Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Dimitrie Bolintineanu - Fata de la Cozia


Trâmbiţa răsună sus pe coasta verde;
Armia lui Ţepeş printre brazi se pierde.
- "Iată! strig vitejii, mândrul căpitan
Ce-a ucis cu mâna-i paşa musulman!"

Domnul îl sărută şi cu bucurie:
- "Spune-mi, vrei tu aur, ranguri sau soţie?
Dacă vrei avere, da-ţi-voi cât vei vrea;
Dacă vrei soţie, da-ţi-voi fata mea!"

- "Doamne! nu voi aur, nici onori deşarte:
N-am venit în lupte sa-mi trag aşa parte;
Plângerile ţării braţul mi-a-narmat;
Pentru-a ei scăpare astăzi m-am luptat.
Iar de este vorba să-mi dai soţioară,
Află că eu însumi sunt o fetişoară!"

La aceste vorbe junele frumos
Coiful îşi aruncă, păru-i cade-undos.
Toată adunarea vede cu răpire
O fetiţă dulce ca o fericire.
Domnul se răpeste de mândreţea ei.
- "Care din boierii-mi vrei bărbat să iei?"

- " Doamne, zise fata, vrei să fiu soţie
Unui din ostaşii care-mi place mie?
Toţi sunt bravi la luptă, nu ma îndoiesc;
Însă pe-al meu mire voi să îl iubesc."

Domnul fiu s-aruncă l-ale ei picioare
Şi cu o vorbire dulce rugătoare:
- "Fii a mea domniţă şi îţi jur pe cer
Pentru tine-n lume să trăiesc, să pier!"

La aceste vorbe tânăra fecioară
Rumenind la faţă ca o rozişoară:
- "Dacă vei iubirea-mi să o dobândeşti,
Pentru ţară, doamne, să mori, să trăieşti!"


Dimitrie Bolintineanu - Muma lui Ştefan cel Mare


I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.


II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"


III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.


Ienăchiţă Văcărescu - Testament literar


Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.



Ienăchiţă Văcărescu - Spune, inimioară


Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?
Arată ce te munceşte,
Ce boală te chinuieşte?

Fă-o cunoscută mie,
Ca să-ţi caut dohtorie;
Te rog, fă-mă a pricepe
Boala din ce ţi se-ncepe.

Arată, spune, n-ascunde!
Dă-mi un cuvânt şi-mi răspunde:
Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?


Ienăchiţă Văcărescu - Amărâtă turturea


Amărâtă turturea
Când remâne singurea,
Căci soţia şi-a repus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte, tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte,
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede.

Trece prin pădurea verde
Şi să duce, de se pierde;
Zboară, până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată
Tot pre ramura uscată;
Umblă prin dumbrava-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?
Oh! amar şi vai de mine!


Ienăchiţă Văcărescu - Într-o grădină


Într-o grădină,
Lâng-o tulpină,
Zării o floare, ca o lumină.

S-o tai, se strică!
S-o las, mi-e frică
Că vine altul şi mi-o rădică.



Mircea Cărtărescu - Dă lăbuţa (vei da şi boticul)


Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă:
e toamnă arborescentă
şi nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe şosele.
prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia: fantastic
se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu.

trăim într-un televizor color
cu sonorul dat încetişor...
în culori peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz lângă obraz, împreună
ca Frank Sinatra şi Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele sidefii.

mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap
şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine
şi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice...
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai "acord" interviuri:
tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.
ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
ştii cum plângeam ascultând "E perfect, mamă"?
acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de
consumator
şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,
să-mi întreţin nefericirea.
visătoria mea tristă s-a resorbit
acum, când ai răsărit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.

Cri, dragă eu.

trec autoturisme absente
pe şosele fluorescente.
va veni spic de zăpadă
şi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă
o să viscolească peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldură Truman Capote
în miros de scorţişoară şi vin.

în televizorul color
cu sonorul dat încetişor
din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj
va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâmple perlate.

ştiu acum că viaţa exista ca să fie trăită
asta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor
că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers.
ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.

dă lăbuţa (vei da şi boticul)
toamna îşi agaţă baticul
în pomii turcoaz.

noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz. 


Mircea Cărtărescu - Steluţe în genele ei


Ningea pe Colentina şi erau steluţe în genele ei.
Tramvaiul patru cotea inzapezit la Sf. Dumitru
şi erau steluţe, steluţe, steluţe în genele ei.

Ningea, ningea, ningea peste Colentina
demult, demult...
da, dragii moşului, erau...
erau steluţe în genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustaţa mea şi pe gagica în roşu de alături
tramvaiele aveau ştergătoare de parbriz şi erau... hai, toţi în cor:
erau steluţe în genele ei.

Eram student, era studentă
eram eminent, era iminentă
şi erau steluţe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înfiinţate
mergeau toate pe patru roate
şi erau steluţe în genele ei.

Ningea uşurel, cu fulgi catifelaţi peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziţi...
Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor
aşa că nu mai ştiu ce spunea.
Ea ma ţinea de mână şi tramvaiul patru trecea
şi ningea şi erau... da... da, dragii moşului...

Eu eram copil, ea era o copilă
eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă
şi erau steluţe în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în "Poeme de-amor", precum ştii

dar lăsaţi-o baltă, copii:
erau steluţe în genele ei.
CORUL: Erau steluţe, erau steluţe, erau stelu-u-uţe
În ge...eeneee...leeeee... nele eeeeeeeeei!

Aici poemul ar trebui să se încheie
dar nu înainte de-a va da o cheie
a-ntregii întâmplări:
Ea e o fata de peste blocuri şi mări
acum e măritată, gravidă, n-are nici o importanţă.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului
Acum nu mai sunt steluţe în genele ei.
Acum nu mai e nici o steluţă în genele ei.
Aşa, ca să ştiţi, dragii moşului. 



Mircea Cărtărescu - Poema chiuvetei


într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.
... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.


Mircea Cărtărescu - Ciocnirea


într-un târziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise
receptorul duhnea a formol, am deşurubat capacul microfonului
şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
am căutat şurubelniţa
şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelor
îşi prinseseră păianjenii pânza.

pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mâncat şi sârma zdrelită
îşi lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pân-a ieşit din pioneze cu tencuială cu tot,
am tras de el până am început să apropii
metru cu metru cartierul tău de al meu
turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare
încălecând asfalturile, presând atât de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case
încât deasupra a rămas doar o muchie de lumină scânteietoare
pulsând în aerul ars, ca de fulger.

trăgeam de fir, şi ca un sfânt indian făcând trapezul pe ape
statuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie
consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nunta
iar strada latină zâmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată
casa ta cu brauri albe şi roz ca o prajitura de var
apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele
geamurile plezniră cu zgomot
iar noi ne-am trezit faţă-n faţă
şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult
până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele
pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima
mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,
ciobindu-ne şira spinării, arzând.

arzând cu troznete, că daţi cu benzină
arzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum
cu ceară sfârâitoare, cu seu orbitor
până cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baie
şi păianjenii şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru.


Mircea Cărtărescu - Zâmbesc


Nişte grăsane se uitau la mine
şi atunci îmi dau seama că zâmbesc.
zâmbesc în maşina 109 în drum spre slujbă.
fireşte impresie bună nu poate să facă
un tinerel pletos care se uită pe geam şi zâmbeşte.
dar eu mi-am amintit de tine şi, ca de obicei, am zâmbit.
e o reacţie necontrolată.
m-am trezit dimineaţa încâlcit în vise urâte, cu jupuiri de viu,
cu andrele străbătindu-mi dantura
şi mi-am amintit de orele de gramatică.
în masină pute-a maieuri şi-a benzină
iar pe geam ce să vezi? blocuri şi iar blocuri.
am zâmbit şi am ramas, cred, minute bune cu zâmbetul ăsta.
mi te-am amintit în tricoul galben, lăbărţat
şi eu tot în tricou, cam soios, cum am intrat la bulandra.
era antreul plin de gagici încoţofenite
şi tipi la costum...
noi parcă eram picaţi de la Woodstock,
la şcoala directorul m-a luat în primire şi secretara
m-a ameninţat
planta ornamentală neudată la timp mai avea
doar un sfert din frunze
încercând să stăpânesc clasa
am simţit zămbetul revenind atât de irezistibil,
încât a trebuit să mă întorc cu faţa la tablă. 



Mircea Cărtărescu - Era timpul florilor


cu vremea, ai capătat statutul de mare putere.
cu trecerea timpului, mi-ai împânzit bulevardele de ambasade, consulate şi reprezentanţe
iar azi, pe şoseaua dorinţelor mele
îţi trimiţi ochii albaştri ca două mercedesuri spălate proaspăt
cu parbrizele înfulecând frunzişul roz de castani.

ai devenit o mare putere străină.
din zodiac, sateliţii tăi mă fotografiază în mii de poziţii, îmi spionează secreţia insulinei
iau interviuri până şi trusei mele de bărbierit
şi îmi învrăjbesc de moarte numele cu prenumele, vârsta cu sexul
anotimpul cu troleibuzul, tiroida cu steaua
pe când în crivăţul de pink floyd îmi beau cu orbire cafeaua.

de-acum, până şi şoferului tău mă adresez cu efendi
până şi lustragiului tău îi dau voie să-mi zică băiete
îi spun da, massa, guleraşului tău cu dantelă
îi croiesc şi agrafei tale de păr rochii din zeci de metri pătraţi de vitrină
vin într-un suflet când lenea ta clopoţeşte...

parcă eşti un păun, cu bucureştiul înfoiat în spatele tău.
hoteluri clipind, damele pâlpâind, pietrele din pavaj absolvind cibernetica
ministerele, institutele, tarabele respirând pulberea aurie a cinematografelor dizolvate
în aer
amurgurile cele mai galbene
zorii cei mai negri
moartea cea mai statistică rostogolindu-şi buclele prin fundaţiile
şi canalele şi metrourile şi anemia şi stressul albastru
al magazinelor de radiouri, televizoare, pick-up-uri, casetofoane,
microfoane, discuri, căşti, şteckere, prize amestecate în saliva unei
nostalgii de culoarea locomotoarelor de serviciu încremenite lângă
peroanele gării obor
şi până şi pensionarii cântarelor de precizie
şi toţi invalizii care vând ilustrate în relief şi lozuri în plic
s-au lepădat de mine pentru râsul tău înţolit, sastisit,
inamic.

lasă-ţi lumea ta uitată,
aşterne un strat de pudră peste imperiul tău ieşit ca un coş pe tenul bronzat al amiciţiei
noastre
declară-mă independent,
să mă descurc cu rezervele mele de manioc, patate şi tapioca,
converteşte-mă în ceva mai puţin dureros,
înveleşte-mă cu o florească mai caldă,
flutură-ţi pleoapa ca o scânteie electrică şi îndoaie-ţi genunchiul
ca să îmi pot pune în fine pe roate
afacerea mea cu ezitări colorate
în serile acelea care, zice-se mai revin...

(era timpul florilor
era anotimpul dragostei
era deceniul războiului nuclear
era crima perfectă din zece mâine mititei
era ali-baba şi cei douăzeci şi patru de ani
era pieptul tău gri trecând cu un decibel de rasă în zgardă
era o flacără de magneziu îmbrăţişând o petardă.)

ai devenit, femeie, o mare putere străină.
ai devenit marea iubire a plămânilor mei
ploaia mea te curbează în orice boabă, apartamentul meu este cutia ta de pantofi
ţie îţi trimite în fiecare zi ura mea trandafiri cu bilet,
pre tine moartea te iluminează
imperiu bancar şi discret,
cauciucată zarază.


Mircea Cărtărescu - Rana


I
vai mie, rana s-a închis
vai, sângele s-a uscat
şi a facut coajă.
oh, doamne, m-am vindecat!

de-acum o să mă mestece fericirea
o să ma sfârtece seninatatea
şi nebunia care a fost n-o să mai fie de-acum niciodată,
nu, n-o să-i mai sărut umarul.

viaţa o să-mi treacă în pace şi armonie
cu lecturi bogate, cu mese regulate.
sănătatea o să-mi mănânce plămânii.
rţiunea o să-mi sfâşie creierul.

vai, rana, rana mea dragă
rană plăcută vieţii mele
rană pentru care am trăit, pe care mi-am zgândărit-o cu unghiile
s-a închis. oh, doamne, sunt vindecat!

şi niciodată febra n-o să-mi mai aprindă
veioza vieţii până la ars. 


II
să accept evidenţa: nu mai pot să scriu poezie.
nu mai sunt în stare, ceva în mine nu mai colaborează.
am scris ani de zile cu ură, cu dragoste, iar acum
creierul meu e mort.
am pornit la maraton ca pe suta de metri
am vrut totul deodată, am vrut să-mi înnebunesc cititorul.
am uitat că viaţa e lungă.

nu-mi imaginam că o dată mă voi opri, voi plăti
că tot ce am făcut vreodată se va întoarce împotriva mea
şi nu voi putea să mă ajung din urmă
şi orice încercare de a mai face ceva
va fi o nouă dezamăgire.
ce voi mai scrie încă patruzeci de ani?
o să strâng din măsele, o să scriu articole de critică
sau cine ştie ce amintiri
o să suport condescendenţa tinerilor, o să las nasul în jos
când o să vina vorba despre poezie, o să fac traduceri
ca să nu mă uite lumea, ca să pară că mai trăiesc.
sau o să-mi public cândva un volum de versuri din tinereţe
atât de proaste, că nu le băgasem în nici o carte
şi o să am un succes "de prestigiu", mi se va spune "autorul
poemelor de amor",
precursorul a dumnezeu ştie ce poezie va mai fi pe atunci...
nu ştiu, nu ştiu...

prieteni mai tineri, să nu faceţi ca mine.
calculaţi-vă poezia pentru şaizeci de ani.
eu? nu ştiu ce drum să mai apuc, ce s-ar mai putea face
şi nu ştiu ce trebuie să mai simt şi ce mai pot să imaginez.
de data asta chiar cred ca mi s-a infundat.

voi fi un poet bătrân, care n-a mai scris de decenii
un supravieţuitor al propriei morţi
şi care mai bine n-ar fi făcut nimic niciodată. 


III
oare s-a terminat viaţa? oare sunt terminat?
sunt un eşec? voi fi pulbere?
va veni moartea iar tu mă vei dispreţui.
va fi groaznic, groaznic.

voi fi singur, mai singur decât toţi oamenii, singur.
fără nimeni, fără odihnă.
voi înţelege totul, ah, intelege-ma, şi toti ma vor iubi,
toţi îşi vor aduce aminte.

sunt pierdut, pierdut.
muşcă-mi tu gura.
o să plouă nasol pe drumuri, o să fim uzi pân-la piele.
o să învăţăm să urâm

va veni toamna, toamna minţii, înecul.
vom avea gura moale şi caldă, va veni luna
vor veni norii să ne cunoască
şi vom muri, vom face dragoste.

da, da, stai acum lângă mine, priveşte-mă. sunt terminat, terminat.
va fi numai moarte în jur.
stelele vor fi moarte, bot lângă bot ca nişte câini de pe străzi.
vor muri unghiile.

gata. stai lângă mine. a avut rost?
ne-am trezit trăind.
a fost groaznic: am trait.
a fost groaznic, groaznic. 


Mircea Cărtărescu - În stilul lui Bacovia


e seară şi ninge-ndesat
zăpada-n zăpadă se lasă
şi abia mă mai mişc îngheţat
şi abia mai ştiu drumul spre casă

e beznă un câine-a lătrat
de-acum n-are rost să mai sper
sprijinit de un stâlp un soldat
şi-aprinde ţigarea stingher

e noapte şi ninge turbat
şi nu mai zăresc nici un drum
cum viaţa-i un loc depărtat
cum totu-i mai simplu de-acum!



Mircea Cărtărescu - Dragostea


1
deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.
pe-atunci mama era doar o fetiţă
şi părul ei era din şuvite de diamant.
ea se opri din jocul ei
îşi netezi rochiţa
şi privi înspre curcubeu.
era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietor
pe câmp muşeţelul se întunecase.

mama privi înspre curcubeu.
era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzele
iar părul ei electrizat, transparent
se lipea de tuburile moi, ca de orgă.
roşul curcubeului era negru.
şi oranjul lui era negru.
şi galbenul lui era negru.
şi verdele lui era negru.
şi albastrul lui era negru.
şi indigoul lui era negru.
doar violetul lui rămânea violet.
violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare.

mama ştiu atunci că este pierdută.
avea să cunoască dragostea.
şi brusc umbra ei pe safaltul cald din floreasca
se împodobi cu vene şi oase.
mama sui într-o corabie din pânză de păianjen
şi o porni în sus pe curcubeu.

umbra ei, cu vertebre şi intestine
îi continua joaca.


2
era o corabie din pânză de păianjen.
călătorea pe marginea curcubeului negru
ca pe marginea unei batiste cu chenar.
mama vedea în jur norii de staniol
care îi reflectau chipul.
din când în când, bombardierele americane
se încurcau în cuiburile de păianjen
ale tambuchiului, ale bocaportului
dar mama, la etravă
le apuca delicat între degete
şi le lansa apoi, descurcate şi zbârnâind
ca pe nişte modele din balsa şi celofan.

încă era curajoasă, deşi în corpul de porţelan
picurase stropul de sânge.
deşi părului ei săpat în diamant
i se tociseră vârfurile.
deşi sub bluza ei de gumă arabică
i se arcuiseră sânii.
încă era curajoasă
încă era orbitoare.


3
umbra mamei, printre vilele verzi,
printre tecarii albaştri
aruncă un ciob de sticlă în casuţe reci de şotron.
veni amurgul
ca un animal de carne transparentă
ca o floare cu petalele de gingii.
venira apoi stelele
şi începură să pască vilele verzi
tecarii albaştri.
umbra mamei căpăta organe ciudate:
trese,
decoraţii,
cravase.

îi crescu păr pe piept şi pe antebraţe.
îi crescu păr pe falangele degetelor.
îi crescu capacitatea craniană.
dar asta nu avea să-l salveze.


4
o pisică deschise ochii şi văzu o farfurie neagră
în care o femeie neagră îi turna un fir de lapte negru.
un vatman intră într-un depou negru.
un fluture se aşeză pe un zid negru.
doar curcubeul mai scânteia
aruncând flăcări negre.

venise vremea dragostei, sfârşitul lumii.
venise apocalipsa, care e dragostea.
venise fiara care latră flacăra
venise aparatul cu manometre, cadrane, cilindri, biele, bujii, globuri de sticlă, curele de transmisie
şi care pompa sub pielea stelelor ameţeala
venise pipăitul cu mirosul în lesă
venise vazul cu auzul în colivie
venise fiinţa cu neantul încolăcit după gât
venise înghesuiala, fier lângă plastic, oţel lângă sticlă, enzime lângă ciment,
clor lângă pânză şi frunze în glande şi oase în rouă şi
ochi în stilouri şi fălci suprapuse şi gheare şi pioneze
şi nori şi păpuşi şi oceane

totul în tot
tot peste tot
dinţi în dinţi şi gură în gură şi sex în sex şi coaste în coaste
şi istorie şi piuliţe şi figuri de stil
şi permanganat de sodiu şi flori cu petale, sepale, stamine, pistil
toţi iubind totul
toţi fecundând totul
peste tot numai apte şi apti
numai icre şi lapţi
încât cosmosul de lumine
văzut de departe, e doar fiara care se împreunează cu sine
fiara din apocalipsă
eclipsă de spirit,
eclipsă.


5
dar mama era deasupra
era încă de neatins
ea naviga pe arcul curcubeului deasupra lumii negre
şi oasele iliace îi crescuseră ca nişte aripi gălbui, ca de flutur,
mama-şi lua zborul vâslând din oasele iliace
peste acoperişuri şi paratrăznete
până ajunse în lună.


6
luna era un mare balon de săpun
ce reflectă în curbură lumea de jos
ea atrăgea copacii şi scotea petalele din boboci
ea forma în profunzimea pământului florile de mână
ea pieptăna cristalele de cuarţ
deşuruba femeile bătrâne ca pe păpuşile chinezeşti
şi scotea din ele adolescente
deşuruba adolescentele şi scotea fetiţe
deşuruba fetiţele şi scotea un oftat.
luna cea galbenă
plutea deasupra curcubeului negru
iar mama pătrunse în ea, se ghemui acolo
lipindu-şi aripile una de alta.


7
umbra mamei se zbătea-n plină dragoste
cu uniformă ferfenită, cu buletinul fâşii
îşi croia drum prin dor, prin langoare
prin luxură, prin pasiune, prin emoţie, prin lascivitate
căci
- dragoste ! urlau caloriferele
- dragoste ! draperiile
- dragoste ! magazinele de piese auto
- dragoste ! şobolanii
umbra mamei printre răcitoarele negre
cu gheaţă neagră, făcea paşi negri
zgâriat de uneltele negre-ale dragostei.


8
luna cea galbenă
plutea deasupra curcubeului negru.
aripile mamei începură să se destrame
faţa i se lăţi, ochii se spălăciră
până substanţa corpului ei se omogeniza cu a lunii.
doar scheletul subţire se mai văzu
prin transparenţă, o vreme.


9
tata văzu deodată răsărind luna.
deasupra bucureştiului, deasupra atelierelor ITB
răsărise luna mai mare decât pământul.
şi toate obiectele negre şiroiră umbre colorate
şi umbra mamei, tată, şiroi o umbra colorata
cu trupul subţire şi craniu enorm.
dragostea neagră nu era dragoste.
sculele negre nu erau scule.
fusese fiară, coşmarul negru, apocalipsa, trezia
fusese realul, stihia.
"ciudat vis am visat", gândi tata
"în care se făcea că lumea există".


10
craniul tatălui deveni uriaş
gândirea sa deveni infinită
voinţa sa deveni fără frână
puterea sa deveni fără margini.
privi oraşul şi oraşul se dărimă.
spuse o vorbă şi galaxia se sfărâmă
întinse aripi şi se înalţă
vâslând înspre stele
străpungând cu imaginaţia miliarde de lumi paralele
simţând pe spinare curentul rece al sorilor
dărâmând cu aripi de liliac orice scară a valorilor
prin probabil, prin veşnic, prin niciodată
înota cu faţa nealterată
pe când respiră
trecuturi şi viitoruri de mucava.
între degetele perlate
purta o floare cu patru petale unificate
şi purta un ochi albastru în loc de craniu
de care îi atârnă corpul subţire şi straniu.


11
tata ajunse în faţa lunii.
scheletul mamei se topise-n substanţa ei.
luna emise o limbă de flacără
şi ceea ce era nici tu, nici eu, nici el
persoana a patra de neconceput, se târî înspre globul de foc.
şi dragostea avu loc.


12
şi dragostea avu loc
şi globul întră în vibraţie
şi-n jurul lui se adunară - de unde? de când? -crochiuri şi guase
proiecţii ortogonale, machete, simulări pe calculator
scheme de maşini, materiale didactice
formule algebrice.
şi-n acest nor ireal sfera se sfărâmă
în doua, în patru, în opt, în şaisprezece
în treizeci şi două, în şaizeci şi patru
până deveni un arici de mare, apoi un viermişor,
un peşte primitiv, o broască, o pasăre
un oposum, un cimpanzeu, un copil
un val, un astru, o floare,
un nor, o cascadă, un cleşte,
un viscol, o poezie, un sabot, un tramvai
o lume, o muscă, o structură economică, un preot, un icosar
amintirea unei nopţi de dragoste, proiectul frăşinului de a mai înfrunzi
o dată, zâmbetul inconfundabil al cristinei, toate ferestrele, tuturor blocurilor din toate oraşele lumii, toate bacteriile existente în corpul oceanului, o vulpe
care udă zăpada de sânge rozându-şi piciorul prins în capcană, dragostea, ura, agonia, fatalitatea, toate manuscrisele şi tipăriturile, rasele de oameni care
vor exista peste zece miliarde de ani, camera în care scriu acest poem şi fiecare literă din el, posibilitatea de a nu fi scris niciodată nimic, de a nu fi
mircea cărtărescu şi de a nu fi existat niciodată şi de a nu fi existat nimic niciodată
căci dragostea este totul
iar totul este făcut mai ales din nimic.


Mircea Cărtărescu - Posedai tot felul de obiecte electrice


tu eşti altfel făcută decât mine. tu mă înspăimânţi.
tu eşti un monstru. mi-e frică de tine.
ai lucruri pe care eu nu le am. ai sâni, de pildă,
ai tupeu.
ai o grămadă de rochii, ai rude cu grade universitare.
şi, doamne cum îţi picură părul până pe şale
ca un camion fructexport, fantomatic şi moale
care ar trece pe dorobanţi.
şi ai şolduri, şi ai pandalii, ai amanţi...

inconştientul tău trebuie să fie aşa uriaş
încât ar putea să reducă el singur diferenţa dintre sat şi oraş
să pună capăt valului de violenţă şi pornografie
cu doar un gest, sau o alifie.
nu, dacă tu ai fi un film documentar despre valenţele elementelor chimice
iar eu o tablă pe-un acoperiş de siloz
tot n-am fi fost aşa de străini
în realitatea cu atheneuri, caberneturi, maşini.

tremur când mă atingi. mi se face rău când îţi aud vocea la telefon.
de ce trebuie să existe o fiinţă ca tine?
şi de ce trebuie acum să nu mai existe?
bestie, pistruiato şi fufo,
feregea peste maxilare de tinichea,
gâsco.


Mircea Cărtărescu - Toamna cu luna anii '60


Toamna cu luna
când porţi peste pulovar o niciodata căptuşită cu totdeauna
când ştii că ai mai iubit şi ai să mai iubeşti
printre taxiuri nefireşti.

Toamna cu luna
când cabinele de telefon scânteiază
când ştii că nimic nu durează
când până şi vitrinele graseiază
şi vocea le tremură, şi serviciile de porţelan se fac zob.

Toamna de sticlă
când magnetofoanele se fac zob
când mixerele de plastic pălesc
când aspiratorul asudă rece
când trusa de şurubelniţe hohoteşte
când maşina de spălat cu ochiul rotund
şi coniacul cu patru stele
se-ngălbenesc şi cad de pe ramura minţii mele
şi toamna de vermut se crede tânără uneori...

Noi n-o să mai ţinem unul la altul.
N-o să ne mai facă plăcere să ne vedem feţele, râsetul.
Noi n-o să ne căsătorim,
n-o să avem copii
şi n-o să îmbătrânim împreună.
Mi-e aşa de clar lucrul asta acum.
Iar vieţile noastre n-or să fie îndelungate
ci scurte, haotice.
Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte
august, decembrie, aprilie...

Toamna cu luna
aş vrea atât de tare să fim acum împreună
să privim vitrinele împreună
să numărăm taxiurile împreună
şi să ne ningă frunzele-ngălbenite. 


Mircea Cărtărescu - Adio! La Bucureşti


un timp am fost atât de apropiaţi amândoi
încât îmi aminteam episoade din copilăria ta
şi visam visele tale
şi când tu îţi mâncai curcubeul la lactobarul de lângă scala
eu schimbam feţe - feţe...
un timp am fost atât de fericiţi amândoi
încât stăteam la facultate în aceeaşi bancă
şi fondul de ten de pe fruntea ta mi se părea mai important pentru omenire
decât marile descoperiri geografice.
şi apoi treceam dizolvând în culoarea de televizor în culori a umbrelei
magazinele cu frapé-uri, furouri şi doftorii din pasaj
cei o sută cinci zeci şi patru de centimetri ai tăi
măturau asfaltul în faţa noastră
şi spintecau cu lanternele întunericul bulevardului
în dreptul teatrului foarte mic
şi îţi cărau în memeorie alte glasuri, alte încăperi...

dar s-a sfârşit, s-a sfârşit! de-acuma cu care amant
te mai împleticeşti pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul părului tău patinat.
adio!
adio!
Adio!
la revedere, dragoste, în toamna aceasta!
de-acum amorul nostru sparge asfaltul pentru lucrările de canalizare
ca să ne asigure o existenţă decentă.
vreau să-ţi mai spun
că aseară s-a prăbuşit de singurătate
romarta copiilor.



Mircea Cărtărescu - Câteva cuvinte despre Ioana


1
Citeam Kundera cu micul dicţionar francez-român pe piept
şi ea mi se juca feroce cu degetele mâinii:
baga unul în gură şi îl molfăia, mârâind, cu gingiile.
Apoi am luat-o pe piept: se uita ţintă în carte,
atentă, de parcă ştia să citească
şi atunci m-am gândit: "Ioana,
mă laud tuturor că eşti cel mai bun produs al meu, că eşti
mai presus de literatură
dar aşa te scot din literatură
adică din viaţa mea.
Ioana, ca să fii în literatură şi în afara ei
mă gândesc să scriu un poem despre tine." 


2
La Bogdan cu M.D.G. Bogdan s-a dus să se radă,
eu şi M.D.G. ramânând să ne conversăm. Dar tac cu încăpăţinare.
Mă uit pe un album Dali. E penibil,
caci eu şi Mihai suntem prieteni. Dar ce să ne spunem?
În fine (ah, şi la pick-up o selectie "Wings")
palavrăgim despre copii.
Mă trezesc că îi spun "Ştii, e foarte mişto să creşti un copil,
dar să vorbeşti despre asta e teribil de greu, practic dragostea
pentru copilul tău e o tema inutilizabilă în literatură
(evit cât pot cuvintul "poezie")
fiindcă orice ai zice, e ceva melodramatic... Asta-i partea proastă."
"E, şi tu acum, chiar aşa, totul de vânzare..."
"Dar sigur că totul de vânzare dacă eşti profesionist" - şi
am tăcut brusc
fiindcă nu credeam asta
şi nu ştiu de ce am spus-o.
Apoi a venit Bogdan şi am plecat la cenaclu. 


3
Ioana şi Cri: două fetiţe, două surori.
Fetele mele. Mă pomenesc
că îi spun "Cri" Ioanei şi invers. Cri mai păstrează
panglicile de bumbac care le fuseseră legate la încheietură,
în Maternitate şi care purtau acelaşi număr
cu creion chimic
Când Cri o să aiba 36 de ani, Ioana va avea 16
eu 47 - cine, cine vom fi atunci? 


4
Fetele-s dincolo
Cri îi face baie-n cada de plastic roz
iar Simona se holbează ca la altă minune. Puiul de om
ca o maimuţică mirată bâţâie capul ud. Eu şi Bogdan
stam în bucatarie cu păhăruţele de Havana Club.
- Sunt foarte fericit, îi spun şi simt adrenalina sau ce o fi
invadându-mi faţa şi făcându-mă să lacrimez. (Îmi dau seama
că sunt sentimentaloid, dar stimulat puţin
de romul cubanez, mă simt chiar foarte fericit.)
Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre.
- Da, mai Mircione, tocmai mă gândeam
cum îţi ciţeam jurnalul, ce chestie -
doar acum câţiva ani vorbeai doar de singurătate
scriai "Relaţii cu L. (să zicem). Poate iese ceva de aici". Şi uite
acum ai nevastă, copil...
Bogdan, mă gândesc eu, ar fi un tată excelent (poate cam pisălog)...
Mai palavrăgim ceva şi ne cheamă fetele
să vedem pisoiul înfofolit în prosop
zgâindu-se la noi. Ea bea laptele şi adoarme
iar noi (care eram puşti, puşti acum câţiva ani)
trecem în sufragerie şi ne conversăm şi ne tratăm ca oamenii mari. 


5
La aproape cinci luni gigilicea nu-i deloc convenţională
(scriu poemul acesta în lipsa unei fotografii)
are deja solduleţe de gagică şi ochi oblici, niţel lenevoşi
nu degeaba maică-sii i se zicea Turcoaica.
Atunci când urlă de foame face pandalii şi istericale
de-ţi vine s-o strângi de gât,
dar e draguţă de obicei şi ne lasă nopţile să dormim.
Creierul ei de aproximativ 500 de grame
va creşte rapid, cel mai rapid dintre toate organele
ca o pasăre într-o colivie de cartilagii
Daca ar creşte continuu şi după adolescenţă
Ioana ar deveni nemuritoare.
Ştiu, acum, când mi-o imaginez (ea se joacă dincolo cu minutele)
ca aşa va fi, că ea nu va muri niciodată. 


6
Cu M.M., la "Cartea românească. Apoi în maşina lui
explicându-mi de ce n-am apărut în antologia din Italia "Ştii,
Cugno ăsta... eu i-am dat textele tale... dar nu i-au ieşit..."
Şi alte chestii literare care nu contează aici. Dar apoi-
"Te-ai însurat. Cine te-a păcălit?" Iar din capul meu ieşind un
balonaş
cu trăznete, capete de mort şi sticluţe de otravă.
Când i-am spus că mai degrabă eu am păcălit-o
a schimbat foaia şi a trecut la sfaturi: că e bine că-mi iubesc
nevasta
dar pentru scris nu prea-i bine
că am nevoie din când în când de o fugă, uite, el
are şansa pendularii asteia...
Fiecare cu şansa lui, îi zic şi cobor la Coada Calului,
apoi o iau pe lângă Inter şi... spre casă.
O găsesc pe Kitty cu Ioana în braţe.
O pup şi ea miaună alintat:
Ia uite! A mâncat 180 de grame! 


7
"O inimă de tată! Miracol al paternităţii!"
Aşa să exclami, cititorule, lecturând acestea.
Dar cum dracu să spui într-un poem că-ţi iubeşti fetiţa?
Încearcă, şi-o să vezi ce greu e.
Nici nu există o tradiţie Bucuta cu melodramatismele lui,
cu prunculeţul Iisus şi cam atât. La fel, e atât de penibil să spui
ca-ţii iubeşti nevasta. Şi totuşi poezia-i făcută
ca să-ţi exprimi sentimentele. Găseşte o formă
când nu există nici o formă. Când aproape toată poezia secolului
este decorativă, abstractă.
Dar fetele mele, şi cea mica, şi cea mijlocie
sunt reale, iar ce simt pentru ele (când nu mă enervează prea tare) e
adevărat.

  8
Deci, Ioana, iubesc forma turtită a nasului tău
nările tale largi şi gingia de jos
cu două umflături unde vor ieşi dinţii;
Iubesc mica ta pată cafenie de pe spate (Cri ar fi furat o măslină) şi
nu cred
că din cauza asta nu vei putea purta costum de baie din doua piese;
abia aştept să înţelegi ce-ţi spun: vor fi doar cuvinte dragi;
aştept să te poţi bucura de pomul de iarna, de Jucarii,
să ţi se lărgească inima, să-ţi crească părul, capacitatea toracică,
să devii inteligentă, să te joci cu plastilina
să te amorezezi mai târziu
să ne râspunzi obraznic, să ne spui
că "nu ne-ai cerut tu să te facem", şi "ce-aţi făcut voi pentru mine?"

să-ncerci să fugi de-acasă, să te-mbraci la modă
etc., etc., dar la maturitate
să-ncerci să ţii la noi şi să înţelegi mirată că nu e greu deloc
şi când vei avea o fată să-i spui Cristina.
Iar viaţa noastră va trece. ("Aşa de rău mi-a părut
când am trecut de 40 de ani, nici nu pot să va spun, fetelor"
zicea o colega din cancelărie
iar fetele
cam toate de peste 50 se opriră o clipă din discuţia lor despre boli
îngrozitoare, şi una a răspuns resemnată: "Da, a trecut viaţa.
Nici nu-ţi dai seama când trece").
Noi, Cri, as vrea să imbătrânim împreună
s-o ajutăm pe Ioana să trăiască (mă-ntreb ce vremuri va apuca)
Şi să fim prieteni mereu. Să nu ne devenim nesuferiţi
să nu ne încăpăţânăm în certuri.
Să ne fim dragi mereu. 


9
Apoi, de mână
să ajungem în faţa unei porţi uriaşe
cu sculpturi reci, nu prea expresive:
îngeri de granit, cu aripi sparte.
Să batem: Bang! şi să intrăm
pe toboganul de sânge
prin gâtul napircii s-alunecăm,
prin maţele cârtiţei,
prin rădăcinile trandafirului
până în floarea cea galbenă...

Nu ţi-aş da drumul la mână, Cri, nu ţi-aş da drumul
iar dacă poteca se va bifurca
vom împietri acolo, la răscruce
şi vom rămâne acolo în ţara înserării
două statui colosale, Mama şi Tata, de granit cenuşiu. 


Mircea Cărtărescu - Tu, Nichita...


Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

"Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu eşti credincios?" "Da, bineînţeles." "Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi..."

De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.


Mircea Cărtărescu - Crima din Şoseaua Ştefan cel Mare


ieşisem de la scala sufocat de stele, năclăit de stele
muşcat de păienjenii galbeni stelari
era toată bolta stea langa stea
şi stanioluri, cioburi, celuloide şi peruzea
zornăiau, pâlpâiau, era atât de scântâietoare zăpada
încat nu mai puteai să mai ştii care sunt stelele şi care e strada.
la fondul plastic, spre romană, stelele din ce în ce mai apoase,
microbi transparenti, cu protoplasmele de matase
se-mpiedicau de vitrine, se xeroxau pe capote
se ştampilau pe feţele costoboce, cumane şi vizigote,
fete fantastice de pietoni.
era întuneric plombat cu neon.
eram azuriu, ameţit.

- pardon, nu ştiţi cât e ceasul? vă rog frumos!
în jur, pustiu, case şi garduri.
palide strângeri de inima. echipament sportiv, stilouri şi ceasuri.
nelinişti, extaze, iar străzile - râme, cobre, năpârci.
cine putea să întrebe?
cine mi-a pus drugi de gheaţă pe ochi? tu eşti, bebe?
tu eşti mamă? nu, nu port ceas, nu fumez,
nu ştiu unde este strada crizantemelor.
mi-era frică, stomacul imi pătrunsese in ţeastă
dar mă luase de braţ domnişoara nevastă
şi mă freca de negri prin faţa la Hotel Dorobanţi
sub stele, sub jade, ametisturi şi brilianţi.
şi brusc am realizat: era zăpadă, zăpada frumoasa
care ne iubea cu gura tăioasă.
pe drum am vorbit, n-am vorbit, o bârfă subţire
pe când aerul se trăgea în eprubete şi în clistire
şi globuri de barbaţi se spărgeau de colţuri de stea.

am dus-o în camera mea
am pus caseta cu Bob Dylan. şi deodată, cu hainele în ruine,
mă răsturnă cu o mână în beregată
pe somieră şi pe perna rombată,
rozându-mă, dumicându-mă cu maşina de scris,
purtându-mă călare prin realitate, halucinaţie, vis,
prin adevarat! şi prin nu se poate!
prin lasă-mă, iartă-mă, tu femeie doldora de carate,
tu, fulg lângă fulg,
ţicnit-o,
dragoste...

pe pavajul de sticlă, portarul în ghete de sticla
şi motanul în labe de sticla
văzură prin roşia pâclă
şi mai târziu raportară:
- era un fel de femeie, ieşind din lift şi din scară,
părea că leşina, că suspină, că plânge
dar din zulufii uzi îi atârnau cristale de gheaţă roşii de sânge
şi lăsa un lac de sânge şi urme din cizmuliţă
- şi, mai zic eu, ar fi un amănunt agravant...
- a ieşit translucidă în înstelarea de diamant.
am urmarit-o. a luat-o prin Piaţa Romană.
apoi în sus pe lângă fodul plastic şi scala
pe lângă vitrinele încă luminate, cu pixuri, băuturi, calendare,
pe lângă vărgatele troleibuze

- dar, zise motanul, avea un ruj de cianura pe buze
şi când zâmbea, se cangrena strada...
- şi brusc zăpada începuse să ningă
peste cornişe, pe burlane, pe aleile parcurilor
pe capotele autoturismelor, pe gulerele paltoanelor
depunându-se în straturi scântâietoare
pe toţi atomii de sub stelele rotitoare.
- în fine, întrerupse motanul, ne-am întors cu faţa la zid,
căci prea impudica şi luminoasă era Moartea.



Mircea Cărtărescu - Zepeline peste piaţa Bucur-Obor


Zepeline lungi planau peste piaţa Bucur-Obor
erau ochii tăi lungi, văzuţi prin retrovizor.
Cine mai văzuse glisând uriaşe, atâta de-aproape
zepeline cu gene, cu cearcăne, cu fard albăstrui peste pleoape?
Cetăţenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului,
magazinului de confecţii pentru bărbaţi, femei & copii
indicatoarele de circulaţie se muiaseră de plăcere
ţigăncile cu gumă de mestecat cu poze de Alfa-Romeo
îşi suciseră vertebrele cervicale în sus
iar ochii tăi intrau în nori, sclipeau în soare, îndreptându-se mereu
spre apus...

Erau nebuneşti, aveau expresia nebunească pe care ţi-o văzusem în holul
blocului, când ne sărutasem în lumina beculeţelor de la lift,
erau extraordinari şi ameninţători, erau instrumente de război, ovale
zepeline care nu ţineau seama de galbenul zilei de
iunie, de emailul maşinilor de mic litraj parcate în
faţa magazinului Materna
erau pure maşinării, mecanisme de ceas care nu-nţelegeau alfabetul
cosmeticelor, limbajul peltic al costumaşelor pentru copii,
hieroglifele mandarinelor, locuţiunile landourilor din
vitrine
erau orbi la senzaţia de film voalat a înserării străbătută de imaginea
lui Dimov cu cămaţă neagră şi un fuior de barbă îngălbenită
plimbându-şi nepoata în căruciorul dimovian
erau extravaganţi, extravaganţi ca azurul, cereşti ca platina, verzi ca fildeşul,
tari şi uscaţi ca apele mărilor din nord, cu cetacee,
rentabili ca triajele gării Obor
erau pahare de semicristal aruncând curcubee, pungi de plastic subţire
pline cu sprayuri "dalia" pentru export, conteinere cu
geamuri învelite în paie, 109 şi 276 frânând ca nişte
paralitici roşcovani în faţa vitrinelor cu aparate foto
şi rachete metalice poloneze
erau zepeline moi, cu elice, cu veşmântul de pânză cauciucată pe schelet
radiar de aluminiu, cu două motoare a câte 3700 cmc.
dezvoltând o viteză de 80 Km/h, cu capacitatea de
254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de
5000 de tone, fabricate la Uzinele "Page, Plant & sons",
1972.
erau ochii tăi în vârstă de optişpe ani
întinşi pe toată bolta, şi barosani.

stăteam în staţia lui 21 şi cântam în gând "Picasso’s Last Words" şi mă
simţeam fericit
eram fericit că exist şi credeam, pe cuvânt, credeam prima dată în viaţa
mea în realitatea absolută a maşinilor şi tramvaielor şi bordurilor
credeam şi în nori, mi se părea că am o istorie, că am un trecut, că
am scris cărţi
credeam în bicicletele medicinale din vitrină, în mingile de tenis din
cutiile "Airplane", în fulgii de badminton din cutiile "Double Happiness",
în fiecare bucată de tergal de pe manechinele cu ţeasta goală şi
ochelari de soare
în fiecare mandarină din toneta cu mandarine
ştiam că va veni noaptea cu stele de diamant şi credeam până şi în
stelele care nu pot fi văzute cu ochiul liber
şi credeam că sunt făcut din oase, că în burta mamei mele crescuse
mileul oaselor mele şi mi se configurase traheea, vezica
şi ştiam că acolo visasem primele vise
şi credeam că voi muri şi totuşi nu credeam şi ştiam că nu voi muri
tocmai pentru că nu cred cu totul că este posibil să mori
şi ştiam că nu pot trăi pentru că nu pot crede până la capăt în viaţă
ştiam, da, că râsul şi plânsul sunt tot una cu banii, cu vântul, cu benzina,
cu poşetele, cu lamele, cu uitarea
şi ştiam că nu sunt nimic şi că sunt totul şi că nu sunt nici nimic şi
nici totul
ci că exist, fantoma mea există în staţia de tramvai, unde tramvaiele
trec pe lângă mine ca nişte aisberguri
că văd norii şi blocurile şi cerceii codanelor pentru că lumina lor îmi
palpează retina
filmam existenţa, lumea se strânsese în jurul meu să vadă cum filmez
existenţa, cum mă ocup de ecleraj, cum potrivesc
reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac
o probă de microfon reglând înălţimea girafelor, cum
glisez pe căruciorul pe şine, plonjând în travelinguri
fără sfârşit
şi un ţăran făcea cu mâna spre obiectiv ca să se vadă în poemul meu
şi existenţa apăru deodată, grăsana lui Fellini, ţâţoasa, ţestoasa, briliantina,
stroboscopica, proaspăt fardată, cu sclipici pe la
pleoapele grele, cu sudoare pe gât, cu pandantive din
cranii scalpate, cu sticluţe pline de mosc înfipte în
pori, cu zece mii de şerpi veninoşi împletiţi peste păr
ca o cununiţă de premiant, cu verighetă de sânge, cu
măsele de ipsos, cu o sută de mii de ţâţe de capră
sub bluza de garofiţă
ducea sub braţ un video, mesteca radiaţii
iar eu o filmam ca pe ceva în care nu poţi să crezi
ca pe ceva în care nu poţi să nu crezi
eram treaz de parcă aş fi băut un milion de cafele
eram transparent ca unghia de fericire.

şi brusc lumea galben-albastră s-a deschis ca o floare
şi brusc ochii tăi planând pe tot cerul au început să plângă cu lacrimi
scânteietoare
şi deodată sună alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe
acoperişurile construcţiilor înalte
şi brusc oamenii începură să fugă ca sub o ploaie mare sau ca în
"Potemkin"
şi brusc bilele imense de lacrimi izbiră asfaltul
şi şinele de tramvai săriră în aer
şi magazinul Bucur-Obor se ruină încet, arzând ca în filmele de război
şi maşinile se desfăcură în piese şi table şi librăria de vizavi aruncă în
văzduh rigle topite, compasuri strâmbe,
ursuleţi în flăcări, volume pulverizate
şi de sub plăcile mari de asfalt ţăndărite se ridică brusc toată vegetaţia
oprimată: volbura, piciorul-cocoşului,
muşeţelul
şi din pasajul puţind a urină se strecurară afară, cu glugi de vene pe
ţeastă, zeii infernului, decorativi,
inofensivi, insolvabili, Gautama şi Klimt
şi Zagreus şi şopârlele şi hienele şi scorpionii
şi sobolanii şi Miazănoaptea şi Ernst şi Seth şi
Stoiciu şi Krishna
şi şoşelele arseră ca nişte cârpe şi tramvaiele îşi aruncară în aer şasiurile
şi roţile grele de metal
şi vânzătoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, îşi aşeză în palmă
oscioarele tălpilor
şi lacrimile cădeau, cât autobuzele, ca peste Dresda
ca peste pădurile Vietnamului, dure ca porţelanul, reci ca scopolamina
şi ochii tăi erau umezi, cu vinişoare roşii, cum fuseseră săptămâna trecută
în Herăstrău, când ne-am suit în roata
mare cu spiţe ca de bicicletă şi n-am văzut
din vârful ei absolut nimic decât pe un
muncitor cu fiu-său, şi ei în roată, care
se holbau la noi cum ne muşcam buzele,
înnebuniţi că nu ne puteam devora
şi ochii tăi alunecau pe cer cu un huruit de motoare
printre norii pufoşi şi berzele cu picioare roşii, berzele rotitoare...

singur, fără apărare în faţa ochilor tăi
adăpostit într-o pâlnie lăsată-n asfalt de o lacrimă-a ta
privind amurgul în ţăndări şi lumea mea redusă la cofraje fumegătoare
mi-am lipit pe faţă masca de gaze cu ochiuri întrebătoare
ca o insectă am tresărit şi-am privit:
stelele se aliniaseră la răsărit
şi luară startul peste lumea-n ruine.
era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor
multicolore
şi reclame de Pepsi pe şepci, şi călcau peste noi
cu adidaşii moi.
mă gândeam la viaţa mea, la ratarea mea.
la neputinţa mea de a crede şi a nu crede.
atingeam o bucată de tablou de bord, un ciob nesăţios de vitrină
o piesă dintr-o maşină de tuns cine ştie cum nimerită lângă mine
şi îmi spuneam, îmi spuneam şi gemeam:
Doamne, un pui de maimuţă te priveşte în ochi
dar prin arterele mele circulă visele tale
lumea e un tort pe care nu ştiu de unde să-l încep
şi trebuie să-l mănânc pănâ la ultima stafidă
un tort de un miliard de kilometri cubi.
lasă-mă să confund realul cu irealul
lasă-mă acoperit de un val seismic: de palma ta.
să mă asfixiez respirând un deget de-al tău înspumat
un deget cu moluşte şi cefalopode
lasă-mă să vieţuiesc, să dispar...
când ţi-am văzut conturându-se părul, încâlcit ca o maşină cu aburi
şi apoi buzele şi dinţii şi gingiile, căci zâmbeai printre nori
şi răneai cu dinţii pielea de cireaşă a stelelor
apoi ţi-am văzut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinşi de lobii
prelungi
şi în sfârşit nasul cu toată nebunia aia de pistrui
şi umerii obrajilor... ce să mai spun,
era capul tău în gros-plan şi în spate stele, era ca în "Războiul stelelor"
erai ca prinţesa Lea din "Războiul stelelor"
doar că te uitai la mine, în groapa mea de obuz
şi îmi zâmbeai, şi am ştiut atunci că sunt din nou îndrăgostit, cum nu
mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam că o
să mai fiu vreodată
am ştiut că mi se mai dă o şansă
brusc am ştiut că mi se mai dă o şansă.


Mircea Cărtărescu - Să ne iubim, chera mu


să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur
că mâine vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene,
că mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îţi va umbla în cârlionţii de flori ai coiffurii
zăpăcindu-te, ambetăndu-te . . .
să fim tandri, bâigui poligonul căţelu lipindu-şi irişii
de şoldurile voluptoase ale autobazei filaret
să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu
să fim tandri, mai zise o muscă.
primăvara ne lingea ca un pechinez pe faţă, pe mâini
ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele,
primăvara ne mângâia depăşind uneori limitele maternităţii sau prieteniei nevinovate
arătându-şi provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit
oh, mai rămâi, şopti lustra către o scamă de pe covor,
nu vrei să te urci la mine? bem ceva, ascultăm muzică, îţi arăt biblioteca . . .
nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?
să ne ţinem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza
iepurelui de tablă din vitrina cu jucării.
să ne iubim, să ne amăm, să creştem şi să ne înmulţim
cântau tergarulile şi velurul, drilul şi chembrica pe gabroveni
le răspundeau până la răguşeală plutonierii şi norişorii
să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.
ca nişte becuri electrice legate în serie
nervii plezneau pe antebraţ, venele se umflau pe torace,
în nări analizatorii mirosului îşi încuiau paltoanele în dulapuri
şi indicele de refracţie îşi halea sandviciul cu carne de pui
în holbarea perversă a ochiului.
ce de ocheade, câte accidente din neatenţie,
conturi încheiate, polite plătite,
îngeraşule, strănuta plămânul când se privi în oglindă
şi văzând în urma lui o uzină.
primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor
mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranşee,
deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil
la ochii catifelaţi ai omului care trece prin zid...
creierul nostru îşi amintea de când stătea ghemuit
de când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuia
antebratul îşi defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,
urechea - sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului
şi bulele de hidrogen pleznind malaria peste faţă.
ai încredere în mine, gânguri flora întestinală
întinzându-se voluptos în braţele groazei
care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,
dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,
crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.

venea seara, oraşul se anima,
venea noaptea, străzile sfârâiau ca sifonul,
să fim tandri, loz necâştigător, să fim tandri, bătător de covoare,
să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!
în rochii de moloz şi nuiele verzi, de mezeluri şi de brânzeturi,
spoite cu vodcă şi motorină emoţiile ieşiseră la agăţat.
prin ganguri şi pasaje acoperite cu geam colorat
câte un pisoi zgâria în lădiţa vreunui dafin
şi în berării ospătarele se lăsau deşurubate de vii contra cost.
să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,
şi apoi să ne-nşelăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinţi,
să ignorăm influenţa exercitată în psihicul nostru
de complexul lui grozăveşti.
primăvara priveşte galbenă prin stratosferă, gâdilată de ozon şi de ioni,
să ne cunoaştem mai bine, melcule, zice,
să ne îmbrăţişăm, depoule, hârţiuto, tomberonule …
iar noi la ţâşnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă
chiar lângă policlinică, şi până şi copacii
miroseau a dentist.



Nicolae Labiş - Marină


 - Pentru ce-ai rămas, iubire! -
Rădăcină-a unei flori
Ce s-a destrămat subţire
În petale şi vapori
Ca să zboare mai uşoară,
Să renvie-a doua oară
În alt suflet, în alt ceas,
Lăsând drojdia grozavă
De pârjol şi de otravă...
Murmuram: - De ce-ai rămas?

Înnegrit la chip ca marea,
Noaptea lângă ţărm am stat
Ascultându-i aiurarea,
Plânsul ei zbuciumat,
Ingânându-i cu glas mare
Zădarnica ei chemare
Risipită-n surd balans.
Şi cu ea, prin vijelie,
Am pornit - mai blând să-mi fie -
Sumbrul suferinţei dans.

Nemişcat dansam, şi-n mine
Ea-n acelaşi trup dansa,
Se sorbea în lungi dulbine
Ori în trâmbe se-azvârlea;
Era rupere barbară
Dinăuntru în afară
Izbucniri de fum şi sori -
Şi-n tenebrele ceţoase
Cred că faţa-mi lepădase
Linii, curbe şi culori.

Respirând sonor furtuna,
Marea-şi iese din veşmânt,
Şi nebună bate-ntruna
Cu talazuri cerul frânt,
Peste lume se agită
Neagră, deznădăjduită,
Vocile-i în zări răspund.
Cere, cheamă cu putere,
Îngrozind astfel, cum cere,
Cu durerea-i fără fund.

- Tu, nelinişte, flămândo,
Marea pentru ce-ai lovit
Şi cu mine-asemănând-o
O lucrezi necontenit
Într-o hulă care geme
Şi-i smulgi rugi şi-i storci blesteme
În învălmăşirea rea?
Forţă câtă ai, cumplito?
Cum de nu ţi-ai istovit-o
Ori în mine, ori în ea?
. . . . . . . . . . . .
Linişte până departe;
Vântu-n zori amorţise.
Numai semn că-n fund mai arde,
Hula de la fund trimise
Creţuri galeşe şi lente
Cu smereli aparente,
Plăci şi suluri de mercur.
Soarele creştea din pete
Şi vin valuri violete
Peste pacea dimprejur.
Cineva-mi spunea: "În lume
Echilibru-i neclintit -
Fericite-aceste spume
Împăcate-n infinit,
Fericiţi şi noi, în timp
Înecaţi şi-n Olimp -
Sufletul limpede, cugetul clar...
Marea respiră precum ar dormi
Calmă, puternică-n zorii de zi...
Et quelle paix semble se concevoir"

Şi ce pace pare a se zămisli!


Nicolae Labiş - Sunt douăzeci de ani...


Sunt douăzeci de ani şi încă unul...
N-aş vrea nici unul să i-l dau minciunii.
Să zboare toţi spre zare cum colunul
Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii.

Dar toate astea-s fleacuri: mai presus
Eu ştiu un lucru care-i ţinta vieţii:
Să ţii un steag, destoinic, cât mai sus.
E steagul roşu-al meu şi-al dimineţii.

E steagul cui? Eu cred că e al meu,
Ori poate-al lumii, izbutind să doară,
Când din infernul inimii, mereu,
Însângerat mi-l flutur în afară.

Iar seara, când se lasă cu răcoare,
Şi cerul se întunecă-n frumos
Însângerat şi vast mai ard în zare
Înmiresmând în chip de chiparos.



Nicolae Labiş - Sunt spiritul adâncurilor


Eu sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi,
În lumea alcoolurilor tari,
Acolo unde numai frunzele
Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.
Din când în când
Mă urc în lumea voastră
În nopţi grozav de liniştite şi senine,
Şi-atunci aprind mari focuri
Şi zămislesc comori
Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi.
Apoi cobor din nou prin hrube trudnice
În apa luminoasă, minunată.
Sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi.


Nicolae Labiş - Poezia


                                       Cititorului

Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure
Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,
Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,
Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup.


Nicolae Labiş - Confesiuni


1

Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru şi sărat.
Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare...
De colburi nins, cu vânturi şi ploi amestecat,
În zgura de la trenuri scăldat şi-n stropi de mare.

Ce larg mă simt şi lacom şi niciodată plin!
Sorb prin pupile lumea şi-n taină cu auzul,
Nepotolit ca-n faţa paharelor de vin
Ce-mi scapără-n mustaţă stropi limpezi ca hurmuzul.

Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem,
Tam-tamuri de copite în mine aspre sună,
Dar tot mi-i dor de ducă, spre mine încă chem
Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.

Mă las purtat de focul aprins sub placa frunţii
Ca norii ce se lasă mânaţi de vijelii
Şi dornici să cunoască atingerea cu munţii,
Când trec prin brazi dau vamă şi rup din ei fâşii.

2

Am fost stup de pofte şi de miere,
Îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi,
Gândurile, mâinile ridicau tăcere
Şi melancolie densă şi putere
Spre multiplicata faţă ce mă cere

Pentru veşnicie, pentru înviere -
Veveriţe albe lunecând pe trunchi.
Pentru ce acestea toate le mai spun?
Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?

Ai venit când toamna soarele-şi sugea -
Astfel niciodată n-are să-i mai sugă
Razele-i lucide. - Şi asemenea
Soarelui, plecasem pletele, a rugă.

Ai tras podul, poarta. Şi zidiri roşcate,
Crenelări severe, iederi în apus,
Închizând atâtea fumuri inelate,
Purităţi de pâclă strânsă sub lăcate,
Şi vâltori de sânge cu ecou ce bate
În pereţi de clopot ceruit, să-noate
Au pornit; şi-n zarea zărilor s-au dus.

Şi s-a stins în minte ultimul meu gând.
Parcă-mi eşti alături încă. Până când?

Oh, dacă putea-voi iarăşi să-mi dezdoi
Amândoi genunchii, cred că peste noi,
Mie semănându-mi, soarele şi azi
Ar privi cenuşa unde-ncepi să cazi
Neclintit ca-n vară din decisu-i unghi.

Dar pământu-mi leagă fragezii genunchi.

3

Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi
Şi curg încete frunze şi-s paşii mei înceţi,
Pe-arginturile minţii tresaltă întrebări,
Cum joacă pe icoană lumini de lumânări.

Şi îngheţate colburi pe vânt se zbat mereu.
Unui copil aseară i-au smuls înaltul zmeu,
Şi-atârnă astăzi zmeul de-un fir de telegraf
Atât de mort acolo şi zdrenţuit de praf.

Iar oamenii-s mai singuri mişcându-se-ntre ei,
Le-a pus pe feţe toamna un vineţiu polei
Şi se crispează râsul puţin câte puţin...
Studentei, de acasă i s-a trimis un vin,

Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest,
Ca mămăliga bună, ca pâinea de sub ţest,
Şi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit
A curs, în clipocirea acestui vin, topit,

Şi ce reproşuri poate şi nedormite nopţi
Curg în lividul sânge al strugurilor copţi,
Şi vinul lăudându-l pleoapele mi-am strâns
Şi nebăgat de seamă în mine surd am plâns.

4

De ce-am crezut de-atâtea ori
Că-mi place-o floare numai dintre atâtea flori,
De ce-am crezut că o iubesc şi-apoi
Găseam o altă floare cu foile mai moi?

Oh, cât de largă-i lumea: iubind şi răspunzând
O caut şi o mângâi fir după fir, pe rând,
Fără să-ntreb vreodată de şi-a ivit doar mie
Gingaşa crizantemă întreaga ei tărie.

S-o am întreagă-n mine, mi-ajunge doar o dată
Gingaşa crizantemă să fie sărutată.
Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând să nu fiu ram,
Ci alb noian de nour şi linişte să n-am.

5

Să observaţi că niciodată
N-am fost singur cu mine cum mulţi au crezut.
Tot ce-am iubit, niciodată
N-am mistuit într-al timpului paşnic trecut.

Tot ce-am putut să privesc
Mi s-a părut din cale-afară
De crunt ori dumnezeiesc -
Nu i-am dat voie să moară.

Sub zenit
Am să fiu fericit
Când cineva,
Descifrându-mi litera şi inima mea,
Va putea fi privit
Râzând, ori rânjind,
Ori plângând.


Nicolae Labiş - Morarul


Melodiile, cupele pline,
Orele zilei, ritmate-n poeme
M-au gonit şi pe mine
Pentru o vreme.

Am găsit moara deschisă în sat,
Adică la marginea satului, scundă,
Moara cu glas răguşit şi cântat
În scrâşnet de piatră şi plânset de undă.

Plutea înăuntru o spuză amară
Şi-afară, la geam, luceau dulce caisele.
Mulţi oameni îşi mai macină-n moară
Grâul şi visele!

Morarul era un bătrân filosof,
Ştia ce-i în ţară şi ce-i mai departe,
În Lună sau Marte,
Şi nu cugeta la moarte.

Dar moara deschisă în sat,
Adică la marginea satului, scundă,
Are un glas răguşit şi cântat
În scrâşnet de piatră şi plânset de undă.

Morarul şi el cântă, plânge aproape
Un rai pitoresc ori aproape-un prăpăd.
Privirile-i duse prin geam ori prin ape
Nu ştiu ce văd ori nu văd.

Cântă, morarule, plângi!
Eu îmi plâng până şi-un vis ce se leagă,
Până şi-un dor! Tu să plângi, să te frângi
Pentru viaţa-ţi întreagă.

Căci aş cere prea mulţi să mai fie
Ori nu!
Roşi de iubire, asemenea mie.


Nicolae Labiş - Odă soarelui


Te naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş,
Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază -
Mă entuziasmează sublimul tău urcuş,
Căderea ta în hăuri adânc mă întristează.

Când urci, adapi pământul cu sângele-ţi ceresc,
Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe.

Dar când cobori sub zare, piticii se fălesc
Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe.


Nicolae Labiş - Mama


N-am mai trecut de mult prin sat şi-mi spune
Un om ce de pe-acasă a venit
Cum c-a-nflorit la noi mălinul
Şi c-ai albit, mămucă, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.
Eu nu ştiu cum să cred atâtea veşti,
Când din scrisori eu văd precum matale
Din zi în zi mereu întinereşti.


Nicolae Labiş - Moartea căprioarei


Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!



Dosoftei - Stihuri în stema Moldovei


"Capul cel de buâr a hiarî vestitî,
Sămneadză putere ţărâi nesmintitú.
Pre câtu-i de mare hiara şi buiacî,
Coarnele-i păşune la pământ îş pleacî
De pre chip să vede buârul ce-i place
C-ar vrea-n toatî vremea să stea ţara-n pace
Domnul Duca vodî de la Hs. are
agiutoriu pre stemî şi ferinţî tare,
Vinstita cruce şi-n ceas de năvalî
a lui Hs. maică îi da sprijineală."


1682

Dosoftei - Imnuri


STIH
[PENTRU SFÂNTUL ONISIFOR]
Ai, Onisifore, cai la bună fugă
Cătră Dumnezău, şi ai şi bună slugă.

STIH
[PENTRU PREACUVIOASA MATRONA]
La viaţa de veci Matrona-i spodobită,
C-au vis pre lume-n zâsa Domnului svântă.

STIH
[PENTRU SFÂNTUL ANTONIE]
Pre Antonie dumnezăiesc ucig cu lemne,
Ceia ce să-nchină la dumnezăi de lemne.

STIH
[PENTRU SFINŢII HRISTOFOR ŞI MAVRA, UCIŞI PRIN SABIE]
Negrí-nşelăciunea Mavra, tăiaţ de lance,
Şi cu Hristofor, vede pre Hristos cu pace.

STIH
[PENTRU SFÂNTUL IOAN CEL SCUND]
Micşor Ioan de pre stat să are,
Ce la Dumnezău are cinste mare.


1682-1686

Dosoftei - Psalmul 99


Strigaţ din toate ţări cătră Domnul,
Ce lăcuiţ pre pământ tot omul.
Slujiţ Domnului cu bucurie,
Nainte-i să-ntraţ cu mărturie.

Să ştiţ de Dumnezău că ni-i Domnul
Ce ne-au făcut pre noi, pre tot omul,
Că-i suntem ai lui oameni de turmă
Şi oiţe de-i paştem pre urmă.

Prin porţâle lui să-ntrăm cu rugă,
Sama să ne ia Domnul pre strungă.
Să-i mulţămim, să-i vestim svânt nume,
Că-i bun Domnul şi slăvit în lume.

Mila lui în veci este pre ţară
Şi-n tot rodul svânta-i adevară.



Dosoftei - Psalmul 50


Fie-ţ milă, Doamne, de mă iartă,
Cu milostivirea cea bogată,
Şi pentru a ta ieftinătate
Să mă curăţăşti de răutate.

Şi mai cu de-adins de rău mă spală
Şi mă limpezeşte de greşală.
Că eu îm ştiu a mea fărălege
Şi răul mieu nainte-mi ce merge.

Ţie ţ-am greşitu-ţ, Doamne svinte,
De-am făcut răutăţ denainte.
Cuvintele tale te-ndireaptă
La giudeţ să-nvinci, când vei da plată.

Iacă-s zămislit în strâmbătate,
Aplecat de maică-mea-n păcate.
Ce tu, Doamne, iubeşti dereptatea,
De-ţ arăţ pre mine bunătatea,

Şi cu taine ce nu să pot spune
Mi-ai arătat a ta-nţelepciune.
Cu izopul tu mă ocropeşte
Şi mă scaldă de mă curăţeşte.

Să hiu spălat şi alb ca omeţii,
Să mă bucur şi eu cu direpţii
De veşti bune şi preacuvioase,
Şi să-mi bucuri mişelele oase.

Doamne, nu-ţ întoarce svânta faţă
De greşele ce-am făcut, cu greaţă,
Şi de câte-am lucrat fără lege,
Cu milostivirea ta le şterge.

Inemă curată tu-m zideşte
Şi duh dirept în zgău îm noieşte.
Nu mă urni din svânta ta faţă,
Şi duhul tău cel svânt ce mă-nvaţă

Să nu-l depărtez de cătră mine,
Ce să-m dai bucurie cu bine,
Cu svânta ta, Doamne, mântuinţă.
Şi să-m dai şi duh de biruinţă,

Ca să-nvăţ pre cei fără de lege
Cătră căile tale s-alerge,
Să să-ntoarcă de pre răutate
Cătră a ta svântă bunătate.

Şi mă scoate, Doamne, de la sânge,
Cu mântuinţa ta de mă strânge.
Şi cu adevarata ta-mpreună
Limba mea să-ş facă voaie bună.

Şi buzele mele, Doamne svinte,
Să-m deşchiz, şi rostul să te cânte,
Să dea veste fără de sâială
În tot locul de svânta ta fală.

Că de-ai pofti jărtvă, ţ-aş aduce,
Că jărtvele de ars nu-ţ par dulce.
Lui Dumnezău jărtva ceea place
Cu sufletul înfrânt ce s-a face.

Inema cea zdrobită şi frântă
La Dumnezău nu va fi de smântă.
Şi cu a ta, Doamne, bună vrere
Sionului să-i faci mângâiere,

S-aibă de toate părţile pace,
Pănă zidiuri nalte să vor face
Pregiur Ierusalim cetate,
Să scripască dar şi bunătate.

Atunci jărtve direpte ţ-vom face.
Colaci şi prinoase, cumu-ţ place,
Vin şi pâine, unt şi cu grâu dulce,
Şi viţăi pre oltari ţ-vom aduce.



Dosoftei - Psalmul 132


Cine face zidi de pace
Turnuri de frăţâie,
Duce viaţă fără greaţă
Ntr-a sa bogăţâie.

Că-i mai bună, depreună,
Viaţa cea frăţască,
Decât armă ce destramă
Oaste vitejască.
1673

Ion Minulescu - Acuarelă


În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...