Cezar Ivănescu - Doina (Tobe în noapte)

! se aud în noapte tobe, Doamne, se aud,
se aud ca o pedeapsă tobele bătînd,
se aud în noapte tobe, Doamne, se aud,
ori mă-aud pe mine însumi lîngă zid plîngînd,
se aud în noapte tobe, Doamne, se aud,
ori mă-aud pe mine însumi lîngă zid plîngînd?

! se aud în noapte tobe, Doamne, se aud,
dă-mi un semn că nu sînt mort închis într-un mormînt!
se aud în noapte tobe, Doamne, se aud,
singur mă lipesc de zid şi murmur tremurînd:
se aud în noapte tobe, Doamne, se aud
ori ne-nchizi într-un sicriu înverşunat bătînd?

! se aud în noapte tobe, Doamne, se aud,
bateţi tobe, bateţi tobe, bateţi pînă cînd
ca un ritm al groazei bateţi tobe pînă cînd
sufletul închis de ziduri va muri bătînd,
se aud în noapte tobe, Doamne, se aud
ori doar sufletul meu bate desperat gemînd?

! se aud în noapte tobe, Doamne, se aud,
ori sînt îngeri care cad şi ţipă pe pămînt,
tobele nu pot, nici sufletul să-mi mai aud,
ah, duceţi-mă-n convoi şi-ucideţi-mă blînd,
îndura-ţi-vă ah tobe singure bătînd,
ah, duceţi-mă-n convoi şi-ucideţi-mă blînd !

Ştefan Augustin Doinaş - Marea

El cântă pe ţărm. Perfida,
unda mării s-alintă.
Ea zicea: Mă simt silfidă,
prinde-mă - şi sunt a ta...
Marea chicotea: - Ha! Ha!...
Şi-a sărit în apă fata.
Unda mării, înspumată,
doar atâta aşteptă.
Ca pe-o floare-n vânt o poartă
valul viu şi apa moartă.
El o caută-n zadar:
trupul ei mereu îşi pierde
în argint albastru-verde
auriul chihlimbar.
Iată - atingând nadirul
sânii goi şi trandafirul.
Dar cu mâna prin safire
pescuitu-i o poveste
fără margini, ca şi marea.
Consumată-n strălucire,
ziua nu le-a dat de veste
să-şi consume-îmbrăţişarea.
E târziu. Când - beat de dor -
el o prinde şi-o sărută,
unda mării scade, mută,
tremurând în jurul lor.
Unde-s ţărmurile?... Nu-s.
Doar azurul jos şi sus,
clatină pe valuri creţe
tulburată frumuseţe,
ani de fum, eoni de foc.
Oşie de vis a lumii,
ei - în linguşirea spumii -
ard rotindu-se pe loc.
Toate-n jur se sparg, se curmă,
se desfac, se prăbuşesc.
Numai ei nu mai sfârşesc
sărutarea cea din urmă.
- Prinde-mă şi sunt a ta,
murmură apa lividă.
Iat-o prinsă! Dar a cui e?
Unde-i sprinţena silfidă?
Unde-i cel ce-o caută?
Joacă apa amăruie
neagră-vânătă-verzuie. . .