Ion Heliade Rădulescu - Calul, vulpea, lupul

O vulpe copilandră ce-abia se apucase
De-aceea ce-nvăţase,
Să calce-n urma mă-sii, în pungă fără bani,
Să cumpere la gâşte, găini, cocoşi, curcani...
Porni din vizunie,
Prin crâng se tot coti,
Ieşi într-o câmpie —
Ş-odată se opri.
Un cal slobod aicea păştea în voie bună;
A vântului suflare prin coamă-i se juca,
Şi falnic peste câmpuri în preajmă-i căuta,
De latele-i copite pământul se detună.
Dar biata speculantă cal încă nu văzuse;
Se uită, îl măsoară,
Şi ochii-n cap îi joacă
Şi dinţii-n gură-i toacă...
Se-ntoarce, se strecoară,
Prin tufe o tuleşte şi-n clip-acasă fuse.
Aleargă la cumătrul, nea lupul, şi-l găseşte:
“Nea lupe, cumetraşe, dă tare, te găteşte,
Vin’, vino după mine, ici, uite, la un loc,
Să vezi un... ăla mare, un frunteş dobitoc.
Aoleo, dragă cumetre!
E un zdravăn chilipir,
D-aci poţi, zău, să te umfli
Şi în burtă, şi-n chimir.”
Iar lupul îi rânjaşte (căci astfel el zâmbeşte)
Şi-ncepe să-i vorbească: “Cu mine cin’ s-a pus
La căpătâi n-a scos-o; dar ia îmi povesteşte,
Urechile lungi are? Sau coarne nalţă-n sus?
Sau dinţi mistreţi spumează?
Mustăţi, gheare zărit-ai?
Vrun muget auzit-ai?
Vro trombă naintează?
Vro coadă măciucheată, vrun cap pletos şi mare,
E roşu, pătat, negru, gălbui? Ce piele are?”1
“D-istoria naturii o ştii că n-am habar,
Nu mă cunoşti de dascăl, geambaş ori maimuţar.
La ce mă-ntrebi, cumetre, nu mă pricep de loc:
Îţi spui că-i «ăla mare, un frunteş dobitoc».”
Aşa vorbea-ntre ei
Meseriaşii mei;
Şi-n sfatu-nsufleţit
Nici prinseră de veste
Când, iat’, au şi sosit
La locul de poveste:
Chiaburul, teleleica, acum gătea de masă.
Iar calul, cât îi simte, păşunea pe loc lasă,
Pe loc în vânt înalţă cap falnic, fioros,
Şi nările-i se umflă; un ochi înfurios
Albeaţa-ntreroşaşte, lumina aţintează,
Şi coama-i se zburleşte şi coada-i undoiază;
În jos capul avântă, azvârle dinapoi
(Nu sufere cel slobod lupi, vulpi, tigri-cotoi);
Pe câmp d-a lungul fuge şi tropotu-i detună
Şi bubuie pământul şi luncă, crâng răsună.
Dar vulpea e vicleană,
Şi viclenia zboară;
O ia după poiană,
Prin tufe se strecoară
Şi iese înainte, când calul se opreşte,
Şi-ncepe să-i vorbească, nu aspru, ci vulpeşte:
“Stăpâne, plecăciune!
Sunt roaba dumitale.
Eşti slobod şi e jale
Cu-atâta-nţelepciune
Să umbli preste câmpuri. Îţi spun, drept datorie,
Că noi, câteva fiare, avem tovărăşie
Dreptatea să cunoaştem1, curând să dezrobim
Juvinii, dobitoace şi slobozi să trăim.
În astă eterie ce pravili mari găteşte,
Un lup cu coada lungă, vestit republican,
În sfaturi prezidează, înduplecă, -ntăreşte,
Încât i s-a dus vestea acestui gâligan.
Eu viu ca să-ţi propunem a te uni cu noi.
Dar, ia, şi prezidentul soseşte dinapoi
Şi va să-ţi dezvelească
Materia frăţească.
Să spui lui cum te cheamă, că el pe loc te-nscrie
În condica cea mare şi-ţi dă şi vrednicie.”
Iar calul, ce prea lesne cu omul se-nvoieşte,
De coada titirită a vulpii se-ndoieşte
Şi cugetul viclenei îndată îl pătrunde;
Şi, făr-a pierde vreme, rânchează şi răspunde:
“Jupâni republicani,
Vestiţi americani!
D-aveţi aşa dorinţă al meu nume să ştiţi,
E ici scris pe potcoavă. Puteţi să mi-l citiţi.”
La aste vorbe vulpea îndată o sfecleşte,
În laturi cam priveşte,
Încet coada îşi strânge, se trage la o parte.
“Cât pentru mine, zise, vă spun că nu ştiu carte,
Căci răposata mamă, fiind cam scăpătată,
Şi tata, fără slujbă, la şcoală nu m-au dat;
Iar domnul lup se trage din casă lăudată,
Şi cartea, câtă este, de rost o a-nvăţat.”
Domn lupul, greu la ceafă, ce punga-i cam secase
Şi maţu-i leşinase
Şi burta începuse să tot îi ghiorăiască,
Se duse să citească.
Iar calul, ce sta gata cu numele-n picior,
C-o bună lovitură ţi-l culcă binişor.
Avântă iarăşi capul şi fuge ninchezând;
Iar vulpea o tulise republica plângând.
Desluşit ne dovedeşte
Fabula ce am citit
Că viclenii îşi fac planuri,
Dar nu-n veci au izbutit.