(P. Viennet)
În Simium, a momiţelor capitală,
Printr-o moarte repede şi fatală,
Bufonii curţii cinci muriră dodată.
Bufon între momiţe, în neamul somifier,
Era un post prea mare, sarcină însemnată,
Un fel de minister,
Pe care trei partituri briga care de care
Să-l poată însuşi.
Căci era post c-acelea! Poporul în mişcare
Sta chestia să vază cum, ce fel va ieşi.
Pagonii şi loricii, maroţii şi gibonii
Pe capăt se-ntrecea,
Cinci candidaţi scotea,
De care să se mire din lume toţi bufonii;
Şi-şi da mai dinainte
Păreri şi mari cuvinte
Că au şi isteciune,
Şi mare-nţelepciune,
Şi darurile toate, un soi tot de la noadă.
Şi ştiţi pentru ce oare? Pentru că n-avea coadă.
Şi limbuţea prea tare că-aceast-adăugire
De păr, de zgârci, de nerve, această prelungire
Absurdă a spinării e proba cea mai mare
D-o minte mărginită, d-o scurtă cugetare;
Şi da cuvânt prea tare
Că mintea se toceşte
Cu cât coada mai creşte.
Ieşir-atunci la lume genonii, sapajucii,
Talapii şi malbrucii,
Momiţe lungi în coadă, şi susţineau mai tare
Că minte ca să aibă şi gust, talent, ştiinţă,
Prestigiu cu diplome ca cei din seminariu,
E foarte necesariu
La o momiţă coada. Şi spre încredinţare,
Zicea că de spinare
Şi cap, şi coad-atârnă; şi unul la o parte,
Şi alta-n jos de alta, după fireşti cuvinte,
Măduva de la coadă spre cap în sus se-mparte
Ş-aduce multă minte.
Iar cinci machii, pe care codata adunare
Îi susţinea să intre la rege în favoare,
Spărgându-se striga:
Că fără de această regală codătură
Ce-ar fi de o momiţă? şi ce-ar mai semăna?
Un monstru spăimântabil, un OM! o pocitură!
(Căci omu-ntre momiţe e proastă creatură.)
Partitul de a treia pe brânci se opintea
Să-mpingă înainte, să poată încăpea
Aleasa lor culoare
La rege în favoare.
Aceştia, fireşte, erau d-ăi moderaţi,
Muţoi mai ideaţi,
Un soi de popioni,
De babuini, mamoni.
Ei nu condamnau coada, ziceau că-i lucru bun!
Dar ei aveau codiţă! şi-n public toţi propun
Că bună este coada, dar nu aşa prea mare,
Şi căci excesu-n toate aduce încurcare;
Nici ciunt nu este bine, nici nătărău codos,
Ci colea, cum se cade, de mijloc e frumos.
Şi cât pentru aceasta, madrilii-s numai buni.
Iar regele, cu totul uimit şi asurzit,
D-atâtea mari cuvinte şi intrigi, rugăciuni
Cu totul ameţit,
Rând unul câte unul se puse a-i numi
În posturile nalte, să vază ce-a ieşi.
Şi el, şi ţara-ntreagă văzură-nvederat,
Ca lucru luminat,
Că, cum intra în funcţii, momiţa tot momiţă;
Şi coadă, şi codiţă,
Şi ciontul, tot un drac:
De smorfuri nu se luasă, ce ştiu aceea fac.
Momiţa, biet, cu coada şi omul cu sistema
Se crede ca e-n stare a dezlega problema;
La una vedem smorfuri, la altul declamaţii;
Una uimeşte bestii, şi altul stinge naţii.
În Simium, a momiţelor capitală,
Printr-o moarte repede şi fatală,
Bufonii curţii cinci muriră dodată.
Bufon între momiţe, în neamul somifier,
Era un post prea mare, sarcină însemnată,
Un fel de minister,
Pe care trei partituri briga care de care
Să-l poată însuşi.
Căci era post c-acelea! Poporul în mişcare
Sta chestia să vază cum, ce fel va ieşi.
Pagonii şi loricii, maroţii şi gibonii
Pe capăt se-ntrecea,
Cinci candidaţi scotea,
De care să se mire din lume toţi bufonii;
Şi-şi da mai dinainte
Păreri şi mari cuvinte
Că au şi isteciune,
Şi mare-nţelepciune,
Şi darurile toate, un soi tot de la noadă.
Şi ştiţi pentru ce oare? Pentru că n-avea coadă.
Şi limbuţea prea tare că-aceast-adăugire
De păr, de zgârci, de nerve, această prelungire
Absurdă a spinării e proba cea mai mare
D-o minte mărginită, d-o scurtă cugetare;
Şi da cuvânt prea tare
Că mintea se toceşte
Cu cât coada mai creşte.
Ieşir-atunci la lume genonii, sapajucii,
Talapii şi malbrucii,
Momiţe lungi în coadă, şi susţineau mai tare
Că minte ca să aibă şi gust, talent, ştiinţă,
Prestigiu cu diplome ca cei din seminariu,
E foarte necesariu
La o momiţă coada. Şi spre încredinţare,
Zicea că de spinare
Şi cap, şi coad-atârnă; şi unul la o parte,
Şi alta-n jos de alta, după fireşti cuvinte,
Măduva de la coadă spre cap în sus se-mparte
Ş-aduce multă minte.
Iar cinci machii, pe care codata adunare
Îi susţinea să intre la rege în favoare,
Spărgându-se striga:
Că fără de această regală codătură
Ce-ar fi de o momiţă? şi ce-ar mai semăna?
Un monstru spăimântabil, un OM! o pocitură!
(Căci omu-ntre momiţe e proastă creatură.)
Partitul de a treia pe brânci se opintea
Să-mpingă înainte, să poată încăpea
Aleasa lor culoare
La rege în favoare.
Aceştia, fireşte, erau d-ăi moderaţi,
Muţoi mai ideaţi,
Un soi de popioni,
De babuini, mamoni.
Ei nu condamnau coada, ziceau că-i lucru bun!
Dar ei aveau codiţă! şi-n public toţi propun
Că bună este coada, dar nu aşa prea mare,
Şi căci excesu-n toate aduce încurcare;
Nici ciunt nu este bine, nici nătărău codos,
Ci colea, cum se cade, de mijloc e frumos.
Şi cât pentru aceasta, madrilii-s numai buni.
Iar regele, cu totul uimit şi asurzit,
D-atâtea mari cuvinte şi intrigi, rugăciuni
Cu totul ameţit,
Rând unul câte unul se puse a-i numi
În posturile nalte, să vază ce-a ieşi.
Şi el, şi ţara-ntreagă văzură-nvederat,
Ca lucru luminat,
Că, cum intra în funcţii, momiţa tot momiţă;
Şi coadă, şi codiţă,
Şi ciontul, tot un drac:
De smorfuri nu se luasă, ce ştiu aceea fac.
Momiţa, biet, cu coada şi omul cu sistema
Se crede ca e-n stare a dezlega problema;
La una vedem smorfuri, la altul declamaţii;
Una uimeşte bestii, şi altul stinge naţii.
