A fost odată un împărat foarte viteaz; toate împărăţiile de
prinprejurul împărăţiei sale îi cerea sfaturi: atâta era de drept şi
înţelept. Când se isca sfadă între dânşii, la acest împărat mergeau mai
întâi la judecată şi, cum zicea el, aşa se şi făcea, fiindcă era
judecător drept şi iubitor de pace. Când fu aproape de bătrâneţe îi
dărui Dumnezeu un fecior. Nu se poate spune câtă bucurie simţi împăratul
când a văzut că dobândi un moştenitor. Toţi împăraţii vecini i-au
trimis daruri. Ei nu mai puţin se bucurau că vecinul lor, care îi ajuta
cu sfaturi şi poveţele lui cele de mult folos, a dobândit fecior.
După ce se mări, îl puse de învăţă carte. El era aşa de silitor,
încât se mirau dascălii de dânsul cum de învaţă aşa repede. Ceea ce
învăţa ceilalţi copii într-un an, el învăţa numai într-o săptămână.
Ajunsese să nu mai aibă dascălii ce să-i dea să înveţe. Iară tată-său
scrise carte împărătească la nişte filosofi vestiţi ca să vie să
ispitească cu învăţăturile lor pe fiul său.
La curtea acelui împărat se afla pe atunci un vânător vestit;
şi, până să vie filosofii cei vestiţi, împăratul dete pe fiu-său acestui
vânător ca să-l înveţe meşteşugul său.
După ce veniră filosofii, învăţă şi de la dânşii câte în lună şi
în soare. Bucuria tatălui său era aşa de mare unde vedea că fiu-său are
să fie procopsit ca nici unul din fiii de împăraţi, încât se uita la
dânsul ca la soare. Iară el de ce se mărea d-aia se făcea mai cu minte
şi mai frumos. În toată împărăţia lui şi a vecinilor lui împăraţi, altă
vorbă nu era decât de înţelepciunea şi frumuseţea acestui fiu de
împărat.
N-ajunsese să-şi răsucească mustăcioara şi foile de zestre
curgeau de la fel de fel de împăraţi, care voiau să-şi dea fetele după
dânsul, dară el nu voia să se însoare aşa de tânăr.
Într-una din zile mergând la vânătoare, văzu o turturică, care
tot sărea înaintea lui; lui îi fu milă să o vâneze; el căuta vânaturi
mari, fiindcă nu se temea de primejdii; era vânător meşter şi viteaz. În
cele din urmă, dacă văzu şi văzu că tot îi sărea în cale, întinse arcul
şi dete cu o săgeată. El se miră prea mult cum de nu o putu omorî el,
care era aşa de bun vânător, ci o răni puţin în aripă, care, aşa rănită,
se duse de nu o mai văzu. Cum se duse turturica, simţi, nu ştiu cum, nu
ştiu de ce, că îi tâcâia inima.
După ce se întoarse acasă, era tot cm galeş. Împăratul văzând că
tânjeşte fiu-său cu sănătatea, îl întrebă ce are, iară el răspunse că
n-are nimic.
Turturica aceea era Zâna Munţilor care se îndrăgostise de
frumuseţea lui. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aievea, ca
să-i dea pricină, şi d-aia se făcuse turturică şi îi tot sărea în cale.
Nu ştia însă cum să facă, cum să dreagă, ca să se cunoască cu fiul
împăratului.
Peste câteva zile de la întoarcerea feciorului de împărat de la
vânătoare, o femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage
slujnică şi, fiindcă tocmai era trebuinţă de o găinăreasă, o primi.
Curăţenia şi buna îngrijire ce da găinilor şi tuturor paserilor
de la coteţele împărăteşti ajunsese de poveste. Împărăteasa era aşa de
mulţumită, încât în toate zilele spunea împăratului câte o vorbă bună
pentru bărbăţia acestei femei tinere, dară săracă. Ea şi începuse a se
gândi la norocirea bietei femei. Fiul împăratului auzind atâtea vorbe
frumoase despre găinăreasă, voi să o vază şi el. Într-o zi, când
împărăteasa se duse să cerceteze găinile şi să vază de coteţe, merse şi
fiul său cu dânsa.
Găinăreasa, cum văzu pe fiul de împărat, îşi aruncă ochii
asupră-i cu o căutătură aşa de mângâioasă şi aşa de plină de dragoste,
dară cu smerenie, încât feciorul de împărat se fâstâci oarecum, dară îşi
ţinu firea. Simţi că obrajii îi arde, o sudoare rece îl trecu, şi inima
începu să-i tâcâiască, de părea că o să-i spargă pieptul. El însuşi
nu-şi putea da seama ca ce poate să fie istoria asta. Plecă ochii în
jos, nu zise nici cârc, şi se întoarse acasă.
Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această
găinăreasă, pentru vrednicia şi curăţenia ei. Ea se purta cu toate
slugile cu bunăcuviinţă, şi nimeni nu cuteza să-i zică nici dă-te mai
încolo, pentru că ea nu le da prilej de glumă.
Într-acestea un fiu al unui împărat vecin, însurându-se, a fost
poftit la nuntă şi pe acest împărat cu toată curtea lui. Împăratul plin
de bucurie merse la acea nuntă şi luă cu dânsul şi pe împărăteasă şi pe
fiul său.
În ziua aceea, când era cununia fiului de împărat, la nunta
căruia merse acest împărat cu feciorul său, găinăreasa se ceru şi ea de
la vătaf să o lase şi pe dânsa să se ducă la preumblare. Vătaful, cam
râzând, îi zise:"Ce-i trebuie chelului? Tichie de mărgăritar". Apoi o
lăsă. Iară ea, înghiţind înfruntarea, nu zise nimic şi plecă.
Împăratul era vesel peste măsură văzând că din atâţi feciori de
împăraţi şi domni al său se deosebea prin isteţimea, boiul şi
înţelepciunea lui. Toate fetele de împărat ar fi voit să joace lângă el
în horă. Când, deodată, vine la nuntă o fată îmbrăcată în nişte haine
cum nici una din fetele de împărat nu avea.
Cosiţele ei împletite cu meşteşug şi date pe spate îi atingeau
pulpele şi ea era aşa de bine făcută, încât ochii tuturor rămase la
dânsa. Ea cum veni, nici una, nici alta, se prinse lângă feciorul de
împărat şi numai lângă dânsul juca până către seară.
Vorbiră, râseră, îşi povestiră fel de fel de lucruri, dară cam
pe sub mână, fiindcă-i era ruşine feciorului de împărat să râză şi să
vorbească aşa înaintea tătâne-său şi apoi toţi fiii de împăraţi îşi dau
coate, căci băgaseră de seamă că necunoscuta tot lângă el juca.
Feciorul de împărat nu mai era al său. Se mira însuşi de
schimbarea ce simţea într-însul, dară nu cuteza să spuie nimănui. El îşi
pusese în gând ca, la hora din urmă ce va juca, să întrebe pe această
necunoscută cine era, de unde venea, de este fată ori măritată, şi se
gândea că de n-ar avea bărbat să o ceară de nevastă. Când, pieri ca o
nălucă.
Feciorul de împărat rămase ca un zăpăcit. Se întoarse acasă,
dară cu gândul era tot la dânsa. Tată-său, văzându-l tot pe gânduri şi
trist, nu ştia ce să-i mai facă să-l înveselească oarecum. Când iată
că-l poftesc la altă nuntă de împărat, unde se şi duse cu împărăteasa şi
cu fiul său.
Ca şi la cealaltă nuntă feciorul de împărat jucă cu fata cea
necunoscută şi frumoasă, care venise şi la această nuntă şi se prinse în
horă lângă dânsul. După multe întrebări, află de la dânsa că şedea
tocmai înspre partea aceea, încotro era împărăţia tatălui său, doară
căci nu-i zisese că şade chiar la dânsul. Atunci fiul de împărat îi
făgădui să o ducă acasă, dacă era singură, şi ea priimi. Însă tocmai
când era să se spargă nunta, ea pieri de lângă dânsul din horă.
Se întoarseră deci acasă împăratul şi cu ai lui, însă fiul lor
se topea d-a-n-picioarele şi nimeni nu ştia din ce pricină. Deşi se
făcuse vâlvă că feciorul de împărat este îndrăgostit cu o zână, el însă
se apăra înaintea tatălui său că nu ştie la sufletul său nimic. Toţi
vracii şi cititorii de stele se aduseră şi nimeni nu ştiu să-i ghicească
răul de care suferă. Unul dintr-înşii zise că e teamă să nu dobândească
lipici.
Într-aceasta împăratul fu poftit la o altă nuntă de împărat,
unde nu voi să se ducă, fiindcă inima lui nu era de veselii, ci se
îngrija mai mult de fiul său. Dară dacă văzu că fiul său atâta
stăruieşte, îi făcu voia. Acesta porunci la nişte credincioşi ai săi ca
să aibă pregătit la îndemână câteva cazane cu smoală, să le fiarbă în
ziua nunţii şi când va fi înde seară să aştearnă pe drum smoală. După ce
puse la cale toate astea, se duse la nuntă.
De cum începu hora, fata cea frumoasă şi necunoscută veni ca din senin, şi iară se prinse lângă dânsul.
De astă dată era gătită şi mai frumos, avea nişte haine de la
soare te puteai uita, dar la dânsa, ba. Juca feciorul de împărat şi se
uita la dânsa ca la un cireş copt. Şi de astă dată o întrebă şi ea îi
tot răspunse cam în doi peri. Îi făgădui şi acum că se va lăsa să o ducă
acasă.
Când fu înde seară la hora cea mai din urmă, pieri ca o măiastră de lângă dânsul.
Nu se poate spune cât de mult se mâhni el; căzu la pat şi zăcea,
fără să-i poată ajuta cineva. Tată-său ar fi dat nu ştiu cât aceluia ce
ar fi putut să-i tămăduiască copilul. Când iată credincioşii lui veniră
cu un condur. Măiastra, dacă se nomoli în smoală, mai bine lăsă
condurul acolo decât să întârzie.
Atunci feciorul împăratului trimise pe credincioşii lui să umble
din casă în casă, şi să puie pe toate femeile să se încalţe cu acel
condur, şi la care s-o potrivi, aceea să fie soţia lui. Tată-său se
învoi şi el la această otărâre. Se duseră deci, credincioşii lui,
ocoliră toată împărăţia, cercară toate femeile condurul, şi la nici una
nu se potrivi.
Auzind feciorul de împărat una ca aceasta se îmbolnăvi şi mai
rău. Apoi porunci ca să încerce şi femeile din curtea împărătească. La
nici una nu se potrivi. Nu mai rămase decât găinăreasa, pe care o
uitaseră; dară împărăteasa, aducându-şi aminte de dânsa, îi porunci să
se încalţe şi ea cu condurul. Când îl trase la călcâi, pare că fu de
acolo. Era turnat pe piciorul ei. Ea începu a se văicăra şi a tăgădui că
nu era condurul ei. Feciorul de împărat cum auzi, porunci să i-o aducă,
şi cum o văzu strigă:
– Asta este, mamă.
Ea, deşi tagăduia, dar înteţită de rugăciunile împăratului, ale
împărătesei şi ale fiului lor, în cele din urmă mărturisi că ea este
stăpâna condurului.
După ce îi povesti că este zână măiastră, că îl îndrăgostise de
când îl văzuse la vânat, că el rănise o turturică, şi că acea turturică
era ea, şi dacă nu s-a arătat lui aşa cum este a fost că, de va lua de
bărbat un om de pe pământ, toată puterea ei piere. Mai spuse că, spre
a-l putea vedea mai adesea, intrase găinăreasă la dânşii şi că tot ce ea
făcuse era numai pentru dragostea lui.
După aceea ieşi la scară, bătu de trei ori în palme, şi iată o
cărucioară, fără să fie trasă de cai, veni; ea îşi luă zestrea numai de
scumpeturi dintr-însa, apoi, curgându-i şiroaie de lacrămi din ochi se
întoarse şi zise feciorului de împărat:
– Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea cea măiastră, numai şi tu să mă iubeşti, precum te iubesc şi eu.
Dete drumul cărucioarei şi rămase lângă fiul împăratului, carele
în scurt timp se făcu sănătos. Apoi făcu o nuntă d-ale împărăteştile şi
după moartea tatălui său, rămaseră ei în scaunul împărăţiei, şi domnesc
şi astăzi dacă nu vor fi murit.
