ! N-am ajuns acele timpuri; dar, bun e Dumnezeu, le vom ajunge curând.


Ghimpele, 28 iulie 1874

Ion Luca Caragiale - 10 Mai 1897

  
Ziua de 24 Ianuarie și cea de 10 Mai sunt cele două mari sărbători naționale. Ele amintesc punctele culminante ale istoriei noastre contemporane, care strălucesc cu atât mai puternic, cu cât, dindărătul lor, înspre trecut, se-ndesește negura atâtor vicisitudini seculare.

În mai puțin de patruzeci de ani, două țări surori, unite în fine, după o despărțire de veacuri, constituind un stat, își recapătă neatârnarea, se proclamă regat și devine una dintre garanțiile de ordine și de pace în orientul Europei.

Fără-ndoială, succesele politice, dezvoltarea economică, progresul nostru în general se datoresc tuturor forțelor poporului nostru. Acei ce au voit să facă din acest progres o legendă particulară, a unui singur partid politic, au fost niște șarlatani. Fără-ndoială că tot ce țara noastră a realizat ca propășire și morală și materială este datorit țării întregi; dar e tot așa de adevărat că nu puțin a contribuit la realizarea acestui bine concursul superioarei inteligențe, prudenței totdeauna deștepte, înaltei dibăcii politice a Regelui Carol I.

În mijlocul frumoasei parade de astăzi, e bine să amintim că acum douăzeci și șase de ani și două luni, exact, partidul politic care a tins mereu, de la o vreme, să-și facă din progresul țării noastre, o legendă particulară, hotărâse izgonirea tânărului prinț Carol I de pe tronul României, după de-abia cinci ani de domnie.

În noaptea de 10-11 martie '71, fiind prim-ministru răposatul Ioan Ghica, iar prefect de poliție Simeon Mihăilescu, prințul Carol I, obosit de agitațiile antidinastice ale partidului căruia îi încredințase cârma afacerilor publice, se pregătea să părăsească tronul și să plece.

Și ar fi plecat... Dar a venit atunci un bărbat politic lângă Majestatea Sa, și i-a spus cu hotărâre:

„Majestatea Ta, ai o legătură cu țara aceasta cu mult prea serioasă ca să o rupi într-un moment de oboseală și de dezgust. Țara aceasta mai are încă elemente sănătoase și cuminți, pe lângă elementele tulburătoare și smintite care vor s-o arunce la fiecare cinci ani în aventuri nebunești. Majestatea Ta, trebuie să rămâi !”

Și Majestatea Sa a rămas... Omul care vorbise astfel Majestății Sale era L. Catargiu.

Astăzi la 10 Mai 1897, ne întrebăm: ce s-ar fi-ntâmplat dacă scopurile și dorința agitatorilor s-ar fi realizat la 10 martie '71 ?

Desigur nimeni nu o poate spune. Dacă istoria lucrurilor întâmplate este așa de îndoioasă adesea, și, din nenorocire, adesea este așa de ușor uitată, desigur că istoria lucrurilor ce a fost să nu se-ntâmple, e cu atât mai greu de închipuit și nici nu trebuie să ne gândim la dânsa.

Fără a uita istoria celor întâmplate, mulțumim norocului că n-a lăsat să se întâmple altceva, și, ca Partid Conservator, care am ajutat la opera acestui noroc, salutăm din toată inima pe Majestatea Sa Regele Carol I, cu toată dragostea și respectul ce se cuvin unui suveran brav și înțelept.



Epoca, III, nr. 449, 11 mai 1897

Ion Luca Caragiale - Din cine e compusă opoziția ?

  
Am vorbit acum câtva timp despre un interesant studiu al d-lui Paulhan asupra „prostiei la om”; d-l Paulhan stabilește, după cum s-a văzut, că prostia provine mai cu seamă din pretenție.

Nu mai încape îndoială că un zidar, care se ține de meseria sa și nu se amestecă în lucruri pe care nu le poate pricepe, nu se va expune niciodată a fi tratat de prost; din contră, dacă-și va exercita meseria sa cu conștiință și cu iscusință, se va putea cu drept cuvânt spune de dânsul, că e un zidar inteligent. Îndată ce însă zidarul nostru se va amesteca în cestiuni înalte economice și va căuta să le dezlege fără a fi dobândit mai înainte cunoștințele trebuincioase, cu alte cuvinte, îndată ce-l va apuca boala pretenției, toată lumea va spune despre dânsul că e un „prost”.

După cum vedem, prostia e un lucru foarte relativ; un om e prost sau nu, după cum e plin sau lipsit de pretenție. Așa fiind, nu e de mirat că întâlnim prostia chiar la oameni de altminteri deștepți și înzestrați cu o cultură mai deosebită. Nimeni bunăoară n-ar îndrăzni să atribuie calificativul întrebuințat așa de des de d-l Paulhan unui mare număr de persoane, care fac parte din opoziție, dacă toate aceste persoane s-ar ține cu modestie de profesiunile lor și nu ar voi să iasă cu orice preț la iveală. Când mai toate aceste persoane însă nu strălucesc, în activitatea lor de toate zilele, prin nici un talent sau o însușire deosebită, e din parte-le o dovadă netăgăduită de pretenție, din momentul ce se aruncă în luptele politice, scot gazete și-și dau o osteneală nemaipomenită să convingă lumea că sunt oameni politici și că lor ar trebui să li se încredințeze frânele guvernului.

Pentru a face pe lume să creadă că ești om politic, nu e de ajuns să o spui singur, înainte de toate trebuie să fii un asemenea om.

Apoi de oameni politici e compusă opoziția de astăzi ?

Afară de câteva mici excepții, care se țin cu totul retrase din politica activă și pe care nu le vedem la nici una din întrunirile opoziției, restul sunt mai mult niște politicieni pretențioși, incapabili de a se uni în jurul vreunei idei comune, și ca atare demni de-a figura în vreuna din rubricile stabilite de d-l Paulhan.

Apoi oameni politici sunt cei de la România, care, neavând nici o idee a lor proprie, nefiind în stare să scoată din creierul lor un singur argument serios și original, nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să plagieze pagini întregi din Laboulaye și articole publicate acum câțiva ani de alte ziare și să le servească apoi publicului ca ale lor proprii ?

Apoi oameni politici sunt cei de la Lupta, care nu au găsit în arsenalul lor altă armă decât insulta la Rege, insulta sistematică ?

Apoi oameni politici sunt cei de la Națiunea, care declarau acum câtva timp urbi et orbi că ținta lor este de-a face din România cel mai mare imperiu al lumii (textual) ?

Și oameni politici sunt oare urzitorii tuturor știrilor îndreptate în contra intereselor țării ?

Oameni politici sunt aceia care nu găsesc alt mijloc de-a combate guvernul decât acela de-a pune în circulație fel de fel de știri pline de neadevăr, menite a discredita nu numai guvernul dar țară întreagă ?

Oameni politici sunt acei care anunțau acum câtva timp că guvernul va revizui din nou art. 7 ? Că guvernul trebuia să convoace chiar în septembrie Camerele pentru a propune abrogarea legii privitoare la comerțul ambulant ? Că d-l Bleichröder s-a opus la contractarea oricărui împrumut al României în Germania ? Că guvernul are de gând să facă în străinătate un împrumut de 155 milioane ? Că negăsind 155 el se mulțumește cu 30 milioane ? Că negăsind nici această sumă, guvernul va scade toate lefurile funcționarilor cu 20 la sută ? Că d-l Grigorescu, șeful direcției contabilității din Ministerul de Finanțe, va pleca la Berlin, Viena și Frankfurt în scopul de-a plasa rentă 5 la sută română pe prețul de 75 suta ? Că guvernul a dat ordin să nu se mai achite nici un mandat la casieria centrală ?

Ar trebui să umplem mai multe coloane dacă ne-am da osteneala să reamintim toate născocirile puse în circulație de unele ziare din opoziție, care, dragă Doamne, au pretenția de-a reprezenta o direcție politică.

Când s-a adeverit că nici una măcar din aceste știri, de care toate ziarele din opoziție s-au folosit în timp de luni întregi pentru a ataca guvernul, când s-a adeverit că nici una nu e adevărată, cum rămâne cu pretenția acelor ziare că sunt serioase și că opoziția pe care o fac guvernului e întemeiată pe motive temeinice ?

Pretenții și iar pretenții, putând figura toate ca adaos la materialul adunat de d-l Paulhan.

Nu e de mirat acum că mai toate ziarele noastre de opoziție, începând cu România și sfârșind cu gazeta de mode și scandaluri, nu mai au cea mai mică autoritate și că strigătele și vaietele lor prefăcute răsună în deșert.


Voința națională, II, nr. 358, 3 octombrie 1885

Ion Luca Caragiale - Apelul la unire

  
Alegerea birourilor definitive ale celor două adunări s'a făcut. La Senat s'a ales prezident d. C. Bozianu cu 33 voturi contra 23, la Cameră d. C.A. Rosetti cu 71 contra 42. Amândouă aceste alegeri ne dau aproximativ raportul voturilor de care guvernul ar putea dispune în chestiunea revizuirii. Guvernul are majoritatea absolută în amândouă corpurile legiuitoare; prin urmare, până la deschiderea chestiunii israelite, poziția lui este asigurată. Care va fi însă poziția guvernului roșu când se va pune pe tapet această chestiune ? Și mai întâi de toate cine o va pune ?

După toate probabilitățile, guvernul nu are nici în Senat nici în Cameră două treimi, cari i-ar trebui pentru rezolvarea într'un sens sau în altul a cestiunii art. 7. Multe glasuri nu-i lipsesc, însă câte-i lipsesc nu le poate avea cu nici un preț, de oarece guvernul până astăzi s'a abținut de la rostirea unei păreri oarecare în cestiunea israelită.

Este cu putință ca guvernul acesta, care posedează toate datele și elementele necesare în cestiunea israelită, care știe mai mult decât oricine, sau care mai bine zicând știe singur, cum stau dispozițiile puterilor străine în privința aceasta, să nu aibă și dânsul o părere hotărâtă în această cestiune ? Care este această părere, care este, după părerea acestui guvern, limita concesiunilor ce s'ar putea face cerințelor manifestate prin tractatul de la Berlin, precum zice mesajul de deschidere ? Nu știe până acum nimeni. Guvernul nu numai s'a pronunțat în nici un sens, dar încă ar voi ca să se pronunțe mai întâi adunările și în deosebi minoritatea. Să vedem. O părere oarecare trebuie să aibă guvernul, măcar că nu o dă pe față Dacă părerea guvernului este în acord cu sentimentul țării întru cât privește limita concesiunilor, atunci nu se poate explica pentru ce guvernul, sau dacă nu guvernul, cel puțin organele partidului său nu vin să spună curat: aceasta este părerea noastră în privința art. 7 ? Ce nevoie au oamenii reclamei patriotice, mai ales astăzi când popularitatea le este zdruncinată din temelii, să tăinuiască o părere care le-ar reîntemeia această popularitate ?

Dacă însă guvernul are o părere contrară sentimentului public, și dacă dela această părere este angajat, față nu știm cu cine, d'a nu se abate, atunci cum crede că o va scoate la capăt neavând două treimi în adunările de revizuire ?

Printr'un fel de comunicat dat în vremea alegerilor, precum și prin mesajul de deschidere a Camerelor, guvernul a arătat că nu a prejudecat întru nimic rezolvarea cestiunii israelite. Aceasta nu avea guvernul nevoie să ne-o spună, afară numai dacă nu voia să ne asigure că dânsul n'a luat față cu cineva vr'o anume hotărâre în acea privință, căci a prejudeca într'o cestiune, va să zică a lua o hotărâre mai înainte de a asculta și alte păreri în drept a se rosti. Nimeni, mai ales acum, când voturile din ambele corpuri s'au cam cântărit, nu ar avea să se teamă de primejdia unei hotărâri nestrămutate a guvernului roșu convenită cine știe cu cine, — nimeni, decât numai însuși guvernul și partidul său. Nu e vorba prin urmare de prejudecare și hotărâre, e vorba de o părere, de un punct de plecare. Guvernul acesta are un partid, are chiar majoritatea în adunări; el este prin urmare dator mai înainte de toți de a veni și a-și arăta părerea, printr'un proiect în regulă, pe lângă care să caute dacă va putea să-și alieze două treimi ale Camerelor. De când s'a ridicat pentru întâia oară cestiunea israelită, partidul roșu n'a încetat un singur moment de a striga că partidele, lăsând d'o parte urile și pasiunile lor, trebuie să fie unite într'o cestiune care atinge nația întreagă. Alaltăieri, d. C.A. Rosetti, ales prezident al Camerei cu 71 voturi contra a 42, ocupându-și jețul, a chemat iarăși pe toate partidele la înfrățire și la unire, pentru scopul lăudabil de a câștiga admirația Europei.

Lăsând d'o parte a mai întreba ce a făcut guvernul și partidul roșu pentru a înlesni această unire; lăsând d'o parte a mai cerceta dacă procederea brutală a majorității roșie din Cameră și Senat, cu ocazia verificării titlurilor, este de natură a îndemna la unire cu dânsa pe minoritate, — întrebăm: voiți unire în privința cestiunii israelite ? unire — pe ce temeiul ? Arătați-ne temeiul pe care să se facă această unire, punctul ei de plecare. După cum se face apelul la înfrățirea partidelor, așa vag și fără enunțarea unui temeiul, unirea nu se poate înțelege a fi decât platonică, teoretică; ei bine această unire întru câtva s'ar presupune că există. Dar nu este vorba de asemenea lucru, este vorba de o unire de aplicare, care să ne ducă la o soluțiune practică a cestiunii. Partidul și guvernul roșu, neavând cele două treimi pentru revizuire, și având totuși majoritatea necesară existenței ministeriale, propun unirea; arată-și părerea, intențiile ce au în privința unei soluțiuni practice, pentru ca minoritățile să vază dacă poate fi sau nu vorba de unire. În amândouă Camerele, pe băncile minorității stau foștii miniștri conservatori, dați acum trei ani judecății de dd. Misail, Pătârlăgeanu și alții (vezi catalogul menajeriei). Aceiași oameni cari i-au dat acum trei ani în judecată pentru ca apoi să-i ierte fără să-i judece, îi cheamă pe foștii miniștri conservatori la înfrățire, la unire, spre a face împreună admirația Europei, după cum zice d. C.A. Rosetti. Foarte bine, conservatorii nu au nici o ură, nici o patimă contra purtării nebunești ce au avut radicalii față cu dânșii; afară de asta admirația Europei este un lucru foarte frumos și măgulitor pentru o țară mică și tânără cum este a noastră; însă — pentru ca unirea să se poată face, rămâne a afla minoritatea de la d. C. A. Rosetti ce înțelege d-lui prin aceste două cuvinte admirația Europei ? cât costă această slăbiciune a onor. prezident ?

D. C.A. Rosetti a umblat în lunile trecute prin tot apusul european, unde, după cât știm, numai admirație nu prea i s'a acordat. D-sa este mai bine decât oricare dintre bărbații noștri politici în poziție a-și fi făcut o idee despre prețul admirației europene, adică despre limita concesiunilor ce suntem chemați a face cerințelor tractatului. Arate-și părerea deslușit și limpede, și apelul d-sale la înfrățire și unire poate să aibă efectul, pe care până acuma nu l-a avut.

În scurtă vorbă, minoritățile din Camere nu trebuiesc și nu pot să arate o părere, pentru că cum stau astăzi lucrurile, cu zorul cu care suntem chemați să retezăm cestiunea, o părere arătată în Camere este o părere propusă, asupra căreia neîntârziat trebuie să se deschidă arzătoare dezbateri, și nu minoritățile sunt chemate a propune o delegare mai înainte de a-și fi dat guvernul și majoritatea părerea.

Așa stă lucrul, și de aci nu poate ieși guvernul și partidul roșu.

Timpul, IV, nr. 120, 2 iunie 1879

Ion Luca Caragiale - O lichea

Leki, sau lichea, însemnează pe turcește pată; cu deosebire, pată de care nu te poți scăpa, pată neștearsă. În limba românească, cuvântul a trecut în accepție figurată: lichea va să zică o secătură care, dacă ți-a căzut în spinare, se ține de tine mai rău ca scaiul, și de care nu te mai poți scăpa decât prin mijloace violente. Să-i dai cu piciorul de sute de ori, să-l batjocorești, să-l scuipi, și încă n-ai să scapi de gudurăturile lui grețoase, până nu te-i hotărî să-i dai brânci într-un canal, ca să te cotorosești de el. Să mă ferească Dumnezeu a întrebuința cuvântul acesta în accepția alterată pe care o are în limba noastră; îl voi întrebuința numai și numai în înțelesul propriu pe care-l are în limba originară.

Care va să zică, să nu mai încapă vorbă: lichea însemnează pată, peste putință de scos. În acest sens propriu zic dar: teribilă lichea e d-l Sturdza !...

În toamna anului 1895, după ce se lipise de tricolorul român ce fâlfâia în capul haidamacilor, pe stradă, în chestia națională; după ce mânjise chiar simbolul adâncii dureri și al înaltului respect ce trebuie să ni-l inspire moartea, lipindu-se pe steagurile negre de la Clubul colectiviștilor, când cu sfârșitul nenorocitului zbir electoral Meschiu — deodată, licheaua apare pe pagina întâi a Monitorului, ca prezident al Consiliului.

Să nu uit a spune că licheaua, cu o zi înainte, după ce depune la palat jurământul, zice suveranului:
„Sire, plec de aci tocmai la Mitropolie. Nu vreau să pun mâna pe afacerea publică până să nu cer iertare mitropolitului Ghenadie că l-am mânjit odinioară. Mă duc să-l rog să-mi dea binecuvântarea lui arhipăstorească spre a mă insufla de la duhul sfânt, ca să pot duce cu tărie înalta sarcină ce Maiestatea-Voastră mi-a încredințat !...”.

S-a pus în birjă și a mers în goana cailor la Mitropolie... Acolo a suit scările în genunchi, și încet-încet, strâmbându-se și miorlăindu-se, a apucat pe bietul Ghenadie, care se retrăgea de frică și de scârbă de-a-ndărătelea, și i-a sărutat pulpana anteriului. S-a lipit licheaua de anteriu așa de bine că n-a mai putut s-o spele nici afurisenia, până când n-a venit Lascăr Catargiu și i-a zis lui Ghenadie:

„Înalt-preasfinte părinte, ascultă-mă pe mine: ce mai încoace și încolo ? De licheaua asta nu te mai speli, fără să faci o mare jertfa... Ia anteriul de mitropolit și aruncă-l departe cu lichea cu tot!”.

Și numai așa s-a putut scăpa Ghenadie de lichea, aruncând-o în obrazul Colectivității. Dar, cât e Colectivitatea de neobișnuită cu lucru curat, a avut și ea un moment de dezgust: a luat și ea mantaua cu licheaua și a aruncat-o la negre, în coșul cu rufele murdare; și, fiindcă rufele murdare trebuiesc spălate în familie, cu mai multă sau mai puțină discreție, a fost chemat din familia colectivistă d-l Aurelian, mare cultivator de spanac, sămânță de la '48, și însărcinat să spele murdăria. Celebrul agronom a frecat-o băbește cu rădăcină de ciulini multă vreme, a frecat-o și iar a frecat-o fără succes, până când a dat în genunchi de oboseală.

L-a biruit licheaua !

În fața colectivității, umilită de această neizbândă, și în ochii țării întregi, minunată de nedibăcia bătrânei spălătorese, licheaua a reapărut la tribuna prezidenției Senatului. Această apariție necurată a demoralizat atâta pe biata babă, ale cărei puteri erau covârșite, încât a trebuit, cu lacrimile în ochi, să-și depuie mandatul și să prezinte demisia Cabinetului.

Atunci, licheaua s-a gândit să se arunce iar sus de tot, și după multe lipituri, a apărut în fine iarăși pe fruntea — destul de nespălată și fără asta — a Colectivității. Și regele, fiindcă era grăbit să plece pentru o cură de odihnă, s-a mărginit să dea din umeri, zicând: „Fie !”. Dar licheaua, nemulțumită cu atât, a început să se miorlăiască:

„Sire, ia-mă și pe mine pe pulpana Maiestății-Tale în străinătate; măcar până la Viena...”.

Regele a răspuns:
„Asta nu ! Asta nu trebuie. Mantaua și licheaua să rămâie acasă. Vreau să călătoresc și să mă odihnesc fără jenă; mă voi gândi la întoarcere ce e de făcut”.

... Ce e de făcut ? Nu e de făcut nimica altceva când ți se lipește licheaua de pulpană, decât să iei foarfecele, să tai bucățica mânjită și să o arunci în foc: nu s-a născocit până acum săpunul care să poată curăța pe cineva de așa lichea...

Rămâne bine înțeles — o spui încă o dată — că întrebuințez cuvântul de lichea în sensul propriu pe care-l are pe turcește. Nicidecum nu mi-ar trece prin cap să-l întrebuințez în concepția figurată din românește. Cum aș îndrăzni eu să spun că d-l Sturdza e o ființă de care nu te mai poți scutura, dacă ți-a căzut în spinare, o secătură care se ține de oameni mai rău ca scaiul, și de care nu se mai poate scăpa lumea decât prin mijloace violente ? Cum aș îndrăzni să zic că, până nu t-ei hotărî să-i dai brânci într-un canal, n-ai să te poți cotorosi de el ?

Aș putea eu îndrăzni să zic așa ceva ?

Mâine, poimâine oi mai prezenta o carte la vreun premiu academic pentru produceri literare: licheaua ar fi capabilă să se așeze pe cartea mea și să latre că premiul literar se cuvine mai potrivit unui manual de geologie franțuzesc de la '48, tradus în românește de d-l G. Ștefănescu, cum poate dumnealui traduce.

Aș fi nebun să-i zic lui d-l Sturdza lichea la figurat. La propriu însă, i-o zic fără teamă: îl știu că e om fără pasiuni și mare iubitor de adevăr; a dovadă strălucită despre aceasta e că, atunci când trece, prin temperament, marginile permise, o drege numaidecât prin judecată, cerând scuze.

Teribilă lichea !...

Epoca, III, 426, 13 aprilie 1897