Petre Ispirescu - Înșir-te mărgăritare

A fost odată ca niciodată etc. A fost odată un fecior de boier mare, și după ce cutreierase țările, răzbătând prin toate unghiurile, se întorcea la moșia sa. Și trecând printr-o cânepiște, văzu trei fete ce munceau la cânepă. El își căuta de drum în treaba lui, fără să ia aminte la cele ce tot spuneau fetele. Când ajunse la urechile lui niște vorbe ce-l trezi, căci era dus pe gânduri. Se întoarse la fete și le întrebă: – Ce ați zis, fetelor? – De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aș îmbrăca curtea cu un fus, zisese fata cea mai mare. – De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aș sătura curtea cu o pită, zisese fata cea mijlocie. – De m-ar lua pe mine feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aș face doi feți-logofeți cu totul și cu totul de aur, zisese fata cea mică. După ce îi spuseseră fetele ce ziseseră, el stătu de se socoti gândindu-se: mă, ca ce să fie asta? Apoi după ce se mai răzgândi, zise fetei celei mici: – Fetico, mie îmi plăcu vorbele tale mai mult decât ale surorilor tale. Dacă vrei să mergi cu mine, eu te iau de soție, numai să-ți ții cuvântul. Și cum să nu fi voit fata; căci era un brad de flăcău, chipeș și drăgălaș, nu glumă. Fata se roși la față ca un bujor; apoi, după ce mai stătu nițel la chibzuiri, întinse mâna și îi zise: – Ai, să fie bine. Dacă tu vei fi orândul meu, nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nu știu cine și cruciș și curmeziș. Feciorul de boier luă fata și se duse cu dânsa la moșiile lui. Acolo avea el niște palaturi cum nu mai văzuse ea. Se cununară, făcând o nuntă de se dusese vestea în șapte țări, și făcură tot ce trebuia pentru rostul căsătoriei lor. Nu trecu mult și fata rămase grea și ea ca toată lumea. Când auzi feciorul de boier una ca asta, nu mai putu de bucurie, și porunci numaidecât să-i facă un leagăn numai de mătase, în care să-și puie copiii. Feciorul de boier, când își aduse acasă nevasta, îi dete, pentru trebuințele ei, o fată a unei bahnițe de țigancă ce-și ținea zilele prin curtea boierului cu ce se îndurau stăpânii. Procleta de cioară cum văzu fata, îi puse gând rău. Când sosi ceasul nașterei, fiul de boier nu era acasă, ci dus într-ale sale. Doamna casei trimise pe țigancă să aducă o moașă. Ea aduse pe mumă-sa. Aceasta, cum veni, îi zise: – Milostiva noastră doamnă, mânca-ți-ași ochișorii, la noi p-aci este obicei ca doamnele când are să nască, să se suie în pod și moașa să stea cu ciurul la ușa podului și așa să facă. Doamna îi răspunse: – Bine, bunico; dacă așa vă este obiceiul p-aci, așa să facem. Ea, biet, nevinovată cum era, nici prin gând nu-i plesnea că întru aceasta era o viclenie din cele mai spurcate. Ea se știa curată la inimă. Făcuse tutulor bine. Nu se aștepta, deci, ca cineva să aibă măcar o umbră de cugete pângărite pentru dânsa. Ea crezu. Și suindu-se în pod, făcu, cum zisese, doi feți-logofeți cu totului, totului de aur, în ciurul pe care îl ținea țiganca la gura podului. Cum văzu copilașii așa de frumoși, gașperița de cioară, ce să facă ca să ponosească pe doamna sa? Se duse numaidecât și îngropă copilașii în băligarul de la grajd, și luând doi căței de la o cățea ce fătase de curând, îi arătă doamnei sale, zicându-i: – Iată, stăpână, ce făcuși dumneata. – Cum se poate una ca asta? îi răspunse doamna. Și pângara de cioară începu a se ciorovoi cu doamna sa. Ba, c-o fi; ba, că n-o fi. Între acestea iată că sosi și fiul de boier. Țiganca îi ieși înainte, și arătându-i ciurul cu cățeii, îi zise: – Iată ce pricopseală îți făcu nevasta ce ți-ai ales. Bine că ți-a dat Dumnezeu în gând să-i aduci o credincioasă ca mine, care să fie pe lângă dânsa, căci altminteri, cine știe cum era să te îmbrobodească și să-și râză de dumneata. Se mânie fiul de boier când văzu o astfel de batjocură, și ca să o pedepsească, luă de soție pe țigancă, iară pe fosta lui nevastă o făcu slujnică. Biata femeie văzu bine nedreptatea ce i se făcu: dară neavând încotro, tăcu și răbdă cu nădejdea în Dumnezeu că-și va revărsa mila lui asupra ei, și va da odată, odată, la iveală nevinovăția sa. Și mai trecând câtăva vreme, iată, măre, că răsări din băligarul unde fuseseră îngropați copiii doi meri. Coaja acestor meri era suflată cu aur, de lucea ca ziua, când noaptea era întuneric beznă. Ei creșteau într-o zi ca într-un an, și după puțin se făcură mari. Țiganca, care știa blestemăția ce făcuse, se temu, văzând frumusețea merilor, și zise bărbatului ei, tatăl copiilor răpuși de dânsa: – Mă, mie mi-a venit așa să te îndemn a tăia merii ăia ce cresc lângă grajd, și din ei să faci, din doi, două scânduri la pat, că tot ne lipsesc câteva scânduri. – Bine, fa, răspunse fiul de boier, cum să tăiem noi a mândrețe de meri? Nu, vezi, tu, că sunt de poveste? Cine mai are asemenea meri? – Fie, mie mi-a venit așa, ca să-i tai; că tu de nu-i vei tăia, eu nu mai mănânc pâine și sare cu tine pe un taler. Și neputându-se cotorosi de dânsa, fiul de boier puse de tăie merii și făcu dintr-înșii scânduri, le puse la pat și se culcară pe dânsele. Peste noapte țiganca auzi cum vorbea scândurile. – Dado, zicea una, căci copiii era un băiat și o fată, dado, zise băiatul, greu ți-e ție? – Greu, răspunse fata, căci este păgâna pe mine. Dară ție, greu îți este? – Mie nu-mi este greu, zise băiatul, că este tata pe mine. Cum pricepu țiganca că vorbele scândurilor o vor duce la pierzare, de le va auzi fiul de boier, nu mai dete nici pic de somn în genele ei până dimineață. – Bărbate, îi zise blestemata de cioropină, cum se lumină de ziuă, să tai scândurile alea de le-am pus ieri la pat; căci am visat niște vise urâte astă noapte. – Bine, fa, îi răspunse el, cum să tăiem ale scânduri așa de frumoase? – Eu nu știu; tu dacă nu le vei tăia, eu mă duc și mă dau de râpă. Ca să scape de câra ei, fiul de boier puse de tăie scândurile, făcându-le țăndări mărunte. Iară spurcata astupă toate găurelele casei și puse scândurile pe foc de arseră. Totuși două scânteioare se strecură pe coș și picară în grădină. În locul unde căzură acele scântei, răsări îndată două steble de busuioc. Boierul avea un mielușel ce creștea și el prin curtea lui; acesta scăpând în grădină, mâncă busuiocul, și îndată i se auri lâna. Și așa de frumos se făcu mielul, încât nu se mai găsea pe lume un altul așa de frumos ca acesta. Crăpa fierea într-însa de necaz când văzu mielul; căci țiganca pricepu că acesta nu era lucru curat pentru dânsa. Și după ce mai trecu câtinică vreme, zise bărbatului ei, când îl văzu cam cu voie bună: – Cum aș mai mânca carne din mielul ăla al nostru! – Nici să te gândești la una ca asta, că mie mi-este drag, îi răspunse fiul de boier. Văzu țiganca că de astă dată nu i se prinde vorba, o întoarse la viclenie. Se făcu bolnavă. O săptămână încheiată își chinui bărbatul cu gemetele ei. Într-o noapte se făcu că răsare din somn; și dacă o întreba bărbatu-său, că ce i s-a întâmplat, ea îi răspunse: – Am visat că unde venise o descântătoreasă și unde îmi zicea că dacă voi să mă fac sănătoasă, să cer de la tine să tai mielul ăla al nostru și să-i mănânc drobul. – Fugi d-acolo, nevastă, îi răspunse el, ce stai tu de vorbești? Unde s-a mai văzut pe lume un miel așa de frumos? Cum să-l tăiem? Mai bine să aducem pe toți vracii să-ți dea leacuri care să te facă sănătoasă. – Leacul meu ăsta este, îi mai zise ea. Daca nu vrei să tai mielul, înțeleg că tu vrei să mor eu. Și, neavând încotro, fiul de boier puse de tăie mielul și-l dete la bucătărie să-l gătească. Gașperița se duse îndată în bucătărie și puse la cale ce să se facă cu mielul, ca să nu mai rămâie nimic din el. Trimise mațele la pârâu, cu o credincioasă d-ale ei, ca să le spele, după ce numără până și cel mai mic mățișor, și-i spuse că va plăti cu capul ei de va pierde vreun crâmpei din ele. Credincioasa bahniței, spălându-le la pârâu, nu știu cum făcu și rupse un căpătâi. De frică, îl dete pe gârlă. După aceea se întoarse acasă, aduse toate mațele și le dete iarăși la număr. A doua zi ducându-se fosta soție a boierului la pârâu cu cofa să aducă apă, se uită la vale pe râu și văzu acolo pe un dâmb doi copilași, jucându-se cu două mere de aur, de lucea pământul, și rămase acolo până seara uitându-se cu jind la dânșii, căci ei îi da în gând că poate să fie copiii dânsei. Întorcându-se acasă, o luă spurcata de cioroaică la bătăi. Dară ea zise: – Nu mă mai bate, stăpână, că ce-mi văzură ochii, o săptămână să te tot uiți, și tot nu te îndestulezi. Daca auzi așa, se duse și cioroaica, și în adevăr că și ea se uitase acolo privind la copilași. Și cum și-ar aduce aminte oare a se depărta, când vedea așa frumusețe nemaiauzită? Se jucau copiii și se zbenguiau, de-ți era dragă lumea să privești la dânșii. Înțepenise împielițata, zgâindu-se cu ochii acolo. Și venind mama copiilor și trezind-o din buimăceala în care căzuse: – Vezi, stăpână, nu-ți spuneam eu că nu te poți îndestula de o așa frumusețe, de te-ai uita nu știu cât? Procleta le puse gând rău, și tot plănuia, cum ar face ca să-i răpuie. Într-acestea venea lume după lume de se uita la dânșii. Din toți privitorii o babă bătrână, mai pricepută, dorind și ea să-i aibă de feți ai ei, ducându-se acasă, aduse cu dânsa o furcă mică și un toiegel. Cu acestea se duse în marginea râului și, arătându-le aceste unelte, îi strigă cu un grai duios. Cum văzură copiii aceste lucruri, odată se repeziră la dânsele; și fata puse mâna pe furcă, iar băiatul pe toiag. Luându-i baba cu sine, îi îmbrăcă cu niște zdrențe și îi duse acasă la dânsa. Nu trecu mult după aceasta, și boierul făcu clacă, adunând pe toți copiii și fetele din sat ca să înșire mărgăritare. Se duse și baba cu copiii ei. Acolo, la șezătoare, unde se strânseră toți de vorbea la verzi și uscate, spuind la glume și la ghicitori, sta și feciorul de boier. El se întâmplase în acea zi să fie cu voie bună, și zise: – Știți ce? copii! Decât să flecăriți la glume și la câte nagode toate, mai bine spuneți-vă fiecare basmul său. Toți într-o glăsuire priimiră de bună cugetarea boierului. Și spuseseră unii, una; alții, alta; până ce veni și rândul copiilor babei, ca să-și spuie și ei basmul lor. Dară ei sfiicioși, cum îi lăsase pe ei Dumnezeu, răspunseră: – Apoi, de, boierule, noi ce să spunem? că nu știm nici un basm. – De! nu vă mai fandosiți acum. Spuneți și voi, ia, ce v-ăți pricepe. Atunci băiatul începu: – „A fost odată trei fete cari munceau în cânepiște, înșir-te mărgăritari; și trecând p-acolo un fecior de boier mare, înșir-te mărgăritari. Fata cea mai mare zise: – De m-ar lua pe mine de soție feciorul ăla de boier, eu i-aș îmbrăca curtea cu un fus.» Înșir-te mărgăritari. Fata cea mijlocie zise: « De m-ar lua pe mine de soție feciorul ăla de boier ce trece p-aci, eu i-aș sătura curtea cu o pită.» Înșir-te mărgăritari. Fata cea mai mică zise și ea: «De m-ar lua pe mine de soție feciorul ăla de boier, eu i-aș face doi feți-logofeți cu totul și cu totul de aur.» Înșir-te mărgăritari. Feciorul de boier luă de soție pe fata cea mai mică și, daca o duse acasă, îi dete spre slujbă pe fata unei țigance." Afurisita de țigancă cum auzi începutul unei astfel de basm prinse a zice: Un tăciune, Ș-un cărbune, Taci, băiete, nu mai spune. Iară boierul zise și el: Un cărbune, Ș-un tăciune, Spune, băiete, spune. Băiatul începu iarăși: – „Mai trecu ce mai trecu și soția boierului rămase grea. Când fu la ceasul nașterii, boierul nu era acasă. Soția lui trimise pe țigancă să-i aducă o moașă; și ea aduse pe mă-sa. Înșir-te mărgăritari. Bahnița de mă-sa daca veni zise că pe la dânșii p-acolea este obiceiul ca doamnele când nasc să se suie în pod și moașa să stea la ușa podului cu ciurul. Doamna crezu. Se urcă în pod și născu doi feți-logofeți cu totului, totului de aur. Înșir-te mărgăritari. Cioroaica cum văzu minunea asta, se duse de îngropă copilașii în băligarul de la grajd, și puse în ciur doi căței fătați de curând, pe care îi arătă boierului, spuindu-i că astfel de odrasle i-a născut soția. Înșir-te mărgăritari. Boierul se mânie pe soția sa, și o pedepsi, făcând-o slujnica țigancei, iară pe țigancă o luă de soție. Din băligar crescu doi meri cu coaja de aur. Țiganca, cum îi văzu, se ținu de câra boierului ca să-i taie și să-i facă scânduri de pat. Peste noapte când se sculară, scândura de sub boier zise: «Dado, greu ți-e ție?» «Greu, că este păgâna pe mine, dară ție greu ți-e?» «Mie nu-mi este greu, că este tata pe mine.» Înșir-te mărgăritari. Țiganca iară sări cu vorba: Un tăciune, Ș-un cărbune, Taci, băiete, nu mai spune. Dară boierul sări, și zise și el: Un tăciune, Ș-un cărbune, Spune, băiete, spune. Băiatul începu: – „Atunci bahnița, care auzise ce vorbise scândurile, stărui cu dinadinsul la bărbat-său, până ce tăie scândurile. Ea le făcu țăndări și le puse pe foc. Două scânteioare săriră pe coș și căzură în grădină. Din aceste scânteioare, răsăriră două steble de busuioc. Boierul avea un mielușel; el scăpă în grădină și mâncă din acest busuioc. Îndată i se auri lâna. Înșir-te mărgăritari. Cum văzu cioropina și această minune, se prefăcu că e bolnavă și ceru de la bărbatu-său să-i taie mielul, că se va însănătoși de va mânca din el. Acesta se împotrivi. Ea stărui. Și ca să scape de gâra-mâra, că nu-i mai tăcea fleoanca, puse de-l tăie. Înșir-te mărgăritari. Țiganca trimise pe o credincioasă a ei cu mațele mielului să le spele la râu; și ca să nu lipsească nici un mățișor, i le dete pe număr. Credincioasa spălându-le, se rupse un crâmpeiaș și-l dete pe râu. El se opri pe un prund, și noi ieșirăm de acolo. Înșir-te mărgăritari." Și, o minune! Mărgăritarul se înșira de la sine, fără ca copiii să fi pus mâna pe dânsul. Afurisita de țigancă tot mereu le zicea, căci vedea ea unde are să ajungă treaba: Un tăciune, Ș-un cărbune, Taci, băiete, nu mai spune. Boierul însă, căruia parcă i se răcorea inima când auzea spusele băiatului, îi da ghes, zicându-i: Un tăciune. Ș-un cărbune, Spune, băiete, spune. – „De acolo ne luă o babă și ne duse la casa ei, unde ne crește ca pe copiii ei. Boierul, stăpânul acestei moșii, făcu o șezătoare, și venirăm și noi, și iacătă-ne, teferi cum ne-a născut muica. Înșir-te mărgăritari." Toți cei de față rămăseseră cu ochii bleojdiți la copilul care-și spunea basmul, și parcă nu le venea a crede celor ce le auzea urechile. Atunci băiatul își sfârși basmul zicând: – Și daca nu credeți, uitați-vă și vă încredințați. Și deodată se dezbrăcară de zdrențele cele murdare, și rămaseră strălucind de nu putea nimenea să ție ochii la ei. Tatăl lor însă numaidecât se repezi, și luându-i în brațe văzu că se lipesc de inima lui, și atunci îi cunoscu că sunt fii ai săi. Și viind și muma lor, care plânsese de dânșii cu lacrămile cât pumnul, îi îmbrățișă și dânsa. Și plânseră de bucurie că îi mai adună Dumnezeu la un loc pre toți și se veseliră veselie îngerească. Atunci boierul, amărât de amăgirea și înșelăciunea țigancei, porunci și aduse din herghelie doi armăsari neînvățați. Apoi legă pe țigancă de coadele cailor, împreună cu un sac de nuci, și le dete drumul să se ducă în lume, și unde cădea nuca, cădea și bucățica, până ce nu se mai alese nici praful de dânsa. Iară eu încălecai p-o șa etc.