Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Leo BUTNARU - ŞI TU, ÎN AMBUTEIAJ


În acest oraş – derutat nervos – … ba
nu – în această lume necăjicioasă
dezorientat-buimacă este
imposibil să nu se pomenească în ambuteiaje

şi cneazul Mîşkin –
pe
la toate răscrucile supraaglomerate
prost semaforizate
cneazul dedublat-multiplicat la
infinit
blocat blocat blocat…

(blocat

Mîşkin – nume care
în traducere înseamnă Aşoarecelui ca
Agafiţei Aioanei Aluigheorghe…; Mîşkin în-
tr-o cursă de şoareci – acest ambuteiaj

antivoiaj…)

Prin urmare
fără mişcare
Mîşkin dedublat-multiplicat e
prins în ambuteiaj la
toate intersecţiile
vreme (pierdută) în care
cei din jur claxonează injurios
strigând huiduind:

„Idiotul!”

Ei şi ce dacă Mîşkin sau
autorul său e/ sunt
dintr-un alt secol
dintr-un alt roman în care
încă nu se ştia de ambuteiaje ca
predestinată mortificare?


Ei şi ce dacă Mîşkin-cneazul
e fără maşină
în mijlocul acestui ambuteiaj global
infernal
neomenos?

…sensul ambuteiajului e unul

cu mult mai serios
mai fioros
şi trans-secular
ca transă
şi lipsă de şansă
pentru omul de rând
sau pentru Noul Hristos
sau pentru
bietul Dostoievski
sau Gogol
ambii pomeniţi în ambuteiaje de suflete
vii
sau
suflete moarte
din carte proprie scrisă anume
de Dostoievski
sau de Gogol
în lumea-ambuteiaj
în lumea-rotocol
în care
şi tu
ai impresia (precum cneazul poreclit
Aşoarecelui) că
stând în mijlocul ambuteiajului
de suflete
sângele îţi arde ca o torţă
până este din nou adunat
într-un roman
într-un poem sau
mai sigur
într-o cămaşă de forţă ce
fusese probată pe
Mîşkin…



25 / 27.XI.2010


Traian T.Coşovei - Tinereţea mea


Tinereţea mea e ca femeia despre care unii
spun că va sfîrşi pe străzi dosnice.
Coborînd, frunza se teme pentru mine la fel cum iarba
urcînd, tot pentru mine se teme.
lată-mă dar, spre tine mă grăbesc —
fără cuvinte,
fără trecut — va fi oare cineva să-mi asculte povestea,
cineva să-şi lipească urechea de mine?
Ştiu viitorul străfulgerat de fluvii de argint
alunecînd în spaţiu.
Şi ochii rotunzi ai singurătăţii.
lată-mă dar, trecînd de jumătatea cuvîntului cu care
încerc să mă rup de ceea ce nu va fi niciodată
plin de înţeles.
Coborînd, frunza se teme pentru mine la fel cum iarba
urcînd, tot pentru mine se teme.
Tinereţea mea e ca femeia despre care unii
spun că va sfîrşi pe străzi dosnice.


Dincolo de pod - (după romanul "Mara" de Ioan Slavici )


Doua lozuri (1957) - CARAGIALE


Traian T.Coşovei - Legiunea franceză


Ningea peste noi cu chirie –
e şi ninsoarea asta o meserie;
stăteam tolăniţi într-o garsonieră de lacrimi şi amintire.

Voiam să latru la lună, să fiu, în sfârşit, patruped
numai bun de făcut din el tobe, mănuşi şi gulere tandre de blană.

Mă prefăcusem prieten la cataramă
cu îngerul negru care îmi strălucea pe acoperişuri de epoleţi…
Trăiam şi iubeam din pereţi în pereţi.

Afară, în iarna de lacrimi, ningea peste noi cu chirie pe viaţă.
Ne lingea existenţa peste bot, peste faţă.
Ne lua cu frigul, ne umfla cu duba –
învăţasem – în germană, în rusă – să dăm sărumâna.

Mă dresaseră să dau locul bătrânelor în tramvai până surzeam:
nu mai silabiseam cuvintele între ham şi-ntre miau.

Zăceam înghesuit printre silabe, ştiuci şi stavrizi de cuvinte:
mori de nisip, mori de vânt şi de apă – la masă
când, haţ! a venit don’ plotonierul cu coasă…

Îl auzeam cum pedalează din glas, cum sapă şi sapă:
Auzi, bă, ăsta de ce nu patinează sau crapă!?

Traian T. Coşovei - Întoarcerea lui Gagarin (V)


Iuri Gagarin stă cu noi la masă,
împărţim bucatele, cvasul.
Ne povesteşte despre Cosmos
în timp ce noi rumegăm
întrebările zilei de mâine…
El a dat un semn libertăţii:
a văzut stelele mai de aproape
în timp ce noi nu am văzut nimic,
poate nimicul.

Gagarin îşi toarnă un pahar şi povesteşte,
Povesteşte…

De parcă noi nici nu am fost pe pământ!


Traian T.Coşovei - Ultimele ştiri


După încă o ceaşcă de ceai voi răsturna biblioteca.
După ultimul fum de ţigară voi sfîşia
tapetul cu pisici.
Îmi voi aminti ziua cînd au incendiat trupurile balenelor eşuate,
cînd domnişoara Ivonne a aprins vechiul candelabru din sufragerie.
Întins pe spate, voi visa cum îţi tai părul
cu un briceag în formă de peşte.

După încă o ceaşcă de ceai
îmi vor bate din greşeală la uşă. Ca să mă apăr
voi rupe în bucăţi ierbarul din şcoala primară. Ca să mă apăr
voi lua somniferul nemţesc cu nume de plantă exotică.
După ultimul fum de ţigară
îmi voi aminti o adresă veche, voi vorbi ore întregi
despre tratamentul cu lipitori.

La sfîrşitul acestui poem
mă voi privi îndelung în oglinda liftului.
Sprijinit de metalul ei tulbure, cu degetele înfipte în toate etajele
voi dori să uit deodată
toate acestea.

Traian T.Coşovei - Plimbarea de dimineaţă


la capătul scării
am văzut câinele coborând cele o mie şi una de trepte
bătrânul câine scos la plimbare în lesă
bătrânul câine scos la plimbare în brânci în splendoarea
dimineţii de iarnă

avea ochiii mei, anii mei care-au fost, cearcănele mele
avea numele meu scris pe zgarda murdară
cu un sfârşit de tandreţe, cu un început de ferocitate
strecurându-şi umbra printre barele de alamă ale scării

în ochii lui am văzut luminile din insula elis
şi hoardele mătăsurilor învârtind imensa ruletă a nopţii
în ochii lui stinşi am văzut sticlirea apocalipsei
şi datoriile mele neplătite şi viaţa mea de netrăit
(şi doamne, avea anii mei şi lacrimile mele)
bătrânul câine scos la plimbare în splendoarea ultimei
dimineţi de iarnă
împins o mie şi una de trepte, una câte una,
până la capăt şi mai departe
de unde nu mai există
nici o întoarcere

Traian T.Coşovei - Ultimele ştiri


Noapte geroasă din fier şi beton şi din schele
nu, nu, iubito: erau doar bătăile inimii mele

răstignite pe asfalt,
inima mea de mamifer, de perfid, de gigant
făcut din clei de oase şi din chibrite:
ce rămăsese din atâtea vieţi neiubite.

Mă plimbam prin noaptea geroasă, de vară
cu ziarul vieţii mele la subsuoară
Scria pe prima pagină despre profilul meu
de hoţ de aluminiu
de traficant de cositor

Aştia ce vor
de la mine?
Îmi vor inima neagră care te recită pe de rost
numai pe tine?
Ăia, care trăgeau semne grele cu grafitti în piaţă,
inima mea de sânge sau inima mea de paiaţă?

Mai scria câte ceva despre şosele sparte,
benzinării pline
de sângele meu care urla şi urlă dupa tine.

***

Din tâmpla paiaţei sângele se scurgea cu
jumătate de gură.
Secunde de-acum care urlă fără glas ori dantură.

Ştirba asta de viaţă, umplutură de pluş,
amintiri care muşcă,
cu care plutim între zgardă şi cuşcă.

Moartea asta, ordinară, de lux —
fără chip, fără nume, fără adresă —
pe care o purtăm noapte de noapte în lesă.

Traian T.Coşovei - Visul căpşunelor


Căpşunelor nu le place Marea Moartă –
nici Marea Baltică, nici Gibraltarul, nici
Marea Roşie, nici cea Caspică, nici Mediterana,
Marmaraua…
Căpşunelor nu le place nici una. Nu le place nimic!

- Atunci, ce vă place vouă, căpşunelor?
- Nouă ne plac ferestrele deschise,
oamenii desenaţi cu creta pe asfalt,
mirosul de balegă, Piaţa Roşie, Mausoleul, mumia absentă,
vocea lui Aznavour – şi Umberto Eco…

- Totuşi, vouă ce vă place?
- Nouă ne plac căpşunele!



Traian T.Coşovei - Omul care aşteaptă la ceas


Ia, gura, stinge ţigarea, mucles, jos clanţa!
Eram singur cu don’ plotonier Sanchio Panza.
Se cam întunecase romanţa
Şi din ceas curgeau doar robinete de noapte, de frig şi de fier.
Îmi vedeam de viaţa mea prin ochii lui don’ plotonier
Se cam alesese praful de puşcă din copilăria mea cu pietre
bâlbâiam numai sărumâna şi sărumâini.

Traversam o pustietate de mucava, o butaforie de sentimente
dădeam din coate să ajung din urmă celuloza cu evenimente–
perle date la porci…

Mamă, mamă, din ce fire mă împleteşti sau mă torci
lângă ceas, la subsuoară cu ziarul de mâine, cu pantofii de lac?
La satelit, prin punga de aurolac
păream infinit: un grăjdar şi birjam
nişte cai de căruţă, mă zvârcoleam între om şi maimuţă fără să am habar.
Eram o viaţă dată la zar
tricotată din cele mai mici amănunte de zdrenţe…

La ceasul oprit aşteptam –
purtam pe umăr parpalacul tocit al unei absenţe.


Traian T.Coşovei - Poemul de plastic


Pământul din spatele casei l-am dat pe nimica,
pentru solda mică a soldaţilor de la infanterie,
A fetiţelor de la internatul din colţ mirosind a bancnote de tot felul,
Gata, l-am dat pe un ceas cu baterii, cu clape, cu mâner,
uşor de transportat pe timp de pace,
uşor de călcat cu velocipedul.
Acum pot să ajung şi eu în orice gară mică
Şi chiar pe strada Covaci unde sunt ceasuri câte vrei.
E un ceas asemeni monogramei căminelor de nefamilişti,
Se poate duce la Nufărul cu un pachet de acţiuni,
Dă ora exactă, strânge resturile de poezii de prin casă,
Îl trimit după pâine, după ţigări, după "Săptămâna",
Beau sana, chefir şi scriu poeme lungi,
Cu ochii pe ceas scriu poemul de plastic,
E uşor, e comod şi se poate spăla şi cu mâna.


din Almanahul Literar '90

Traian T.Coşovei - Omul care nu a văzut zăpada


E atât de linişte,
încât aud porumbeii lovind în ferestre
cu sângele meu.

Chiar câinii au uitat cum se latră…
Nici cărbunele nu se mai ascunde
prin galerii părăsite, refuzând întunericul,
ne mai sfiindu-se de albul zăpezii.

E o pace a nisipului şi a frigului,
e o renunţare la orice însuşire.

Dacă închid ochii, aud cum nimeni
nu se gândeşte la mine.
 

Traian T.Coşovei - La lumina cuţitului


O viaţă întreagă i-am făcut semne omului meu din oglindă.
O viaţă întreagă i-am aprins ţigări ieftine
de la flacăra fotografiilor de familie.
Cu un burete îmbibat în oţet, ani de zile
i-am tot şters lacrimile, ochii, adresa.

Acum oglinda s-a întunecat ca argintul
de pe vechiul nostru serviciu de ceai.
În lumina amiezei, chipul lui pare un imens ochi de peşte,
o fiinţă a adîncurilor aruncată la ţărm.
În apele ei, acum oglinda îneacă
ultimele tresăriri ale semnelor lui adio.

La revedere, omule de cositor, la revedere, tacîmuri de lacrimi.
Toată viaţa v-am făcut semne, ani de zile
v-am şters cu o cîrpă moale de praf.
Semnele lui de adio au rămas înfipte adînc în oglindă.
Semnele mele au rămas în manuscrisele ploii.

Şi atunci,
la lumina cărui cuţit să mai citeşti viaţa aceasta?

Traian T.Coşovei - Bătrâneţile unui băiat cuminte


Şi eu am fost un băiat răutăcios de altădată.
Am fumat, am băut, am aruncat în geamuri de sânge
cu inimi sfărâmate, de piatră.
Am vorbit se rău genunchii fetelor din cartier-
Eu am pus laţuri la porumbei, lanţuri grele de fier
la cuvinte şi frumuseţi,
Am avut obrăznicia să-mi ascult până la capăt
povestea celor o mie şi una de vieţi.
Pe bătrâna proprietăreasă nu eu am împins-o pe scări.
Pe oglinda din lift nu eu am scris un cuvânt foarte mic.
Aş fi putut avea o inimă mare. Aş fi putut avea
un sânge pitic.
Cu pumnii am turnat doar grămezi de monezi
în telefoanele publice.
Mi-am uns trupul cu voci, respiraţii, surâsuri lubrice
venite din noapte şi ceaţă, din abisuri, din hău...
Am fost un copil rău.
Degetele mele au atins ceva neclar, între secure şi gâde,
părul meu blond a visat să fluture piramide-
să respire parfumuri de Trinidad, de ghirlande şi salbe.
Mâinile mi le-am ars la mirajul ţărilor calde.
Împrăştiat în lume am fost copil rău şi blond
al speranţei de-a fi, al disperării de-a fi fost.
Uitat de toţi, în mansarda unui surâs mi-am învăţat
povestea celor o mie şi una de nopţi pe de rost.

Traian T.Coşovei - Vinul fără de pâine


Privit de sus,
vinul are formă de cerc: roşu, de sânge -
culoarea aceea care scoate suriul de lacrimi pe la
colţuri de străzi, -

reci, bântuite de nimeni, pietruite cu nicăieri, întunecoase
străzi cu nume de cranii şi oase
precum o salbă de mângâieri: nemărginire tăcută şi oarbă.

Era vinul ales, cel ce a învăţat să tacă, să rabde -
cel ce s-a răstit la ţările calde,
când viaţa se spală pe mâini de vieţile noastre.
Fără cuvinte, fără priviri.

Vinul de răstigniri
pe crucea de os: vinul de şoapte, amuţit, vinul care
vrea moarte.
Vinul sfânt-necuvânt care ştie să îndure, să sape
în cariere de piatră, vechi, sfârtecate...

Vinul cel sfânt care calcă pe ape!


lui H. R. Patapievici



Traian T.Coşovei - Mersul pe ape


Uite, scrie aşa: era o tobă de tinichea
şi-o inimă-piramidă de capete retezate-basma curată.
Era pe la sfârşitul cuvintelor,
o poveste fără de mamă, fără de tată.
Când insecta dresată a sângelui
vomita peste noi o stare de graţie-
viaţa mea, viaţa ta, cetitor, aşteptau liniştite în staţie
să vină tramvaiul trăsură şi frică...

Ne gândeam: dacă vin ăştia cu viaţa şi ne ridică
şi ne târăsc într-un jeg luminos de morfină latentă?

Până la urmă, şi clipa de-acum e-o batistă
fluturând pe-un peron de absenţă.
Cine am fost, cine era să fiu-cuvintele vorbeau singure
într-o oglindă de cositor.

Peron absent, încărcat cu bagaje de frică,
exitenţă trasă la mal, sfârşit de sezon...

Dacă vine moartea asta şi nu ne ridică?

Traian T. Coşovei - Leul care mănîncă „de toate”


Parole – era înfiptă melodia pe disc – palavre… ţi-aduci aminte?
Dacă-ţi trag două vorbe te trimit din beton în beton
şi din savană în stepă.

Din ghepard în leopard de cuvinte şi-n leoaice de plictisiri

Pentru tine,
tigroaicele mele cuvinte încă n-au muşcături de-amintiri.


Traian T. Coşovei - Greva căpşunelor


Aseară ţi-am golit sertarele de amintiri.
Îţi luasem cercei şi alte acareturi:
şoapte strecurate în ureche,
îmbrăţişări de mucava…

pianul din salon
la care îmi cântai
noapte de noapte,
mătăsurile tale care foşneau roz
ca şi mărturisirile tale,
candelabrul greu de cristal,
care arunca lumini ireale
pe umerii tăi,
buzele tale, care îmi şopteau
că se pregăteşte
al treilea război mondial,
liliacul din grădina ta,
amintindu-mi
de vremuri mai bune
şi pisicile tale smălţuite
cu promisiuni…

Dimineţile somnoroase,
plicul alb al trupului tău în lumină…
parfumul acela… atârnat de gâtul tău
ca un bandaj de nelinişte.
brăţările tale, eşarfele tale, spaimele tale…

Într-o dimineaţă de toamnă a venit şi greva căpşunilor!

Traian T.Coşovei - Căpşuni amare


O carte poştală netrimisă,
o scrisoare necitită şi,
mai la urmă,
o şuviţă de păr închisă
într-o cutie de chibrituri…

Apoi calendarul
din care lipsesc câteva zile,
câţiva ani.
Până la urmă şi căpşunile
sunt amare sezonul acesta.