Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Dumitru Matcovschi - Rabdă, inimă


Există, mai există lucruri sfinte.
Respiri cu ele, condamnat, uitat.
Culegi, alegi cuvinte din cuvinte...
Şi anii, clipe, trec, se duc, păcat.

Să fugi ai vrea, de lume şi de sine,
în simţământ să te ascunzi, în simţământ.
Î-mi pare rău că nu am două inimi,
cu amândouă să trăiesc, să plâng, să cânt.

De pâine inima cea dreaptă, nu de piatră.
Şi omului cu ea îi este dat
să fie om, să ţină foc în vatră,
să treacă-n lumea celor drepţi nevinovat.

Cum să trăieşti? Şi unde, unde, unde ?
Pe malul Nistrului războiul e în toi...
La judecata de apoi toţi vom răspunde!
Nu minte nimeni judecata de apoi.

Imensă lumea, are margini şi nu are.
Şi fiare-n lume, tare multe fiare sunt.
Cine aşteaptă, de la cine îndurare?
Mor oamenii – tineri, bătrâni, cărunţi.

Ca zăpada foaia albă de pe masă.
Scrii şi scrii, vin zile, nopţi pustii.
Nesăbuinţa arta cea simandicoasă.
Şi poeţii-alchimiştii mor de vii.

Bietul om! Nimicnicit de tăvăluge,
î-şi poartă crucea şi aievea, şi în vis,
şi anii trec şi ne petrec, viaţa se duce.
Iar dănţuim pe margini de abis.

Sărăntoace versurile mele.
Sărăntoc şi eu cu ele, ieri şi azi.
Şi mi-i ciudă, şi mi-i negru, şi mi-i jele,
şi pe tot ce-i artă moartă am necaz.

Rabdă inimă! Că alta n-ai ce face.
Este unul peste noi, mai sus de noi.
Crede-n el, numai în el, ca toţi săracii,
şi aşteaptă veacul de apoi.

Dumitru Matcovschi - Sărut, femeie, mâna ta


Sărut, femeie, mâna ta
întotdeauna muncitoare,
atât de mică şi de floare...
Sărut, femeie, mâna ta.

Ca o aripă ce-a zburat
şi-a obosit neobosită,
să odihnească liniştită,
ca o aripă ce-a zburat.

Copii dorm în cuibul lor,
nevinovat li-i somnul, mamă;
tot fără griji şi fără teamă,
copiii dorm în cuibul lor.

Şi-alături mâna ta, aici,
la căpătâi, ca o lumină;
alinătoare şi blajină,
alături mâna ta, aici.

pământu-n ea a încăput,
cu măr domnesc şi lună nouă,
cu strugur copt scăldat în rouă,
pământu-n ea a încăput.

Cuminte ramură de dor,
când miezul nopţii ora bate,
se-adună din eternitate,
cuminte ramură de dor.

Şi plouă stele fulgerat
în casa noastră şi-n cuvinte.
Cuvintele sunt toate sfinte!
Şi plouă stele fulgerat...

Şi cântă dincolo de geam
bătrânul greier la vioară...
Din taină greierul coboară
şi cântă dincolo de geam.

Sărut, femeie, ochii tăi
de lacrimă şi de scânteie,
de împărată şi de zeie,
sărut, femeie, ochii tăi.

Sărut, cuminte, vorba ta
cu limpezime de izvoare,
cu vraja Soarelui-răsare,
sărut, cuminte, vorba ta.

Sărut şi părul tău frumos,
îmbătător ca o secară
când o-nfioară vânt de seară,
sărut şi părul tău frumos.

Şi cad, iubito, în geninchi
şi îţi sărut piciorul care
de rădăcină e şi doare,
şi cad, iubito, în genunchi...

Sfântă mi-i casa cu pragul ei tare de piatră,
sfântă mi-i casa cu focul ei veşnic din vatră,
sfântă mi-i casa cu din leagăn de dor ce coboară,
sfântă mi-i casa cu ce creşte fecior şi fecioară.

Dumitru Matcovschi - Doar femeia



Mai regină decât floarea
doar femeia poate fi.
Mai adâncă decât marea
doar femeia poate fi.

Mai înaltă ca destinul
doar femeia poate fi.
Mai amară ca pelinul
doar femeia poate fi.

Mai frumoasă decât viaţa
doar femeia poate fi.
Mai deşteaptă ca povaţa
doar femeia poate fi.

Mai cuminte ca poemul
doar femeia poate fi.
Mai cumplită ca blestemul
doar femeia poate fi.

Mai aproape decât dorul
doar femeia poate fi.
Mai de şoaptă ca izvorul
doar femeia poate fi.

Mai de-april ca primăvara
doar femeia poate fi.
Şi mai dulce ca vioara
doar femeia poate fi.

Iubeşte-mă, bărbate şu mă înveşniceşte,
dar chipul niciodată nu mi-l tăia în piatră.
Decât o veşnicie, mai bine dăruieşte-mi
căldura cea de taină a focului din vatră.

Dumitru Matcovschi - Clepsidra


Bate clipa. Trece clipa.
Înger cântă. Înger ţipă.
Bate ora. Trece ora.
Frate plânge. Râde sora.

Toaca bate. Nu mai bate.
Am păcate? N-ai păcate?
Ploaie caldă. Ploaie rece.
Mă aşteaptă. Te petrece.

Porţi încuie. Porţi descuie.
Cain este. Abel nu e.
Creşti o floare. Scrii o carte.
Viaţa moare. Naşte moarte?

Dumitru Matcovschi - Bucuraţi-vă


Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte.
Îmbătrânesc, îmbătrâneşti, îmbătrâneşte.
Ce am iubit? Ce n-am iubit? Ca în poveste
simplă de tot,
scurtă de tot
viaţa ne este.

Uite-o din nou trece pe drum fata zglobie.
Uite-un băiat floare şi-a pus la pălărie.
Uite un prinţ, râde în prag, ai, năzdrăvanul!
Uite-un moşneag, tace-n toiag, alb ca troianul.

Muntele ieri ne-ademenea, astăzi ne doare.
S-a împlinit , nu s-a-mplinit visul cel mare?
Cine sunt eu, cine eşti tu?, cine e dânsul?
Noi am ştiut zborul înalt, dorul şi plânsul...

Zilele trec, zilele vin... Ce v-a rămâne?
Suflet de lut, necunoscut, suflet de pâine?
Toamnele cresc, grijile cresc, viaţa descreşte.
Eu mă grăbesc,
tu te grăbeşti,
el se grăbeşte.

Bucuraţi-vă , prieteni, de prieteni şi de fraţi,
Bucuraţi-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtaţi.
Bucuraţi-vă de-un cântec,
de-un amurg cu flori de tei,
bucuraţi-vă o viaţă
de lumina dragostei...

Dumitru Matcovschi - Apără-mă, frunză de tei


Apără-mă, frunză de tei,
te rog, mă apără:
sălbatic duşmanii mei
tună şi scapără.

Păzeşte-mă, frunză de dud,
te rog, mă păzeşte:
prietenii m-au vândut
mol-do-ve-neş-te.

Loveşte-mă, frunză de măr
cu neândurare:
am căutat adevăr
în trădare.

Ascunde-mă, frunză de soc,
te rog, mă ascunde:
indivia-i cu noroc
aici şi oriunde.

Alină-mă, frunză de nuc,
te rog, mă alină:
speranţele-au ars ca pe rug,
ah, fără lumină...

Dumitru Matcovschi - Alb şi negru


Cântec-descântec...
De alb să mă vindec,
De negru să mă vindec...

Albă mi-i noaptea
ce pleacă şi vine,
albă-i femeia
de lîngă mine;
albu-i văzduhul
pe care-l respir,
albă-i hârtia pe care înşir
albe cuvinte – mărgele pe salbă;
cerneala mi-i albă
şi vorba mi-i albă.

Sprijinu-mi fruntea în plamă şi tac:
masa, de lemn, se preface-n copac.
Lăstare copacul a dat ca-n pădure.
Şi-aud în pădure zvon de secure.
Şi-aud în pădure glas de izvoare.
Şi văz cum răsare
firul de iarbă plăpînd din pământ...
Unde sânt?

Ziua de-odată se-ntunecă greu
şi cade ca piatra peste creştetul meu:
femeia din pat are-obraz de tăciune,
sărut de minciune, oftat de minciune...

Negru-i văzduhul pe cate-l respir,
neagră-i hârtia pe care înşir
versuri mai negre ca negrul de corb...
Poate sunt orb şi nu ştiu că sunt orb?

Cântec-descântec...
De alb să mă vindec,
de negru să mă vindec...

Dumitru Matcovschi - Acolo


Acolo. Dar unde? Acolo.
În ploaie. În vânt. În urgie.
În spulber. Acolo. În spulber.
În grea veşnicie.

Acolo. Dar unde? Acolo.
În noapte. Adâncă. Adâncă.
În haos. Acolo. În haos.
Pe vârf de stâncă.

Acolo. În mare. În urlet.
De fiară. Acolo. În mare.
În crâncen vârtej. În răsfrângeri.
De ape barbare.

Să ardem. Acolo. Să ardem.
Cum torţele ard. Cu credinţă.
Aproape să ardem. Aproape.
Spre biruinţă.

Nichita Stănescu - La-nceputul serilor


Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.

Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.

Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gândul că sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greierilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.

Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.
Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-nverzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.

…Dar tot timpul suna ceva…ceva răsuna,
un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.


din volumul O viziune a sentimentelor (1964)
 

Rodian Drăgoi - Urletul lupilor clatină stelele


Miroase a pâine şi ceru-i senin
ascultă iubito cum florile vin

şi totuşi ai sosit cuvintele îţi sunt asudate
până în zori vom trăi poemele toate

luna stă în genunchi şi spală podelele
urletul lupilor clatină stelele

acum nici păsările nu mai au contur
la noapte iubito voi veni să te fur