A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată un împărat. Acel împărat mare și puternic bătuse pe toți
împărații de prinpregiurul lui și-i supusese, încât își întinsese
hotarele împărăției sale pe unde a înțărcat dracul copiii, și toți
împărații cei bătuți era îndatorați a-i da câte un fiu d-ai săi ca să-i
slujească câte zece ani.
La marginea împărăției lui mai era un alt împărat carele, cât a fost
tânăr, nu se lăsase să-l bată; când cădea câte un pârjol asupra țărei
sale, el se făcea luntre și punte și-și scăpa țara de nevoie; iară după
ce-ajunse la bătrânețe, se supusese și el împăratului celui mare și
tare, fiindcă n-avea încotro. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca
să împlinească voia acelui împărat de a-i trimite pe unul din fiii săi,
ca să-i slujească: fiindcă n-avea băieți, ci numai trei fete.
Dintr-aceasta el sta pe gânduri. Grija lui cea mare era ca să nu crează
acel împărat că el este zacaș și se îndărătnicește a-i trimite vreun
fiu, din care pricină să vină să-i ia împărăția, iară el cu fetele lui
să moară în ticăloșie, în sărăcie și cu rușine.
Văzând fetele pe tată-său tot supărat, se luaseră și ele de gânduri și
nu știau ce voie să-i facă ca să-l mai înveselească. Dacă văzură și
văzură că nimic nu-i este pe plac, fata cea mare își luă inima în dinți
și-l întrebă într-o zi la masă, că de ce este supărat:
– Au purtarea noastră nu-ți place? îi zise ea. Au supușii măriei tale
sunt răi și arțăgoși de-ți pricinuiesc atâta mâhnire? Spune și nouă,
tată, cine este vipera aceea care nu-ți dă pace și-ți otrăvește
bătrânețele, și ne făgăduim chiar a ne jertfi dacă aceasta va putea
să-ți aline oarecum mâhnirile: căci numai tu, tată, ești mângâierea
noastră, după cum prea bine știi; iară noi niciodată n-am ieșit din
cuvântul tău.
– De asta, așa este; n-am a mă plânge de nimic. Nu mi-ați călcat porunca
niciodată. Dară voi, dragele mele, nu puteți să-mi alinați durerea
care-mi pătrunde sufletul. Voi sunteți fete, și numai un băiat m-ar
scoate din nevoia în care mă aflu.
– Eu nu înțeleg, zise fata cea mare, de ce ascunzi de noi izvorul
mâhnirilor tale, tată; spune, că eu, iată, sunt gata a-mi da viața
pentru tine.
– Ce să știți voi face, dragele mele! De când sunteți pe lumea asta
albă, voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul: știți toarce,
coase, țese. Numai un viteaz mă poate mântui, care să știe să răsucească
buzduganul, să mânuiască sabia cu vârtute și să călărească ca un
zmeu-paraleu.
– Oricum, tată, spune-ne și nouă, că doară nu s-o face gaură în cer, dacă vom ști și noi ce lucru te amăraște.
Dacă văzu împăratul că-l întețesc fetele cu rugăciunile, zise:
– Iată, copilele mele de ce sunt tot trist. Voi știți că nimeni nu s-a
putut atinge de împărăția mea, cât am fost tânăr, fără să-și capete
alageaua și fără să se ducă rușinat de unde a venit. Acum pârdalnicele
de bătrânețe mi-au secat toată vârtutea; brațul meu e slăbănogit, nu mai
poate să învârtească paloșul de să se cutremure vrăjmașul. Șoimuleanul
meu, pentru care p-aci-p-aci era să-mi pierz viața până l-am dobândit, a
îmbătrânit și el; este un răpciugos, abia își târâie și el viața de azi
pe mâine. Altădată abia mă arătam înaintea vrăjmașului și, să te ții,
pârleo! îi sfârâia călcâiele dinaintea feții mele; dară azi, ce să vă
mai spui? voi știți că m-am supus celui mai mare și mai tare împărat de
pe fața pământului. Însă la dânsul este obiceiul ca toți supușii
împărăției să-i trămită câte un fiu, să-i slujească zece ani, și eu vă
am numai pe voi.
– Mă duc eu, tată, zise fata cea mare, și mă voi sili din toate puterile mele să te mulțumesc.
– Mă tem să nu te întorci fără nici o ispravă. Cine știe ce încurcătură
vei face p-acolo, de să nu-i mai dea nimeni de căpătâi, cât hău!
– Tot ce știu, tată, și mă făgăduiesc, este că nu te-oi da de rușine.
– Dacă este așa, pregătește-te și te du.
Când auzi fata că tată-său îi dă voie să meargă, nu mai putea de
bucurie. Punea la cale tot pentru drum; și se întorcea numai într-un
călcâi, când poruncea și așeza lucrurile de călătorie. Își alese calul
cel mai de frunte din grajdurile împărătești, hainele cele mai mândre și
mai bogate și merinde ca să-i ajungă un an de zile.
După ce tată-său o văzu gata de plecare, îi dete povețele părintești de
cum să se poarte, cum să facă ca să nu se descopere că e fată. O învăță
tot ce trebuia să știe un viteaz care merge la o așa slujbă înaltă, și
cum să se ferească de bârfeli și clevete, ca să nu fie urâtă și nebăgată
în seamă de ceilalți fii de împărat. Apoi îi zise:
– Pasă cu Dumnezeu, fiica mea, și adu-ți aminte de învățăturile mele.
Fata ieși din curte ca fulgerul; n-o mai ținea pământul de bucurie;
într-o clipă nu se mai văzu. Și daca n-ar fi stat mai încolo să-și
aștepte boierii și carăle cu merinde, acestea s-ar fi pierdut, fiindcă
nu puteau să se țină după dânsa.
Împăratul îi ieși pe de altă parte înainte, mai la marginea împărăției,
fără să știe ea; așeză îndată un pod de aramă, se făcu un lup și se
ascunse sub pod. Când era să treacă fiică-sa, deodată ieși de subt acel
pod, cu dinții rânjiți și clănțănind de te lua groaza; se uita drept la
dânsa cu niște ochi cari strălucea ca două făclii, și se repezi la ea ca
să o sfâșie. Fata, care înghețase sângele în ea de frică, își pierduse
cumpătul și, dacă calul nu făcea o săritură la o parte, lupul înfigea
ghearele într-însa; ea o luă la sănătoasa înapoi. Tată-său, care se
întorsese înaintea ei, ieși să o întâmpine, și-i zise:
– Nu-ți spuneam eu, fata mea, că nu toate muștele fac miere?
– Așa este, tată, dară eu n-am știut că, ducându-mă să slujesc unui împărat, am să mă lupt și cu fiare sălbatice și turbate.
– Daca așa este, zise împăratul, șezi acasă de-ți vezi de fuse și
mosoare, și Dumnezeu să aibă milă de mine, ca să nu mă lase a muri
rușinat.
Nu trecu mult și se ceru și fata cea mijlocie să se ducă și dânsa; și se
lega că ea își va pune puterile cum să-și sfârșească cu bine slujba ce
lua asupră-și.
După multe rugăciuni și făgăduieli, se înduplecă tată-său și o lăsă și
pe dânsa să se ducă; dară păți și ea ca soru-sa cea mare, și
întâmpinând-o tată-său, când se întorcea, îi zise:
– Ei, fata mea, nu ți-am spus eu că nu se mănâncă tot ceea ce zboară?
– Adevărat este, tată, așa mi-ai zis: dară prea era grozav acel lup.
Unde deschisese o gură mare de se mă îmbuce dintr-o dată, și unde se
uita cu niște ochi din cari parcă ieșeau niște săgeți de mă săgetau la
inimă!
– Șezi acasă dar, îi răspunse împăratul, de vezi de coada măturei și de zarzavaturile de la bucătărie.
Mai trecu ce mai trecu, și iată că și fata cea mică zise tatălui său, într-o zi, când ședeau la masă:
– Tată, lasă-mă și pe mine să fac o cercare: lasă-mă, rogu-te, să mă duc și eu să-mi încerc norocul.
– Deoarece surorile tale cele mai mari n-au putut-o scoate la căpătâi,
mă mir cum îți mai vine să vorbești de tine, care nu știi nici cum se
mănâncă mămăliga.
Și se cerca în tot felul să-i taie pofta de plecare, dar în zadar.
– Pentru dragostea ta, tată, mai zise ea, voi face pe dracul în patru,
numai să izbutesc; însă dacă Dumnezeu îmi va sta împotrivă, mă voi
întoarce iarăși la tine, și fără să mă rușinez.
Se mai împotrivi tată-său, se mai codi; dară fiie-sa îl birui cu rugăciunile. La urmă de tot, zise împăratul:
– Dacă este așa, iată îți dau și ție voie, să vedem ce procopseală ai
să-mi faci. Ce-aș mai râde să te văz întorcându-te cu nasul în jos!
– Vei râde, tată, cum ai râs și de surorile mele, fără cu toate astea să le scază cinstea.
Fata împăratului, dacă văzu că tată-său îi dete voie, se gândi mai întâi
pe care din boierii mai bătrâni să ia de povățuitor. Și până una-alta,
ea își aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinerețe și de calul
său. Se duse deci la grajd ca să-și aleagă și ea un cal. Se uită la
unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici
unul nu i se prindeau ochii, deși erau armăsarii și caii cei mai buni
din toată împărăția. În cele mai de pe urmă dete și peste calul tatălui
său din tinerețe, răpciugos, bubos și zăcând pe coaste. Cum îl văzu, se
uita la el cu milă și parcă nu se îndura să se depărteze de dânsul.
Calul, dacă văzu așa, îi zise:
Se vede că pentru iubirea ce ai către împăratul, stăpână, te uiți așa de
galeș la mine. Ce pui de voinic era în tinerețele lui! Multe izbânzi am
mai făcut noi amândoi! Dară de când am îmbătrânit, nici pe mine n-a mai
încălecat altul. Și daca mă vezi așa de jigărit, este că n-are cine să
mă hrănească ca el. Astăzi, uite, de m-ar îngriji cineva cum să-mi
priiască mie, în zece zile m-aș face de nu m-aș da pe zece ca d-alde
ăștia.
Atunci, fata zise:
– Și cum trebuie să te îngrijească?
– Să mă spele în toate zilele cu apă neîncepută, să-mi dea orzul fiert
în lapte dulce ca să-l pot roade, și pe fiecare zi o baniță de jăratec.
– Când aș ști că-mi vei fi de ajutor să sfârșesc ce am pus de gând, mai-mai că aș face așa precum zici tu!
– Stăpână, zise calul, fă cercarea asta și nu te vei căi.
Calul era năzdrăvan.
Fata împăratului îngriji de cal tocmai precum îi zise el.
La a zecea zi, unde se scutură odată calul, și se făcu frumos, gras ca
un pepene și sprinten ca o căprioară. Apoi, uitându-se vesel la fata
împăratului, zise:
– Să-ți dea Dumnezeu noroc și izbândă, stăpâna mea, că m-ai îngrijit și
m-ai făcut să mai fiu odată pe lume cum doream. Spune-mi tu care este
păsul tău, și poruncește-mi ce trebuie să fac.
– Eu voi să merg la împăratul cel mare și tare, vecinul nostru, ca să-i
slujesc, și-mi trebuie pe cineva care să mă povățuiască. Spune-mi pe
care din boieri să aleg?
– Daca vei merge cu mine, îi zise calul, habar să n-ai; nu-ți trebuie pe
nimeni. Te voi sluji, cum am slujit și pe tată-tău. Numai să m-asculți.
– Dacă este așa, de azi în trei zile plecăm.
– Și chiar acum daca poruncești, îi răspunse calul.
Fata împăratului, cum auzi aceasta, puse toate alea la cale pentru drum.
Își luă niște haine curate, dară fără podoabe, nițele merinde și ceva
bani de cheltuială, încălecă calul și, venind înaintea tatălui său, îi
zise:
– Rămâi cu Dumnezeu, tată, și să te găsesc sănătos!
– Cale bună, fata mea, îi zise tată-său. Toate ca toate, numai povețele
ce ți-am dat să nu le uiți niciodată. Și la orice nevoie mintea ta să
fie pironită la Dumnezeu, de unde ne vine tot binele și tot ajutorul.
După ce se făgădui că așa va face, fata porni.
Ca și celelalte fete, tată-său dete pe de altă parte și-i ieși înainte, așeză iarăși podul de aramă și aștepta acolo.
Pe drum, calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce
bărbăția, și o povățui ce să facă ca să scape cu fața curată. Ajungând
la pod, unde se năpusti asupra ei un lup cu niște ochi turbați și zgâiți
de băga fiori în oase, cu o gură mare și cu o limbă ca de dihanie
turbată, cu colții rânjiți și clănțănind de pare că nu mâncase de o lună
de zile; și când să înfigă ghiarele sale cele sfâșiitoare, fata dete
călcâie calului, și unde se răpezi asupra lupului cu paloșul în mână de
să-l facă mici fărâmi și, daca nu se da în lături lupul, în două îl
făcea cu paloșul; căci ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în
Dumnezeu, și dorea ca vrând-nevrând să împlinească slujba ce și-o luase
asupră.
Ea trecu podul mândră ca un voinic. Tată-său se miră de vitejia ei și,
dând pe de altă parte, ieși mult înaintea ei, așeză un pod de argint, se
făcu un leu și acolo o aștepta.
Calul spuse fetei peste ce o să dea și o învăță cum să facă să scape și
de astă ispită. Cum ajunse fata la podul de argint, unde îi ieși leul
înainte cu gura căscată, de să o îmbuce cu cal cu tot, cu niște colți ca
cei de fildeș și cu niște ghiare ca secerile și răcnea de se cutremurau
codrii, și câmpiele vuiau de-ți lua auzul. Numai uitânduse cineva la
capul lui cel cât banița și la coama aia ce sta rădicată în sus și
zbârlită, ar fi înghețat de frică. Dară fata împăratului, îmbărbătată de
cal, se năpusti odată întrînsul cu sabia goală în mână, încât daca nu
fugea leul sub pod, în patru îl făcea. Atunci trecu podul, mulțumind lui
Dumnezeu și neștiind ce o mai aștepta.
Fata împăratului, care nu ieșise din casă de când o făcuse mă-sa, se
mira și sta în loc uimită, văzând frumusețile câmpului. Aci îi venea să
descalece ca să adune câte un mănunchi de flori din mulțimea aia ce
acoperea văile și dealurile, flori de cari nu mai văzuse ea; aci îi
venea să se dea la umbră sub câte un copaci nalt și stufos, în care
miile de paseri cântau fel de fel de cântece, așa de duioase, de erau în
stare să te adoarmă; și aci în urmă să se ducă la câte un șipot de apă
limpede ca lacrima ce izvora din câte un colț de piatră din coastele
dealurilor; susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i
plăcea să le vază curgerea lor cea șerpuită ce aluneca pe pământ,
încungiurate de mulțime de floricele și verdeață de primăvară. Dară la
toate astea calul o îmbărbăta și-i da ghes să meargă înainte și să-și
cate de drum. El îi spunea că voinicii nu se uită la d-alde astea, decât
după ce duc trebile la capăt bun. Îi mai spuse că are să mai dea de o
cursă pe care io întindea tată-său, și o și învăță cum să facă să iasă
și de astă dată biruitoare.
Fata asculta cu toate urechile și făcu precum o învăță calul, fiindcă
văzu ea că toate învățăturile lui îi iese înde bine, și din cuvântul lui
nu se abătea.
Tată-său, ca și de la rând, dete pe de altă parte și-i ieși înainte,
așeză un pod de aur, se făcu un balaur mare cu douăsprezece capete și se
ascunse sub acel pod.
Când fu ca să treacă fata pe acolo, unde îi ieși înainte balaurul
plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaie de
foc, și limbile îi jucau ca niște săgeți arzătoare; cum îl văzu fata că
este așa de grozav, niște răcori o apucară și i se făcu părul măciucă de
frică. Calul daca simți că fata se pierde cu firea, o îmbărbătă iarăși
și-i aduse aminte ce o învățase să facă; iară fata împăratului, după ce
mai prinse nițică inimă, strânse frâul calului cu mâna stângă, îi dete
călcâie și, cu paloșul în dreapta, se repezi asupra acelui balaur.
Un ceas ținu lupta. Calul o potrivea cum să vină tot cam la o parte ca
să-i reteze vreun cap; dară vrăjmașul se păzea și el destul de bine. În
cele mai de pe urmă, izbuti fata să rănească pe balaur. Atunci, dându-se
el de trei ori peste cap, se făcu om.
Fetei nu-i venea să crează ochilor când văzu pe tată-său înaintea ei;
iară el, luând-o în brațe și sărutând-o pe frunte, îi zise:
– Văz că tu ești voinică, fata mea, și bine ai făcut de ți-ai luat calul
ăsta, căci fără dânsul te-ai fi întors și tu ca și surorile tale. Am
bună nădejde să isprăvești cu bine slujba cu care te-ai însărcinat de
bunăvoie. Numai adu-ți aminte de povețele mele și să nu ieși din
cuvântul calului ce ți-ai ales. Să ne vedem sănătoși!
– Să te auză Dumnezeu, tată, îi răspunse fata, și să te găsesc sănătos.
Apoi, sărutând mâna tatălui său, se despărțiră.
După ce merse cale lungă, depărtată, ajunse la niște munți mari și
înalți. Între munți întâlni doi zmei ce se luptau de nouă ani și nu
puteau să se dovedească unul pe altul. Lupta era pe moarte ori pe viață.
Cum o văzură ei, crezând că este un voinic, unul îi zise:
– Făt-Frumos, Făt-Frumos, vino de taie pe ăst dușman al meu, că ți-oi cădea și eu vreodată bun la ceva.
Iar cellalt zise și el:
– Făt-Frumos, Făt-Frumos, vino de mă scapă pe mine de idolul ăsta de
vrăjmaș, și-ți voi da un telegar fără splină, care se numește
Galben-de-soare.
Fata întrebă pe cal, pe care din amândoi să scape; iară calul îi zise să
scape pe cel ce-i făgăduise să-i dea pe Galben-de-soare, că este un cal
mai harnic decât dânsul, fiindu-i frate mai tânăr. Atunci unde se
repezi fata la zmeul cellalt cu paloșul, și dintr-o lovitură îl făcu în
două bucăți!
Zmeul, daca se văzu scăpat, îmbrățișă pe mântuitorul său și-i mulțumi,
apoi merseră acasă la dânsul ca să dea lui Făt-Frumos pe
Galben-de-soare, după cum se făgăduise. Muma zmeului nu mai putea de
bucurie când văzu pe fiu-său teafăr și nu mai știa ce să facă ca să
mulțumească lui Făt-Frumos că-i scăpase copilul de la moarte.
Fata împăratului arătă dorința ce are de a se odihni de osteneala
drumului ce făcuse. Îi dară o cămară și o lăsară singură. Ea,
prefăcându-se că voiește să îngrijească de cal, îl întrebă daca are să i
se întâmple ceva; și calul îi spuse ce are să facă.
Muma zmeului precepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie. Ea spuse
fiului său că voinicul ce-l scăpase de primejdie trebuie să fie fată și
că o asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el de soție. Fiul
său zicea că o dată cu capul nu putea el crede una ca asta, fiindcă nu
se putea ca o mână femeiască să răsucească paloșul așa de bine cum făcea
Făt-Frumos. Atunci muma zmeului zise că are să facă cercare. Pentru
aceasta puse seara la capul fiecăruia din ei câte un mănunchi de flori:
la care se vor veșteji florile, acela este bărbat, și la care va rămânea
verzi, este femeie.
Fata împăratului, după povața calului, s-a sculat peste noapte cam
despre ziuă, când somnul este mai dulce, și pâș, pâș, în vârful
degetelor, intră în cămara zmeului, îi puse mănunchiul său de flori, luă
pe al lui și, punându-l la capul patului său, se culcă și dormi dusă.
Dimineața, cum se sculă zmeoaica, se duse într-un suflet la fiul său și
văzu florile veștede. După ce se sculă și fata împăratului, merse și la
dânsa și, văzând că și ale ei se vestejise, tot nu crezu că este voinic.
Ea zicea fiului său că nu se putea să fie bărbat, fiindcă vorba îi
curgea din gură ca mierea, boiul îi era așa de gingaș, încât îți venea
să o bei într-o bărdăcuță de apă, perișorul supțire și stufos îi cădea
pe umeri, în unde, fața-i are pe vino-ncoace; ochii ăia marii, frumoși
și vioi de te bagă în boale, mănușița aia micuță și piciorușul ca de
zână, și în sfârșit totul nu putea să fie decât de fată, măcar că se
ascundea sub țoalele cele voinicești. Apoi hotărâră să mai facă o
încercare.
După ce-și dară bună dimineața, după obicei, zmeul luă pe fată și
merseră în grădină. Aci, zmeul îi arătă toate felurile de flori ce avea,
și o îmbia și pe dânsa să le miroase. Fata împăratului își aduse aminte
de povețele calului și, cunoscând viclenia, zise cam răstit că de ce
l-a adus în grădină de dimineață ca pe o femeie să-i laude florile cu
niște vorbe seci, pe când ar fi trebuit să meargă mai întâi la grajduri
să vază cum se îngrijește p-acolo de cai.
Auzind acestea, zmeul spuse mă-sei, dară ea nici acum nu putea să crează
că este băiat. În cele mai de pe urmă, zmeoaica se vorbi cu fiul său să
mai facă o-ncercare; zise fiului său să ducă pe Făt-Frumos în cămara cu
armele, să-l îmbie să-și aleagă ceva de acolo și, de va alege vreo armă
din cele împodobite cu nestimate, să știe de bună-seamă că ea este
fată.
După prânz, zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. Aci erau
rânduite cu meșteșug tot felul de arme: unele împodobite cu nestimate,
altele numai așa, fără podoabe. Fata împăratului, după ce se uită și
cercetă mai toate armele, își alese o sabie cam ruginită, dară cu fierul
ce se încovoia de se făcea covrig. Apoi spuse zmeului și mumei sale că a
doua zi vrea să plece.
Când auzi muma zmeului ce fel de armă își alese, se da de ceasul morții
că nu putea descoperi adevărul. Ea spuse fiului său că, deși pare că
este băiat după apucăturile lui, dară este fată, și încă de cele mai
prefăcute.
Dacă văzu că n-are încotro, merseră la grajd și-i dederă pe
Galben-de-soare. Și după ce-și luă rămas bun, fata împăratului își cătă
de drum.
Încă pe cale fiind și silind să ajungă, calul zise fetei:
– Stăpână, până acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate ți-au
mers bine. Ascultă-mă și de astă dată și nu vei greși. Eu sunt bătrân de
aci înainte; și mi-e să nu poticnesc. Ia pe frate-meu Galben-de-soare
și fă călătoria mai departe cu el. Încredete lui cum te-ai încrezut în
mine și nu te vei căi. El este mai tânăr decât mine și mai sprinten, și
te va învăța ca și mine ce să faci la vreme de nevoie.
– Este adevărat că am izbutit ori de câte ori te-am ascultat. Și daca
n-aș ști cât ai fost de credincios tatălui meu, de astă dată nu te-aș
asculta. Mă voi încrede însă fratelui tău ca și ție, după ce-mi va
dovedi că-mi vrea binele.
– Încrede-te, stăpână, zise Galben-de-soare, căci voi fi mândru să
încalece pe mine o vitează ca tine, și apoi mă voi sili ca să nu mai
simți lipsa fratelui meu, fiindcă voi să-l scutesc și pe dânsul,
sărmanul, că e bătrân, de necazurile și primejdiile călătoriei ce vei să
faci, pentru că, trebuie să știi, peste multe nevoi ai să dai și multe
primejdii ai să întâlnești. Dară cu vrerea lui Dumnezeu și de mă vei
asculta, pe toate ai să le biruiești și să le scoți la capăt bun.
Fata împăratului încălecă apoi pe Galben-de-soare și se despărți de
calul ei, lăcrimând. Merseră, merseră, cale lungă, depărtată, când fata
împăratului zări o cosiță de aur. Opri calul și-l întrebă dacă este bine
să o ia, ori s-o lase locului. Calul îi răspunse:
– De o vei lua, te vei căi; de nu o vei lua, iarăși te vei căi; dară mai bine este să o iei.
Fata o luă, o băgă în sân și plecă înainte.
Trecură dealuri, trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și
verzi, câmpii cu flori de cari nu mai văzuse fata, izvoare cu ape
limpezi și reci, și ajunseră la curtea împăratului celui mare și tare.
Ceilalți fii de împărați cari slujeau acolo îi ieșiră înainte și o
întâmpinară. Ei nu se puteau dezlipi de dânsa, căci și vorba-i și fața
îi erau cu lipici.
A doua zi se înfățișă la împăratul și spuse pentru ce a venit. Împăratul
nu mai putea de bucurie că-i sosise așa voinic chipeș și drăgălaș. Îi
plăceau prea mult răspunsurile ce primea la întrebările lui, se vedea
cât de colo că vorbea cu înțelepciune și supunere. Văzând împăratul un
tânăr așa de cu minte, prinse dragoste de el și-l luă pe lângă dânsul.
Fata de împărat nu se putu împrieteni cu toți ceilalți fii de împărați,
fiindcă cei mai mulți erau năzuroși, tembeli și deșucheați; iară ei
prinseseră pizmă pe dânsa pentru aceasta; și, pentru că văzuse că
împăratul o lua în nume de bine, îi purtau sâmbetele.
Într-una din zile ea își găti bucate singură și ședea la masă, când doi
din ceilalți fii de împărați veniră să o vază. Șezură deci cu toți și
mâncară. Atât de mult plăcură acestor fii de împărați bucatele, încât
își lingeau și degetele când mâncau. O lăudară pentru meșteșugul de a
face bucatele și ziseră că de când sunt ei, nu mai mâncaseră așa bucate
bune.
Cum se întâlniră aceștia cu ceilalți fii de împărați, le spuseră că au
fost la masă la fiul de împărat venit de curând, că au mâncat cum nici
împăratul nu mănâncă și că bucatele au fost gătite de dânsul.
Atunci toți fiii de împărați se alegară de dânsa să le gătească într-o
zi ea bucatele. Și iată că tocmai în ziua aceea bucătarii curții se
îmbătaseră, sau nu știu ce făcuseră, că nici focul nu era făcut pe
vatră. Și așa, rugată fiind cu stăruință, se apucă și ea de găti niște
bucate înfricoșate. Când le aduse pe masă la împăratul, acesta nu se
putea sătura mâncând. Iară dacă chemă pe bucătar și-i dede poruncă că
tot astfel de bucate să-i gătească, el spuse cine a gătit în ziua aceea.
Împăratul rămase pe gânduri.
Apoi veniră și ceilalți fii de împărați și spuse împăratului că fiul
împăratului de curând venit s-ar fi lăudat la un chef ce au făcut cu
toții, că știe unde este Ileana Simziana, cosiță de aur, câmpul
înverzește, florile-nflorește, și că are o cosiță din cosița ei. Cum
auzi împăratul aceasta, porunci să-l cheme și îndată îi zise:
– Tu ai știut de Ileana Simziana și mie nu mi-ai spus nimic, măcar că
ți-am arătat dragoste și te-am cinstit mai mult decât pe ceilalți.
După ce ceru și văzu cosița de păr, îi zise:
– Poruncă împărătească să știi că ai să-mi aduci pe stăpâna acestei
cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele îți va sta și capul.
Biata fată de împărat se cercă să zică și ea ceva, dară împăratul îi
tăiă cuvântul. Apoi se duse de spuse calului cele ce se întâmplară.
Calul îi zise:
– Nu te speria, stăpână. Astă-noapte chiar frate-meu mi-a adus răspuns
că pe stăpâna cosiței a furat-o un zmeu; că ea nu voiește nici în ruptul
capului să-l iubească până nu-i va aduce herghelia ei de iepe; și că
zmeul își bate capul cum să-i împlinească dorința. Ea este acum în
smârcurile mărilor. Du-te la împăratul să-ți dea douăzeci de corăbii, și
ia marfă de cea mai frumoasă de pune într-însele.
Fata de împărat nu așteptă să-i zică de două ori, și se duse drept la împăratul:
– Să trăiești, luminate împărate, și să-ți fie fața cinstită. Am venit
să-ți spun că slujba cu care m-ai însărcinat o voi împlini-o, daca-mi
vei da douăzeci de corăbii și bani ca să cumpăr marfa cea mai frumoasă
și mai scumpă ca să pun într-însele.
– Să se facă așa precum zici tu, numai să-mi aduci pe Ileana Simziana, îi răspunse împăratul.
Cum se gătiră corăbiile, le încărcară cu marfă și fata de împărat
împreună cu Galben-de-soare intră în cea mai frumoasă și plecară. Nici
vânturi, nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă și, după o
călătorie de câteva săptămâni, ajunseră la smârcurile mărilor. Acolo
stătură. Fata împăratului și cu Galben-de-soare ieșiră la uscat și
îmblau pe țărmuri; însă când ieșiră, luară din corabie o păreche de
conduri cusuți numai cu fir și împodobiți cu pietre nestemate. Tot
îmblând pe aci, zăriră niște palaturi cari se învârteau după soare, și o
luară într-acolo. În cale se întâlniră cu trei roabe de ale zmeului,
cari păzeau pe Ileana Simziana. Cum văzură ele condurii, li se scurgeau
ochii după dânșii; iară fata împăratului le spuse că este un neguțător
care a rătăcit drumul pe mare.
Întorcându-se roabele, spuse doamnei lor cele ce văzuseră; iară ea
zărise de pe fereastră pe neguțătorul; de cum îl ochi, începu să-i
tâcâie inima, fără să știe de ce; și era bună bucuroasă de a putea să
scape de zmeu, mai cu seamă că nu era atunci acolo, fiindcă-l trămisese
ca să-i aducă herghelia ei cu iepele.
După ce ascultă cele ce-i spuse roabele, se duse la neguțător, care
aștepta la poartă, ca să vază și ea condurii; dară după ce auzi de la
neguțător că are în corabie marfă și mai scumpă și mai frumoasă, se
înduplecă de rugăciunile neguțătorului și pofti să meargă să-i vază
marfa; ajungând la corabie și tot alegând la marfă, nu băgase de seamă
că lopătarii depărtaseră corabia de la uscat, și dând Dumnezeu un vânt
bun, corăbiile mergeau ca săgeata; când se pomeni în mijlocul mării,
Ileana Simziana se prefăcu că-i pare rău și prinse a certa pe neguțător
că o înșelase, iară-n sufletul ei ruga pe Dumnezeu să-i ajute a scăpa de
iazma de zmeu.
Ajunseră cu norocire la țărm, când, ce să vezi! drăcoaica de muma
zmeului, cum auzi de la roabe că pe Ileana Simziana o furase un
neguțător și fugea cu dânsa cu corăbiile, se luă după ei; și ajungând la
țărm, o văzură venind după dânșii ca o leoaică, cu o falcă în cer și
una în pământ și aruncând văpaie din gura ei ca dintr-un cuptor.
Cum o văzu Ileana Simziana, înțelese că e zgripțuroaica de mumă a
zmeului, spuse neguțătorul, cu care era călare pe Galben-de-soare, și
începu a plânge cu foc.
Fata împăratului întrebă pe Galben-de-soare ce să facă, că o dogorește
văpaia ce iese din gura zmeoaicei, iară Galben-de-soare îi răspunse:
– Bagă mâna în urechea mea cea stângă, de scoate gresia ce este acolo, și o aruncă înapoi.
Așa făcu fata împăratului. Apoi o luară iute la picior, pe când în urma
lor se nălță deodată un munte de piatră care atingea cerul.
Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele, cățărându-se din colț în
colț, și, să te ții după dânșii! Văzând Ileana Simziana că iară era să-i
ajungă, spuse neguțătorului; iară acesta, după ce se înțelese cu calul,
scoase din urechea lui cea dreaptă o perie și o aruncă înapoi. Îndată
se făcu o pădure mare și deasă, de nu putea să treacă prin ea nici pui
de fiară.
Muma zmeului roase din copaci, se agăță de ramure, sări din vârf în
vârf, se strecură, și tot după dânșii, alergând ca un vârtej! Dacă
văzură că și de astă dată îmblă să-i ajungă, fata împăratului întrebă
iară pe cal ce să facă, și acesta îi zise să ia inelul de logodnă ce se
află în degetul Ileanei Simzianei și să-l arunce înapoi. Cum aruncă
inelul, se făcu un zid de cremene până la cer.
Muma zmeului, daca văzu că nu se poate urca pe dânsul și să treacă
dincolo, nici să roază din acest zid, nu mai putea de ciudă, și cum era
de cătrănită și amărâtă, se urcă și ajunse cu gura la gaura ce lăsase
inelul să rămână, și suflă văpaie din gura ei cea spurcată cale de trei
ceasuri ca să-i ajungă și să-i pârjolească, dară ei se așezară jos la
rădăcina zidului și nu le păsa nimic de focul zmeoaicei.
Zmeoaica suflă ce suflă și dacă văzu că nu poate să-i prăpădească, nici
să pună mâna pe dânșii, plesni fierea într-însa de necaz, căzu și crăpă
ca necuratul; iară ei așteptară până să moară bine, apoi neguțătorul
băgă degetul în gaura inelului, după cum îl învățase Galben-de-soare, și
zidul pieri ca și cum n-ar mai fi fost și-i rămase inelul în deget.
După ce se uitară la stârvul zmeoaicei și făcură haz de dânsul, îl
lăsară corbilor și porniră mai departe și merseră și merseră, până ce
ajunse la curtea împărătească.
Ajungând, se înfățișă la împăratul; acesta priimi cu multă cinste pe
Ileana Simziana. El nu mai putea de bucurie, și se îndrăgosti de dânsa
de cum o văzu. Iară Ileana Simziana se căina și se întrista în sufletul
ei că n-avea triște. Cum se poate, zicea ea, să ajungă pe mâinile unora
și altora, pe cari nu putea să-i vază de urâți ce-i erau. Inima și ochii
ei era tot la Fătul-Frumos care o scăpase din mâna zmeului.
Când însă o sili împăratul ca să se cunune cu el, ea îi zise:
– Luminate împărate, să-ți stăpânești împărăția cu norocire; dară eu nu
mă pot mărita până nu mi s-o aduce herghelia de iepe, cu armăsarul ei cu
tot.
Auzind astfel împăratul, chemă îndată pe fata de împărat și-i zise:
– Să te duci să-mi aduci herghelia de iepe, cu armăsarul ei cu tot, a
iubietei mele; căci de nu, unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul!
– Preamărite împărate! m-ai însărcinat cu o slujbă care abia am
săvârșit-o, fiindu-mi capul în joc. Ai la curtea măriei-tale atâți
viteji fii de împărați; și fiindcă toți te țin de om drept și cu frica
lui Dumnezeu, eu socotesc că ar fi cu dreptul ca să dai la altul această
slujbă. Ce mă știu eu face, și de unde să-ți aduc eu herghelia ce-mi
poruncești?
– Nu știu eu. Din pământ, din iarbă verde, să te duci să-mi aduci herghelia, și să nu îndrăznești a mai zice nici o vorbă măcar.
Atunci fata împăratului se închină și ieși. Ea se duse de spuse lui
Galbendesoare ceea ce i se poruncise. Iară calul îi răspunse:
– Du-te de caută nouă piei de bivol, să le cătrănești și să le așezi
bine pe mine. Nu te teme, că, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei scoate-o la
căpătâi bun și slujba cu care te-a împovărat împăratul. Dară trebuie să
știi că cu amar are să-i vină și lui, la urma urmelor, pentru faptele
sale.
Fata împăratului făcu precum îi zisese calul și porniră amândoi. După o
cale lungă și grea, ajunseră pe tărâmul unde pășteau iepele. Acolo se
întâlni cu zmeul care furase pe Ileana Simziana, rătăcind ca un bezmetic
și neștiind cum să facă ca să aducă herghelia. Îi spuse că Ileana nu
mai este a lui și că mă-sa crăpase de necaz, pentru că nu putuse să-i
scape de la răpitor pe iubita lui.
Auzind zmeul aceasta, se făcu foc și pară de mânie, se turbură de necaz
și nu mai vedea înaintea ochilor. Apoi, după ce înțelese că are a face
tocmai cu răpitorul iubitei sale, își pierdu cumpătul de supărare și
amărăciune; și răcnind ca un leu, se luă la luptă cu fata împăratului,
care își ținea firea și pe care o îmbărbăta calul. Pe fata împăratului o
ferea calul de loviturile zmeului; căci, când vedea că rădică sabia să
dea, odată se rădica mai sus decât zmeul, și el da în vânt; iară când
aducea fata paloșul, calul se lăsa răpede asupra calului zmeului și ea
da în carne vie. După ce se luptară de credeai că a să se scufunde
pământul subt ei, nu știu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse
paloșul cam pieziș și-i reteză capul. Apoi, lăsându-i stârvul ciorilor
și coțofenilor, se duseră până ajunseră la locul unde se afla herghelia.
Aci, calul zise fetei de împărat să se urce ea într-un pom ce era acolo,
și să privească la lupta lor. După ce se urcă fata în pom, necheză
Galben-de-soare de trei ori și toată herghelia de iepe se adună
împrejurul lui. Apoi deodată se arătă și armăsarul iepelor, plin de
spune și sforăind de mânie. Și văzând pe Galben-de-soare în mijlocul
iepelor, se răpezi la dânsul cu turbare și se încinse o luptă să te
ferească Dumnezeu! Când se da armăsarul la Galben-de-soare, mușca din
pieile de bivol; iară când se da acesta la armăsar, mușca din carne vie,
și se bătură, și se bătură până ce armăsarul, sfâșiat, hărtănit de sus
până jos și plin de sânge, fu răzbit și biruit; iară Galbendesoare
scăpase teafăr, fiindcă se hărtănise pieile de bivol. Atunci se dete
fata jos din pom, încălecă și luară herghelia, mânând-o de dinapoi; iară
armăsarul abia se târa după dânsa.
După ce băgă herghelia în curtea împăratului, se duse de-l înștiință.
Atunci ieși Ileana Simziana și le chemă pe nume. Armăsarul, cum îi auzi
glasul, îndată se scutură și se făcu ca întâi, fără să se cunoască semn
de rane pe el.
Ileana Simziana zise împăratului să pună pe cineva să-i mulgă iepele, ca
să se îmbăieze amândoi. Dar cine putea să se apropie de ele? că
azvârleau din copite dezvânta unde loveau. Daca nimeni nu putu,
împăratul porunci iarăși fetei de împărat să le mulgă.
Fata împăratului, cu inima zdrobită de mâhnire și obidă că tot pe dânsa o
punea la lucrurile cele mai grele, și fiind curată în cugetul ei, se
rugă lui Dumnezeu cu credință ca să o ajute să sfârșească cu bine și
slujba aceasta. Și unde începu o ploaie dalea de părea că toarnă cu
găleata, și îndată ajunse apa până la genunchile iepelor, apoi dete un
îngheț de nu se mai puteau mișca din loc. Văzând minunea aceasta, fata
împăratului mai întâi mulțumi lui Dumnezeu pentru ajutorul ce-i dete,
apoi se puse de mulse iepele.
Împăratul se topea de dragoste pentru Ileana Simziana și se uita la
dânsa ca la un cireș copt; dară ea nici nu-l băga în seamă, ci tot da,
zi după zi, cu fel de fel de vorbe, a se cununa. În cele de pe urmă, îi
zise:
– Văz, luminate împărate, că tot ce am cerut mi s-a împlinit. Un lucru ne mai trebuie, și apoi să știi că ne vom cununa.
– Porumbița mea, îi răspunse împăratul, împărăția mea și eu suntem
supuși ascultători ai poruncilor tale. Cere ce mai ai de cerut cu un
ceas mai curând, că iată mă sfârșesc de dragoste pentru tine. Am ajuns
ca un năuc, visez deștept, nu mai știu ce fac, când mă uit la ochii tăi
cei frumoși și tânjitori.
-Daca este așa, mai zise Ileana Simziana, să-mi aduci vasul cu botez
care se păstrează într-o bisericuță de peste apa Iordanului, și atunci
ne vom cununa.
Cum auzi împăratul aceasta, chemă iarăși pe fata împăratului și-i
porunci să facă ce o face și cum va ști ea, să-i aducă ceea ce poruncise
Ileana Simziana.
Fata de împărat cum auzi, se duse de spuse lui Galben-de-soare, și el îi răspunse:
– Aceasta este cea din urmă și mai grea slujbă ce mai ai să faci. Aibi
însă nădejde în Dumnezeu, stăpână, căci și împăratului i s-a împlinit.
Se gătiră și plecară.
Calul știa de toate astea, căci nu era el năzdrăvan de florile mărului.
El spuse fetei împăratului zicând:
– Acel vas cu botez se află pe o masă în mijlocul unei bisericuțe și-l
păzesc niște călugărițe. Ele nu dorm nici zi, nici noapte. Din când în
când însă un pustnic vine pe la ele de le povățuiește cele sfinte pentru
Domnul. Când sunt la ascultare de le învață pustnicul, rămâne numai una
de pândă. De am putea nemeri la vremea aceea, tocmai bine ar fi; de nu,
cine știe cât avem a zăbăvi, căci altfel nu e chip.
Se duseră deci, trecură apa Iordanului și ajunseră la acea bisericuță.
Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul și chemase pe toate călugărițele
la ascultare. Numai una rămăsese de pază; și aceasta, obosită fiind de
șederea îndelungată, o prinse somnul. Ca să nu se întâmple însă cine
știe ce, ea se culcă pe pragul ușei, cu gând că no să poată nimeni
intra fără să simță ea.
Galben-de-soare povățui pe fata de împărat cum să facă să pună mâna pe
vasul cu botez. Fata se duse binișor, se strecură pe lângă zid și,
pâș-pâș, în vârful degetelor, până la ușă. Aci odată sări ca o pisică de
ușure peste prag, de nici nu atinse pe călugărița pe care o furase
somnul; și, punând mâna pe vas, ieși cum a intrat, încălecă pe cal și pe
ici ți-e drumul!
Călugărița simți, sări în sus și, văzând că lipsește vasul, începu a se
boci de ți se rupea rărunchii de milă. Îndată se adunară călugărițele și
se văicăreau de focul ce le ajunsese. Pustnicul, dacă văzu că s-a
spălat pe mâini de vasul cu botez, cătă către fata de împărat cum zbura
cu Galben-de-soare și, rădicând mâinile în sus și îngenunchind, o
blestemă zicând:
– Doamne, Doamne sfinte! fă ca nelegiuitul care a cutezat să pună mâna
lui pângărită pe sfântul vas cu botez să se facă muiere, de va fi
bărbat; iară de va fi muiere, să se facă bărbat!
Și îndată rugăciunea pustnicului se ascultă. Fata împăratului se făcu un flăcău deți era dragă lumea să te uiți la el.
Cum ajunse la împăratul, se miră și nu știa ce să crează ochilor săi,
băgând de seamă că se schimbase; lui i se părea că nu mai este cum era
la plecare, ci că acum e mai chipos și mai semeț. Cum dete vasul, zise:
– Mărite împărate, ți-am făcu slujbele cu cari m-ai însărcinat. Socotesc
că acum am sfârșit. Fii fericit și domnește cu pace cât mila Domnului
va voi!
– Sunt mulțumit de slujbele tale, zise împăratul; să știi că după
moartea mea tu ai să te urci pe scaunul împărăției mele, fiindcă eu n-am
moștenitor până acum. Iară daca Dumnezeu îmi va da un fiu, tu vei fi
mâna lui cea dreaptă.
Toți sfetnicii și fiii de împărat erau de față când a zis împăratul vorbele acestea.
Ileana Simziana, dacă văzu că i se împlini și astă voință, se hotărî
să-și răzbune asupra împăratului, pentru că trimise tot pe Fătul ei
Frumos la toate slujbele cele grele, cari puteau să-l răpună; căci ea
credea că însuși împăratul se va duce să-i aducă vasul cu botez, fiindcă
el putea mai lesne s-o facă, de vreme ce toți se supuneau la porunca
lui.
Ea porunci să încălzească baia și împreună cu împăratul să se îmbăieze
în laptele iepelor ei. După ce intră în baie, porunci să-i aducă
armăsarul ca să sufle aer răcoros. Și daca veni, armăsarul suflă cu o
nară înspre dânsa răcoare, iară cu altă nară înspre împăratul aer
înfocat, încât fierse și mațele dintr-însul, și rămase mort pe loc.
Mare vâlvă se făcu în împărăție când se auzi de moartea împăratului
celui mare și tare; toți din toate părțile se adunară și-i făcură o
înmormântare d-ale împărăteștile.
După acestea, zise Ileana Simziana Fătului-Frumos:
– Tu m-ai adus aici, tu mi-ai adus herghelia, tu ai omorât pe zmeul care
mă furase, tu mi-ai adus vasul cu botez, tu să-mi fii bărbat. Aidem să
ne îmbăiem și să ne cununăm.
– Eu te voi lua, dacă tu mă alegi, răspunse Făt-Frumos; dară să știi că în casa noastră voi ca să cânte cocoșul, iară nu găina.
Se învoiră și intrară în baie. Ileana chemă armăsarul ei ca să
încropească laptele în care se vor îmbăia. Chemă și împăratul cel nou pe
Galben-de-soare. Și astfel amândoi caii se întreceau care de care să
facă baia mai potrivită de caldă stăpânului său, și mai nimerit de
încropită.
După ce s-au îmbăiat, a doua zi s-au și cununat. Apoi s-au urcat în
scaunul împărăției. Trei săptămâni ținură veseliile, și toată lumea se
bucura că le-a dat Dumnezeu un împărat așa de viteaz, care făcuse atâtea
isprăvi.
Iară el domni cu dreptate și cu frica lui Dumnezeu, ocrotind pe săraci
și neasuprind pe nimeni, și domnesc și în ziua de astăzi de n-or fi
murit.
Eram și eu p-acolo și căscam gura pe dinafară, pe la toate sărbările,
căci nici pomeneală nu era să fiu și eu poftit, și apoi se știe că
nepoftitul scaun n-are.
Încălecai p-o șea și v-o spusei d-voastră așa.