Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Dumitru Matcovschi - Rabdă, inimă


Există, mai există lucruri sfinte.
Respiri cu ele, condamnat, uitat.
Culegi, alegi cuvinte din cuvinte...
Şi anii, clipe, trec, se duc, păcat.

Să fugi ai vrea, de lume şi de sine,
în simţământ să te ascunzi, în simţământ.
Î-mi pare rău că nu am două inimi,
cu amândouă să trăiesc, să plâng, să cânt.

De pâine inima cea dreaptă, nu de piatră.
Şi omului cu ea îi este dat
să fie om, să ţină foc în vatră,
să treacă-n lumea celor drepţi nevinovat.

Cum să trăieşti? Şi unde, unde, unde ?
Pe malul Nistrului războiul e în toi...
La judecata de apoi toţi vom răspunde!
Nu minte nimeni judecata de apoi.

Imensă lumea, are margini şi nu are.
Şi fiare-n lume, tare multe fiare sunt.
Cine aşteaptă, de la cine îndurare?
Mor oamenii – tineri, bătrâni, cărunţi.

Ca zăpada foaia albă de pe masă.
Scrii şi scrii, vin zile, nopţi pustii.
Nesăbuinţa arta cea simandicoasă.
Şi poeţii-alchimiştii mor de vii.

Bietul om! Nimicnicit de tăvăluge,
î-şi poartă crucea şi aievea, şi în vis,
şi anii trec şi ne petrec, viaţa se duce.
Iar dănţuim pe margini de abis.

Sărăntoace versurile mele.
Sărăntoc şi eu cu ele, ieri şi azi.
Şi mi-i ciudă, şi mi-i negru, şi mi-i jele,
şi pe tot ce-i artă moartă am necaz.

Rabdă inimă! Că alta n-ai ce face.
Este unul peste noi, mai sus de noi.
Crede-n el, numai în el, ca toţi săracii,
şi aşteaptă veacul de apoi.

Dumitru Matcovschi - Sărut, femeie, mâna ta


Sărut, femeie, mâna ta
întotdeauna muncitoare,
atât de mică şi de floare...
Sărut, femeie, mâna ta.

Ca o aripă ce-a zburat
şi-a obosit neobosită,
să odihnească liniştită,
ca o aripă ce-a zburat.

Copii dorm în cuibul lor,
nevinovat li-i somnul, mamă;
tot fără griji şi fără teamă,
copiii dorm în cuibul lor.

Şi-alături mâna ta, aici,
la căpătâi, ca o lumină;
alinătoare şi blajină,
alături mâna ta, aici.

pământu-n ea a încăput,
cu măr domnesc şi lună nouă,
cu strugur copt scăldat în rouă,
pământu-n ea a încăput.

Cuminte ramură de dor,
când miezul nopţii ora bate,
se-adună din eternitate,
cuminte ramură de dor.

Şi plouă stele fulgerat
în casa noastră şi-n cuvinte.
Cuvintele sunt toate sfinte!
Şi plouă stele fulgerat...

Şi cântă dincolo de geam
bătrânul greier la vioară...
Din taină greierul coboară
şi cântă dincolo de geam.

Sărut, femeie, ochii tăi
de lacrimă şi de scânteie,
de împărată şi de zeie,
sărut, femeie, ochii tăi.

Sărut, cuminte, vorba ta
cu limpezime de izvoare,
cu vraja Soarelui-răsare,
sărut, cuminte, vorba ta.

Sărut şi părul tău frumos,
îmbătător ca o secară
când o-nfioară vânt de seară,
sărut şi părul tău frumos.

Şi cad, iubito, în geninchi
şi îţi sărut piciorul care
de rădăcină e şi doare,
şi cad, iubito, în genunchi...

Sfântă mi-i casa cu pragul ei tare de piatră,
sfântă mi-i casa cu focul ei veşnic din vatră,
sfântă mi-i casa cu din leagăn de dor ce coboară,
sfântă mi-i casa cu ce creşte fecior şi fecioară.

Dumitru Matcovschi - Doar femeia



Mai regină decât floarea
doar femeia poate fi.
Mai adâncă decât marea
doar femeia poate fi.

Mai înaltă ca destinul
doar femeia poate fi.
Mai amară ca pelinul
doar femeia poate fi.

Mai frumoasă decât viaţa
doar femeia poate fi.
Mai deşteaptă ca povaţa
doar femeia poate fi.

Mai cuminte ca poemul
doar femeia poate fi.
Mai cumplită ca blestemul
doar femeia poate fi.

Mai aproape decât dorul
doar femeia poate fi.
Mai de şoaptă ca izvorul
doar femeia poate fi.

Mai de-april ca primăvara
doar femeia poate fi.
Şi mai dulce ca vioara
doar femeia poate fi.

Iubeşte-mă, bărbate şu mă înveşniceşte,
dar chipul niciodată nu mi-l tăia în piatră.
Decât o veşnicie, mai bine dăruieşte-mi
căldura cea de taină a focului din vatră.

Dumitru Matcovschi - Clepsidra


Bate clipa. Trece clipa.
Înger cântă. Înger ţipă.
Bate ora. Trece ora.
Frate plânge. Râde sora.

Toaca bate. Nu mai bate.
Am păcate? N-ai păcate?
Ploaie caldă. Ploaie rece.
Mă aşteaptă. Te petrece.

Porţi încuie. Porţi descuie.
Cain este. Abel nu e.
Creşti o floare. Scrii o carte.
Viaţa moare. Naşte moarte?

Dumitru Matcovschi - Bucuraţi-vă


Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte.
Îmbătrânesc, îmbătrâneşti, îmbătrâneşte.
Ce am iubit? Ce n-am iubit? Ca în poveste
simplă de tot,
scurtă de tot
viaţa ne este.

Uite-o din nou trece pe drum fata zglobie.
Uite-un băiat floare şi-a pus la pălărie.
Uite un prinţ, râde în prag, ai, năzdrăvanul!
Uite-un moşneag, tace-n toiag, alb ca troianul.

Muntele ieri ne-ademenea, astăzi ne doare.
S-a împlinit , nu s-a-mplinit visul cel mare?
Cine sunt eu, cine eşti tu?, cine e dânsul?
Noi am ştiut zborul înalt, dorul şi plânsul...

Zilele trec, zilele vin... Ce v-a rămâne?
Suflet de lut, necunoscut, suflet de pâine?
Toamnele cresc, grijile cresc, viaţa descreşte.
Eu mă grăbesc,
tu te grăbeşti,
el se grăbeşte.

Bucuraţi-vă , prieteni, de prieteni şi de fraţi,
Bucuraţi-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtaţi.
Bucuraţi-vă de-un cântec,
de-un amurg cu flori de tei,
bucuraţi-vă o viaţă
de lumina dragostei...

Dumitru Matcovschi - Apără-mă, frunză de tei


Apără-mă, frunză de tei,
te rog, mă apără:
sălbatic duşmanii mei
tună şi scapără.

Păzeşte-mă, frunză de dud,
te rog, mă păzeşte:
prietenii m-au vândut
mol-do-ve-neş-te.

Loveşte-mă, frunză de măr
cu neândurare:
am căutat adevăr
în trădare.

Ascunde-mă, frunză de soc,
te rog, mă ascunde:
indivia-i cu noroc
aici şi oriunde.

Alină-mă, frunză de nuc,
te rog, mă alină:
speranţele-au ars ca pe rug,
ah, fără lumină...

Dumitru Matcovschi - Alb şi negru


Cântec-descântec...
De alb să mă vindec,
De negru să mă vindec...

Albă mi-i noaptea
ce pleacă şi vine,
albă-i femeia
de lîngă mine;
albu-i văzduhul
pe care-l respir,
albă-i hârtia pe care înşir
albe cuvinte – mărgele pe salbă;
cerneala mi-i albă
şi vorba mi-i albă.

Sprijinu-mi fruntea în plamă şi tac:
masa, de lemn, se preface-n copac.
Lăstare copacul a dat ca-n pădure.
Şi-aud în pădure zvon de secure.
Şi-aud în pădure glas de izvoare.
Şi văz cum răsare
firul de iarbă plăpînd din pământ...
Unde sânt?

Ziua de-odată se-ntunecă greu
şi cade ca piatra peste creştetul meu:
femeia din pat are-obraz de tăciune,
sărut de minciune, oftat de minciune...

Negru-i văzduhul pe cate-l respir,
neagră-i hârtia pe care înşir
versuri mai negre ca negrul de corb...
Poate sunt orb şi nu ştiu că sunt orb?

Cântec-descântec...
De alb să mă vindec,
de negru să mă vindec...

Dumitru Matcovschi - Acolo


Acolo. Dar unde? Acolo.
În ploaie. În vânt. În urgie.
În spulber. Acolo. În spulber.
În grea veşnicie.

Acolo. Dar unde? Acolo.
În noapte. Adâncă. Adâncă.
În haos. Acolo. În haos.
Pe vârf de stâncă.

Acolo. În mare. În urlet.
De fiară. Acolo. În mare.
În crâncen vârtej. În răsfrângeri.
De ape barbare.

Să ardem. Acolo. Să ardem.
Cum torţele ard. Cu credinţă.
Aproape să ardem. Aproape.
Spre biruinţă.

Nichita Stănescu - La-nceputul serilor


Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.

Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.

Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gândul că sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greierilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.

Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.
Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-nverzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.

…Dar tot timpul suna ceva…ceva răsuna,
un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.


din volumul O viziune a sentimentelor (1964)
 

Rodian Drăgoi - Urletul lupilor clatină stelele


Miroase a pâine şi ceru-i senin
ascultă iubito cum florile vin

şi totuşi ai sosit cuvintele îţi sunt asudate
până în zori vom trăi poemele toate

luna stă în genunchi şi spală podelele
urletul lupilor clatină stelele

acum nici păsările nu mai au contur
la noapte iubito voi veni să te fur

Dobrogea. Inceputul lumii. Partea 1+2



Nina Cassian - O întâmplare


Ieri am văzut fantastica luptă
dintre o femeie care iubea și un bărbat
care n-o mai iubea, și părul ei agitat
și gura ei, de albul dinților întreruptă.
Vorbea și vorbea, el tăcea, ea vorbea agitat,
lovind cu vorbele în timpul revolut.
Nu-i răspundea nici un sunet de scut.
Timpul era total dezarmat.
ea avea argumente, el nu avea,
el pleca spre o femeie străină;
el era de vină și străina era de vină;
și nevinovată era femeia care iubea.
Vorbele ei aveau o noblețe firească,
noroiul patimii lăsase doar aurul cast.
El își privea mâinile ca să nu o privească
și constata între ele un oarecare contrast.
A fost o fantastică luptă nedreaptă.
Aerul șuiera parcă păstrând în el
trecerea a o mie de săgeți neajunse la țel.
Totul în jur cădea mai jos cu o treaptă.

Nichita Stănescu - Cântec


 
Amintiri nu are decât clipa de acum.
Ce-a fost într-adevăr nu se știe.
Morții își schimba tot timpul între ei
numele, numerele, unu, doi, trei...
Exista numai ceea ce va fi,
numai întâmplările neîntâmplate
atârnând de ramura unui copac
nenăscut, stafie pe jumătate...
Exista numai trupul meu înlemnit,
ultimul, de bătrân, de piatră.
Tristețea mea aude nenăscuții câini 
pe nenăscuții oameni cum îi latră.
O, numai ei vor fi într-adevăr!
Noi, locuitorii acestei secunde
suntem un vis de noapte, zvelt, 
cu-o mie de picioare alergând oriunde.”
 

Alexandru Vlahuţă - Ochi strălucitori


Ochi, strălucitoare stele,
Ochi frumoşi ce-mpodobiţi
Cerul visurilor mele,
De ştiţi şi voi să minţiţi,

Voi, icoana-nsufleţită
A ascunselor simţiri,
Unde-i vecinic zugrăvită
Taina omeneştii firi.

Dacă sunt amăgitoare
Lacrimile ce vărsaţi
Şi văpăile-arzătoare
Şi iubirea ce-arătaţi,

Atunci, amăgiri-s toate...
Ziua-i noapte, noaptea-i zi.
Atunci... însă nu se poate!
Ochi !... Voi nu puteţi minţi!

Ion Luca Caragiale - Elegie


Sărac, fără putere,
În lume sunt ursit
Prin valuri de durere
Să trec necontenit

Am suflet... dar suspine
Printr-însul trec mereu,
Precum trece prin vine
Al morţii fior greu;

Căci el dacă iubeşte
Un dulce nenufăr,
Iubirea-i se umbreşte
De un dispreţ amar!

În van vreau prin iubire
Ferice să mă fac:
Vai! nu e fericire
Aici pentru sărac!...

O zi n-avui senină
În care să trăiesc;
Viaţa-mi azi declină,
Ca floarea mă pălesc!

Durerea mi-este mare,
Profund e al meu dor!...
O! lacrime amare,
Grăbiţi! căci voi să mor!

George Bacovia - Noapte de vară


Noapte-ncet, țicnit se lasă
Poezie, sau destin
Luna urcă, somnoroasă,
Vino, vin!

Este liniște, răcoare,
Codrul e de farmece plin
Pe sub teii încă-n floare,
Poezie, sau destin.

În suavele parfume
Poezie, sau destin
Ori pe unde-ai fi în lume
Vino, vin!

Îngerii deasupra noastră
Vor cânta un imn divin
Ah, ce clară noapte-albastră,
Poezie, sau destin.

Nichifor Crainic - Rugăciunea din amurg


Mă rog și pentru viii și pentru morții mei.
Tot una-mi sunt acuma părtașii și dușmanii,
Cu ei deopotrivă mi-am sfărâmat eu anii,
Și dragostea și vrajba le-am împărțit cu ei.

Pe morți în rugăciunea de seară mi-i culeg.
Aceștia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avânturi și-au fost și pogorăminte.
Puțin în fiecare, în toți am fost întreg.

De viforele vieții ei sunt acum deșerți,
Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce rămâne?
Zdrobita rugăciune la mila ta, Stăpâne,
Sunt și eu printre morții rugându-mă să-i ierți.

Și adunându-mi viii, la mila ta recurg,
Când crugul alb al zilei pământul încunună:
Tu dă-le, Doamne, dă-le cu toată mâna bună
Târzia-nțelepciune din tristul meu amurg.

Radu Stanca - De ce dai voie vântului ?


De ce dai voie vântului să umble
Prin părul tău și să ți-l răvășească?
E mângâierea lui, făcute-n tumbe,
Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Sunt degetele lui fâlfâitoare
Mai meștere în joc, mai fără număr
Când te cuprind din cap până-n picioare,
Când îți dau jos buchetul de pe umăr?

De ce lași vântul ca să-și pună palma
Oriunde vrea și-ncolăcindu-ți sânul,
Prin fustele subțiri ce zbor de-a valma,
Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?

De ce, când te pândește-ascuns prin iarbă
Și vrea să-ți sărute gura-n voie,
- În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă -
Pe el îl lași... iar mie, nu-mi dai voie...

Lucian Blaga - Către cititori


Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădina cu stupi.
Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă
Și așteptați să vorbesc. - De unde să-ncep?
Credeți-mă, credeți-mă,
despre ori și ce poți să vorbești cât vrei:
despre soartă și despre șarpele binelui,
despre arhanghelii care ară cu plugul
grădinile omului,
despre cerul spre care creștem,
despre ură și cădere, tristețe și răstigniri
și înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
așa de mult să plângă și n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele.
de-aceea - lăsați-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închiși.

Vasile Alecsandri - Hâtrul bătrân

Floricică, floricea!
Când eram pe vremea mea,
Câte trei mândre aveam,
Cu tustrele mă iubeam,
Una-n deal şi una-n vale,
Una la mijloc de cale,
Iar de când m-am bătrânit
Fetele m-au părăsit,
Sui în deal, cine mă cheamă?
Moartea care-mi cere seamă?
Dau în vale, cine-mi râde?
Moartea care mă cuprinde?
Pomul dacă-mbătrâneşte,
Pune-i paie de-l pârleşte.
Omul dacă a-mbătrânit
Fă-i sicriu de odihnit.
Vai de dânsul! vai de el!
Când e omul tinerel,
Lesne-i vine a gândi
Cât pământul c-a trăi.
Ci zilele omului
Sunt ca floarea câmpului:
Dimineaţa înfloreşte,
Peste zi se veştezeşte
Şi spre seară nu mai este!

Din volumul Poezii populare ale românilor Partea II: Doine şi hore, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri.