Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Constanţa Buzea - Acolo unde cred că eşti


Acolo unde cred că eşti
Nici trenurile nu străbat
Acolo ca de sticlă par
Pădurile de brad brumat.

Tot mai departe simţi şi taci
Adăugat la rest mereu
Şi nu mai pot înainta
Decât pierzându-mă şi eu.

Cum ninge, alb e orice drum
Şi alb respiră-ntregul timp
Nici nu te-aş recunoaşte-acum
Desperecheat şi fără nimb.

Mi-e milă şi să-mi amintesc
Dar nici să uit nu mă îndur
Câtă părere-i în destin
Câtă greşeală-i împrejur.

Cu degete de frig adun
Ca sub un şal înzăpezind
Sufletul nostru încă bun
Mişcarea lui către argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri
Şi fi-vor brazii îngrădiţi
Acolo unde cred că eşti
Printre barbari meteoriţi.

În fiecare an aştept
Să ningă, să te pot vedea
Dacă priveşti, dacă asculţi
Dacă mai înţelegi ceva.


Din volumul Constanţa Buzea, Cheia Închisă, Editura Eminescu, 1987

Ion Caraion - Morţii


Suntem câmpul pe care-l plouă ploile.
Suntem iarba pe care-o pasc oile
şi lumina pe care-o dă soarele.
Suntem izvoarele.

Suntem viitorul şi rădăcinile
şi somnul în care intră grădinile
şi ochii şi urechile şi mierea şi laptele.
Suntem faptele.

Suntem armele care nu ruginesc,
sângele-adânc şi munţii când cresc
şi fântâna şi rugăciunile.
Suntem genunile.

Suntem cei ce nu uită şi-aşteaptă.
Prispa cu dragoste şi plânsul în şoaptă
Şi toate-ntrebările.
Suntem mustrările.

Constanţa Buzea - Ioana


ce pură îmi apare gura ta
supus stă roşul ca un palid vin
cum sub un strat de cristalin avea
un ghimpe plantă fără de venin

cum somnul pentru vise e făcut
sângele tău păstrează urme sfinte
din gândurile mele din trecut
de care nu-mi voi mai aduce-aminte


Din volumul Rouă Plural, Editura Vinea, 1999

Adrian Păunescu - Singura iubire


Va trebui să recunosc, în fine,
Cu-n fel de ultimă sinceritate,
Că te-am iubit, iubita mea, pe tine,
Mai mult decât pe celelalte toate.

Că TU mi-ai fost mereu şi rea şi bună,
Obsesia în orice insomnie,
Şi cât ţi-am dăruit cu totul ţie
N-avură celelalte împreună.

De-acum nici înapoi, nici înainte
Nu mai există oamenii şi timpul.
Tu-mi eşti acum iubirea pur şi simplu,
Şi singura ce mi-o aduc aminte.

Îngenunchiat le cer acum iertare
De tot ce află din aceste rânduri,
Şi ţie-ţi cer să nu te mai îngânduri,
Să poţi să duci povara asta mare.

Nici nu mai ai acum de ce te teme,
Sunt spuse toate cele spuneri,
Şi tu acum începi să porţi pe umeri
Broboada împletită de blesteme.

Şi totuşi simt că asta nu ajunge,
Nu satură şi nici nu te cultivă
Iubirile rămase în arhivă.
Tu simţi că existăm când curge sânge....

Constanţa Buzea - Afară e vară – se-ntâmplă să simţi


Mă cere, mă naşte
Şi-n viaţă mă lasă
Colina – această genune frumoasă.

Nu ştiu ce se întîmplă, petreceri de taină,
Tămîia din brazi o sorb frunzele pale,
Asupra mea vine cu mîinile tale
O umbră străină în vechea ta haină.

Afară e vară – se-ntîmplă să simţi
Cu sîngele rece,
Cu frigul în dinţi.

Ca fructele-ciorchine stau pietrele-n val.
Hotarnic e murmurul care le vine
din morţii închişi în ulcioare pe deal.

Cu cît mă despart de putere, de zile,
Cîştigul se strînge-n pupile,
Închide tu ochii
Şi trece-mi în somn
Cu dor, răstignitul meu domn.

A.E. Baconsky - Miraj de iarnă


Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îţi caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.

Brazii înalţi şi copleşiţi de nea
Par crini enormi acoperiţi de floare-
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.

În şarpele de fum ce şuie lin
Făptură ta subţire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme şi te-nvie.

Ceţuri târzii - flori de ninsoare, flori
Tresar şi se-nfioară omeneşte,
Şi parcă însăşi noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă priveşte.

O, ceas de taină - clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Şi neaua cu sclipiri de nenufar
Trecând prin mine, bântuie pădurea.

Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai dispărut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topeşte-n jur imensele zăpezi.

Adrian Păunescu - Dragoste în fân


Să mergem amândoi la strâns de fân
Şi soarele să ne lucească-n coasă,
Din când în când în urmă să-ţi rămân
Că să te văd aprinsă şi frumoasă.

Pe fondul verde să te decupezi,
Un fel de nimfă cu picioare brune,
Şi-n patima magneticei amiezi
Eu să îmbrăţişez ce nu pot spune.

Acolo unde nu mai e cuvânt
Şi sângele începe brusc să fiarbă,
Să cad asupra ta ca trunchiul frânt
Şi-n dragoste să ne îmbrăcăm în iarbă.

Şi să miroşi a soare şi-a trifoi,
Şi să te-ntorci în paza umbrei mele,
Şi să simţim tot cerul peste noi,
Şi gărgăriţe clinchetînd pe piele.

Şi leneş scuturându-ne de fân
Să trăncănim un soi de amănunte,
Din cele ce pe buze mai rămân
Când se arată ploaia dinspre munte.

Şi să uităm şi noi într-adevăr
De formă noastră peste clăi rămasă,
Iar tu să-ţi aranjezi zburlitul păr
Privindu-te în luciul blând de coasă.

Romulus Vulpescu - Romanţa


«Să ne iubim cât suntem încă màturi»
Spuneam spre seară, sărutându-ţi sânii.
«Să ne iubim, printre dojeni şi sfaturi,
Uitând calendaristica ţărânii».

– Priveşte-mi mâna, crâncenă pecete
Ce-a anulat amoruri perimate:
Sigiliul ei – pe coapsă-atâtor fete
Cu-al căror trup am săvârşit păcate.

Reţine clipa: fruntea se usucă
Şi coapsa amuţeşte-n aşternuturi;
Şi tâmpla grea atâta-i de uitucă,
Şi ochii se destramă sub săruturi.

Curând, sau mai târziu, ne vom supune
Îngenuncheaţi Prea-sumbrei Principese,
Ceruţi de rădăcini cu guri nebune,
Multiplicaţi în vrejul care iese.

Opreşte-ţi sus, pe umărul meu, gura:
Restituiţi de cursul clorofilii,
Cu buze vineţii va fi mălura;
Platanul va foşni din verzi sigilii».

Romulus Vulpescu - Ruga mea de seară


Îngăduie, Doamne, să-mi închei
Rugăciunea de seară ca de-obicei:

"Bunule Dumnezeu,
Cînd ai să vrei
Să mă chemi la Tine,
Rogu-Te să-l iei
Mai întîi pe cîinele meu,
lăsîndu-mă-n viaţă pe mine:
Murind eu ar suferi el
Veghindu-mi crucea de la căpătîi.

Şi să nu mă socoţi mişel,
Dar fie-mi oricît de greu,
Părinte,-ndura-Te-a-mi hărăzi,
După ce şi-o da sufletul, înc-o zi:
Că moartea lui s-o plîng eu."

Din volumul Vechituri şi Novitale - rime, Editura Paralela 45, 2005

Marin Sorescu - Ne cunoaştem


Ne cunoaştem,
Ne-am întîlnit într-o zi
Pe pămînt,
Eu mergeam pe o parte a lui
Tu pe cealaltă.

Tu erai aşa şi pe dincolo,
O, erai ca toate femeile,
Uite că ţi-am reţinut
Chipul.

Eu m-am emoţionat
Şi ţi-am spus ceva cu mîna pe inimă,
Dar n-ai avut cum să m-auzi.

Pentru că între noi treceau întruna maşini
Şi ape şi mai ales munţi,
Şi tot globul.

M-ai privit în ochi
Dar ce să vezi?
În emisfera mea
Tocmai se făcuse noapte.

Ai întins mîna: ai dat de un nor.
Eu am cuprins de umeri o frunză.

Ion Minulescu - Rânduri pentru un necredincios


Hai, vino!...
Vino mai curând, să vezi
Minunea-n care numai tu nu crezi,
Să vezi cum cerul vesel se coboară
Şi muntele-ncruntat cum se ridică,
Să prindă cea din urmă zi de vară
Cu cel din urmă zbor de rândunică...

Hai, vino!...
Vino mai curând, s-asculţi
Nemulţumirea celor mici şi mulţi,
Că vara n-a ţinut decât trei luni,
Şi-n viaţa unui an trei luni nu sunt
Decât exact trei străchini de pământ
Cu hrană pentru nouă guri de căpcăuni!...

Hai, vino!...
Vino mai curând, să-nveţi
Secretul măscăricilor-poeţi...
Să-nveţi să mori când nu ştii să trăieşti
Şi să trăieşti abia după ce mori,
Iar după moartea ta să te-ntregeşti
Cu restul celorlalţi nemuritori!...

Hai, vino!...
Vino mai curând, să simţi
Cum sună-o ploaie de monezi cu zimţi
În punga goală-a unui biet ateu...
Şi, travestit în cel ce-ai vrut să fii,
Să-l poţi cinsti, cu-o halbă, pe bunul Dumnezeu!...
Hai, vino!...
Vino mai curând...
Nu vii?...


"Poezii”, Editura pentru Literatură, Bucuresti, 1967,
Colectia Biblioteca pentru toţi


Marin Sorescu - Copacul


În ploaie, rezemat de un copac.
El are legătură cu pământul.
Şi simt sub coaja-i, palma bătucită,
Cum freamătă, cu ceru-n el, Cuvântul.

Din când în când trăzneşte mânios
Şi se răzbună norii în furtună.
Un fulger de-o veni, rătăcitor,
Deodată amândoi l-om frânge-n mâna.

Cuprins de laşitate, fug pe câmp
Şi picurii mă-ndoaie de mijloc.
El îşi asumă riscul verticalei,
Dispus în orice clipă să-şi dea foc.

Singurătatea asta care fuge...
Singurătatea lui înfiptă-n lut...
Mă-ntorc plângând şi îl cuprind în braţe.
Furtuna grea ne ţine de urât.


Din volumul Apă vie, apă moartă, Editura Scrisul Românesc, 1987

Nina Cassian - Proiect de înţelepciune


Ştiu de pe-acum ceasul acela în care
voi scotoci după tine, prin zece sertare,
ca să-i pot spune cuiva cât de mult am iubit
în tinereţile mele.
Multe scrisori voi avea, şi fotografii,
teancuri de mimici, gesturi strivite de vii,
şi, printre ele, mâinile mele foşni-vor
searbăd ca frunzele vechi.
Dar am să spun, am să spun cum zâmbeai lângă mine
buzelor mele de-atunci, dulci şi veline,
şi cum ştiai că vom fi împreună mereu,
veşnic (sau până la moarte).
Şi am să spun că aveai câte-un profil,
care-şi pierdea în lumină hotarul fragil,
ochii pestriţi ca două gîze imense,
prinse în ploaia de-april.

O să mă laude-acela, fără-ndoială.
”Da, ai trăit o frumoasă iubire de gală... “
Eu voi închide sertarele. Ştiu de pe-acum
ceasul în care...

Ion Minulescu - Celei care pleacă


Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare,
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte păsări albe – călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări -
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt’dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
....................................

Tu crezi c-a fost iubire-adevarată?...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

Cei care dovedesc atâta umor
ar trebui scutiti de la examenul de bacalaureat ! 


Ion Minulescu - Rugă pentru Duminica Floriilor



Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu
Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât ce sunt –
Un cântec prea devreme, sau poate prea târziu,
Un ropot scurt de ploaie
Şi-un mic vârtej de vânt...

Dezleagă-mă de vină de-a fi-ncercat să fac
Granit din cărămidă
Şi bronz din băligar,
Colan de pietre scumpe din sâmburi de dovleac
Şi-un Pegas cu-aripi duble din clasicul măgar...

Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât aşa
Cum te-am văzut pe ţine –
C-aşa credeam că-i bine!...
Dar azi, când văd că-i altfel de cum am vrut să fie,
Stropeşte-mi ochii, Doamne, cu stropi de apă vie,
Retează-mi mâna dreapta
Şi pune-mi strajă gurii,
Alungă-mi nebunia din scoarţele Scripturii
Şi-apoi desprinde-mi chipul de pe icoană Ta
Şi fă să uit c-odată am fost şi eu ca Tine!...

„Universul literar”, XLIII, nr 27, 24 aprilie 1927

Ion Minulescu - Celei care minte


«Et fais – moi des serments que tu rompras demain.»
PAUL VERLAINE


Eu ştiu c-ai să mă-nseli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...

În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci –
Tot flori însângerate –
Şi cu parfum de brad pătat-am dantelă pernelor curate,
Iar în covorul din perete că şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.

Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt’dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otravă binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfige-ţi în priviri Minciună
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blestemă de-a nu te fi putut uită?...

Eu ştiu c-ai să mă-nseli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...

Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patimă nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet infinitul unui pahar de hidromel,
În par să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi-n priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciună neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa, tăcuţi -
Că două umbre, trântiţi pe maldărul de flori –
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!

„Viaţă literară şi artistică”, I, nr 17, 23 aprilie 1906


Traian T.Coşovei - Fir nevăzut


Va mai fi vreodată aşa –
o lume dezbrăcată de cuvinte ca o tobă de tinichea
bătută de-o gură printre girafe, urşi, rinoceri?

Va fi ca-ntr-un mâine cu rânjet de ieri?
Ca-ntr-un ciorchine de viaţă strivit între
orele mici ale serii;
vremea când lacrima nu mai plânge, când râsul
îndeasă biberoane de fier în gura durerii?
Când pe asfaltul boţit
caligrafia însângerată a păsării
desena un târziu prea curând...
O, mamă, viaţa mea va trece învăţând limbi străine cântând?

Va mai fi vreodată aşa?
Cuvintele întrebau singure orchestra cu muzici de mucava.
Va fi un parfum ca o întortochere de nume ilustre, -
o, mamă, viaţa mea va purta drapeluri, pumnale ori fuste?
Va respira miros de asfalt, de petrol, de furnale –
Va supravieţui unor simple urale?
Alb-negru, alb-mut, alb-sonor
voi fi mai puţin singur ca o oglindă de ascensor?

Prin porţi de hotel, de garaj, de vestiare
voi trece ca o urmă de ruj pe pahare?
În fanfara de fălci, în orchestra obeză
canibal al silabei,
halcă de porc sub mâini subţiri de maseuză
cu care timpul, ah, timpul te toarce într-un fir transparent,
într-o înserare dulce spre o noapte amară –
într-o amintire – miros pentru o nară de câine –
fir nevăzut
legănând un păianjen de ieri
spre musca zilei de mâine.

Leonid Dimov - Să fie iarnă


Cum roade visul firea cea aeve
Cu fiecare noapte mai adânc,
Mânând în turme zei, menandri, eve
Şi cavaleri cu lire la oblânc,

Cum se lipesc cu toţii de oglindă
Să treacă dincolo cât mai curând,
Cum creşte jalea-n tagma suferindă
A chipurilor în amurg plăpând,

Cum nasc apoi năluci în cavalcade
Gonind uşor spre porturi sidefii,
Spre specii calde, populând estrade
La circul interzis pentru cei vii.

Nu mă lăsa, de umeri mă cuprinde,
Şopteşte-mi vorbe clare, să-nţeleg,
Ori şuieră preziceri şi colinde
Să fie iarnă pentr-un ev întreg.


Din volumul Versuri, Editura 100+1 GRAMAR, Bucureşti 2000

Leonida Lari - Sonet de an nou


Fulguie-ncet ca într-un somn tihnit
Cu visuri într-o singură culoare,
Deşi nu eşti, oraşul s-a-nvelit
Cu o zăpadă atotiertatoare.

Păşesc prin ea la fel că într-un somn
Spre-o albă constelaţie - Ascetul -
Pe solul nins cărarea ta de Domn
Se troieneşte-ncetul cu încetul.

Învinşii nu pot fi iubiţi - îmi zic -
Şi râd în sinea-mi ca de-o rătăcire
De-a fi iubit învinsul de-un nimic.

E Anul Nou, toţi strigă fericire,
Iar eu m-adun tăcută într-un plic
Cu destinarea în nemărginire...


Din volumul Leonida Lari, Al nouălea val, Editura Glasul, 1993

Leonida Lari - Vreau să te uit ...


Vreau să te uit, iubire ce cu-aripa,
Ai şters un cerc de viaţă-aşa uşor,
Vreau să te uit şi sufăr ora, clipa,
Tot timpu-acesta nesuferitor.

Căci timpul nu-mi surâde, mă veghează
Din multele, dar dreptele oglinzi
Şi între noi necruţător se-aşază,
Când braţele spre mine le întinzi.

Căci timpul nu suportă nici cuvinte
De dragoste ce suflu-mi bântuiesc
Şi-n vise-mi intră şi-mi aduce-aminte
Că nu am niciun drept să mai iubesc.

O rana vie mi-e întreaga soartă,
Prin care timpul trece triumfând,
Vreau să te uit, iubirea mea, mă iartă,
Vreau să te uit, de timp nemaiuitand.

Şi-l las să-şi poarte apa lui sălcie
Oriunde-aş fi, în casă sau în câmp,
Vreau să te uit, iubirea mea târzie,
Dar tu ţâşneşti năucă peste timp.


Din volumul Leonida Lari, Al nouălea val, Editura Glasul, 1993

Mircea Eliade - Universuri imaginare


"Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenuşă. Dacă ar trebui să imaginez consecinţele acestei mari revoluţii, redescoperirea lui Homo religiosus, aş fi obligat să ignor contextele şi posibilităţile politice pentru a avea libertatea de a vorbi despre lucruri pur culturale şi spirituale, într-o lume care avansează fără să se gândească la primejdiile bine cunoscute.

Prima consecinţă ar fi că religiile, oamenii religioşi n-ar mai fi consideraţi ca etape despăţite ale spiritului uman. Avem destule fapte, destule hermeneutici, nu definitive, dar convingătoare ca să înţelegem că este vorba de o structură a conştiinţei umane.
Cred că prima concluzie are un interes pentru aspectele cele mai evidente ale geniului uman. Nu vom mai fi impresionaţi doar de creaţiile artei occidentale sau orientale, sau de anumite sisteme de filosofie, sau morală. Suntem din ce în ce mai interesaţi să descoperim neverosimilul, sacrul, dacă vreţi, ceea ce este foarte preţios aproape de noi. (…)
O dată ce-i asimilată, capacitatea de a asimila valorile religioase, mitologice, morale, care sunt camuflate în obiecte obişnuite sau evenimente cotidiene, o dată ce suntem convinşi că ele sunt acolo, viaţa devine infinit mai bogată, mai pasionantă – merită realmente să fie trăită, deoarece lumea necunoscută care se deschide e plină de mesaje şi de speranţe. E foarte aproape de noi; nu mai e opacă; nu mai suntem închişi între zidurile unei cetăţi; nu ne mai simţim într-o celulă. (…)
Călătoria pe lună e foarte interesantă. Ne bucurăm că am ajuns acolo, dar a înţelege semnificaţia miturilor, simbolurilor, a evenimentelor religioase, revelaţiile date de obiecte şi de fiinţe, deschid perspectiva de cunoaştere a unor niveluri de existenţă, de realitate, care înainte erau ocultate, inaccesibile. Sper că e un optimism, fiindcă lumea nu va mai fi opacă, fără sens pur în care chiar tragedia nu mai are sens în această lume teribilă a unor anumiţi scriitori şi filosofi. Această consecinţă va fi importantă şi pentru viaţa personală a fiecărui om. O asemenea deschidere va fi o sursă de creativitate culturală – de la geometrie, la poezia pură; de la erudiţia filosofică, la marea muzică. Creativitatea va fi radical reînnoită. Ne considerăm, şi poate că suntem la sfârşitul unei epoci culturale, dar tocmai prin aceste consecinţe indirecte, care uneori trec neobservate, descoperirea lui Homo religiosus ne-a ajutat să înţelegem condiţia umană în sensul istoriei. Altă consecinţă: creativitatea umană va avea deschideri şi expresii noi nebănuite. (…) Se vorbeşte de sfârşitul filosofiei, al matematicii. Eu aştept o epocă de creativitate culturală absolut unică în istoria ultimelor trei secole din istoria mondială, şi mai ales occidentală – aici criza fiind mai profundă. Putem numi asta optimism, dar cred că e realism. Nu cred că descoperirea lui Homo religiosus poate rămâne fără consecinţe existenţiale şi creatoare culturale. Sterilitatea, plictisul, decadenţa, sfârşitul, simptome contemporane încă, dar idei la modă acum 30-40 de ani, vor fi abolite prin simplul fapt că deschiderea spre alte lumi spirituale, alte universuri imaginare nu poate rămâne fără efect. Deci, pot spune că sunt optimist…“

Scara virtuţilor



Foto
Mănăstirea Suceviţa

Ion Minulescu - Rânduri pentru anul nou


Bine-ai venit, An nou!...
Bine-ai venit...
De când te-aştept aproape-am şi albit...
Dar fiindcă-mi intri-n casă-ntâia oară,
Te rog să nu-mi faci casa de ocară...
Nu te grăbi să-mi intri pe furiş,
C-abia sosişi...
Noroc că te-aşteptam deştept
Să te previu la timp, să fii atent,
Şi-n clipa marelui eveniment
Să-mi calci în casă cu piciorul drept...
Şi nu uita
Să-ţi laşi ciubotele afară
Şi bunda de urs alb, ce mă-nfioară…
Că România nu-i Siberia!...

Aşa te vreau!...
Te vreau la trup curat... neprihănit...
Şi tot aşa la suflet şi la minte –
Te vreau sub chipul celui arvunit
Pe treizeci de arginţi
Şi-un blid de linte!...

Şi-acum, că te-nduraşi să-mi intri-n casă,
Poftim la masă...
Dar mai nainte de-a gusta
Din vinul şi din pâinea mea,
Deschide-ţi ochii bine, ca să-nveţi
Povestea Coliviei cu sticleţi...
Şi-n urmă, dacă poţi să te-ntregeşti
Cu sfinţii din icoanele de pe pereţi,
Te rog - de pe parchete şi sofa –
Să-mi schimbi covoarele de Buhara,
Şi-n locul lor tu să-mi întinzi
Numai velinţe olteneşti.
Că să-mi răsfrâng cu ele, în oglinzi,
Podoabele mândriei strămoşeşti...
Iar pe măsuţele pătrate,
În locul florilor de crin, fanate,
Să-mi pui în strachine de lut
Crăiţe sângerii, culese
În cinstea viitoarei florărese
Care, probabil, nici nu s-a născut!...

An nou...
Ai auzit ce-ţi cer?...
Nu-ţi cer să faci nimic în casa mea,
Mai mult decât ai face tu-ntr-a ta!...
Iar eu, un biet român ursit
Să fiu scuipat şi pălmuit,
Deşi n-am casă cu calorifer,
Te-adăpostesc de viscol şi de ger
Şi te cinstesc aşa cum se cuvine
Să fiu cinstit şi eu - măcar de tine!...
Te-ntâmpin ca pe-un frate-adevărat –
Un frate ce-mi va da napoi
Sticletele ce mi-a furat
Alt frate, mult mai mare decât noi!...
Te-ntâmpin numai cu atât –
Ce mi-a rămas - Un "Ah" în gât,
Şi-un gest cu care te primesc
Ca pe-un "Specific românesc"!...

An nou!...
Fii nou de sus şi până jos!...
Copil al nimănui şi-al tuturor,
Copil din flori,
Copil gălăgios...
Desfăşură-te-ncet de pe mosor...
Încet... cât mai încet... şi liniştit...
Şi fii atent ca nu care cumva
Să ţi se rupă firu-n casa mea!...
Bine-ai venit, An nou...
Bine-ai venit!...


Din volumul Ion Minulescu, versuri, Editura pentru literatură, 1969

Ion Vinea - Revedere


-Mă dor în mine drumurile înapoi.
-Ești palidă, ochii tăi sunt mai mari.

-Te-am așteptat, fiindcă te-am gonit.
-Am fugit să găsesc o depărtare mai adevărată.
Peste tot locul e deopotrivă de departe și de aproape de tine.

-Mai sunt în sufletul tău aceeași?
În ce întuneric am rătăcit?
-Am smuls împleteala cântecului nostru ,
care s-a pierdut ca firele unui izvor dezbinat de stânci.

-Tu, care ai stins celelalte povești,
te-am urmărit cu visul în orașe mari cu steaua ta deasupra.
-Am vrut să-mi crească numele ca o veste către tine.

-Te-am vrut frumos ca un catarg care se-ndepărtează
și te-am lăsat să pleci.
- Te-am regăsit ca pe o rugăciune din copilărie,
dar gândurile mele nu mai cred.