Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Lucian Blaga - Amurg de toamnă

  

Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.

O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara -
şi frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

E toamnă.

Lucian Blaga - Înfrigurare

  

Livada s-a încins în somn. Din genele-i de stufuri
strâng lacrimi de văpaie:
licurici.

Pe-o coastă-n vreji de nouri
creşte luna.

Mâni tomnatice întinde noaptea mea spre tine
şi din spuma de lumin-a licuricilor verzui
ţi-adun în inimă surâsul.
Gura ta e strugure-ngheţat.

Numai marginea subţire-a lunii
ar mai fi aşa de rece
- de-aş putea să i-o sărut -
ca buza ta.

Îmi eşti aproape.

Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape.


Lucian Blaga - Pan

  

Acoperit de frunze veştede pe-o stâncă zace Pan.
E orb şi e bătrân.
Pleoapele-i sunt cremene,
zadarnic cearc-a mai clipi
căci ochii-i s-au închis - ca melcii - peste iarnă.

Stropi calzi de rouă-i cad pe buze:
unu,
doi,
trei.
Natura îşi adapă zeul.

Ah, Pan!
Îl văd, cum îşi întinde mâna, prinde-un ram
şi-i pipăie
cu mângâieri uşoare mugurii.

Un miel s-apropie printre tufişuri.
Orbul îl aude şi zâmbeşte,
căci n-are Pan mai mare bucurie,
decât de-a prinde-n palme-ncetişor căpşorul mieilor
şi de-a le căuta corniţele sub năstureii moi de lână.

Tăcere.

În juru-i peşterile cască somnoroase
şi i se mută-acum şi lui căscatul.
Se-ntinde şi îşi zice:
„Picurii de rouă-s mari şi calzi,
corniţele mijesc,
iar mugurii sunt plini.
— Să fie primăvara?”

Lucian Blaga - Stelelor

  

C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi
în mine
mă-nchin luminii voastre stelelor,
şi flăcări de ardoare
îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă.
Fiori ce vin din ţara voastră, îmi sărută
cu buze reci de gheaţă trupul
şi-nmărmurit vă-ntreb:
spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri?
Pribeag cum sunt,
mă simt azi cel mai singuratic suflet
şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu - unde.
Un singur gând mi-e rază şi putere:
o stelelor nici voi n-aveţi
în drumul vostru nici o ţintă,
dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea!

Lucian Blaga - Vei plânge mult ori vei zâmbi?

 

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi -
dar mă gândesc la tine.
Cu ghiare de lumină
o dimineaţă-şi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău îl vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta ?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
„Nu ştii,
că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

Lucian Blaga - Dorul

  

Setos îţi beu mireasma şi-ţi cuprind obrajii
cu palmele-amândouă cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm.
Şi totuşi tu-mi şopteşti: „Mi-aşa de dor de tine!”
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi
pribeag pe-un alt pământ.

Femeie,
ce mare porţi în inima şi cine eşti?
Mai cântă-mi înc-odată dorul tău,
să te ascult
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,
din care înfloresc aievea - veşnicii.

Lucian Blaga - Ghimpii

  

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam
odată trandafiri sălbatici.
Aveau atâţia ghimpi,
dar n-am voit să-i rup.
Credeam că-s - muguri -
şi-au să înflorească.

Te-am întâlnit apoi pe tine. O, câţi ghimpi,
câţi ghimpi aveai,
dar n-am voit să te despoi -
credeam c-o să-nflorească

Azi toate astea-mi trec
pe dinainte şi zâmbesc. Zâmbesc
şi hoinăresc prin văi
zburdalnic în bătaia vântului. Eram copil.

Lucian Blaga - Izvorul nopţii

  

Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau cu culcat cu capu-n poala ta
îmi pare,
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste şesuri,
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi
lumina mea.

Lucian Blaga - Lacrimile

  

Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea,norii - şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul -
şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.
Odată istovit de-albastrul prea senin
al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
„Stăpân, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii
cu-n giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici norii,
căci vezi - lumina lor mă doare.”

Şi-atuncia Milostivul într-o clipă de-ndurare
îi dete lacrimile.

Lucian Blaga - Linişte

 

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.

Se spune că strămoşi, cari au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-şi trăiască mai departe
în noi
viaţa netrăită.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc în geamuri razele de lună.

O, cine ştie - suflete-n ce piept iţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfa de-ntuneric - dorul sugrumat
şi frânta bucurie de vieaţă? Cine ştie? Cine ştie?

Ion Luca Caragiale - Da... nebun !

  
Despreţuiesc onori, avere;
De slavă m-am hrănit destul!
Alt orizont privirea-mi cere:
De-aşa nimicuri sunt sătul!

Să nu-mi azvârle-atotputinţii
Nici o favoare… Nu! n-o vreu!
Am o comoară-n fundul minţii;
De-ajuns îmi sunt acuma eu!

Trec astăzi ignorat prin lume,
Dar, trainic, las în viitor
Un semn, o glorie, unnume
Acestui imbecil popor!

Să linguşesc telurici patemi?
Reptilă eu?… Prea mândru sunt!…
Apollo calea demnă-arate-mi
Pe-acest tâmpit, senil pământ.

Mulţime brută şi ingrată!
Cu-a mea cântare nu putui
În viaţă-mi să te mişc o dată…
Şi-odat’… o să-mi ridici statui.

“A! eşti nebun!” mi-au zis mişeii.
“Da, sunt nebun!” răspuns-am eu…
Ca voi strigau şi fariseii
Crucificând un Dumnezeu!

Tenebre fără fund mă-nghită,
De-oi face din divina harfă
O palidă prostituată
Şi din cântarea mea o marfă!

Pe coardele acestei lire,
Voi întona un cânt sublim:
Poet sunt! nu voi umilire…
Poeţii… nu ne umilim!

Ion Luca Caragiale - Prea sărac

Am zis iubitei mele: „Vino
La câmp, s-auzi un pitpalac”.
Ea: „Da, îmi place pitpalacul…
Dar nu merg: tu… eşti prea sărac”.

Plimbându-mă-n singurătate,
O odă gloriei eu fac:
Dar gloria se depărtează
„De ce fugi?” zic. — „Eşti prea sărac!”

Mă duc atunci la masa verde,
Să-ncerc norocul — poate fac
O lovitură… Dar norocul
„Pleacă, îmi zice; eşti sărac!”

Mă duc acasă melancolic.
Stau trist, visând într-un ceardac,
Şi piţigoiul din grădină
Îmi fluieră: „Eşti prea sărac!”

Mă duc la editor c-o carte.
E iarnă, frig — voi să mă-mbrac;
Dar editorul mă respinge:
„Nu te-editez; eşti prea sărac!”

Atunci, voii de disperare
Să mă atârn de un copac,
Dar craca fuse prea subţire,
Mi-a zis trosnind: „Eşti prea sărac!”

A! sărăcie! Monstru palid,
Când oare am să-ţi viu de hac?
Şi sărăcia îmi rânjeşte
Sardonică: „Eşti prea sărac!”

Îmi place către primăvară
Să mănânc ochiuri cu spanac.
— Şi nici spanac, nici ochiuri simple
Nu pot să gust… sunt prea sărac!

În post simţesc, pe la Teatru,
Dureri de inimă. Ce fac?
Nu pot să intru und-se iese,
Roşind îmi zic: „Sunt prea sărac!”

Atunci — o constipaţiune:
Ah! doftore, ce să mă fac?
„Siminichie”.
„Nu se poate.
„De ce?”
„De ce? Sunt prea sărac”.

Mă duc la revoluţiune
Şi caut leac, şi poc! şi pac!
„Ce caţi aci?” strigă bandiţii.
„Sunt dizident!”
„Eşti prea sărac!”

Am vrut să-mi fac şi eu pomană
C-un cerşetor, c-un biet ciuntac,
Dar el, râzând, mi-a zis: „Te lauzi!
S-o văz, n-o crez… Eşti prea sărac!”

Adesea o revoltă-mi vine
Că nu sunt nici turc, nici turlac,
Aş vrea să stric, să sparg la geamuri,
Dar mă opresc… Sunt prea sărac.

Nu! Orşice să fac, văz bine
Că pentru mine-i tot un drac!
În mediul social de astăzi
Sunt prea pârlit, sunt prea sărac.

Oriîncotro d-acu m-oi duce,
Nu pot cu soarta să mă-mpac;
Mi-e veşinică duşmană — veşinic
Îmi spune: „Piei! Eşti prea sărac!”

Sărac! Da! Nu e loc în lume
Pentru-un sărac! dar… ce să fac?
Să mor!… Dar un revolver costă…
Chiar pentru moarte, prea sărac…

Dar mor în fine şi groparul
Îmi ia cadavrul şi, posac.
Şopteşte între dinţi în silă:
„După ce-i greu… e şi sărac!”

Am renviat apoi, şi iarăşi
Ca mai-nainte strofe fac…
1 Ameţit de băutură, cherchelit; zăpăcit, năuc.
Un critic fără milă-mi spune:
„Ai început iar prea sărac!”

Şi nu ştiu cum să aflu-acuma
L-aceste strofe un capac…
Aş vrea o inspiraţiune,
Nu pot sfârşi… sunt prea sărac!

Alerg atunce pentru rimă
La Dicţionarul lui Cihac…
Vai! Nici acolo nu se află,
Şi bietul Cihac e sărac!

De ce nu vrei tu, soartă sumbră,
Zâmbind, să nu mai fiu sărac?
Cum aş dormi acum la umbră
Cu burta-n sus într-un hamac!

Ion Luca Caragiale - Filozoful Blagomirea

 
Filozoful Blagomirea ţine-n mână adevărul,
Şi de-aceea se munceşte a seca tot călimărul
Şi-a schimba cerneala neagră într-un foc aprins defraze,
Care-n veci de veci să deie întunericului raze
Şi să lumineze mintea robilor şi celor şchiopi,
Osândiţi să rătăcească sau mereu să dea în gropi.
Cât mult bine poate face cu-un nimica Blagomirea!
Dac-ar şti ce o aşteaptă, negreşit că omenirea
Ar veni la Blagomirea implorându-i să consume,
În hârtie şi cerneală, cât de mult, oricâte sume.
Numai să-i arate-ntregul adevăr adevărat,
După care pân-acuma ea-n deşert a alergat.
Făr-această rugăminte, Blagomirea-ntr-una scrise,
Până când – vai, ţării noastre! – ochii-i pe vecie-nchise…
Multe-s operele sale, cam vreo sută de volume
Despre legile eterne şi stăpâne peste lume,
Dar cuprinsul lor e simplu: Blagomirea s-a muncit
Ca să spuie“Tot e totul” şi sărmanul a murit…

Ion Luca Caragiale - Talmud

 
„Tu, Şmul, eşti leneş, zice Ştrul,
Tu nu vrei să lucrezi destul,
Şi d-aia nu câştigi nimică!
Tu de vr-un an tot migăleşti
O iconiţă mititică:
O tot suceşti şi-o învârteşti
Şi văd că n-o mai isprăveşti…
Eu într-o var-am isprăvit
O mânăstire şi un schit.
Cu învelit şi cu vopsit
Iar Şmul răspunde trist: „Hei! Ştiu…
Dar… tu — tu eşti tinichigiu,
Şi eu — eu sunt giuvaergiu”…

Morală
Una-i Ştrul
Şi alta Şmul.

(Convorbiri Critice, nr 18, an I, 15 Sept. 1907)

Ion Luca Caragiale - Ploaie de primăvară

I. Pastel optimist


Când plouă lin în primăvară,
Toţi zic: „Să dea Domnul să dea!”
Şi de te culci pe prispă-afară,
Mai vezi pe cer şi câte-o stea…
E cald, şi ploaia răcoroasă
Ozon în aerul curat
În urmă-i lasă; drăgăstoasă
Natura-i toată un pupat.
Se pupă corbi, de bucurie
Că au scăpat de iarnă grea,
Se pup-bărbaţi cu gălăgie,
Şi iată şi o rândunea…
Şi-o barză calcă cu măsură
Cu pasul grav, explorator,
Se plimbă chiar prin bătătură
Cu aerul nepăsător.
Când plouă toate germinează,
Pământul liber de zăpezi,
Spălat de ploi se decorează
Cu mii de mii de muguri verzi.
În ţarini grâul încolţeşte,
În dealuri via o desgrop;
De ploaie tot se-nveseleşte
Pe orice frunză e un strop.
Şi soarele o caldă rază
Trimite pe furiş prin nori;
Iar flori şi pasări ca să-l vază
Se-nalţă, zboară către zori.

II. Pastel pesimist


Tot plouă! A! ce primăvară!
Cum curge fără să mai stea!
Se-ntinde ceaţa grea pe-afară
Pe cerul sumbru nici o stea.
E frig… şi apa mocirloasă
Infectă aerul curat,
La câmp e baltă mlăştinoasă
Şi codrul doarme întristat.
Sunt trişti şi corbii-n deal la vie,
Cobesc din nou a iarnă grea;
Plouate vrăbii cad o mie,
Nu vezi zburând o rândunea.
O barză, cu pas de măsură,
Soseşte ca explorator…
Şi plouă… plouă…-n bătătură,
Pustiu… Departe pleacă-n zbor.
Tot plouă, plouă, inundează…
Mai vin şi ape din zăpezi,
Umflate apele spumează,
Torente curg din codri verzi.
În ţarini grâul putrezeşte,
Sub piatră-n deal vii se îngrop;
De ploi plugarul sărăceşte,
Mălai, făină, nu e strop.
Şi soarele o slabă rază
Când o mai pierde printre nori,
O tristă baltă luminează
Fără apus şi fără zori.

(“Moftul român” seria I şi retipărită în seria II, nr. 2 de la 26 August 1902.)

Vasile Alecsandri - Iarna

  
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede pintre nori
Ca un vis de tinereţe pintre anii trecători.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi…
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

Vasile Alecsandri - Doina

  
Doina, doiniţă!
De-aş avea o puiculiţă,
Cu flori galbene-n cosiţă,
Cu flori roşii pe guriţă!
De-aş avea o mândrulică
Cu-ochişori de porumbică
Şi cu suflet de voinică!
De-aş avea o bălăioară
Naltă, veselă, uşoară,
Ca un pui de căprioară!
Face-m-aş privighetoare
De-aş cânta noaptea-n răcoare
Doina cea dezmierdătoare!
Doina, doinită!
De-aş avea o puşculiţă
Şi trei glonţ în punguliţă
Ş-o sorioară de bărdiţă!
De-aş avea, pe gândul meu,
Un cal aprig ca un leu,
Negru ca păcatul greu!
De-aş avea vro şapte fraţi,
Toţi ca mine de bărbaţi
Şi pe zmei încălecaţi!
Face-m-aş un vultur mare,
De-aş cânta ziua, la soare,
Doina cea de răzbunare!
Doina, doiniţă!
Şi i-aş zice: “Mândruliţă,
Mă jur p-astâ cruciuliţâ
Să te ţin ca un bădiţă!”
Şi i-aş zice: “Voinicele,
Să te-ntreci cu rândunele
Peste dealuri şi vâlcele!”
Şi le-aş zice: “Şapte fraţi,
Faceţi cruce şi juraţi
Vii în veci să nu vă daţi!”
Hai, copii, cu voinicie,
Să scăpăm biata moşie
De păgâni şi de robie!

Bogdan Petriceicu Haşdeu - Dorul

I

Privind tăcuta undă,
Pe gânduri am rămas:
Cât este de profundă
La fiecare pas;
Şi totuşi izvorăşte
Din depărtate văi,
Apoi se risipeşte
Prin mii şi mii de căi!
Asemenea-i şi dorul
În pieptul meu sădit:
E depărtat izvorul
Din care mi-a venit,
Şi-n multe lumi străine
Cărările-i s-ascund,
Dar revărsat în mine
Cât este de profund!

II

Când razele din soare,
Cătând iubirea jos,
Pe-mbălsămata floare
Aruncă voluptos
Lumină şi căldură,
Eu mă gândesc uimit
Că ele străbătură
Un spaţiu nefinit!
Şi dorul meu îşi are
Un soare născător;
Un cer fără hotare
Străbate ş-al meu dor;
Dar prin întunecime,
Pe drumu-i răcoros,
El vine din nălţime
Şi cald şi luminos!

III

O rază diafană
Şi undele d-azur
De nor şi buruiană
Lovindu-se-mprejur,
O sferă-nveninată
Înfruntă ne-ncetat,
Dar flacăra-i curată
Şi valul e curat!
Aşa-i şi doru-n lume!
În negură şi spin,
Menite să-l sugrume,
Rămâne tot senin;
Nu simte şi n-aude
Sarcasmul trivial:
Ispitele-i sunt crude
Şi-i pur ca un cristal!

Bogdan Petriceicu Haşdeu - Adevăratul poet

  
Doi duşmani făr-astâmpăr în urgie
În inima poetului se bat:
A ţărnei din aproape tiranie
Şi-al cerului un eco depărtat!
În jos atârnă-n greutate lutul;
În sus se-nalţă-al însuflării foc…
Se rumpe inima la tot minutul:
Vrăjmaşii şi-au ales acelaşi loc!
Cumplită-i lupta! ea se poate simte!
Dar n-o deplânge-al graiului penel:
El zugrăveşte plastice morminte,
Mormântul inimii i-ascuns de el!
Sunt clipe când văpaia cea sublimă
Se urcă, strălucind ca meteor:
Se pare că splendoarea se dărâmă
Pe elemântul ce-o popreşte-n zbor!
Sunt clipe când povara târâtoare
Întinde falnic orizontul său,
Şi-ascunde-n adâncimi măreţul soare
Al cugetărilor lui Dumnezeu!
Căzut din sfera de lumini nestinse,
Trântit în globul patimii lumeşti,
Poetul râde-n amărâte plânse
Sau geme el în hohote drăceşti!
Idei contrare, cerul şi pământul,
Din inima sărmanului detun.
S-adună gloate spre-asculta cuvântul…
Şi-apoi rostesc osânda: “îi nebun!”

Bogdan Petriceicu Haşdeu - Ştefan şi Radul


I


Ştefan cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
Duce o ceată
Moldovenească
În loc de plată
Să-şi dobândească
Pradă bogată
Şi voinicească.
Radu cel Mare,
Acela care
Păreche n-are
Sub sfântul soare,
I-a pus în cale,
Păzind moşia,
În deal şi-n vale,
Câtu-i câmpia,
Cetele sale
Din Muntenia.
Mare-i şi-i mare
Din ei orcare
Şi samăn n-are
Sub sfântul soare;
Dar din păcate,
Doi fii d-un tată,
Meniţi a bate,
Lifta spurcată,
Frate cu frate
Stau să se bată…

II


Ştefan-Vodă pleacă-n zbor
Pe cea iarbă de mohor
Denaintea oştilor,
Pân’ ce iată că-ntâlneşte
Întâlneşte şi chiteşte,
Şi chiteşte vitejeşte,
C-un stejar de buzdugan
Pe cel Radu, domn muntean;
Şi-l chiteşte, mări, drept
Lângă inimă în piept:
Parcă fulgeră şi tună,
Sună greu şi greu răsună!
Radul stă nevătămat,
Căci la sân mi-i înfăşat
Cu pieptarul fermecat;
Buzduganul sare-n vânt,
Apoi cade la pământ,
Iar pe locul ce cădea,
Pământul se deschidea,
Şi-n gâtleju-i destupat,
Cu năvală au intrat,
Supt o negură de prav,
Buzduganul cel grozav!
Radu-Vodă, mânios,
Îşi aduce mâna jos,
Şi când o rădică sus
Cea măciucă s-a şi dus,
Despărţindu-se de mână
Ca un trunchi din rădăcină;
Dar nu merge butuceşte,
Ci străbate vultureşte,
Pân’ ce iată c-a găsit
Pe cel Ştefan, domn vestit,
Fără teamă, fără frică,
Fără grijă de nimică,
Numai de Tatăl Cel Sfânt
Ce-i în cer şi pe pământ!
Ştefan-Vodă, cum vedea,
Iute paloşul scotea,
Şi de feru-i oţelit,
Pe unde-i mai ascuţit,
Măciuca s-a poticnit;
Ş-apoi iată
Că dodată
Dintr-o singură bucată
Două ţăndări se făcea,
Una-n dreapta se ducea,
Alta-n stânga rătăcea,
Şi pe locul ce cădea
Toate-n ţărnă le trântea
Şi-n pământ se mistuia!
Vezi că cine-i pui de zmeu,
Fie greul cât de greu
Mi-l ajută Dumnezeu;
Şi când doi români se bat,
Nu-i nici unul mai bărbat!

III


Pe cel pisc perdut în nor,
Stă un şoim nemuritor,
Care-şi aducea aminte
Multe zile denainte,
Căci trei veacuri au trecut
De când mă-sa l-a făcut
Şi de-atunci
Pe munţi şi-n lunci
Fost-au iarnă, fost-au vară,
Dar el tot trăia în ţară,
Fost-au vânturi, fost-au ploi,
Dar el tot şedea la noi.
Agerul şoiman bătrân,
Frate neamului român,
Se uita de sus cu jale
La cei doi voinici din vale,
Şi-şi grăia în graiul său:
„Când eram mai tânăr eu,
Moldovenii
Şi Muntenii,
Ardeleni
Şi bănăţeni
Încă nu erau pe lume,
Toţi purtând un singur nume…
Dare-ar Domnul să mai dea
Iar aşa să-i poci vedea!
Ştefan-Vodă năzdrăvan
Auzea pe cel şoiman:
Auzea frate pe frate;
Şi dând arma după spate,
Zice: „Radule fărtate,
Nu-i cu cale a ne bate!
A ne bate nu-i cu cale,
Că şoimanii plâng de jale!
Arz-o focul duşmănie,
Să rămâi tu la domnie
Şi-mi dă fiica-ţi de soţie:
Cu domnia-ţi n-am ce face,
Dar domniţa mult îmi place!“
— Taci, Ştefane, barbarie,
Pe Măria n-o dau ţie!
— Nu fi câne, Radule,
Radule fărtatule!
Ţi-am mai zis o dată, măi,
Tu-n domnie să-ţi rămâi:
Decât ţară de la tine,
Iau mai bine
Ţări vecine
De la limbile străine
Dar nevastă vreau de-o viţă:
Porumbel şi porumbiţă!
Dă-mi-o dară să mi-o dai,
Că de nu, amar şi vai:
Şoimii plâng, corbii vor râde
Între noi de ne-om ucide!
— Taci, Ştefane barbarie!
De-ar mai fi ore să fie,
Pe Măria n-o dau ţie;
Iar de-ţi trebui pământeancă,
Ia-ţi muiere moldoveancă!
— Lasă gluma, Radule,
Radule, turbatule!
Până-i treaba la cuvânt,
Zicu-ţi eu cuvântul sfânt:
Să rămâi tu la domnie
Şi-mi dă fiica-ţi de soţie,
Căci simţesc un aprig dor,
Dor de falnic viitor,
Ca să-mi facă ea fecior,
Fecior mie,
Nepot ţie.
La doi domni o seminţie,
Bun la sfat şi bun la mână,
Fire neaoşă română,
Din vulturul muntenesc
Cu zimbrul moldovenesc;
Şi de-i vrea tu, de nu-i vrea,
Eu mă jur c-o fi a mea!…

IV


Lumea-i lume; vremea trece,
Iat-o lună, iată zece,
Iată c-a trecut un an.
La Suceava-i bucurie
C-a făcut doamna Mărie,
A făcut un băietan.
Crească mândru cât e bradul,
Ca-i nepot lui vodă Radu
Şi-i fecior al lui Ştefan!

Bogdan Petriceicu Haşdeu - Să vorbim româneşte

  

Cugetarea românească
Are portul românesc:
Nu lăsaţi dar s-o ciontească
Cei ce limba ni-o pocesc.

Când românul se-ndârjeşte
Din ţărână când mi-l scoţi,
El îţi toarnă româneşte
Un blestem de şapte coţi,
Când de dragoste s-aprinde
El vorbeşte lin şi blând,
Încât dorul te cuprinde
Dulcea-i vorbă ascultând.

Niciodată altă limbă,
De pre buze româneşti,
Nu se-ndoaie, nu se schimbă
După gândul ce gândeşti.

La mânie, la iubire,
La suspin şi chiuit,
După chiar a noastră fire
Graiul nostru e croit.

La iubire, la mânie,
La chiot şi la suspin,
România-i România
Cu fagur şi cu pelin.

Sucind limba românească,
Stricând graiul strămoşesc,
După moda franţuzească,
Sau cu modul latinesc,

Ne-am strâns minţile cu fracul
Şi simţul ne-am îmbrăcat
Cu haina, de unde dracul
Copiii şi-a înţărcat.

Românimea cât trăieşte
Graiul nu şi-l va lăsa;
Să vorbim dar româneşte.
Orice neam în limba sa!

Bogdan Petriceicu Haşdeu - Dumnezeu

 
Avez-vous entendu, quand la nuit est sans voiles
La vaste mer chanter sa chanson aux ètoiles?
Quelle musique, amis! Dieu parle en cette voix.
Sublime créateur de l’infini — son monde —
Dieu prête à l’océan cette basse-profonde
Et l’océan chante ses lois.
Bonsoir, amis! Ce Dieu, par qui le flot murmure,
Par qui tout prend naissance, et vit dans la nature
Qui fit ce qu’on ne peut ni comprendre ni voir,
Comme les flots des mers, comme les choeurs des anges,
Bénissez-le sans cesse et chantez ses louanges.
Au clair de lune, amis, bonsoir!
Iulia Haşdeu, Au bord de la mer


Aş vrea să smulg din mine un cântec, numai unul,
Un singur de pe urmă: copil întârziat
Ce nu se naşte încă, dar, totuşi, plin de viaţă,
Duioasa mumă-l simte sub inimă zvâcnind.
Un cântec, numai unul, acum la cărunteţe,
Ca Făt-Frumos din basmul cu “fost-au fost un moş”.
E gârbovit bătrânul, dar fiul cât un munte
Miratei lumi va zice: dintr-însul m-am născut.
Un cântec, numai unul… Când soarele-asfinţeşte
P-un alt tărâm să treacă, eternul călător
Pământului îi toarnă lumini mai arzătoare
Şi pleacă, iar odihna s-aşterne pe pământ.
Un cântec, numai unul! Dar rima cea cochetă
Aleargă după tineri, şi eu s-o prind nu pot;
Iar când, răutăcioasa, s-apropie de mine,
Gândirea mi-o ciopleşte ieşind ceva mai mic.
A, rimă răsfăţată! Crezi tu că far’ de tine
Bătrânul nu-i în stare să-şi taie din granit
Un cântec ce nu piere, un imn ursit pe veacuri,
Păretele ciclopic durat făr’ de ciment?
O rimă, ce-i aceea? E haina de paradă
C-un cârd de decoraţii smălţat şi poleit,
Sub care toţi d-a rândul îţi par că-s dopotrivă,
Ş-adesea chiar piticul se leagănă măreţ.
Nu-i poezie rima. Homer şi-Anacreonte,
Virgiliu şi Horaţiu n-au stat a făuri
Pe “Tisa — plânsu-mi-s-a…”, sonoare chiţibuşuri
Pe-o cârtiţă menite s-o schimbe-n elefant.
Artistic e terţetul poemelor danteşti,
Nu-i însă pentru Dante. Gigant cu zurgălăi!
Divina-i Comedie ar fi şi mai divină
De i-ar lipsi aceste broboade pământeşti.
Shakespeare, Shakespeare cel mare, Shakespeare cel fără seamăn,
Al cărui geniu soarbe tot neamul omenesc
Precum cristalul prismei îl vezi sorbind lumina,
Shakespeare, când cată rimă, vai! nu mai e Shakespeare.
Tu fugi de mine? Fie! îţi mulţumesc. Odată
Fugit-ai şi de Milton cel orb şi prigonit,
Ş-atunci, din neputinţă croindu-şi o putere,
A scris el fără rimă sublimul Paradis.
Da, tu-mi plăceai şi mie în vremile trecute.
Când te-acăţam la versuri, cum fetele din sat
Acaţă la cosiţe câte-un boboc de floare,
Măcar că fără benghiuri frumosu-i mai frumos.
Drăguţă-i garofiţa cu frageda-i catrinţă
Din roşu şi din galben, bucăţi de catifea;
Drăguţ e fluturaşul, garoafă zburătoare,
Catifelat şi dânsul, şi dânsul efemer;
Dar nu-i garoafă bradul, nici acvila nu-i flutur
Lor nu le trebui roşu şi galben şi pestriţ:
Prin singura-i mărime, se-nalţă cel ce-i mare;
Cel mic se-nzorzonează, căci e pipernicit…
Un cântec, numai unul şi cel mai de pe urmă,
Aş vrea să smulg din mine… Dar unde-i? Nu-l brodesc;
Acum îl simţ aice, şi-l simţ deja departe,
Şi-l simţ că-i pretutindeni, şi simţ că-l simţ mereu.
Eu nasc o cugetare, şi dânsa-şi ia avântul,
Nemic n-o mai opreşte în spaţiu sau în timp;
A mea-i şi parcă-i alta, căci este fără margini;
A mea-i, şi-i infinită, plutind-în univers,
E infinit în mine, nu omul cel de carne,
Nu hârca-i infinită, ci cugetarea mea:
Artistul făr-astâmpăr ce nentrerupt îmi joacă
Pe clapele din creier, cântând ca p-un clavir.
Şi clapele tocite se prennoiesc, se schimbă;
La locu-i nu rămâne nici una dup-un an;
Dar eu sunt tot acelaşi prin tot ce cugetasem,
Prin tot ce cugeta-voi pe clape noi sau vechi.
Clavirul, când se strică, eu mă silesc a-l drege
Că m-am deprins cu dânsul, mi-e drag, m-am nărăvit
Când nu se mai acoardă, îl spulber cu mânie,
Sau fără supărare îl părăsesc şi plec.
Şi pleacă cugetarea-mi să-şi cate alte clape
P-un alt clavir…
Poete! păşeşte mai încet!
Nu dezvăli deodată altarul nemuririi:
Lumina-i ameţeşte pe cei nedumeriţi.
În mine-i infinitul!… Dar eu şi hotentotul
Un Cezar, un Platone, un Kant şi-un eschimos
Suntem aceeaşi viţă: la cel mai crud sălbatec
S-ascunde-n cugetare ceva nemărginit.
Când ţes aceste strofe, eu simt că-i lângă mine
Un scapăr, o scânteie cu chipul lui Darwin,
Ş-adie peste capu-mi, şoptindu-i: “omu-i muscă!
Ce-i musca? ce-i o iarbă? şi ce-i un bolovan?…”
Şi-a dispărut; iar glasu-i, mai răsunând în juru-mi,
Cuvinte răsturnate mi-aduce: “musca-i om!
Din cremene-i o plantă, din plantă-i animalul,
Din om un înger naşte, din înger un Isus…!”
Şi cufundat în gânduri, privind cu zăpăcire
O peatră la picioru-mi rostogolită jos,
Eu o luai în palmă ş-o netezii cu milă,
Zicându-i: chiar în tine-i un punct din infinit!
Prin punct se-ncepe lumea. Un punct dimensii n-are,
Nemic mai fără formă şi mai nepipăit;
Dar pune-l în mişcare, şi linia se-ntinde,
Şi linia-ţi dă totul: deci, totul e-ntr-un punct.
Natura, firmamente, sistemele solare,
Cu toate câte-n ele şi printre ele sunt,
Cu-ncetul se dezvoltă din puncturi ce se mişcă,
Din puncturi ce se mişcă plecând din Dumnezeu.
Din Dumnezeu plecate, şi ele-s infinite:
Un punct nu se măsoară, fiind neţărmurit;
Din Forţa cea mai forţă plecând, şi ele-s forţe:
Un punct zideşte sfera, căci este centrul ei.
Nu-l înţelege mintea, nu poate să-l cuprinză,
Atât de mare este şi-i pare-atât de mic:
Minunea fără care în veci nu s-ar pricepe
Tot ce se-ntemeiază pe-acest nepriceput!
Aşa-n orice ştiinţă izvoru-i poezia.
Chimistul şi-astronomul încalecă pe sfinx,
Împinşi prin miriade de micuri infinite
Ce-i duc la infinitul cel mare: Dumnezeu.
Şi ceea ce născuse p-acele miriade,
Şi ceea ce le-nnoadă cu Unul infinit,
Şi ceea ce le-atrage unite laolaltă,
Cea mai supremă lege e legea d-a iubi!…
Un cântec, numai unul şi cel mai de pe urmă,
Voind să-l smulg din mine, l-am azvârlit în cer;
Din cer mi-l crâmpoteşte în creier cugetarea,
Dar nu-i întreg: sfârşitul rămase-n cer pribeag.
Şi cugetarea-mi plânge, tânjind de umilinţă:
“Pân’ la final — îmi zice — nu-i chip să mă rădic;
Extazul singur numai atât de sus se-nalţă;
Extazul, care leagă pe-un om cu Dumnezeu!”
Extazul…. ce-i extazul? O clipă seculară,
În care vezi atâtea trăite şi trăind,
Încât un veac îţi pare, nu vrei să crezi, şi totuşi
Ştiinţa-i nevoită să murmure: aşa-i!
Când omul cade-n apă şi-i gata să se-nece—
Trecând în panoramă pe denaintea sa
Întreaga-i viaţă, viaţa-i întreagă d-amăruntul
O simte-n clipa ceea, o clipă, nu mai mult.
Când p-un bolnav l-adoarme un doftor ca să-l taie,
Îi ciopârţeşte trupul, doar sufletu-n extaz
Nu ştie de durere, petrece, cântă, joacă,
Trăieşte luni o clipă, o clipă, nu mai mult.
Extazul n-are-a face cu clapele din creier,
Deşi-n clavir răsună, spunându-i ce-a simţit:
O povestire lungă, cuvinte şi cuvinte,
Măcar c-a fost o clipă, o clipă, nu mai mult.
Extazul mă răpeşte. Aud Divinitatea:
“Mă-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Mă-ntrebi: ce fac? iubesc.
De n-aş urzi, pe cine Mi-aş revărsa iubirea?
Ca să iubesc, Mă sfâşii, urzind din Mine lumi!
Tot ce urzesc din sânu-Mi, e urzitor la rându-i.
Pornind din Mine, este un microcosmic Eu,
Ce l-am născut să crească în plină libertate:
Să se renască singur, mai sus şi iar mai sus.
Un germen de voinţă se mişcă chiar în peatră.
E adormit, e leneş; o umbră de impuls;
Dar când se redeşteaptă, mijeşte-n peatră muşchiul,
Iar de la muşchi la Spirit — se-ntinde scara-n timp.
Cu cât voinţa este mai forte, mai călită,
Cu-atâta se iuţeşte s-ajungă mai curând,
Căci orice punct se-ntoarce pe sânu-Mi: să se-nşire
În salba de luceferi un nou mărgăritar.
Mi-e dragă chiar o peatră; dar un arhanghel! Dânsul
Din muşchi, prin suferinţe de secoli necurmaţi,
Reintră iar în Mine, iubirea înmiită
Din tot ce el iubise în sutele de vieţi!
Atâţia taţi şi mume! atâţia fii şi fiice,
Surori şi fraţi şi soaţe şi neamuri şi amici:
Iubiri de el trăite, trăite şi rămase
Un ocean într-însul, iubit şi iubitor!
Ş-aceste oceanuri se tot desfundă-n Mine.
Mă-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Mă-ntrebi: ce fac? iubesc
De n-aş urzi, pe cine Mi-aş revărsa iubirea?
Ca să iubesc, Mă sfâşii, urzind din Mine lumi!
Arhangelii, din sânu-Mi porniţi ca neşte puncturi
De mii şi mii de veacuri, apoi filtraţi pe rând
Prin petre şi prin plante, prin animali, prin oameni
Când se rentorc în Mine, triumfători atleţi,
Cea rază de iubire, primită la plecare,
Mai vie şi mai vie ş-acuma curcubeu,
Îi zbuciumă, îi fierbe, îi face să urzească,
Şi Eu: din nebuloase îi las a cerne sori!
Iar când o omenire pe vruna din planete,
Căzuta-n deznădejde, Mă strigă-n ajutor,
Dintre arhangheli unul, ca Mesia, s-avântă,
Jertfindu-se să scape nevinovate oi!
Şi jertfa-i îmi închină miresme iubitoare….
Mă-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Mă-ntrebi: ce fac? iubesc,
De n-aş urzi, pe cine Mi-aş revărsa iubirea?
Ca să iubesc, Mă sfâşii, urzind din Mine lumi…”
Şi când vorbea, Cuvântul, urnind acele puncturi,
Le răspândea din suflu-i, şi fiecare punct
Lua câte-o figură, un calapod, o formă:
Materia se-ncheagă având o forţă-n ea….
Extazul încetează. Poetul se deşteaptă.
Mai luminos se simte: şi-n el, şi-n preajma lui.
Frânturi din amintire în creieru-i s-aşează,
Şi gândul, ca să toarcă, apucă noul fir.
Materie şi forţă! Din Forţa cea supremă
Ce-i numai forţă, una, monadă fără ţărm,
Orice se desfăşoară, orice se desdrumează,
Rămâne forţă, însă c-un strai de individ.
Şi straiul se transformă. Prin vieţi evolutive
Treptat se subţiază, ajunge străveziu,
Nepipăit, elastic, întreţesut cu forţa,
A carii e pojghiţă: un corp molecular.
Naturalistul, care din jos în sus învaţă,
Materie visează în universu-ntreg.
Din sus în jos cu fală priveşte filosoful,
Şi-i pare numai forţă. Se-nşeală amândoi.
Poetul singur ştie, extaticul prin care
În jos zâmbeşte cerul, pământul plânge-n sus;
Şi el, plăpândă harpă, vibrează totodată
Cu Dumnezeu-iubirea şi cu iubirea-om…
Un cântec, numai unul şi cel mai de pe urmă,
Voind să-l smulg din mine, îl azvârlii în cer;
Şi ca să prind fugarul, zburat-am după dânsul:
Văzui eternitatea… De ce m-am mai întors?
De ce? Căci fiecărui e dată o solie.
Mai are pân’ la ţintă apostolatul meu.
Răbdare, şi-nainte! Când voi sosi la capăt,
Să cânt cu serafimii:
O, Dumnezeule!

(Revista nouă, an. VII, nr. 3, decembrie 1894.)

Bogdan Petriceicu Haşdeu - Ciocârlia

  
Se duce ciocârlia spre ţări mai fericite,
Lăsând mâhnita iarnă cu viscole şi ger,
Plăpânda melodie, poete-mbătrânite,
Cu-ncetul se retrage ş-iluziile per!
Natura cărunţită ş-acuma tot mai cată
Pe blânda cântătoare cu cântecu-i perdut!
Nu mai spera, poete, în inima-ţi sfărmată
Să redeştepţi avântul doritului trecut!
Se duce ciocârlia să cânte-n depărtare,
Acolo unde vara mai poate străluci…
Ce mai aştepţi, poete? E ziua de plecare!
Vei mai cânta o dată… dar numai nu aci!

Bogdan Petriceicu Haşdeu - Alb şi negru

  
Blânda toamnă dunăreană, dezmierdându-ne, s-a dus,
Totu-i alb şi rece-i totul: jos, omătul, bruma, sus.
Moartă-i lumea sărbezită, peste care, fără faţă
Fără nori şi fără soare, greu atârnă alba ceaţă.
Şerpuieşte-n aer fumul şi se-ntinde alburiu
Din colibe, troienite,ca sicriu lângă sicriu.
În zădar privirea cată negre benghiuri în albeaţă;
Pân’ şi umbrele sunt albe pe cea marmură de gheaţă
Însă iată, ca şiraguri de călugări în sobor.
Vezi ceva negrind în zare: ciorile pe şes cobor
Şi de spinul chip al iernei, vesel croncănind, s-agaţă…
Mult mai drag mi-e viul negru decât albul fără viaţă!

(Revista nouă, an. I, nr. 3, 15 februarie 1888.)

Gheorghe Tomozei - Altaïr

   
Peste oraşe, flăcări vibrânde. Nimb de forţă,
lumina recompune statui, pe bulevarde.
O omenească torţă conture vii împarte,
iar eu – sunt cel ce arde,
sunt însăşi noua torţă.

Cotidiene fulgere din stâlp în stâlp le-alung,
aprind în aer nevăzute ruguri,
când firele-mi se leagănă-n văzduhuri,
continuându-mi degetele mâinii –
şi în cuptoare roşii-apoi ajung,
stârnind pe lespezi dansul, cu talpa goală,-al pâinii…

Sunt sângele mişcării. Focul tânăr
cu ochii arşi de fum, de flăcări nins;
dar uneori, mi-apasă greu, pe umăr
arcade de scântei şi îngenunchi
şi pentru-o clipă numai, pare-nvins,
electricul meu trunchi…

Cândva, am să asfint de tot. Ştiu clipa.
Dar pot s-o întârzii, s-o-ndepărtez,
din trup smulgându-mi, în amurg, cântând,
pumnalele de wolfram, sângerând.

Pot să mă sting purtând în trup, ascunsă,
a dăruirii linişte
străină de adevărata moarte.

… Iar de mai pot s-aprind măcar o frunză
devin, în spaţii, steaua Altaïr
şi-ard mai departe, mai departe, mai departe!…

Gheorghe Tomozei - Învăţătură

  

Învăţătură
Autor / Poet: Gheorghe Tomozei
Comentarii (0) | Adaugata de mihella

Să beai un ceainic plin cu galbeni fluturi,
înhamă casa la bătrâna salcă
şi aminteşte-ţi vechile săruturi
care, desculţe, carnea gurii-ţi calcă.
Cu litere ce curg din cărţi te spală
şi mâna-n iarba moale ţi-o răstoarnă
cât arde-n zări statuia verii, goală
şi cât respiri, nepodidit de iarnă…

Gheorghe Tomozei - Casa cuvântului

  

Până să termini discursul
dedicat inaugurării templului,
templul
e o
ruină…
Cuvântul începe
cu propria lui ruină,
se continuă cu acoperişul semeţ
şi-l încheie
talpa-ngropată în lut,
temelia.
Casa cuvântului
o porneşti
construind
şarpele casei.
Casa cuvântului se-ncepe
de la ruină
în sus…

Gheorghe Tomozei - Joc

  

Curg animale jupuite din cărţi,
cineva face focul sub ultima zăpadă
În vreme ce chiromantul bătrânei cetăţi
îi citeşte viitorul, în palma întinsă,
Afroditei din muzeu,
cu mult prea groase pulpe pentru gustul
meu…

Gheorghe Tomozei - Legenda daliei

  

A fost demult… şi Daliei, crăiţa,
i s-a pierdut, de bună seamă, viţa.
Doar basmul ne-aminteşte câteodată
că fata a rămas nemăritată.
Se vede c-a fost tare mofturoasă,
şi-a fost bogată foarte şi frumoasă…
Era înaltă şi-avea trup subţire
şi-şi alesese, în sfârşit, un mire
cu care-a hotărât să facă nuntă.
Mai pune-o funtă şi mai pune-o funtă,
e prea săracă rochia purpurie,
spre alta ochiul parcă mă îmbie,
că e cu flori mai proaspete şi-i nouă
(ce-ar fi de le-aş purta pe amândouă?).
Mai pune-o funtă şi mai pune una….
Când a sfârşit, murea în zare luna.
S-au risipit în patru zări nuntaşii
şi mirele-a plecat, s-au dus şi naşii…
Doar Dalia bolborosea-nainte,
nemulţumită încă de veşminte.
Când s-a lăsat pustiu peste palate
era-mbrăcată , abia pe jumătate…
Acuma, ca în vremea zânei Dochii,
e-nveşmântată-n patruzeci de rochii,
trufaşă trândăveşte în grădină,
dar mirele întârzie să vină…

Gheorghe Tomozei - Ora închiderii

  

Ninge cu mălaiul meiului
peste Bucureştii Mateiului
şi-i vremea laşei tăceri
când prietenii se trag spre muieri
şi nimeni nu se înfruptă
din vinul cu beregata ruptă
iar ţigările nu mai taie
aerul, cu dulci evantaie.
În risipire, pe căi trudite
ne depărtăm cu chipuri ferite
să nu ni se vadă
firele de zăpadă,
ochiul amână
icoana mâinii, cu un gest mai bătrână
şi ştim că de la ultima întâlnire
suntem mai săraci cu-o iubire,
mai bătrâni cu un prieten ce nu e
şi albi de ninsori amăruie,
mai bătrâni cu-o neiubită femeie
despicăm odaia şi-o cheie
în broasca vibrând se întoarce
mişcându-ne-n sânge vechi arce
când cade mălaiul meiului
în Bucureştii Mateiului…

Gheorghe Tomozei - Ninge, ningere, ningerime

  

Ninge suav,
ninge blând .
ninge feroce;
ningere cu funii de spânzurători
ningere carnasieră
cu toiege de orbi
(toiegele orbilor,fluturii)
ninge cu capete avortate, de floare,
ninge cu ziare zdrenţuite,
ninge cu muzici de cimbale,
ninge gros, grohăit,
ninge ca-n schituri şi ninge lasciv,
ninsoarea se-ncleiază de-a dreptul pe oasele
bărbaţilor singuri, din trenuri singure,
ninge cu sfărâmături, cu fisuri, cu găuri de răni,
ne ninge de-a dreptul peste amintiri; ningerea
perforându-ne ţeasta, ne ning trupurile ce ne-au trădat,
ninge ca-n săli de bal şi săli de disecţii
ninge ca-n odaia risipitorului
ce lasă, murind, lumina aprinsă şi zăpada aprinsă
de parcă ar vrea să vadă cum moare,
ce moare.
Ninge cu dinţii de lapte
ai îngerilor…

Gheorghe Tomozei - Calendar

  
Cădere din miercuri în joe,
fumegă preajma aloe,
curgere din joe în vineri
ca-n tulburi, foştii ani tineri,
vinere pe-o sâmbătă dată
ca pe un ciob de agată…
Iată-mă acela sunt carele
duminicii-i spală picioarele
cu-ntârzieri vinovate la glezne
şi pe os de miresme.
Cu degetele mâinii sporite nefiresc
i-ating genunchii de măr domnesc
şi până s-alerg să-i cer mâna
de la mumă-sa, săptămâna,
cu cuvinte
de neauă fierbinte,
ale vorbirii mele de din străbuni
se face luni…

Gheorghe Tomozei - Rit

  

Acest tipar de carne-mi mai îndură
dogite oase, vreascuri de strânsură
şi nervii , ierbi de marmură în temple.
Tot ce-i april în mine se-nseptemvre…
Târziul e-al iubirii nentâmplate
şi-al hanului în care n-ai rămas,
al diligenţei ce-n potcoave bate
sub ulmii vechi, fântâna de popas.
Şi-mi se smereşte, singur, versul până
să fie vers şi cu bătrână mână
încerc să-l fac să fie, să rămână,
duminecă să-mi pară-n săptămână…
Septemvre, copt, în fânul strâns căzu
devălmăşindu-şi blânda sare cu
o lacrimă ce plouă
şi eşti tu…

Gheorghe Tomozei - Vulgata

  

Aproape că-mi părea dulce bătrâneţea
mâinii mele drepte
îngropate-n hârtii
până la osul frunţii.
Simţeam pe suflet
gustul înţelepţiei şi al duratei
când uriaşul idol de lut
mi-a umplut cu barba lui
ferestrele
spunându-mi în
vulgata
zeilor:
Stau numai o clipă,
să nu te sperii,
stau numai până
te naşti!

Gheorghe Tomozei - Poveste

 

Dacă Pară s-ar da peste cap
de trei ori, dintr-o dată
s-ar preface neapărat
într-o gingaşă fată.

Mărul domnesc de-ar face la fel
o odraslă de crai s-ar ivi,
cu păru-auriu şi tras prin inel,
logodnic al fetei din miazăzi.

Naş le-ar fi Pepene împăratul,
cu-mpărătiţa lui Nuca,
fiica lui cneaz Gutuie Întunecatul
cu barba cât e uluca.

Strugure ar fi vornicel
care nimeni nu e să-i semene,
neştiind să aleagă, de fel,
pe cea mai frumoasă dintre Cireşele gemene.

Floarea-soarelui, ca soră-a miresii
ar îngriji de pocalele goale
şi de podoabele mesii:
frigărui şi sarmale.

S-ar chercheli Dovleac logofăt
rostogolindu-şi chelia, ici-colea
şi n-ar mai şti drumu-ndărăt
pân’la muierea lui, Fasolea…

Vezi câte minuni în poveste încap
şi cum s-ar nunti până-n zori,
dacă poamele s-ar da peste cap
de trei ori?

Gheorghe Tomozei - Tribul roboţilor

  

E tribul roboţilor.
Ei îşi sculptează pereţii peşterii
cu oasele celui din urmă
computer.
Pietriş de roţi dinţate
le sună sub paşi
şi-apoi se strâng în jurul
focului mic, al ultimului
bec de lanternă,
aruncă-n frigare
ultima halcă
de fier ruginit
şi ling de pe cuarţuri
cu limbi de ceasornice,
urmele ultimului om.
Noaptea
ei încă îi mai visează
pe oameni…

Gheorghe Tomozei - Ochi de inel

  

Să-nveţi să mori de la vânt,
să mori cum moare apa
în cristalele încă vibrând
îngropate cu pleoapa.
Cu începutul de moarte, să te deprinzi,
al lumânării de seară
ivind din mâl de oglinzi
peşti lungi cu solzi de ceară.
Să înveţi cum se moare, să-nveţi
mereu un alt chip de-a apune,
frunze, ploi şi cetăţi,
toate de gropniţe-s bune.
Cum moare mireasma să mori,
geruind pereţii de sticlă
subţiri, cu vapori
de singurătate şi frică.
Să mori într-un fel
încercat doar de tine,
curgând printr-un ochi de inel .
al logodnei divine…

Gheorghe Tomozei - Amor livresc

  

Tu petala,
eu cămaşa cu zala.
Frunza, tu,
eu vântul care-o căzu.
Tu galbenul nelămurit,
eu desemnul din zid.
Tu, drumurilor, capătul,
eu întreacătul.
Eu alicsăndrie
şi tu isopie.

Gheorghe Tomozei - Cântec de sfârşit

  
Cenuşa eşti, a sângelui meu, tu,
sângele ars în ore de veghere,
sângele singur care străbătu
ca pântecul unei străvechi galere
alcătuirea pură care-am fost.
Din mine creşti, din mine te adapi,
îţi cauţi între coaste adăpost,
în mine calci, adânc, dar nu mă-ncapi.
Tot mai e loc pentru un trup la fel,
poate acela chiar, pe care-l jindui,
un trup pereche-nchis într-un inel
de nervi şi oase.
Lunecă argintu-i
în ţărmul spart de amintiri amare .
piele pe dinlăuntru tatuată
cu ierbi de zahăr şi cu flori de sare,
în mine creşti, făptură nechemată.
Din sângele pe jumătate scrum
te-nalţi ca din cenuşi de amintire,
femeia mea de frunză şi de fum,
de alcool, tutun şi amăgire…
Eşti şi nu eşti, eu sânt şi nu mai sânt,
rămân când mă alungi, mă-ntorc când pleci,
eşti poate eu şi te-ndrăgesc, pământ
pe care îl străbat, pe care treci…

Gheorghe Tomozei - Amintiri din copilărie

  

Copilărie, blidar de lacrimi,
firimituri de pâine şi muzică,
mâner de sabie, fără sabie…
Timp jupuit de pe ape,
gard pe care suie
gâtul unei miresme.
Blândă lentoare
a paşilor morţii.
Aer cald ce topeşte fluturii.
Copilărie, fete
cu ţâţe de plastilină.

Gheorghe Tomozei - Oră fără tine

  

Oră năruită-n văzduhuri. Oră
lăsând o urmă arsă pe cadrane,
peste nisipul umbrei mele stinsă,
ca luna peste caravane…

Oră sfâşiată de stele-n cădere,
oră goală de culori, ciutură spartă,
turn ameţit de ploi, rostogolite de lespezi,
pădure moartă!

… Când te întorci, ora se cuibăreşte
în ceasornicul de lemn, ca-ntr-o casă de ţară,
lumina se retrage-n petale,
iar stelele se înapoiază, într-o cădere spre cer,
lângă steaua polară…

Gheorghe Tomozei - Ţara lacrimii

 
Din timp neaflatul şi fără slavă, sunt junghiatul
cu o garoafă, spart de glonţul grâului luminat,
împuns de clonţul de crin. Spânzurat de
dalii fierbinţi şi bătut peste dinţi cu şira de spinare
a unei flori amare şi bătut peste vorbire cu
ale ierbilor şire…
Fiecare rană mi-e ca ochiul, sub sprânceană.
Mă trage din groapă deschisul de pleoapă, când sunt
însângerat foarte, pun pleoapă-ntre mine şi moarte,
când să uit pătimirea ajung, deschid pleoapa
şi plâng.
Cu lingura-pleoapă mănânc şi beau apă.
Când îmi moare vreo lacrimă o pun, după datină, ca-ntr-o
lăcrimioară în lumea de-afară.
De-mi naşte lacrimă muierea, surp, dinlăuntru,
tăcerea cu petrecere dulce în pleoapa cu
copăi alunge.
Moşia mea e o pleoapă cu lacrimă-n ea, cu veche

dragoste şi priveghe şi cu sare
neiertătoare…

Geo Bogza - Coşmarul

  
Rătăceam parcă printr-un oraş al câinilor.
Câini, numai câini treceau pe stradă:

Unii într-o parte, alţii în alta.
Toţi purtau câte o servietă gălbuie
şi treceau, plini de importanţă, într-o parte şi alta.

Mirarea mea n-ar fi fost atât de mare
şi nici spaima ce m-a lipit de ziduri
Dacă din privirile pe care mi le aruncau
N-aş fi înţeles că servietele lor erau croite
Din piele de om.

  

Geo Bogza - Semne

  
Cu genunchii la gură, cu pumnii strânşi,
Dorm pruncii în pântecul mumelor,
Gingaşe semne de întrebare.

Cu trupul drept, cu faţa în sus,
Dorm morţii în adâncul pamântului,
Rigide semne de exclamare.

Ce-or fi aflat? Ce categorici sunt!

Geo Bogza - Nu credeam să-nvăţ …

  
Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă,
Fără braţele tale, braţul oricui e pentru mine laţ de spânzurătoare.
Trăiesc numai ca să măsor, în fiece clipă, neîndurarea morţii.
Fără ochii tăi, ochii mei nu văd decît întuneric,
Nimic nu mai are glas, stinsă e orice lumină.
Ce grea e moartea într-un univers care el însuşi moare.
Fără numele tău, numele meu numeşte neantul,
Vânăt urcă din adânc valul mării, urlându-şi disperarea.
Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă.

Geo Bogza - Aş vrea să fiu cinci minute poet...

  
Aş vrea să fiu cinci minute, numai cinci minute, poet:

Unul dintre acei oameni extraordinari pe care zeii îi înaripează
Când vor să exprime în vesuri o suferinţă sau o bucurie
şi-n acele versuri se recunosc apoi milioane de oameni,
iar generaţii întregi le ştiu pe de rost şi de câte ori le aud
sunt cuprinse de aceeaşi adâncă emoţie.

Aş vrea să fiu, numai cinci minute, un astfel de om privilegiat,
Pentru a ţese-, şi nimeni să nu-l găsească înjosit- vesmântul poeziei
în jurul celei mai banale întâmplări cu putinţă,
întâmplare ce pe mine m-a emoţionat la culme,
şi aş vrea că emoţia aceasta să nu se piardă, să o-ncerce
- o, de s-ar putea !- cât mai mulţi oameni.

Haideţi, degete ale mele, îndrăzniţi, încercaţi să ţeseţi
Veşmântul de aur al poeziei
Pe umerii răpănoşi ai acelei atât de prozaice întâmplări,

Când dimineaţa unei urâte zile de toamnă m-a prins într-un tren apropae pustiu,
şi într-o mică gară de munte, pierdută în ploaie şi ceaţă,

Un alt călător, un ins cam antipatic, a intrat tocmai în compartimentul meu.

Mă simţeam atât de bine singur, în trenul care străbătea negura munţilor,
şi iată-l acum pe ăsta morocănos şi mirosind a câine ud
Iar pe deasupra - animalul se şi apucă să mănânce.

Era evident un ins antipatic, cu nasul lui borcănat,
Cu ochii bulbucaţi şi umezi de broscoi,
Cu puţin păr în creştetul foarte ţuguiat
De parcă l-ar fi strâns prea tare poarta prin care venise în lume.

Am văzut cu silă cum dintr-un petec soios de ziar
Scoate o bucată de peşte prăjit, o ceapă şi un colţ de pâine,
şi ca să nu-l mai am în faţa ochilor, m-am întors spre fereastră.
Dar apoi l-am privit iarăşi, cel puţin ca să mă înfurii de-a binelea.

Ghemuit în colţul lui ca intr-o vizuină, intrusul a început să înfulece,
Mişcând capul în sus şi în jos, şi făcând apoi efortul suprem
în urma căruia îmbucătura îi aluneca în sfârşit pe beregată
şi iar întindea mâna spre hârtia slinoasă,
Fără nici o lumină în priviri, că şi cum ar fi împlinit o osândă.

şi deodată mi-am dat seama că n-avea nimic de băut
Nici apă, nici vin, şi că în lipsa lor, masa era o osândă.

Din acea clipă, mişcarea capului său plină de efort şi suferinţă,
mi-a apărut sfâşietor de umană.
Atunci am simţit pâinea şi ceapa că de piatră, zgâriindu-mi gâtlejul,
Ca şi cum carnea şi sângele lui ar fi fost carnea şi sângele meu,
Ca şi cum carnea şi sângele lui ar fi fost carnea şi sângele umanităţii.

Cum curgeau afară pâraiele de munte după trei zile de ploaie,
Aşa a început să curgă prin mine torenţialul fluviu al compasiunii.

Palid, şedeam în colţul meu, pradă unei puternice emoţii.
Atât de fierbinte şi necontrolat e valul dragostei de oameni
Care îmi îneacă uneori, în cele mai banale împrejurări,
Inima veşnic nepotolită şi flămândă.
Palid şedeam în colţul meu, cuprins de o singură, mistuitoare dorinţă,
Ca, desfăcându-mi arterele, sângele să mi se prefacă în vin.

O, cum le-aş fi desfăcut atunci, lăsându-l să curgă, umplând cu el o cană, o carafă,
Pe care le-aş fi întins acestui om atât de antipatic şi totuşi
Atât de uman, acelui frate necunoscut al meu.

Aceasta e întâmplarea banală pe care aş fi vrut să o îmbrac în veşmântul poeziei,
Dacă aş fi putut să fiu cinci minute, numai cinci minute, un mare poet.

Geo Bogza - În toamna aceea

 
Era toamnă
Erau şi nişte castani
Şi o bancă.
Eu şedeam
Eram palid şi poate frumos
Şi mă gândeam.
Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era îmbrăcată foarte bine
Era deci o cucoană.
Tramvaiul a plecat
Strada rămăsese goală
Atunci femeia s-a aplecat
Şi-a ridicat încet rochia
Până la genunchi
Şi pe urmă mai sus
Avea nişte pulpe rotunde, frumoase
Şi ciorapi eleganţi de mătasă
A stat mult până şi i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe bancă
Şi cineva plângea, agoniza, murea în mine
Încât femeia s-a ridicat
Şi m-a văzut.
Era o femeie albă, frumoasă
Dar obrazul i s-a făcut deodată roşu
Şi eu simţeam cum mă înroşesc;
Femeia a plecat repede
Avea o rochie albastră care flutura în urmă
Eu am rămas mai departe pe bancă,
Sub castani.
Şi a mai venit un tramvai
Din el a coborât altă lume
Femei şi fete frumoase.
Şi eu şedeam mai departe pe bancă
Şi mă gândeam
La mine
La sinucidere,
Era toamnă
Şi mai erau şi nişte castani.

Geo Bogza - Poem ultragiant


Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neaşteptare – şi aproape fără voia mea.
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.

Într-o seară am rătăcit singur pe străzi – şi când m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare
A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.

Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nici o poftă să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape pe pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă.

Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a prefăcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide şi automobile
Aici eram numai eu cu servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.

Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jaretiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lingeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.

Din volumul „Poemul invectivă“ (1933)

Geo Bogza - Cum îmi bate ceasul


Dacă îl ascult cu urechea dreaptă
Ceasul meu bate clipele vieţii mele.

Dacă îl ascult cu urechea stângă
Ceasul meu bate clipele vieţii tale.

Dacă îl ascult cu osul frunţii
Ceasul meu măsoară durata universului.

Dacă îl arunc în apă
Dau înapoi cu un regn şi devin copac.

Dacă îl arunc în foc
Dau înapoi cu două regnuri şi devin piatră.

Dacă îl arunc în neant
Şi îl ascult cu memoria morţilor
Dau înapoi cu trei regnuri
Şi devin Cuvânt.

George Călinescu - Interdicţie


Nici n-ai ieşit pe uşa cea de perete dată,
Şi-ncep să număr ziua când vei veni din nou,
Mă înveleşti cu părul şi mă săruţi o dată,
Şi pieri din faţa mea cântând ca un ecou.
Iubirea mea-i făcută din grijă şi-aşteptare,
Să merg cu tine-alături îmi este interzis.
Stai într-un turn de aur sclipind în depărtare,
Şi ca s-ajungi la mine tu zbori peste-un abis.
La ora fermecată te-aştept cu îndoială,
De-ntârzii simt o spaimă, de vii, melancolie,
Mi-e teamă de-aceea zi în veci catastrofală
Când nu te va mişca a mea thaumaturgie.
Din mine trupul tău nu se va face rodnic,
Puţin te strâng în braţe, mai mult te văd în vis,
Nu-ţi voi fi mire sacru, ci pururi un logodnic,
Să merg cu tine-alături îmi este interzis.

(„Lauda lucrurilor – Statornicie”, 1963)

George Călinescu - Cosmogonie

  
La început a fost Avântul,
Adiind peste goluri ca vântul,
Mişcat de la sine, mereu nemişcat,
Tremurând pe loc, în cercuri iscat,
Asemeni cu apa din lac valurită,
Alergând de nimeni lovită.
Cât a durat acest somn de cărbune?
Aritmetica n-are aşa cifre nebune,
Clătitu-s-a-n beznă al mărilor pat
Şi-n colţurile lumii trezit am ţipat
Şi-am picat în spume ca negrele vrăbii
Rătăcite pe grinzile unei corăbii,
În ţara cu pădurile sumbre
Populată de fum şi de umbre,
Unde cedrii se nasc ca un cânt
Şi eu însumi nu ştiu cine sunt.
Însă ştiu că tot ce se face
C-un safir de apă pe loc se va desface;
Nimic niciodată nu va fi după mine,
Decât nepătrunsul, grozavul, Cuvântul
Adiind în aeternum ca vântul,
Mişcat de la sine, mereu nemişcat,
Tremurând pe loc, în cercuri iscat,
Asemeni cu apa din lac valurită,
Alergând de nimeni lovită.

George Călinescu - O, tu, cu ochi albaştri …

  
O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!
Aşa desigur sunt făpturile cereşti,
Pe care le vedeam, copil, întraripate,
Cu câte-un crin în mână şi pletele pe spate.
Când te cuprind de mijloc îmi pare că e vis,
Că mi-a picat un înger de sus, din paradis.
Cu mare sfiiciune pe-obrazul tău pun gura,
Gustându-i ameţit aroma şi căldura.
De mă pecetltuieşte buza-ţi trandafirie,
Mă simt înviorat ca de-o eucaristie,
Mă-ntreb de-i cu putinţă ca tu să mă iubeşti.
O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!
Mângâie-mă cu mina ta cea copilarească,
Îneacă-mă cu coama ta supraomenească,
Ce cade ca o creangă pletoasă şi divină,
Cu un miros de cinam şi frunze de lumină.
Fă-mi cerc pe după gât cu braţul tău subţire,
Aşa cum se cuvine smeritului tău mire,
Şi lasă-te uşoară când cu un salt vânjos
Te duc în patul biblic de cedru şi-abanos,
Neprihănită, goală, zvâcnind fără veşmânt
Să dormi cu mine noaptea în sfânt aşezământ.
În raiul tău suav mă-mbii şi mă sfinteşti,
O, tu, cu ochi albaştri, cât de frumoasă eşti!

Grigore Vieru - Pictează-mi o mirişte

 
Domni din ţări depărtate
Vin la noi să vadă
Eclipsa de soare.
Sunt multe azi de văzut.
Taţi sărind ca armăsarii
Pe fiicele lor.
Nepoţi violându-şi bunicile.
Copii româno-arabi, fără tată,
Negrişori cârlionţaţi, fără părinţi,
Luând la Română zece,
Căpătând premii
Cu doinele noastre.
Adolescente pierdute
Prin pustiul cel sur
Al bărbilor moşnegeşti.
Iepe bine hrănite
În baruri de noapte
Întinse
Pe genunchii
Politrucilor comerciali.
Muieri de generali, plictisite,
Împreunate
Cu dulăii care
Casa le-o străjuiesc.
Medici care lungesc penisul,
Măresc
Sânii domnişoarelor.
Cântece leşinate
Moţăind în vagin.
Eclipsă de soare.
Popor blestemat.

M-am săturat de simboluri,
Pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte.

Actori cerşind. Poeţi
Care scriu franţuzeşte. Azi
Englezeşte cântând.
Învăţătoare şi doctoriţe care,
Plecate din satele noastre,
Trimit din Italia şi Israel
Scrisori de iubire soţilor –
Se câştigă bine acolo,
Vor avea copiii la toamnă
Cu ce merge la şcoală.
Bătrâni care se roagă să moară.
Eclipsă de pâine.
Popor blestemat.

M-am săturat de simboluri,
Pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte

Nicolai Costenco, poetul
Care şi-a scris poemele
Pe caietul de gheaţă siberian.
Labiş, copilul genial, ucis
De roţile unui tramvai.
Inima lui Nicolae Testimiţeanu
Sfâşiată de colţii fiarei roşii.
Poetul A. E. Baconsky,
Actorul Toma Caragiu,
Mireasa cântecului, Doina Badea –
Jertfe ale cutremurului.
Dumitru Matcovschi strivit
De roţile autocarului.
Doina şi Ion Aldea-Teodorovici
Căutându-şi dreptatea în Cer.
Ucraineanul Ion Dumeniuc
Murind pentru cauza
Limbii Române.
Evreul Bruchis şi neamul Klaus Heitmann,
Acoperiţi cu noroi,pentru că
Ne omenesc Istoria.
Nichita Stănescu, Marin Sorescu,
Petre Teodorovici
Răpuşi de ciroză. Ioan
Alexandru pe crucea suferinţei
Răstignit.
Şi parcă n-a fost şi nu-i
Destul numai atât –
Puhoaie pline de furie şi groază
Năvălesc peste noi.
Ţărani care plâng
Îngropaţi în nămol.
Meri în floare ucişi
De ghiulele de gheaţă.
Câmpii şi păduri
Pârjolite de focul
Soarelui răzbunător.
Eclipsă de îngeri.
Popor blestemet.

M-am săturat de simboluri,
Pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte

Ilaşcu aruncat în cuşca de fier.
Optzecişti geniali,
Paşoptişti retrograzi,
Decrete. Simpozioane.
Mafii şi droguri. Ţărănişti. Liberali.
Comunişti. SIDA. Interfrontişti.
Asasinări. Rusia. NATO. Găgăuzia.
Turci care ne coc pâinea.
Stele pe care foiesc păduchii.
Călugări şi pustnici
Care se apără de viitor.
Lupte nedate. Nici nu
Se mai plânge măcar.
Bărbaţi de nimic,
Voind să strige,
Se udă pe ei.
Ţară scoasă la licitaţie.
Dorul veşnic repaus
Al martirilor.
Eclipsă de toate.
Popor blestemat.

M-am săturat de simboluri,
Pictează-mi o mirişte.
Mi-e dor de copilărie.
De Prut. De linişte.

(Vol.Acum şi în veac - Editura „Litera Internaţional”)

Grigore Vieru - Mi-e dor de tine mamă


Sub stele trece apa
Cu lacrima de-o samă,
Mi-e dor de-a ta privire,
Mi-e dor de tine, mamă.

Măicuţa mea: grădină
Cu flori, cu nuci şi mere,
A ochilor lumină,
Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,
Nemuritoare carte
De dor şi omenie
Şi cîntec fără moarte!

Vînt hulpav pom cuprinde
Şi frunza o destramă.
Mi-e dor de-a tale braţe,
Mi-e dor de tine, mamă.

Tot cască leul iernii
Cu vifore în coamă.
Mi-e dor de vorba-ţi caldă,
Mi-e dor de tine, mamă.

O stea mi-atinge faţa
Ori poate-a ta năframă.
Sunt alb, bătrîn aproape,
Mi-e dor de tine, mamă.


(Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1994.)

Grigore Vieru - În limba ta

  
În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge,
în aceeaşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

în limba ta
ţi-e dor de mamă,
şi vinul e mai vin,
şi prânzul e mai prânz.
şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.

Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

Grigore Vieru - Casa părintească

  
(Lui Mihai Ciobanu)
Ascultaţi-mă, surori, pe mine,
şi voi, fraţii mei, ce vă sfădiţi:
E păcat, nu-i drept şi nu e bine
Să vinzi casa care te-a-ncălzit.
Bani ne-ar trebui la fiecare,
Toţi avem copii şi vremea-i grea.
însă cum să vinzi fereastră oare,
Cea la care maica te-aştepta?!
Casa părintească nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfânt.
Din atâtea lucruri dragi şi sfinte
Ochii mamei încă ne privesc.
O vom da şi vor schimba lăcata
şi vor pune şi ferestre noi.
şi trecând pe lângă ea vreodată,
Va privi că la străini la noi.

Casa părintească nu se vinde,
Nu se vinde tot ce este sfânt.
Din atâtea lucruri dragi şi sfinte
Ochii mamei încă ne privesc.
Vom pleca şi noi candva din viaţă
şi părinţii sus ne-or întreba
Ce mai face casa lor cea dragă,
Cine are grijă azi de ea.