Marin Sorescu - La lilieci

Nicăieri nu mănânci o varză cu carne
Mai gustoasă ca-n cimitir,
De ziua morţilor, când se face pomană
Şi toate femeile vii se întrec în de-ale mâncării.
Masă e-ntinsă pe iarbă, la umbra bisericii
Crăpate, de-a răzbit aproape de sfinţi crăpăturaŞi când bate crivăţul, iarna, cred că le degeră colacii de lumina care le
strânge tâmplele.

Pe costree şi troscot se-ntind ştergarele de cânepă,
Ţinute, să nu le ia vântul, de străchini şi oale
smălţuite,
Unele se vor împărţi la urmă, poate apucaţi şi voi, mare e
Dumnezeu.
Dar mai e până-atunci, ne ghiorţăie maţele, ni s-a lipit burta de spate.
Ce
face popa ăla, de-ntârzie?
Toţi s-au aşezat jos, aproape turceşte,
Femeile dau peste mâna copiilor care n-au răbdare.
Apare ţârcovnicul, lumea se ridică-n picioare, cinstind intelectualul,
Se aude troznet de oase rupte de muncă.
Se-ncepe de la ţuică, simţi mirosul prunei,
De asta nu te doare capul, chiar dacă n-ar fi binecuvântată de sfinţia-sa,
popa
Niţă,
Care a venit în sfârşit oţărât, are necazuri c-o mejdină,
A lăsat stânjenul lângă clopotniţă şi-a slobozit pomană.
Stingeţi lumânările că se consumă curentul, zicea al lui
Chirimentu,
Care cum deschide gura începe lumea să radă, are haz, dar acum
Nimeni nu-l aude - se suflă în lumânări pe prescuri: pfu, pfu!
Vecinii te cinstesc cu ţuică, peste aburul ciorbei,
Aproape se-ncrucişează cănile cu toartă
Bei şi de la unii şi de la alţii, în cruce, şi zici îmbujorat: „Dumnezeu să primească", „Să le fie ţărâna uşoară" ori chiar „La mulţi ani!" Rudele se cinstesc din aceeaşi ulcică, pe rând, „tot microbii ăia!" Mănâncă mai mulţi dintr-o strachină, cu linguri de lemn, arse, ciorbă de pui
cu fidea.
E de curcan! sau de gâscă? ba e chiar de gâscă,
Ea înoată în grăsime, am bănuit eu ceva.
Ori e de raţă?
Fasolea sleită cu boia şi cu ceapă prăjită pe deasupra - e o minune în zilele
noastre.
Ca să nu mai vorbesc de varză cu carne, dar aici să sufli înainte de-a
băga-n gură,
Pentru că cel mai rău te arzi cu varză, vorba asta o ţin minte
De la fratele meu mai mare.
Zice: domnule, fii atent, mă, să nu te arzi cu varză,
Că cel mai rău te arzi cu varză, asta o ştiu de pe front.
Văd că în capul celălalt se-mparte vinul,
Adus în sticle cu gâtul lung, astupate cu coceni de porumb.
Abia aşa mâncarea are adevăratul ei gust, viaţa merită s-o trăieşti.
Multe femei au murit pe aici dar, uite, că n-au dus secretul cu ele.
Oalele sunt de
Tîrgul
Jiu, smălţuite, sau de la
Oboga, ca şi străchinele şi
talerele.

Se bucură morţii, că-şi înnoiesc şi ei pe lumea ailaltă o dată pe an tacâmul,
Lingurile le-or fi păstrând în bocanci, ori după ureche, plaivaz?
Bogdaproste, se aude în dreapta şi-n stânga, când se împart oalele,
ulcelele,
Unii le încearcă cu degetul dacă sună frumos, ăi mai proşti râd la ele,
fericiţi.
După ce s-a luat masa şi s-a pus ce-a mai rămas în baniţă,
Se cheamă câinii din obişnuinţă, dar câinii n-au ce cauta în locuri sfinte, au
fost lăsaţi la vatra.
Femeile merg la cimitir şi-ncep dintr-o dată să se jelească în gura mare, cu
şiroaie de lacrimi, în mod barbar, ca pe vremuri.
Plivind câte-o buruiană, încercând să îndrepte crucea de lemn
Care-a putrezit, iaca, se hâţână când bate vântul - nu te mai sprijini,
mă, de ea.
Copiii se joacă de-a ascunzişul printre morminte,
Voi ai cui sunteţi, împieliţaţilor?
Nu călcaţi pe busuioc şi nu ciopliţi crucile cu custura,
Că va taie popa limba.
Cele care au morţi mai noi, au mai tras un ropot de plâns,
De cum au intrat pe poartă, şi-au pus baniţele jos din cap,
Celelalte au fost numai triste şi căzute pe gânduri.
E răcoare la umbra bisericii bătrâne, care a rămas aici de când
Era satul în pădure şi veneau haiducii de mâncau pe furiş.
Pe
Sălişte cânta cucul, cimitirul are un aer important, împăcat cu sine.
E bine să fii mort aici, între codri, locul e ferit, nici nu trage,
Clopotul nu te deranjează că nu sună decât de sărbători,
Şi duminică dimineaţă, când cade în misticism, bang-bang, -
cine-o mai fi murit? -De răsună morţii şi stafiile.
Cântă păsările şi e un miros de lilieci înfloriţi,
Cum trebuie să fi mirosit raiul din dreapta, de la intrare,
Pe vremea când era culoarea nouă şi nu crăpase.