Traian T. Coșovei - Nevoia de oglinzi

 

Vreau să scriu un poem ca o masină Hummer!

Vreau să am sentimente ca niște curse de șoareci!
Nu am nevoie de oglinzi!
Nu înțelegi? Nu am nevoie de oglinzi!

Lecția de geriatrie a costumelor cu cravată s-a terminat!
Vreau să înduplec luna cu bastonul de cauciuc și cu vâna de bou!
Nu am nevoie de oglinzi!
Nu înțelegi? Nu am nevoie de oglinzi!

Vreau o fereastră prin care să privesc asfințitul
                          acestei lumi încălecate de mirese!
Vreau un ciob prin care să văd eclipsa totală de soare!
Vreau o lumină, un far, care să-mi arate de la distanță linia de plutire a vieții!
Ori măcar o candelă așezată în fereastră, să nu mă pierd pe ape!

Nu am nevoie de oglinzi!
Nu înțelegi, măi, omule, că nu am nevoie de oglinzi!?

Am nevoie de un dig care să stăvilească oceane!
De tine am nevoie!
Nu am nevoie de oglinzi!

Nu înțelegi că nu am nevoie de oglinzi!?

Paul Aretzu -Muntele Viu (note de drum)

 *

stăm rezemaţi cu coatele de barieră. e cald, e bine. trebuie să ne îngrijim de siguranţa trecerii dincolo. nu se aude şi nu se zăreşte nimic. frica de libertate ne face să trăim. târziu, cel aşteptat trece în viteză. deschizând o iubire mai veche. bariera deja a fost ridicată. ne putem pierde cu totul în orizont. iată, drumul se răsfiră ca mersul peştilor migratori.

 *

un bătrân, vom vedea, citind un scurt poem despre moarte. şoptindu-l cu frică. înţelegând mai mult decât e scris. de fapt, citind un singur cuvânt. repetat. un cuvânt despre frumuseţe. cu pasiunea unui cerşetor. care îşi câştigă astfel existenţa. în timp ce pupila jucăuşă îi este răpită de o certitudine mare. în absenţa adevărului.

 *

erau spini înfloriţi pe deal. din aceia numiţi şi scai măgăreşti. tata ţinea un suflet de copil în braţe. era luminat pe obraz. bunicul legase un snop sub streaşină. sub care tata se ruga. pe jos, lângă el, era o seceră cu zimţii tociţi. bunica şi bunicul, înjugaţi la un car, au urcat pe o corabie fumurie. care deîndată

s-a scufundat în pământ. fără a lăsa nici urmă, nici val.

 *

nemişcarea copistului în faţa pupitrului său. durează de câţiva ani. va veni seara. vor lăcrima ochii obosiţi. scrisul îşi vede de drum, ca un pelerin. tocurile de scris. cernelurile. timpul trece pe alături aplecând vârfurile pomilor, spulberând şirul de furnici cocârjate. literele se odihnesc în rastele. seara, acest pătrat alungit.

 *

cu scrisurile pe ploaie. când vine un mesager. lumina se întretaie. limbaje curgând pe un câmp înalt. nimic nu este mai trist decât agonia mamei. decât neputinţa ei de a reîncepe. lumina se întretaie lăsându-ne muţi. din cotlonul de întuneric, prin cântări. doar câţiva rămaşi până la sfârşit. cu toată oboseala învierii. cu braţe de lăcustă închinându-ne. cu ochi de bufniţă binecuvântând.

 *

prima zi cu zăpadă. călcam pe copaci, pe ziduri. ca să n-o murdăresc. un cetăţean cu părul zbârlit a murit ieri. în acelaşi timp, un copil din clasa întâi recita poezia iarna, privind speriat pe fereastră. azi n-a sunat telefonul. în grădină, nu ştiu cine a adus un om de zăpadă. vrăbiile au ciugulit ciorchinele îngheţat sub streaşină, dintr-o viţă imaginară. nu ştim dacă anul acesta va mai veni moartea.

 *

i se prelinsese un firicel de miere în barbă. ne-am uitat cum sclipea. sfânt venit de pe alte meleaguri. nu-l ştia nimeni. în colbul poienii, un ţigan bătrân se străduie să îndrepte cu ciocanul o sabie. o nuntă de vrăbii înfoiate ne-a evitat în ultima clipă. după ce sfântul a plecat în ale lui, fagurele muşcat într-un colţ a rămas atârnat în aerul dimineţii (mi-am amintit de bătutul alviţei, din copilărie. tata lega de lustră o bucată de alviţă, iar noi săream să o prindem cu gura. nici nu ştiam ce este viaţa).

*

lumina mea tu eşti. o pasăre în mijlocul metalului fierbinte. ningea, de-adevăratelea, cu fulgi şi cu puf de gâscă. erau nămeţii cât casa. când respiram îşi luau zborul. ningea butaforic şi nu se mai vedea calea. am mers, deci, la întâmplare. într-o lume care se ascundea. într-un timp neştiut.

*

vaporul acela era o corabie. alteori, un munte desprins din nori. îl aşteptam cu gleznele împotmolite în ţărm. unele zile erau moarte. concentrate în stea. melcul din somn răsucea fumul timpului. pe când, dincolo, peştii de nisip scânteiau într-o mare din chirpici. câţiva bătrâni îşi vor da duhul pe strada mare. într-o ţară absentă.

*

vai de oraşul fără vulturi. plin de păsăret mărunt. oamenii îşi

scutură buzunarele goale. îşi beau cafelele detaşaţi. citesc rapid

ştirile zilei. sunt chiar fericiţi. avioane patinează pe cerul îngheţat.

păsăretul ţopăie prin piaţa publică, în căutare de firimituri şi

gândaci. oamenii caută şi ei de lucru. o forţă invizibilă întinde

peste tot camere de luat vederi, semne de circulaţie. o doamnă în

doliu trece cu un buchet de flori artificiale în mână. se grăbeşte

către un loc misterios. ca nişte greieri, literele sar din cărţi. vrăbiile

le urmăresc şi ciopârţindu-le bine le înghit. casa a rămas goală, cu

uşile date la perete. nu se ştie dacă trenul care tocmai pleacă există.

târziu a început să ningă cu sare gemă peste oraş. nu e voie să

priveşti înapoi.

*

de data aceasta: războiul de ţesut litere. stam înşiraţi: unii cu braţele desfăcute, alţii cu gâtul aplecat, unii în genunchi, alţii încovrigaţi, alţii cu piciorele depărtate, alţii frânţi de la mijloc, alţii suciţi, alţii căzuţi prin munţi, alţii adormiţi în văzduh. croitorul neştiut ne cosea unii de alţii. ca într-o cămaşă de forţă. o carte ieşea la iveală. pentru cititorii ambliopi. astfel: alfa, un om care se naşte. omega,

un om care înviază.

*

era o maşină foarte complicată. la început toţi am crezut că este un aparat nou de fotografiat sau o lampă magică folosită la naşterile premature. o rază de-a ei chiar mângâia morţii. pe când lumea nu începuse. contemplându-se pe sine. universul era în atelier. încă nu începuse. aspirantul s-a retras, prefăcându-se că citeşte geometrie. atunci raza, singura rază din lumea inexistentă, ţâşnind, s-a arcuit peste puiul de înger pe care îl ţineam în palmă. aceasta este toată minunăţia.

*

un popor alcătuit din şapte litere. dintre care trei sunt vocale. erau acolo piane, viole, un oboi, lire. cred. a venit cineva de pe drum. obosit. avea pâini proaspete şi friptură de miel. am consultat ghidul pentru urcarea pe munte. un popor în mişcare. cu animale, corturi şi idoli. intrând încet în partea întunecoasă a călătoriei. unii îşi înfăţişau copiii. alţii femeile senzuale. erau oameni de litere. etalându-şi cunoştinţele geografice. priveau în zare firele de iarbă, firele de praf. nu trăiau decât pentru a inventa o nouă lume. iar în vârful muntelui, într-un loc plin cu pietre, unde s-au oprit să-şi tragă sufletele, au întâlnit iubirea ieşită din minţi.

*

regele s-a îmbrăcat în haine regale. şi-a ronţăit, în foişor, biscuitul, căruia îi spunea prietenul meu. când cineva este convins de existenţa sa, intră la rege şi i se închină. acesta îl ia de braţ şi îl ridică. el a învăţat foarte mult. a citit toţi filosofii. ştie să se poarte cu supuşii. îi dă şi acestuia un biscuit. apoi îl conduce spre ieşire. de-acum regele are timp şi pentru problemele sale. acuma pot să vină constructorii. să-şi etaleze uneltele. regele pune capcane dibace pentru propoziţii. apoi aşteaptă. el a crezut în Dumnezeu de la începutul începutului.

*

mergea încet, îngândurat, pe un drum, către un clopot uriaş. spunea că cineva era pe moarte. locuitorii se dădeau în lături şi îi făceau câte o plecăciune. datorită timidităţii nu-l luau în cârcă. dar îl iubeau foarte mult. foarte mult. el îşi dădea jos haina şi le-o oferea. îşi scotea bocancii. dădea unuia unul, altuia altul. soarele. ca un putregai aprins, lumina piersicii îndestulaţi, duzii pitici, pădurea de pini, arborii de roşcove. mai mult şchiopăta decât ţopăia. a întrebat unde stă muribundul. iar păstorii locului l-au gonit de teamă să nu le sperie vitele. mergea după hartă. coliba lui rămăsese demult în urmă, dispăruse. nu ştia dacă în faţa lui era o poartă sau o groapă. când a trecut prin ea, ca un ascet, s-a trezit în mijlocul infinitei pustii.

*

acesta pescuia întruna de pe un cal pag. dar nu prindea nimic. pescuia mai mult prin locuri neumblate. prin păduri. prin vârfurile munţilor. prin mărăcinişuri. dar nu prindea nimic. atunci a venit prietenul său cărturarul care i-a adus ultimul său volum. deîndată s-a lăsat de pescuit şi s-a apucat de citit. dar nu înţelegea nimic.

*

pentru că era plictisitor şi irascibil, şi pentru că umbla numai beat, pe singurul poet din lume îl aruncaseră într-un parc. cu o pălărie de paie turtită pe cap, cu vreo câteva cărţi risipite în jur, a adormit pe dată. fiind capabil de ieşirea din minţi a sinelui. ideea de propoziţie nu i-a venit chiar atunci. a lăsat încă pentru mult timp lumea încurcată. ţinând un greier timorat pe limbă. şi, în momentele de trezie, mărindu-şi ochiul. folosind o reţetă de întuneric pentru a trece nevăzut pe lângă domnul însoţitor de animale mici. părea, cu adevărat, un cerşetor. alt cerşetor, aproape identic, tocmai dădea colţul. avea sub braţ o pâine şi cărţile iluzorii ale singurului poet din lume.

*

cel mai bine se înnebuneşte iarna. taxiul opreşte din greşeală în alt loc. poate vei muri în timp ce te bărbiereşti, privindu-te în sticlirea halucinantă. îngheţând pe o bancă de pe care nu se mai ridică nimeni. sau rănindu-te în omul de zăpadă din curtea grădiniţei. şi se înnebuneşte cel mai bine în miezul zilei. umblând după vreascuri în jurul mânăstirii. mai devreme erai puternic, iar acum ai părul nins şi pielea încreţită. acum te aşteaptă o străduţă îngustă în care te poţi scufunda. acum poţi se dispari definitiv.

*

mergeau puţin câte puţin. pe un drum clătinat. printre pietre kilometrice şi mormane de frunze veştede. către vârfurile muntelui. pe margine oameni în cojoace, cu butii pline cu băutură sau cu ulei. jupuind animale vii. întinzând mese. sătui de pâine. mergeau cu prudenţă. aveau în mâini plase din plastic şi boccele mici pe care le ţineau la piept. erau un grup de bătrâni mutaţi de la un azil la altul. un cal pitic trăgea din răsputeri o căruţă plină cu paturi metalice. îşi întindea gâtul, proptindu-şi copitele în pietrele ascuţite. bătrâni sfinţi călcând pe pietre ascuţite. pe calea fără sfârşit.

*

în capătul drumului, muzeul crucilor de lemn. am urcat din greu, ţinându-ne de un car cu mort în el. mort tânăr cu pălărie. cu zâmbetul abia reţinut. lumina cădea din pomii din jur şi din lumânările firave înfipte în pământ. l-am strigat pe fratele meu ascuns în muzeul crucilor de lemn. boii lăcrimau din cauza tăriei luminii. mortul tânăr se transformase în cânticelul psaltului. suind uşor. s-a vorbit mult despre lentile. despre vederea din urmă. sticloasă. vederea cu degetele, prin întuneric, a frumuseţii. nici n-am simţit când ne-au crescut bărbi, ni s-a albit părul, ne-au crescut unghiile, genele. stăm întinşi la umbra crucilor. nu avem voie să fumăm. ca să nu afumăm becurile înstelate.

*

lui Mircea Bârsilă 

bătrân şi desculţ. prin grădina cu zeci de mierle. Dumnezeu nu poate fi departe de aici. la o bătaie de inimă. cânt împreună cu avva printre sturzi şi păuni pictaţi pe ziduri. îngenunchiaţi. prietenul nostru ne întoarce foile cărţilor bisericeşti. şi ne întoarce anii. şi ne face cu suflete de copii. cântăm la poarta raiului nu cântece. bucăţi de abur vopsit. avva îmi arată: cântă aici. aici. se vaietă de dureri de picioare. într-un fir de păr al avvei atârnă un măr pârguit, nu prea mare. prietenul dă foile şi noi cântăm fără oprire. autobuzul de la poartă a plecat de mult. înaintează prin noapte, tras parcă de dârele de lumină ale farurilor. a început să plouă. mânăstirea s-a ascuns în întregime într-un abur vopsit. glasurile noastre se aud de departe. ţinem în braţe sturzi şi păuni luaţi de pe ziduri. pârâul de lângă noi curge fără încetare.

*

reţetă pentru alegerea poemului preferat

                                    lui Ioan Moldovan

 

se ia o carte la întâmplare, din bibliotecă. şi, ce să vezi? gellu naum – poezii. se închid ochii cât de mult se poate. se scutură palmele, ca în şedinţele de magie livrescă. se deschide apoi cartea. trebuie să fii întors cu spatele la ea, să nu vezi. se deschide cu mare emoţie şi cu dragoste de cititor. absolut la întâmplare. când, ce să vezi? po(h)emul meu favorit: scara vieţii, p. 546. se ia o foarfecă de altoit şi se decupează. apoi se lipeşte pe fereastră, cu literele spre interior. toţi cititorii trecători vor spune: ce frumos po(h)em ar fi fost acesta, dacă geamul nu ar fi fost împâclit.

*

eram mereu pe drumuri. nu mai ştiu, ningea sau ploua. sau era caniculă. coboram dintr-un tren. urcam pe vreun munte. sau poate urcam scările blocului. era o lumină împrejur. un cer mic. nu ştiu. un gândac fosforescent. dar eu mergeam prin nămeţi de întuneric. spre nord, spre sud? trebuia să mă întâlnesc. atâta ţin minte.

*

diavolul are ochii de aur. priveşte prin ceaţă. dă târcoale scaunului din grădină. ia un tăciune şi îşi aprinde faţa. arde ca o oglindă. un orb atât de muzical. i-am ascultat scânteierile. i s-a urât cu viaţa. fiindcă moartea pe nimeni nu ocoleşte. diavolul face din orice un spectacol. iar diavolul orice poate, numai cuvinte nu. este lipsit de semantică. are ochii de aur şi triunchiul de funingine. dacă nu mai scrii de douăzeci de ani eşti ca şi mort. diavolul se scaldă în praf şi în pulbere. se pierde în lumină ca pletele unui bătrân.

Paul Aretzu -Psalmul 75

Bisericile sunt seminţe ale Duhului, căzute din cer.

Eu mănânc pâine răstignită. Sufletul meu este tot mai înăuntru. Ca apa în fântână. Şi Dumnezeu se oglindeşte în mine.

Psalmul este cuvântul întrupat. Veniţi să ne împărtăşim cu psalm. Veniţi să atingem îngeri. Doamne, trimite-mi un înger moscat.

Împodobit m-ai făcut şi m-ai înfiat. Trupul meu este epic iar sufletul este liric. Am o religie în sânge. Sunt înconjurat de strămoşi şi de urmaşi.

Doamne, cum a fost când m-am născut? Dumnezeu m-a plămădit, Dumnezeu mi-a suflat Duh în nări. Dumnezeu a pus în mine puncte cardinale.

Mănânc în genunchi, Doamne. Îngerii sunt nişte secunde. Au feţele jupuite iar sânii lor miros a busuioc. Îngerii se îngrămădesc pe fiinţele omeneşti.

Scriam pentru a învăţa să scriu. Vorbeam pentru a învăţa să vorbesc. În fiecare zi mă botezam cu rugăciune. Dormeam pentru a învăţa să mor.

Sunt un om pierdut şi nemaigăsit de nimeni. Cu ochi gânditori.

Doamne, vreau să-mi retrag toate cuvintele şi să încerc iar…

 

Paul Aretzu -Psalmul 74

 

Doamne, eşti un focar de rugăciuni. Scapă-mă, Doamne, de beţia cuvintelor. Ce sunt: o ţărână luminiscentă.

Doamne, dă-mi scrisul viu în care este Hristos Cuvântul, dă-mi, Doamne, cuvântul crucificat. Nu sunt bun de nimic, nu am făcut pe nimeni să moară de fericire.

Fă-mi rugăciunea indelebilă mireasă. Eu mor încet, Doamne. Mor continuu. Sunt un hoit psihic. Doamne, dârdâi de a Ta frică.

Doamne, am sărutat-o pe corp şi nu pe buze. Doamne, i-am mirosit sânii. Mâinile mele i-au îmbrăţişat coapsele. Doamne, iartă-mă!

Ce caut eu în ceruri, Doamne, ca un rătăcit. Nu vedere: năpustirea lucrurilor peste mine. Nu vorbire: năpustirea cuvintelor, a sensurilor peste mine. Sunt un centru al gravitaţiei Tale. O ţărână de călcat în picioare, Mângâietorule.

Doamne, lecuieşte-mă de beţia cuvintelor. Şi de singurătatea cuvintelor

Paul Aretzu -Psalmul 67

 

 

Te cântăm, Doamne, cu gâturile alungite, cu buzele ţuguiate, înfricoşaţi că vorbim.

Vedem cum cuvintele stau în mintea lor şi în interiorul lor, aşa cum stau sufletele, odihnindu-se în rai. Un porumbel dădea cu gheara foile şi citea din carte.

Eu plâng timpul, Doamne, nu-l trăiesc. Eu trăiesc lacrimi. Am văzut boala năpădindu-mi gura. Ochiul, ca un semn de carte, văzând cuvinte. Mă uit în jur şi ating lumea cu ochi tineri şi zâmbesc cu buzele în flăcări. Şi gura mea vorbeşte şi apoi mănâncă şi respiră. Şi Dumnezeu stă pe buzele mele ca un ruj al dragostei.

Mă chircesc într-un clopot, ca un ochi într-o orbită, încercând să-şi învingă propria pleoapă, având cuvântul Dumnezeu în mine ca o limbă a timpului. Dar L-am cunoscut pe Domnul şi Stăpânul meu, sufletul meu se scaldă în viaţă, la infinit.

Sunt un fetus în interiorul cuvântului, mă hrănesc din acesta. Tatăl a însămânţat în mine Scriptura şi din ea se naşte veşnic Hristos. Şi sunt tot timpul gravid cu Hristos. El este din mine, Hristosul, şi vine de la Tatăl. Ca să Îl nasc, eu trebuie să devin cast, să fiu copil şi să mă joc printre literele sfinte, printre pomii din rai, sufletul meu să-I fie chivot.

Cuvântul e mijlocul cosmosului, locul în care se întâlneşte iubirea care pleacă din mine cu iubirea care vine spre mine.

Paul Aretzu -Psalmul 62

 

 

Să se odihnească, Doamne, în noi, Duhul Tău, ca o pasăre într-un pom roditor, lumină din lumină, cer din cer, ca pâinea în cuptor.

Să se odihnească, Doamne, în noi, Duhul Tău, ca rugăciunea în aşternutul fecioarei, ca un cântec nou în glasurile bisericii.

Să se odihnească, Doamne, în noi, Duhul Tău, ca tatăl în fiul, ca sufletul în trup, ca lumina în întuneric, ca sunetul în trâmbiţe, ca ochii mei în psaltire, ca cele ce nu sunt în cele ce sunt.

 

Paul Aretzu -Psalmul 59

 

 

Plecasem pe un drum spre cel mai vechi oraş din lume, însoţit de tovarăşi. Unul avea hărţi pe piei de viţel, altul ducea în raniţă hârtie de China, hârtie de mătase, hârtie imperială de Japonia, hârtie de şamoa, hârtie de Olanda, hârtie de ofset, hârtie satinată, hârtie Whatman, altul avea buzunarele doldora cu stilouri, cu peniţe, cu pene de scris ascuţite şi despicate la vârf, altul ducea călimări şi corni de cingătoare plini cu cerneluri preparate din funingine sau din cinabru, din gogoşi de ristic, din săruri de fier şi din miniu de plumb, altul transporta probare de cerneală, probare de litere cu modele, semne şi ornamente şi probare de titluri, altul avea nisiparniţe, alţii mergeau pentru credinţă făcând parte din ceată.

Omuleni făcuţi din carne şi din sânge, din pâine şi din vin, eram poeţi de psalmi, căutători de divin.

Paul Aretzu -Psalmul 48

 

 

Doamne, un bolnav care mai are câteva zile de trăit spune ce rost are şi stă tot timpul trist şi îngândurat.

Eu, Doamne, ştiu că voi muri cândva, la soroc. Şi nu sunt trist. Şi mă duc la şcoală şi învăţ literele, şi ies la joacă, străduindu-mă să fiu cel mai bun dintre fraţi, şi sparg lemne, şi curăţ găinaţii din podul porumbeilor şi din curtea păsărilor, şi bat aracii în vie, şi mă duc la biserică să ascult liturghia, şi mă spăl şi îmi ung pielea să fie frumoasă, şi mă ascund şi mă duc la cenaclu, şi îmi curăţ ghetele, şi mă duc la cârciumă, şi sunt ţanţoş, construiesc, mă însor, caut de lucru, fac amor, citesc, mă văicăresc, mă bărbieresc, fac experienţe, strâng paie, cresc iepuri şi copaci, fac copii, văd spectacolul şi plâng, repar gardul de zor, mă străduiesc să înţeleg, culeg măceşe, îmbătrânesc, mă străduiesc să înţeleg.

Dorm într-o lumină hrănitoare.

Nu mă întreb ce sens au toate acestea, deşi, ca un bolnav fără leac, ştiu că voi muri.

Paul Aretzu -Psalmul 46

 

 

M-ai învăţat, Învăţătorule, să vorbesc şi să scriu. Cine intră într-o carte intră într-o sămânţă.

Acum Duhul Sfânt scrie în inima mea cartea Evangheliei, acum Dumnezeu îmi vorbeşte prin tăcerea tăcerilor.

Paul Aretzu -Psalmul 45

 

 

Doamne, mie îmi cresc ochi noi pe sub ochii pe care-i am, aşa cum ne cresc dinţi noi pe sub dinţii de lapte.

Atunci, pe cărare, a venit în mine un înger cu o mânăstire în spinare, iar părul lung îi intra în sfintele altare.

Domn al vorbelor, eu calc pe nervi, pe haine, pe bătătoritele tălpi şi palme, pe linia vieţii şi respir în cântecul păsării numită Evanghelie. Ascult cum se rosteşte singur în mine psalmul şi-mi stă în gură limba amorţită şi neclintită. Iar psalmul zburdă ca măgarii sălbatici în ţinutul iluziilor.

Doamne, fă-mă să locuiesc în cuvântul rugăciunii, bărbat şi femeie, transformaţi în sporii rugăciunii, în erotică sfântă.

Doamne, m-am retras în chinovie, m-am retras în sfânta biserică, m-am retras în chilie, în peştera pustnicească, în rugăciunea inimii, m-am izolat de toţi cei dinafară, am surzit, am amuţit, am orbit, am intrat în argintul nestins al întunericului lepădându-mă de gânduri pentru a vorbi în limba Duhului Sfânt. Azi, Dumnezeu citeşte în mine manuscrisul încă nescris.

 

Paul Aretzu -Psalmul 43

 

 

Ne ştii că suntem din lână, Doamne, şi gândurile noastre sunt o repede ploaie.

Am spus: când voi ieşi în deşert voi vorbi cu firele de nisip, cu leii. Cerul deşertului este împodobit cu mâini ţinând Sfinte Evanghelii, vehicule divine. Căutam loc de casă unde să-mi doarmă sufletul. Aproape mut. Vroiam să mor un timp.

Doamne, s-au înmulţit oasele mele şi drumurile mele. Prin prunci să-l vedem pe Dumnezeu. Şi s-a încins faţa mea, prin zăpadă înotau peşti din piatră şlefuită, iar Apostolul pescuia oameni de apă dulce într-o undiţă de sânge. Şi ochii mei s-au botezat în cartea cu rugăciuni.

Doamne, aş vrea să mor un timp, să mă mai odihnesc, şi apoi să înviu. Să vorbesc mai bine Limba.

Eram oarecând orbi. Doamne, iartă-mă, că eu mereu greşesc.

Paul Aretzu - Psalmul 39

 

 

Să înălţăm neîncetat slavoslovii, să întoarcem Domnului cuvintele gândite, aşa cum păsările întorc cerului mireasma bună a cântecelor jertfite. Fă din noi dumicaţii Tăi.

Doamne, învaţă buzele mele să bea vin din rana Ta, sărutând-o, învaţă mâinile mele greoaie să frângă pâinea firavului Tău trup, dezmierdându-l. Fă-mi sufletul miel de-o zi, dus pe umeri de păstorul tată.

Doamne, de care se moaie munţii cei tari, nu-ţi cer două vieţi, apropie de maţele mele durerea naşterii de suflet nou. Cu rază, neodată poftită, satură-mi iubirea cea mare, nepotolită. Eu sunt doar urmă.

Dă-mi cuvânt din sămânţă dumnezeiască, dă-mi curăţenia pâinii.

Doamne, ajută-mă să nu cad în mine, să nu mă scufund, ia sufletul meu în mâinile Tale, pomenueşte-mă cu vederea dimineţii sensurilor.

Nu moartea veninoasă, de frumuseţi răpitoare, nu moartea cu cazne, întunecătoare, moarte care e de mii de feluri, dureroasă, nu moartea printre străini, ci moartea în pat, între lumânările fiilor mei, acasă.

Biserică, roagă-Te pentru noi, cu liturghiile tale, cu icoane, cu pâlpâirea lumânărilor, cu limbile clopotelor, cu moaştele sfinţilor.

Doamne, sunt un pom din rai iar fructele mele nu se coc. Dă-mi, Doamne, putere să intru-n această unsă carte cum merge Hristos la moarte.

 

Paul Aretzu- Psalmul 37

 

 

Când ceasul vine, când omul trage să moară, când sufletul iese din trup, atunci vine ultima secundă, atunci are loc desfacerea mâinilor, desfacerea ochilor, desfacerea limbii, des-facerea. Sufletul, împodobit cu un mic diamant de lumină, intră în ziua liturgică fără sfârşit. Sufletul este orb şi surd şi olog, ca un vierme frumos, ca o pasăre golaşă, făcută din cer, ca un vid de materie, suflet cu mugur sau cu ceteră, îmbrăcat în cămaşă de lumină ca-ntr-o vietate, deschizând mâini cu dulceaţă, în toată vremea, în tot locul.

Doamne, nu lăsa să mi se sfârşească sufletul, că sufletul este ochi acoperit de aripă, este lăcustă care suge din har şi care ţopăie dintr-o lume într-alta, prin suflet intru în Dumnezeu ca printr-o uşă tainică, sufletul este cărbune aprins al bucuriei, este miezul, sămânţa fiinţei, untdelemn sensibil, altar nevăzut.

Sufletul, o ţâră timp învelit într-un pergament, o marmeladă sfântă, o metaforă vie.

Astăzi, Dumnezeu înfăşează lumea; astăzi am vorbit cu părintele Nichita care ştie să scrie direct pe suflet. În chilia lui era o adunare mare de aripi.

Astăzi Îl chem pe Domnul cu buzele mult întoarse înăuntru până mi-ating inima.

Fii cu mine, Doamne, cum ai fost cu Maica Ta.

Paul Aretzu -Psalmul 36

 

 

Ca o moară este sufletul meu: cu ispite, cu pocăinţe. Cade o ploaie lină peste cinematograful din grădină, peste staulul vitelor, peste sălaşul oilor, peste prealuminata monastire. Cade cer blând, până-n dimineaţă, în gol mormânt.

E o biserică pardosită cu mari cărţi pe care îngenunchi. Şi din chivoturi căptuşite cu satin scot psaltire şi alăute evreieşti. Iar îngerii coboară din cer icoane ale Împărăţiei. Doamne, mângâie-mă îndeaproape. Din icoane dau muguri şi frunze şi răsar Trei Dumnezei care merg împreună.

Doamne, iată, în jurul meu sunt mulţi lei care dau târcoale, vrând să mă apuce. Doamne, sunt şi oameni cu urechi alungite şi cu fălci proeminente, privindu-mă cu înfricoşare. Iar eu sunt fugit în vagoane de marfă.

Picură-mi, Doamne, timp înviat în inimă, fă-mă îmbrăcat în înger. Fă să ardă cu flacăra dragostei ceara translucidă a sufletului meu care este orb.

Stau pe un scaun de un deget, la o masă de o palmă, închis în mine, fără să mişc buzele, nebun în luna a noua de Ierusalim. Căci mi-am înhămat limba la gânduri iar acum pământul e viu împrejurul nostru. Citind neîncetat Evanghelie, limba ni s-a făcut sfeşnic, aşteptând cu nerăbdare să se pună în ea lumina rugăciunii. Şi în jur era deşertul mănos dinaintea aflării Canaanului.

Scăpând de patima limbajului şi de trupul stăpânit de mirare, pătrund, Doamne, în dimineaţa Împărăţiei Tale, cea cu multe ferestre, prin deschizătura contemplaţiei, acolo unde pereţii cântă, unde totul este fără chip, ca într-un pahar, nălţând ochii, Doamne, către lumina cea subţire, iar sandalele mi-au luat foc şi m-am temut de frumuseţe, căci miroseam sufletele pustnicilor ivite prin minune. Mergeam în căruţă la Nuntă.

Dă-mi, Doamne, pe Duhul, Cel ce năvăleşte în rod, Care scrie învierea înăuntrul seminţelor.

Paul Aretzu -Psalmul 35

 

 

Biserica este dicţionarul cu un singur Cuvânt.

În Biserică şi în gura puţin credinciosului, numele Domnului e ca mierea în stup, ca oasele păsării în zbor, ca limba în vorbitor.

Că prin scris rotund intrăm în Biserică, şi cu palmele scrise, şi cu ochi măriţi de tânjirea credinţei, cu ochi alungiţi după citit. Că intrăm în mijlocul sfinţilor.

Îl văd pe Domnul cu gândul. Apoi Îl văd fără gând. Îi vorbesc Domnului prin sunetele gândului. Apoi îi vorbesc prin muţenia gândului.

Domnul mi-a încolţit în suflet. El este ca apa în fântână. El este ca apa în ciutură. Fă-mă, Doamne, să cunosc taina vorbirii.

Mă duc la Biserică pentru o întâlnire cu mine însumi.

Stam într-o Biserică de hârtie şi scriam în minte cu lacrimi, într-o viaţă oleacă începută.

 

Paul Aretzu -Psalmul 34

 

 

Doamne, eu sunt viermele, sunt cariul cuvântului. Şi am început să plâng legat cu lanţurile propoziţiilor, lângă copac. Iar în miezul meu, miezul inimii mele este cuprins de flăcări. Eu număr pe degete zilele săptămânii. Oricine vorbeşte are pe buze oţetul iar înăuntrul gurii este zăpada rugăciunii. Iubirea mă transformă în cerc aprins încoronând tija sufletului.

Murind, mă despart pe vecie de ochii celor care m-au privit, de urechile celor care m-au ascultat, murind, trupul meu necăjit rămâne afară, în timp, iar sufletul se întoarce la vegherea casei, în ţinutul neasemănat.

Şi continuu, Doamne, Dumnezeu ia chip în mine, ca-n vâltoarea naşterilor.

Şi, cu paşi de-o palmă, necăjit, pornesc la drum, şi gleznele sunt ca buturugile în nisip cărora li s-au rupt vlăstarii, şi genunchii sunt pietre de moară din care se revarsă miere, şi coapsele sunt ca trunchiurile noduroase de trandafiri, şi coastele sunt gresii scrise, şi gâtul mă duce unde nu ştiu, şi limba are pe ea un ceas oprit, şi ochii se înfioară şi se împăienjenesc şi în gură se chinuie un boboc de crin nepământesc. Iar cei ce stau de faţă înfricoşaţi aşteaptă în tăcere. „Când va muri el? Iar numele lui când va pieri?”

 

 

Paul Aretzu -Psalmul 33

 

 

Astăzi m-am sculat şi aveam inimă nouă. Doamne, Tu eşti singurul contemporan al sufletului meu.

Din rază de lumină smerită ai văruit feţele noastre, iar sufletul este grăunte de iubire de la Dumnezeu, tăciune scris acoperit de spuza trupului. Îl duc pe Domnul înfăşat în suflet.

Domnul a dat lumină, că e bună. Clădiri, pământul, creanga copacului, chiar întunericul sunt făcute din lumină. Şi literele din acest scris, Doamne, sunt tot de lumină. Iar Pustia este orbitoare. Ne-ai încărcat, Doamne, cu lumină, sângele nostru e lumină roşie lichidă, în creier irizează tăria crinilor din Rai, suntem înconjuraţi mereu de pâlpâirea Hristosului interior şi-n degete simţim ce simte pomul când dă în floare. O maternitate luminoasă este viaţa noastră, dragă Doamne, cu lumină de diferite forme.

În mine, Doamne, a fost lunga Vinere Mare, şi-n mine a-nviat Hristos.

Am auzit, Doamne, că oamenii mor.

Adevărată Lumină este în euharistie, iar noi mâncăm Lumină şi bem Lumină.

Doamne, am auzit cu înfricoşare că oamenii mor. Cenuşa noastră este fragilă lumină.

Paul Aretzu -Psalmul 30

 

 

Doamne, am cheltuit fără socoteală timpul. Şi sunt între gropi cu oase, între pietre cu scrisul răzuit. O, suflete, mai e vreme, în cămaşa de in a îngerului, să te îmbraci, să-ţi umpli ochii transparenţi cu lacrimile vederii Domnului, şi fii ca o lampă cu lumină gândită.

Eu în suflet am luat plod pe Dumnezeu, rod al dragostei. Doamne, am început a învăţa cuvintele, limba Mielului. Şi faţa mi s-a schimbat şi alungit de atâta luare-aminte.

Îţi aduc un ochi născător întru pieliţele pământului şi un genunchi sfiit care cunoaşte numele Tău şi mai e pâinea inimii mele, Doamne, în care păsări continuu înălţate îşi fac cuib şi coastele mele fătătoare cuvântând cu ispita şi cu dinţii mei jelii către cer, lepădându-mi chipul.

Şi a venit noaptea îngerul şi mi-a vindecat puţin sufletul şi eu miroseam a pământ şi a plâns proaspăt.

Şi sufletul meu era un copăcel albastru ce se răsfira ca un fum şi împlinea fructe sângerânde ca de măceş sălbatic. Şi s-a atins îngerul cu degetul de el.

 

 

Paul Aretzu -Psalmul 29

 

 

Doamne, ţărână am în inimă şi văzul meu este acoperit cu monede din aur. Spre viitor înaintez cu spatele, şovăind. Sunt, Doamne, soi neroditor, un steag fără ţară. Mă aflu într-un loc fără margine. Fă-mă, Doamne, să fiu aproape de orice. Şi scapă-mă de visele limbii.

Am fost prizonierul literaturii, care aspiră realitatea strângând-o într-un burduf ca pe un gunoi preţios. Eram şi eu, Doamne, copilul celor care scoteau ochii privighetorilor. Eram eu însumi o pasăre umană, o mumie cusută cu sârmă de aur, având unghii de aur şi faţă de aur, dăruind pâinişoare şi poeme scrise pe limbă, înrudit cu steaua din piaţă, cu umbra albinei înecată în ulcior.

În zori mi-am acoperit trupul cu vocea. Doamne, ajută-mă să scap de înfăţişări. Dă-mi suflet încins de credinţă, dă-mi ochi de miel. Scoate-mă din maţele morţii.

 

Paul Aretzu - Psalmul 28

 

 

Mă nevoiesc, Doamne, pentru gânduri. Căci mintea este cuptorul păcatelor.

Tăcerea în care se aud în toată lumea bătăile cuielor, când Domnul şi-a întins palmele peste Cruce luându-ne în braţe, este ceea ce caut iar nu cuvintele care nu se aud, iar nu gândurile care asurzesc.

Întoarce-mă, Doamne, la botez, la săditul crucii în suflet. Căci eu lumea o privesc cu ochi de inimă şi cu ochi de gânduri iar nu cu ochi de ochi, mai presus de fire.

Iarbă de-o zi este lumea.

Citesc psalmul pentru rodirea copacilor şi plec la munte cu chipul lui Dumnezeu pe buze. În zioa mutării capului.

Ajută-mă, Doamne, pe mine, cel suferind cu sufletul, ca să nu mă pierzi din averea Ta.

Am păcătuit, Doamne, fiindcă m-am îndrăgostit de citit. M-am făcut amant al scripturilor şi şcolar al mângâierilor cuvântului.

Doamne, Tu eşti acolo unde eu nu mai pot vorbi, unde gândul meu este spulberat, unde carnea mea se face ziuă, în mijlocul buzelor fără chip, în mijlocul mâinilor de moaşă ale Fecioarei, în pământul cu aripi şi cu stâlpi în care Sângele nevinovat se varsă, în care se întorc acele ceasornicului.

Scriu, Doamne; încerc să ies din lume. Am aflat calea dar eu încă nu sunt pe cale. Mă aflu între sângele Domnului Hristos şi lacrimile Maicii Sale.

Paul Aretzu -Psalmul 27

 

 

Am văzut, Doamne, călugări secerând întru Domnul, înşiraţi pe arie, asudând printre roade, am văzut fraţi îngrijind la stână iar apoi ostenind la cântarea psalmilor, ducând în podul palmelor mici biserici de lumină în noaptea de Înviere, strânşi cu toţii în jurul Cuvântului ca în jurul unui nou născut.

Doamne, sfinţii Tăi au pus început dimineţii, inimile lor înnoite au înmugurit şi scot mlădiţe, sunt grele de înflorit.

Monahul gustă din fapta bună, spunându-şi rugăciunea, el se leapădă de materie, monahul îşi varsă dragostea pentru Domnul şi dă semenului dragostea sa ca mâncare. Oasele lui au mirosul raiului, oase înviate. Miezul sufletului său este miezul cerului. Monahul este al lui Dumnezeu.

Doamne, îngerii cântă, spun rugăciuni şi mănâncă la un loc cu monahii. Pentru călugăr ziua şi noaptea au aceeaşi culoare, noaptea şi ziua sunt totuna, timp bisericesc.

Şi l-am găsit pe avva plângând. Şi i-am zis de ce plângi? Şi mi-a zis de ce să nu plângem?

Părinţii, Doamne, sunt vase fragede ale smereniei. Atâta se nevoiesc până nu mai au nimic omenesc al lor. Palmele li se fac de pământ, tălpile – cărămizi nearse, pielea – nisip care tresare, ochii – gresii plânse, mersul – vedere împleticită, buzele – izvor secat, sufletul – înger dat cu împrumut, finic între buruieni şi grăunte al dragostei ce va să rodească într-o carte vie.

Că ei stau în Schit cu frică şi cutremur, singheli, ieromonahi, ieroschimonahi, ipodiaconi cu stihar şi orar încrucişat, protosingheli, arhimandrit, ierodiaconi, proistameni, şi fac început cuvântului.

 

Paul Aretzu -Psalmul 26

 

 

Doamne, nu fi sfios cu sufletul meu că eu asta fac, Îl înţeleg pe Dumnezeu, Îl învăţ mereu. Fă-mi cuvântul meu de sânge, Doamne, pentru Dumnezeu, că şi Dumnezeu, Cuvântul Lui, de sânge L-a făcut, pentru noi. Căci, prin artere, o icoană a lui Dumnezeu am în fiecare picătură de sânge.

Fă-mă bubos, Doamne, ca să nu mă mândresc, slăbănogeşte-mă ca să mă smeresc, dă-mi patima credinţei ca elice a sufletului. Orb am fost şi mi-a venit vederea sărbătorii. Surd am fost şi am început să Te aud cum taci în mine. Am fost neguţător de cuvinte şi cămătar, acum caut sensurile sărăciei. Mângâie, Doamne, sufletul meu. Căci după primăvara, după vara, după toamna şi după iarna aceasta mă voi duce de aici.

Eu, Doamne, am făcut risipă de lumină, aprinzând lihnare şi candele de la focul Duhului neistovit. Am răsfăţat văzul privind încoronarea sau scăldându-l în citit.

Doamne, mângâie-mi sufletul ca pe un câine credincios.

Paul Aretzu - Psalmul 22

 

 

Pom al darurilor l-ai făcut pe om, Doamne. Plin de păcate, ca o frunză îngălbenită, stau în desişul prezenţei Tale.

Dă-mi, Doamne, cunoaşterea nemişcată de Dumnezeu, că Tu eşti fântâna fiinţială, eşti muma semnelor şi literelor. Pune-Ţi, Doamne, pecetea Chipului Tău peste coconul sufletului meu. Fă-mă, Doamne, aprinzător de candele. Credinciosul este om înflorit.

Mă închipui prunc, într-o scaldă de lumină. Mă închipui mire îmbrăcat în schimbarea la faţă. Sufletul meu este iedera lui Dumnezeu. Sunt cufundat, Doamne, în afara ochilor mei, în afara auzului, în afara minţii mele, în afara vorbirii şi a tăcerii, mult în afara mamei mele. Sunt cufundat în sine. Sunt cufundat, Doamne, în nesine.

Dumnezeu infinitul este întotdeauna întredeschis. În el intră sufletul meu infinit. Mângâie, Doamne, pe cei răstigniţi zi de zi, pe cei luminaţi de lacrimi, pe cei scrişi împrejur, pe cei bine-credincioşi.

Sun clopoţelul cu miez de chei şi intru în paraclisul sufletului.

Paul Aretzu - Psalmul 18

 

 

Doamne, în cuvânt nevrednic şi în cuvânt netocmit şi murdar Te pomenesc. Căci în limbă omenească şi nu îngerească Te găzduiesc.

Dar în minte, Doamne, îţi fac locaş de gânduri neîncepute, îţi fac pisc de inimi şi pomeni de sunete şi miresme. Aduce-Ţi-voi, Doamne, jertfă, dragostea mărită, ca un zbor de pasăre grăbită prin aerul de iarnă.

Nu mă lăsa la uşile morţii, nu mă lăsa în întunericul cel de afară, cel pentru totdeauna. Sunt un om atârnat în singurătatea lui ca o crisalidă. Nu mă iubeşte nimeni mai mult decât Domnul. El este nădejdea mea.

Văd pe Domnul înconjurat de Apostoli aşezaţi în scaone înalte. Înainte de a crea pământul, Dumnezeu a creat Biblia din cer. Lăudat fie numele Domnului, Împărat al literelor în mijlocul cărora se-nmulţi sămânţa vieţii. Domnul trece printre ierburi şi trestii mirositoare.

Întorc paginile invizibilei Cărţi, cu douăsprezece degete şi, iată, m-am folosit de multă dragoste.

Şi-Ţi cer, Doamne, cu glas încetişor, subţire, dă-mi duh pentru cuvânt despre un Diamant revelat.

 

Paul Aretzu - Cartea CU ANLUMINURĂ

 *

nu mai puteam să ies din zăpadă

şi aveam o sută douăzeci de ani. şi nu

mai puteam să ies din moarte.

nu mai puteam să ies din îmbrăţişarea iubitei,

adică nu puteam să ies din trupul mamei

care mă aştepta hohotind de singurătate,

cu tâmplarul ei alături, cel cu oase strămoşeşti.

maica mea care-mi mângâie părul alb, şuviţele

părului meu de lapte. măicuţa mea

pe care o ţin în palmă ca un fricos

să nu o scap când mă va naşte.

 

*

desigur, larma se aude mai bine în tăcere. lumina

se vede întreagă în întuneric.

din corpul lui tânăr ieşea cu vremea un corp bătrân.

din corpul ei bătrân ieşea un copil. îl învelea

cu o mantie de lână.

 

*

aceasta este calea, de la nimic la moarte.

şuvoiul de neoprit. cu verbul în gură.

nespovediţi, neîmpărtăşiţi. pierzându-ne

de timpuriu virginitatea. mâncare de fum pentru

fiara de fum.

omenirea a rămas mult în urmă, scaldă morţi.

inima mea nu este decât cutremur de pământ.

osteneală a dragostei.

 

*

ca orice începător în citit

am orbit de la lumina literelor dintâi.

fiind tratat competent de domnul cronicar

(în vreme ce cuviosul Antonie se retrăsese în peştera

1.     în timp ce cuviosul Teodosie zidea mânăstirea).

orbecăiam după ştergerea completă a feţei.

ca un învăţăcel. eram martor la luarea vieţii prin citit.

la înălţarea la cer prin citit.

la încolţirea ochiului.

la a doua venire a vederii. amin.

 

*

masă erau coastele Lui pe care stăteau înghesuiţi

aură lângă aură învăţăceii. după ce le spăla faţa

şi mâinile şi inima.

se înălţau înăuntrul lor, în cer. le-a întins carnea sa

de pruncuţ care s-a transformat în pâine. şi-a stors

podul palmelor din care s-au scurs firişoare de vin.

ei luau şi gustau, dând de la unul la altul.

şi El era în ei şi ei erau în El. o singură cină.

 

*

dar ritualul funerar din care fac parte. mai întâi.

mamă cu aripi. lăsai plug, corabie. ceilalţi erau

puşi în cosciuge de vii sau lucrau la maşini de cusut.

cu meşteşug. cu mâini pe piept, astfel zburam.

căci ne-a zis Domnul să ieşim din ţara, din neamul

şi din casa în care ne-am născut.

şi să mergem tot către Canaan.

 

*

toţi oamenii aceia, la început tăcând între ei, iar

apoi vorbind câte puţin. s-au transformat în nisip,

devenind postul deşertului. în patruzeci de ani,

trâmbiţele se făcuseră cât degetarele. iar vântul

plângea pe la uşi. suiţi în pustie, ca poamele rămase pe

crengi din anul trecut. oasele lor luate de valul pustiei.

suiţi în clopotniţa singurătăţii de pe urmă ca liliecii.

oasele lor corăbii în deşert, cărând mirodenii.

 

*

poemul era om întins pe jeratic. deschidea gura,

clipea ca şi cum ar fi vrut să spună ceva. şi

cineva, nu ştim cine anume, aruncase nadă să-l prindă.

şi poemul se zvârcolea cu omul în el, înălţându-şi

capul, cu dungile pe frunte cât degetul, cu braţele

desfăcute.

 

*

cu ochii măriţi, aprinşi de jar, ca să vadă totul,

absorbind lumea în vedere, afundându-se în ea

ca într-o lână a luminii. cu pielea iubitoare,

îmbrăţişătoare ca grăsimea de jertfă

ce se topeşte pe altar.

ca gândul când se roagă, făcându-se ca o floare a

soarelui a minţii.

 

cu sufletul ca o fântână cu izvor dulce, ca o ploaie

peste câmp, ca pustia în care ne punem sămânţa

lacrimilor.

 

pe drumul celor săraci cu duhul, al celor ce plâng, al

celor blânzi, al celor ce flămânzesc şi însetează de

dreptate, al celor milostivi, al celor curaţi cu inima, al

făcătorilor de pace, al celor prigoniţi pentru dreptate.

 

*

nu ştiu să citească. ei cântă psalmi învăţaţi

şi duc viaţă de furnici. văd îngeri şi chiar

pe diavolul cel cocoşat.

pentru că lumina e multă şi neisprăvită. iar întunericul

e adânc, adânc.

 

*

curgere spre izvor ne trebuie. a ne adânci de la

îmbrăţişarea de lemn la cea de foc. de a ajunge

ne trebuie în cămara cea ascunsă. frământând cărămizi

cât palma, pentru scris. o lumină veche intrată în

ziduri, înconjurând cu seul ei capete. aflat între cuburi

de trup şi valuri de sânge, ca muntele şi ca marea.

albăstrind la ziuă în cuţitele pentru tăiat prescuri. de a

fi luaţi în braţe, ca nişte neputincioşi. până nu ne dau

aripile crucii, până viţa de vie nu înfloreşte pe

vârfurile înalte. până scrisul nu trece de tălpile

spânzuratului. până când mâna întinsă nu ajunge la

fruct.

 

*

mă poţi învia oricând. chiar dacă n-am murit.

mă poţi găsi în cimitirul viilor,

lucrând anluminura.

vrabie singură pe câmpul cu brume.