Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Ion Barbu - Nastratin hogea la isarlâk


Lui Al.R 

Tara veghea turcita. Pierea o dup-amiaza
Schimbata-n apa multa a ierbii ce-nviaza,
Cand, greu si drept, pe sceptrul de pai marunt la fir
Gandacul serii urca ghiocul de porfir.
Cer plin de rodul toamnei imi flutura - tartane
Tot vioriul umed al prunelor gatlane:
Gradina imi sta cerul; far muntii - parmalak,
Un drum bateam, aproape de alba Isarlak,
Cu ziduri forfecate, sucite minarete
Si slujitori cu ochii rotunzi ca de erete
Si, azmutit campiei, un fluviu lesios;
In ganduri incarcate, cand cautam pe jos
Argintul unei scule de pret, atunci picata:
Cutit lucrat, vreo piatra in scump metal legata
Greu cearcan de cadana topit la un bairam;
Nici eu nu mai stiu astazi ce lucruri cautam.
Incolacite ceasuri! Cu voi, nu luai aminte
Cum, pe rasfranta buza a matcii, dinainte,
O spornica multime se tencuia-n pereti.
Veneau de toata mana: prostime, targoveti,
Dervisi cu fata supta de veghi, adusi de sale
Pierduti intre pufoase si falnice pasale,
Iar ochii tuturora calatoreau afund.
Caci, rasarind prin ceata si calarind pe fund,
La dunga unde cerul cu apele ingana,
Aci saltat din cornuri, aci lasand pe-o rana,
Se razboia cu valul un preaciudat caic:
Nici vasle si nici panze; catargul, mult prea mic;
Dar jos, pe lunga sfoara, cusute intre ele,
Uscau la vant si soare tot felul de obiele,
Pulpane de caftane ori tururi de nadragi;
Si, prin carpeli pestrite si printre cute vagi,
Un vant umfla bulboane dantuitoare inca.
Ce ruginiri de ape trezite si ce branca
Lasara fierul ranced si lemnul buretos?
In loc de aur, pieptul acelui trist Argos
Ducea o lana verde, de alge naclaite,
Pe cand la pupa, trase - edec ca niste vite
Cu teasta namoloasa si cornulete mii,
Treceau in brazda undei sirag de ragalii.
Sub vantul drept, caicul juca tot mai aproape.
Atunci, cu ochi de seara si-abia deschise pleoape
(Caci, grei de-ngandurare, nameti ma napadeau),
Cu ochi ce cheama somnul din goluri si il beau,
Imi deslusii deasupra, inghemuit pe-o barna,
Un turc smolit de foame si chin, cu fata carna,
Cu mainile si gura aduse la genunchi,
Trei petece razlete i se tineau de trunchi.
Cand vasul fara nume trecu prin dreptul nostru
Un fund de vad ii prinse si pantecul, si rostru.
Cutreierata, apa jur imprejur undi
Si glasui un pase intr-astfel:- Efendi,
Corabier si oaspe in porturile mele,
Primeste-aceste daruri si-aceste temenele:
La nava ta se cade pe branci ca sa ma-nchin,
Ca banuiam caicul lui Hogea Nastratin.
Un zvon ne turburase. Ziceau: a inchis supt ape
Rasfatul ce nici marea turceasca nu-l incape,
Si usuratul Hoge, mereu soitariu,
Incheie-acum Bosforul cel limpede-n sicriu
Cu malul giulgi. - Eu, unul, n-am vrut sa cred. Si iata
Lucesti in bucuria cetatii inviata!
Dar ne mahnesti c-o fata prea trista; hai, curand
Nu sta pe punte, coabe cu pantecul flamand!
Noi ti-am adus nautul dorit, si sumedenii
De roscove uscate si tavi cu mirodenii.
- Coboara, iscusite barbat, si ia din plin.
Dulceagul glas al pasii muri prin seara lin.
Cum nici un stalp ori sfoara nu tremura pe punte
In gandurile toate, soseau ninsori marunte
Si unsuroase linisti se tescuiau sub cer.
Si deslusit, cu plansul unui tais de fier
In impletiri de sarma intrat sa le desire,
O frangere de gheturi, prin crestete, prin sire,
Prin toata roata gloatei ciulite, rascoli.
Pic langa pic, smalt negru, pe barba Lui slei
Un sange scurt, ca doua mustati adaugite,
Vii, vecinici, din gingia praselelor cumplite
Albira dintii-n pulpa intrati ca un inel.
Sfant trup si hrana siesi, Hagi rupea din el.

*
La Isarlak, cea alba de lespezi, gloata suie,
Dar greii pasi prin ierburi si stuh se-impleticesc.
In ochi, din lancezi ape, cum palpaie galbuie
Si uleioasa, dara caicului turcesc!

Ion Barbu - Joc secund (1930)


Din ceas, dedus adancul acestei calme creste.
Intrata prin oglinga in mantuit azur,
Taind pe inecarea cirezilor agreste,
In grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent !
Poetul ridica insumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Si cantec istoveste : ascuns, cum numai marea
Meduzele cand plimba sub clopotele verzi.


Ion Barbu - Edict


Aceasta pontifica luna
Cuvant adormitilor e,
Din roua caratelor suna
Geros, amintit: ce-ru-le.
O soba, cealalta mumie.
Domneste pe calul de sah,
La Moscova verde de-o mie
De turle, ars idol opac.
Dogoarea, podoaba: rasfete
Un secol cefal si apter.
- Stiu drumul Slabitelor Fete
Stiu plansul apos din eter.

Ion Barbu - După melci (1921)



Unchiului meu, Sache Soiculescu. al carui glas il imprumut aici.

Dintr-atatia frati mai mari:
Unii morti
Altii plugari;
Dintr-atatia frati mai mici:
Prunci de treaba,
Scunzi, peltici,
Numai eu, rasad mai rau,
Dintr-atatia, prin ce har?
Ma brodisem sui, hoinar.
Eram mult mai prost pe-atunci
Cand Paresimi da prin lunci,
Cu pietrisul de albine,
Ne parea la toti mai bine:
Tanci ursuzi,
Desculti si uzi,
Fetiscane
Cozi plavane
Infasate-n lungi zavelci,
O porneau in turma bleaga
Sa culeaga
Ierburi noi, craite, melci
Era umed in bordei
Si tuleam si eu cu ei.

I

Tot asa o data, iar,
La un sfant prin Faurar
Ori la sfintii Mucenici,
Tarla noastra de pitici
Odihnea pe creasta, sus,
- Eu voinic prea tare nu-s:
Rupt din fuga,
Subt o gluga
De aluni, pe buturuga,
Odihnii
Si eu curand
Vezi, atunci mi-a dat prin gand
Ca tot stand si alegand
Jos, in vraful de foi ude
Prin lastari si vrejuri crude,
S-ar putea sa dau de el:
Melcul prost, incetinel
In ungher adanc, un gand
Imi soptea ca melcul bland
Din mormant de foi, pe-aproape,
Cheama Omul sa-1 dezgroape
Si pornii la scotocit
(Cu noroc, caci 1-am gasit).
Era, tot, o mogaldeata,
Ochi de bou, dar cu albeata:
Intre el si ce-i afar
Strejuia un zid de var.
- Ce sa fac cu el asa?
Sa-1 arunc nu imi venea
Vream sa vad cum se dezghioaca
Pui molatec, din ghioaca;
Vream sa vad cum iar invie
Somnoros, din colivie
Si de-a lungul, pe pamant,
M-asezai cu-acest descant:
-'Melc, melc, Cotobelc,
Ghem vargat
Si ferecat;
Lasa noaptea din gaoace,
Melc natang, si fa-te-ncoace.
Nu a bine sa te-ascunzi
Subt paretii grei si scunzi;
Printre vreascuri cerne soare,
Colti de iarba pe razoare
Au zvacnit iar muguri noi,
Pun pe ramura altoi.
Melc, melc,
Cotobelc.
Iarna leapada cojoace,
Si tu singur in gaoace!
Hai, iesi,
Din cornoasele camesi!
Scoate patru firisoare
Stravezii, tremuratoare.
Scoate umede si mici
Patru fire de arnici;
Si agata la festile
Ciufulite de zambile
Sau la fir de margarint
Inzauatul tau argint
Peste gardurile vii
Dinspre vii,
Ori de vrei si mai la vale,
In tarlale,
Tipareste brau de zale'
Dupa ce l-am descantat,
L-am pus jos
Si-am asteptat
Inserase mai de-a bine;
Crengi uscate, peste mine,
Bazaind la vantul stramb,
Imi ziceau rastit din dramb
Nazdravana de padure
Jumulita de secure,
Scurt, furis,
Inghitea din luminis.
Din lemnoase vagauni,
Capcauni
Ii vedeam piezis
Cum casca
Buze searbade de iasca;
Si intorsi
Ochi bubosi
Innoptau supt frunti pestrite
De paroase,
De barboase
Joimarite.
Si cum stam sub vant si frig
Strans carlig,
Iscodind cu ochii treji
Mai de sus de barna drumul,
Unde seara tese fumul
Multor mreji:
Pe subt vreascuri vazui bine
Repezita inspre mine
O gusata cu gateji.
Ghiondoras
Cata la cale;
De pe sale,
Cand la deal si cand la vale,
Curgeau betele taras.
Iar din plosca ei de guse
De matuse
Un taios, un aspru: harrsi
Plans prelung, cum scoate fiara,
Plans dogit,
Cand un sarpe-i musca ghiara,
Muget aspru si largit
De vuia din funduri seara
Mi-a fost frica, si-am fugit!

II

Toata noaptea viscoli
Inca bine n-ajunsesem,
Ca porni, duium, sa vie
O vifornita tarzie
De Paresimi.
Vantura, starnind galceava,
Alba pleava;
Si cadeau si maruntei
Bobi de mei
(Ningea bine, cu temei.)
In bordei,
Foc vartos manca naprasnic
Retevei.
Pe coliba singur paznic
M-au lasat c-un vraf de pene
Rar, le culegeam alene:
Mosul Iene
Razbatea de prin poiene
Sa-mi dea genele prin gene.
Si trudit
Langa vatra prigorit
Privegheam prelung taciunii
Umbre dese
Ca paunii
Imi roteau pe hornul sui
Leasa ochilor verzui.
Si-mi ziceam in gand: 'Dar el,
Melcul, prost, incetinel?
Tremura-n ghioaca, varga,
Nu cumva un vant sa-l sparga;
Roaga vantul sa nu-1 fure
Si sa nu mai biciuiasca
Barbi de muschi, obraji de iasca,
Prin padure.
Roaga vantul sa se-ndure.'
De la jarul straveziu,
Mai tarziu,
Somnoros venii la geam.
Era-nalt, nu ajungeam,
Dar prin sticla petecita
Dar prin gheata incalcita
Fulgera sul lung, de har,
Prapadenia de afar ;
Podul lumii se surpase
Iar pe case,
Pana sus, peste colnic
Albicioase,
Ori foioase,
Cadeau cepi de arbagic.
Viu imi adusei aminte
Ce-auzisem inainte,
De o noapte intre toate
Urgisita,
Cand, pe coate,
Guri spurcate
Sufla vant
Sa darame
Din pamant
Cand, pe sloi, rupand din pita,
Baba Dochia-nvalita
Cu opt sarici
Sta covrig.
Sta de-nghite
Si sughite
Si se vaicara
De frig.
- Hei, a noaptea-aceea poate!
Inapoi
La fulgii moi,
Cumpenind a somn, pe coate,
Cu tot gandul sus, la el,
Soptii:
'Melc incetinel,
Cum n-ai vrut sa iesi mai iute!
Nici vifornita, nici mute
Prin paduri nu te-ar fi prins
Iar acum, cand focu-i stins,
Hornul nins,
Am fi doi s-alegem pene,
Si alene
Sa chemam pe mosul Iene
Din poiene
Sa ne-nchida:
Mie, gene;
Tie
Cornul drept,
Cel stang,
Binisor,
Pe cand se frang
Lemne-n crang,
Melc natang,
Melc natang!'

III

Dintre pene si cotoare
Gata nins,
Cum mijea un pic de soare
Pe intins,
Razboind cu lunecusul,
Din tapoi saltand urcusul,
Inaltat la dambii prinsi,
Il zarii langa culcusu-i
De frunzis.
Era, tot, o scorojita
Limba vanata, sucita,
O nuia, ca un hengher,
Il tinea in zgarzi de ger!
Zale reci,
Aspre benti ce se-ntretaie,
Sus, de vreascurile seci
Il prindeau:
O frunza moarta, cu pastaie.
Si pe trupul lui zgarcit
M-am plecat,
Si l-am bocit:
- 'Melc, melc, ce-ai facut,
Din somn cum te-ai desfacut?
Ai crezut in vorba mea
Prefacuta Ea glumea!
Ai crezut ca ploua soare,
C-a dat iarba pe razoare,
Ca alunul e un cantec
Astea-s vorbe si descantec!
Trebuia sa dormi ca ieri
Surd la cant si imbieri,
Sa tragi alt oblon de var
Intre trup si ce-i afar
Vezi ?
Iesisi la un descantec:
Iarna ti-a muscat din pantec
Ai pornit spre lunci si crang,
Dar pornisi cu cornul stang,
Melc natang,
Melc natang!'
Iar cand vrui sa-l mai alint,
Intinsei o mana-amara
De plans mult
si dardaind,
Doua coarne de argint
Rasucit se faramara.
Ca a ciunt, nu m-am uitat
Ci, in punga lui de bale,
Cu-nsutite griji, pe cale
L-am purtat
Leganat:
Punga mica de matasa
Iar acasa
L-am pus bine
Sus, in pod,
(Tot langa mine)
Ca sa-i cant din cand in cand
Fie tare,
Fie-n gand:
'Melc, melc,
Cotobelc,
Ploua soare
Prin fanaturi si razoare,
Lujerii te-asteapta-n crang,
Dar n-ai corn
Nici drept,
Nici stang:
Sant in san la mosul Iene
Din poiene;
Cornul drept,
Cornul stang
Iarna coarnele se frang
Melc natang,
Melc natang!'


Ian Barbu - Driada


I
Eu il priveam prin geamul vargat de lujeri, vara,
Ori scris de coltii iernii cu sterpe flori de ger,
Cum pe tipsia luncii, biet arbore stingher
Isi frange vreascul vested sau clatina povara,

Dar partia sticloasa mi se parea inceata;
Iar calea insorita, prea lunga pan’ la el.
Si-am stat sa-nnod intruna — inel langa inel —
Din sfoara, mreji; si varsii, din salcie taiata.
Si totusi cat de dornic eram sa-i fiu aproape
Sa-nclin spre el urechea trudindu-ma sa prind
Ce hohotiri trufase il pleaca si-l destind
Cand viforul in trambe de-omat vrea sa-l ingroape.
Dar, uite, munci de iarna te leaga de coliba
Si nu-ti dau timp s-adulmeci nici aerul de-afar’;
— Necum s-alergi pe drumuri, cand viforul hoinar
Te-nsfaca darz si zloata sumanul iti imbiba.
Lasai sa treaca gerul; apoi, un lung pomelnic
De zile inmoinate cand fiecare sloi
E-o lanceda clepsidra; cand neguri grele, ploi,
Dospesc incet pamantul calai, dar feciorelnic.
Un strat laptos de aburi mai starui pe zare
Dar intr-o zi se rupse si prin sparturi vazui
Copacul despletindu-si in coame si frunzare
Tot aurul lui verde si toata floarea lui.
Orbit, plecat minunii, mi-am spus: sa nu mai pregeti!
El numai pentru tine si-a pus un alt vestmant,
Zoreste spre belsugul miresmei si alege-ti
Pat neted in plocadul de ierburi si pamant.

II
Asa am pus deoparte si munca migaloasa,
Si trandavia iernii, si grijile de ieri.
Ca singur, in soptirea nascandei adieri
S-o iau pe cararuia de huma lunecoasa.
Curand in miezul luncii, un nestiut fior
Simtii urcand prin lucruri spre fiinta mai deplina,
Din jgheabul pietrii,-n lujer, din brazda, in tulpina:
Nestanjenitul vietii fior biruitor.
Cursese pretutindeni Si-acum, albeau privirii
Ciorchine de potire si paturi moi de puf,
Si nu stiu ce amestec de-arome si zaduf
Topea orice faptura in marea nunta-a firii.
Plamade razletite in nouri mici de vata
Se prelingeau de-a lungul plapandului tesut
Iar rodnicia florii sorbea, cutremurata,
Si-n somn prelung un umed, strabatator sarut.
Din cupele tivite ori zdrentuite-n spume,
Din rodul in dospire se desfacea trandav,
Un vis de desfatare, un vis satul si grav
De lucruri presimtite abia, dar fara nume.
Incat, cu pasi nesiguri, cu trupul dus agale
Si mintea statatoare ca undele in iaz,
Intr-un tarziu, cand ziua trecuse de amiaz
Impovarat de simturi, mult istovit de cale,

Ma pomenii in fata stingherului din lunca,
Salbatecului arbor intrezarit prin geam.
Parea trudit si varstnic Un noduros margean
Incununat cu alge, un trup rapus de munca,
Un trunchi cu prapadite craci vechi ce stau sa pice
Din care ramuri hade — naprasnici serpi lemnosi
Zbucnesc, ca sus in baia albastra sa despice
Limbi verzi, suieratoare, prin dintii veninosi.
III
Dar peste ochi si cuget cazu o deasa sita.
Ma tolanii in voie pe caldul gliei san
Si imi lipii obrazul si tampla obosita
De scorojita coaja a trunchiului batran.
L-am alipit. Cand, pacla de ganduri si simtiri
Se lamuri deodata in limpezi inchegari.
Un val purta deasupra. Din plasa lui subtire
Cadea aromitoare napada de visari,
Se prelingea o roua de umede margele
Pe frunte Pe tulpina, rasine moi si vii
Cand iata ca din tufe, mladite si nuiele,
Infiorand tot trunchiul, un valmasag de mii
De freamate ridica, se-mparte-n ramuri, creste
Incet, incet, pe scoarta ghiceam cum se iveste
Ierbos si inca umed un strai sarbatoresc;
Cum mai adanc, sub blana de muschiuri unduiesc

Nelamuriri de carnuri, cum se rasfira vine,
Cum toata viata aspra, salbateca din lunci
Se-aduna, se strecoara prin radacini si vine
Ca laptele-n gatlejul nesatios de prunci.
Miresme calde, lancezi se revarsau, cascada,
De sus, din ce paruse a fi frunzisul lui
— Atunci, silindu-mi ochii sa suie si sa vada
Zarii, razand sub maldar de foi si par galbui —
In loc de arbor, insasi stravechea lui Driada
Iar i-am inchis Si iarasi dorintele nascande
Din zacerile turburi imi navaleau, tumult;
Vroii sa scap, dar brate lunecatoare, blande
M-au strans si mai aproape si m-au lipit mai mult.

Ion Barbu - Domnişoara hus


Surorii noastre mai mari,
Roabe aceleiasi zodii,
Preaturburatei Pena Corcodusa.
a) Ceas de seara
b) Prezentare
c) Vaduri si alaiuri
d) Cuvinte de imbarbatare
e) Aur netemporal
f) Chemarea mosorului
a)
Cheagul alb, lasat din seara.
Dintre limpezimi crescut,
Cu aripa ca un scut
Abia dus la subtioara,
Cel cu plisc intors de ceara rosie
Incovrigat,
Peste inimi
Catre seara
Atarnat:
Chipul, coabe,
S-a-imbuibat in seara grasa
Ca intr-o banita cu boabe
Si-a sburat.
S-a-imbuibat
Ceasul rau,
Si s-a dus
Ceasul tau,
Domnita Hus!
b)
Este Domnisoara Hus,
(Carnaksi! Masala!)
Cu picioare ca pe fus,
Largi salvari
Undeva.
Pentru ea cinci feciori
Pricopsiti (ah! beizadele),
Au taiat cinci alti feciori
Ce-i faceau la bezele.
Si-au dantat cinci feciori
Pricopsiti, la streangul furcii;
Ea danta
Acana
Cu muscalii si cu turcii;
Pasi agale
Cu pasale,
Pasi batuti
Cu arnauti.
Sprinteni, spornici,
Cu polcovnici
De tot sprinteni,
De tot sus,
De strigau, pierduti, ibovnici:
- Isala, domnita Hus!
c)
S-a-mbuibat
Si s-a dus
Ceasul rau,
Ceasul tau, Domnita Hus!
Svelt acum,
Taie-ti drum
Unda, undelemn calai
Vantul luneca, inmoaie.
- Haide, salta-ti din calcai
Pintenii, toti cainii droaie.
Si la drum, pe uliti mici,
Langa gropi, printre casoaie,
Cand prin ghimpi, cand prin urzici,
Iedera de zdrente, soaie,
Mana tot catre Apus!
El te schimba-n huma verde,
El milos de lin si-a pus
Mana-i verde
Sa-ti dezmierde
Si grumajii tai umflati
(Ca serpi tari, cocliti de bale,
Mai cocliti ca serpii frati
Din fantani municipale)
Si picioarele in coji,
Numai noduri, numai dare,
Unde ani si ger, raboj
Incrustara: cu satare!
d)
Suna noaptea, fund de tuci.
Tu ajungi, incaleci zidul,
Scoti din traista trei laptuci,
Painea oachese, ca blidul.
Peste mlastini somnul spulberi.
Duhul mlastinii adie,
Un oras se-ngroapa-n pulberi
Departat, ca de hartie.
Si tu plangi ca Cel-de-Sus
N-are grija de sarace,
Ca ti-e trupul frant, rapus:
Nu a nimeni sa-1 imbrace,
Lacrimi mari iti prind de gat
Lungi zorzoane de nebuna.
Lasa, nu mai plange-atat,
Sterge-ti ochii, te imbuna,
Uite colo: stele ies
Ca varsatul si pojarul,
In rasad aprins si des,
Intesat e Palimarul;
Uite, cerul a miscat!
Plecaciuni iti face tie.
Fruntea cerul ti-a-nchinat
Ametit ca de belie;
Cercuitii - ochii tai
¬Gem ca pietre-n tavaluge,
Pe cand guri de gol, in Vai
Instelate, sus, ii suge.
e)
Hat la cel
Vanat cer
Impacat la sori de ger,
Unde visul lumii ninge,
Unde sparge si se stinge,
Sub tarzii vegheri de smalt,
Orice salt indraznit:
Falsa minge
Ori sec fulger
De hanger
Repezit;
Prin Tarziu si Inalt
In plictisul si cascatul lung al rapelor de smalt,
Hai in zbor de soarec sur
La al ciur
Des si rar
Clatinat la raul noptii
De tiganul Aurar,
Ciuruitul prapur sur
Ce-n azur stravechi intinge
Ingalatul de azur:
Rupta lumilor meninge!
Pan la el, Usurel,
Pe arc tors fara cusur,
Indoieste si intinde
Zborul tau de soarec sur
Si cu pumnul dus mosor
Pan la sita din tarie,
Treiera suierator
Spart descantec din fetie!

f)
Buhuhu la luna suie,
Pe gutuie sa mi-1 suie,
Ori de-o fi pe rodie:
Buhuhu la Zodie.
Uhu, Scorpiei surate,
Sa-1 intoarca d-a-ndarate,
Sa nu-i rupa vreun picior
Caine on Sagetator!

- Ai vazut? Muri o stea.
Ca o Zmieura mustea;

Stea turtita,-in hauri supta,
Adu-mi-1 pe-o coada rupta,
Rupta si de lingura,
Sa colinde singura
Toate vamile pustii
Unde fierb, la pirostrii,
In ceaun cu apa vie,
Naravitii la curvie;
In zemi acre si amare
Cati au ras de fata mare;

In grasime si colastra,
Cati smintira vreo nevasta.

Buhuhu, uhu, de zor
Si-inc-o data, prin mosor,
Doar i-o da mai mult indemn

Coadei lingurii de lemn
(Lemn de leac)
Doar 1-o-ntoarce berbeleac,
Doar 1-o duce valatuc
Pe ibovnicul uituc!
Fluturai la vant faina,
Zloata se porni, haina;
Aruncai si cu pasat,
Pacla deasa s-a lasat;
Presarai atunci malai,
Si tot cerul il spalai,
Doar pe plai
Cat un scai
Mai juca un nour mic
Zgribulit si de nimic;
Luai din san tarate coapte!
Si tot norul, jos, in noapte,
Ca o galca obrinti,
In tarana se tranti,
Inflori, crapa in sapte
Nori la fel:
De sub nori si campuri - El,
Subtirel,
Varuit in alb de lapte,
Strigoi,
Rupt din veacul de apoi,
Vrej de soapte,
Din bici ud si din tapoi
Haituit de Miaza Noapte.

Ion Barbu - Dioptrie


Inalt in orga prismei cantaresc
Un saturat de semn, poros infoliu.
Ca fruntea vinului cotoarele rosesc,
Dar soarele pe muchii curs - de doliu.
Aproape. Ochii impietresc crucis
Din fila vibratoare ca o toba,
Coroana literei, maracinis,
Jos in lumina tunsa, grea, de soba.
Odaie, indoire-n slabul vis?
- Deretecata trece, de-o matuse-
¬Gunoiul tras in conuri, lagar scris,
Adeverire zilei - prin cenuse.




Ion Barbu - Dionisiaca


Plecaţi-vă, în cuget cucernic şi sfios,
V-o spun: e-aproape timpul, de-a pururi sfânt când
iară
Biruitoarea Brimo va naşte pe Brimos
Şi-l veţi vedea, slăvitul sub verdea lui tiară
De iederă brumată şi smilax înflorit;
Fântâni adânci de viaţă în steiuri El va deschide
Şi veţi cunoaşte-ntr-însul extazul infinit.
Iar cetele, stufoase de tirse şi nebride,
Vă vor purta pe-ntinse nisipuri şi dumbrăvi
Veţi colinda prundişuri fierbinţi, veţi trece ape
Şi munţi pentru-a vă pierde în negrăite slăvi
V-o spun: Dăruitorul Beţiei e aproape!
Dar ascultaţi cum creşte ascuns sub orizon
Tumultul surd de glasuri mereu mai tunătoare,
Se clatină în tremur al înălţimii tron;
Şi iat-o, înspumată, sălbatecă splendoare.
O! nesfârşită hoardă şi hohotul sonor!
Un viu puhoi coboară colinele Heladei,
Un clocot peste care strident, străbătător,
Vibrează-nfricoşata chemare a Menadei.
“El, El aprinsă torţa al cărei scrum sunteţi,
În vinul desfătării, aleargă să vă scalde,
În vinul viu şi tare al noii sale vieţi
Mulţimi prinse-n vâltoarea efluviilor calde
O, voi înfiorate noroade, la pământ!
Zdrobiţi centura fiinţei, topiţi-vă cu glia;
Iar peste lutul umed şi trupul vostru frânt,
Enorm şi furtunatec să freamăte Orgia!”


Ion Barbu - Desen pentru cort


O, veacul legiuise militar
In litere ca turnul tuguiate!
Urzite cai, neverosimil var,
Prin dimineata ierbii inmuiate.
Spalari imprastiate! Innoiti
Arginturile mari botezatoare
Si inima calarilor - spuziti
De dreapta ziua-aceasta suitoare.
- Ei vor salta, la drum cu Novalis,
Prin Svabii verzi, tipate in castele.
Sa prade tremuratul plai de vis,
Prielnic potrivirilor de stele!

Ion Barbu - Dedicaţie


Falangele acelei oboseli
De alge dezlegate catre sud,
A tamplei umbra din straine seri:
Cu drumul meu, atunci, le-am mai vazut.

La Düsseldorf, o cadra-n Bolkenstrasse
In jilt adanc, Evreul Botezat.
Si mainile, cascada unei rase,
Infasurau carbunele uzat.
“Stinse flacari. Arsa, struna
S-a lasat in arcul lirei.
Cartea singura mi-e urna
Cu cenusile iubirii.”
Tu, salt, tu, cresteri stangi, urzica-nalba!
Acestui scris valah, ca din Sion
Ridici o nevazut de scumpa nalba
Si — adiata — boarea altui zvon.
Un cant de mat argint al palei Nine
Mai greu ca orbul lunii il socot,
Curand un glas vom fi suind in tine
Cum Heine suna-ntr-insul versul got.

Ion Barbu - Cucerire


De-a lungul nepasarii acestei reci naturi,
Spre nevazutul unde arpegii de fanfare
Desfac in foi sonore o limpede chemare
Vom merge in armura de fier, incinsi si duri.
Ca nu cumva sub darza trufie ostaseasca
Sa se adune umbra sau plumbul unui nor,
Vom incrusta viziunii aprinsul Kohinor
Si vom lasa ca ochiul de foc sa ne orbeasca;
Un somn nauc ne-o duce pe drumul mort, ingust,
Dar fiinta noastra pura desprinsa de gandire
Va asculta cum sparge a orei ingradire,
Cum urca din adancuri un mare imn august.

Si-ntregi in trambitarea de dincolo de vreme
Si nazuind inalte si albe biruinti
Ne vom zvarli prin larma asaltelor fierbinti
Mai sus de noi in largul destinelor supreme

Ion Barbu - Copacul


Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină
A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarme zenitul, şi,-nnebunit, să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.
Nici valurile nopţii, nici umedă perdea
De nouri nu-i goneşte imagina senină;
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,
Oricît de multe neguri în juru-i vor cădea…
Dar cînd augusta toamnă din nou îl înfăşoară
În tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iară
Sub casca lui de frunze un rod îmbelşugat,
Atunci, intrînd în simpla, obşteasca armonie
Cu tot ce-l limitează şi-l leagă împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie.


Ion Barbu - Cercelul lui miss


Catelei mele
Cineva, inchis in stupul dintre pruni, arunca pietre
Dar cu-atata vrajmasie ca nu poti sa faci sport:
Ele trec si gard si ziduri, pana dincolo de setre
Unde ziua umfla-n vanturi matasoase foi de cort.
Da, e rece primavara si golase frunzatura,
Insa greii bobi ai toamnei nu mai vor sa doarma-nchisi,
Stupul sfredelit de soare isi desarta-ncarcatura:
Jir si aur cad, in ciur, la buzatul urdinis.
— Impletire somnoroasa de miresme si albine!
Prin camari ascunse parca s-a varsat puiac de fragi
Vantul curge Sub pleoape aburesc vedenii dragi
Latri luneci Pe sub fulgii somnului te pierzi de-a bine.

Si pe rand, in gamalia ta de minte, prinsa-n vis,
Vin sa-noate ca-intr-o piatra lacrimata: lunca, fanul,
Malul apelor si clipa jinduita cand stapanul
Vreo nuia zvarlind pe garla te asmute: “Ad-o, Miss”.
Tanara, ca altadata, coapsa ta in coarda vine:
Laba scormone mormantul vreunei cartite de soi;
Dupa coada retezata dai tarcoale, roate pline;
Bati prundisul, spinteci unda, intri toata in noroi!
Si ce lucruri minunate! Salcii, slujnice netoate,
Au pitit prin scorburi multe paini de iasca si lipii.
Tu te-agati, intins, pe trunchi, scotocesti in san la toate,
Mladioasa: soldul fraged inca n-a purtat copii.
Zbarnait de piatra, insa, vajaia Nici gand sa taca
Din ce prastie scapata staruieste in auz?
Silnic, ochi deschizi la soare si-n vazduh zaresti buimaca
Uraciunea cu aripe prafuite, de sacaz.
Un zigzag mai mult — si tihna insorita ti se curma
Cherlai scurt, iti clatini capul, laba scarpina mereu:
Blestemata de albina solul toamnelor din urma,
Ti-a impuns urechea neagra cu-un cercel de-arama, greu.

Ion Barbu - Cântec de ruşine


El stia sa-njure bine
Si cantece de rusine.
Anton Pann
Sta un biet tigan turcit
La un cap de pod, pe vine
De toti dracii chinuit.
Si la rau, drumeti, jivine
Cu glas spart hodorogit
Cantec zice, de rusine.
Hee miul biul gee
Miul biur è doldù
— Hananama mù!
La Zornur, pe Ikdar Enghe,
Muri azi o pezevenghe:
Una groasa cu ochi mici,
Crescatoare de pisici.
Scunda, groasa, cu mustati,
Invechita-n rautati.
Pezevenghe cu scurteica
Cam grecoaica, cam ovreica.
Pezevenghe cu trei negi
Doftorita la mosnegi.
— Ce mosnegi betegi si blegi
Ca veneau cat prund si iarba
Si cat praf si fir in barba
Leacuri de-ale ei sa soarba.
Veneau din tara turceasca
Sa mi-i impiciorogeasca.

Ce mai card de iezme goale.
Ea le da sa bea din oale
Si mi-i vindeca de boale.
Hee miul biul gee
Miul biur è doldù
— Hananama mù!
La Zornur pe Ikdar Enghe
Te caznira pezevenghe!
Cobza stransa, cot la cot
Si calus de par la bot
— Prea erai si tu de tot
Ca nu te mai stamparai
Si umblai si la serai
Si la toate te bagai
Cu trei alte mai batrane
Duceai vorbe la cadane
Vorbe dulci si leac spurcat
Cum stii tu, de lepadat.
Le-nvatai la bauturi,
La gateli, la vapsituri,
La saltare din dulvuri
Si la alte secaturi
Huu miul biul giù
Miul biur è doldù
— Hananama mù!
La Zornur pe Ikdar Enghe
Gat batran de prezevenghe
Sangera pe lemn de-a latu

Cum l-a retezat gealatu
Pe nod tare, razbuzat
Zace gatul retezat
Sa nu-l vezi pe inserat
Ca te bate vantu-n spate
Si duh rau si necurat
Ca vis mort, ursuz te fura
Apa stansa, rau cu zgura,
Si-n pustia care cura
Numai gatul ca o gura
Uriase, capcauna.
— Gura buna
S-o dezumfi, de nebuna
Gura stramba care suna
Pe-nserat, cand ii casuna,
Cu tulumbele la luna.
Suna-adanc, ca de departe
Din tulumbe-vine sparte;
Suna gros a nas de iepe
Limba-i ia cui le pricepe.
Suna lung a cornuri ude
Da prin osul cui aude
Osul de la lingurea
Unde-ncearca boala rea.
Si alt vis, mai stins, te fura
Pata stearsa, pata sura
Ca o fata fara sange
Trista, inima de-ti strange.

— Noaptea stinsa-i fata ei
Si pe ea, luceferei,
Cafenii sant negii trei,
Trei sori morti din alta lume,
Cu par, raze de carbune,
Hat in fund la soare-apune.
Si-nainte, nu mai stiu
Pezevenghe, chip hazliu
Am sa-ti vin tot musteriu.
Pezevenghe, psihi-m ù,
Lasa-ma sa dorm de-acu.
Huu miul biul giù
Miul biur è doldù
— Hananama mù!

Ion Barbu - Când va veni declinul


Cu maini invinetite de umblet lung prin ger
Voi reintra in mine cand va veni declinul;
Voi cobori sa caut, pierduta-ntr-un ungher,
Firida unde arde cu foc nestins Divinul.
Si flacarii voi spune: Fior al caldei firi,
Joc viu ori sovaielnic de galbena marama,
Vibrare necurmata, zigzag de palpairi,
Usoara si fierbinte vapaie, te destrama;
Reda nemarginirii fugarul tau mister
Mereu mai stravezie, mereu mai nea,
Prin sure si inalte pustiuri de eter
Desfasura pe hauri o horbota aprinsa.
Deasupra ta, deasupra haoticului drum,
Cupolele nocturne te-or strejui hieratic;
Iar tu vei fi parfumul lunecator de-acum
Pe-a lumilor intinsa tipsie de jeratic.
Curand, sub faldul umbrei, nu vei mai deslusi
Nici recea Astartee, nici incruntata Gee
Doar spuza sidefata in departare, si
In preajma, goana unor naluci opiacee.

Vulturi de flacari, astrii spre tine s-or purta.
Vaslirii lor solemne deschide-atunci ferestre
Si bea din plin vartejul starnit in preajma ta
Cum altadata, boarea padurilor terestre.
Respira, cresti mai vasta in plasma unde doar
O singura navala de nazuinti se-aprinde,
Asemeni unui mare si lacom protozoar,
Inmugurindu-ti brate, in noapte le intinde.
Al tau, al tau, ul Intregului dintai,
Din negura-Andromedii la sorii din Centaur,
Stapanitoare, soarbe tot cerul si ramai
Prin marea de funingini navodul plin cu aur.

Ion Barbu - Banchizele


Din aspră contpire a gerului polar
Cu verzi şi stătătoare pustietăţi lichide,
Sinteze transparente de străluciri avide
Zbucnesc din somnorosul noian originar.
Mereu rătăcitoare, substratul lor închide
Tot darul unui soare roşiatec şi avar,
Apoi, de-a lungul nopţii, tot aurul stelar
Şi toată înflorirea reflexelor fluide.
Iar cînd, tîrziu, prin trude-ndelungi şi fir cu fir
Au strîns în năvi de gheaţă un fabulos Ofir,
Iluminate, pline de spornica lor muncă,
Pornesc să-şi întrunească ascunsele comori,
Şi peste mări de umbră şi linişte aruncă
Efluviile unor neprihănite zori.



Ion Barbu - Bălcescu trăind


lui Al. Rosetti

Leagăn amar, săracii mei Bălceşti!
Lut simplu, smălţuit ca şi o cană,
Pe Topolog culcat nu mai boceşti
Azi inima dintîi republicană.
A lui! Căci athanasic au sunat
Mii surle. Lespezi cască. Sar sigilii.
Şi peste un făcut, absurd regat
Un palid oaspe calcă, din Sicilii.
O, frate cărvunar, întreg trăieşti!
Din moarte ai păstrat doar străvezimea,
Ci din amurgul pajerii crăieşti
Cîrteşte-ntunecat burtăverzimea.
Ai multursuzei tagme, gianabeţi
Cu oftica-nteleşi şi cu exilul,
Un veac avar te vrură sub peceţi,
Şi zveltei libertăţi suciră trilul.
Ce-nseamnă! Astăzi piatră eşti, din unghi,
Republicii Române Populare,
Adeveritul mare, singur trunchi:
Bălcescu, început de calendare.


Ion Barbu - Aura


Mire, văzut că femeea,
Cu părul săpat în volute,
De Mercur cumpănit, nu de Geea,
Căi lungi înapoi revolute;
La conul acesta de seară,
Când sufletul meu a căzut
Şi cald, aplecatul tău scut
Îl supse, ca pate de ceară,
Crescut, între mâini ca de apă,
Ce lucru al tainei cercai?
Sub verdele lumilor plai
Arai o lumină mioapă.

Ion Barbu - Arca


În turburatu-mi suflet am construit o arcă
- Informă nălucire de biblic corăbier -,
Şi turme-ntregi de gînduri pe puntea ei se-mbarcă,
Noroade-ntregi, plecate puternicului cer.
E vremea să se-abată mînia lui! O ploaia
De stropi rigizi întinde zăbrele de oţel.
Corabia aleargă… în negura greoaie,
Corabia se-nclină, şi-aleargă fără ţel…
Şi cel din urmă creştet de munte se cufundă…
- Spre care ţărm, Stăpîne, spre care Ararat
Din brumă depărtării mă poartă-adîncă undă?
S-a coborît pe ape linţoliu-ntunecat.
Aud cum se destramă un suflet undeva,
Departe, în a ploii acidă melopee…
E noapte-n larg… Iar arca te aşteaptă, Jehova,
Pe mările din suflet să fereci curcubee.

Ion Barbu - Riga Crypto si lapona Enigel - balada


Menestrel trist, mai aburit
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,

Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele-ciupearcă!

- Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.

- Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunţii, în cămară.

*

Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă,
Împărăţea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,

La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare mânătarcă,
De la fântâna tinereţii.

Şi răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu voia să înflorească.

În ţări de gheaţă urgisită,
Pe-acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,
Cu piei, pre nume Enigel.

De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii.

Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă:
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:

- Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi,
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.

- Rigă spân, de la sân,
Mulţumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.

-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.

-Te-aş culege, rigă blând...
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. - Aşteaptă de te coace.

-Să mă coc, Enigel,
Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged şi răcoare.

- Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,

Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nţelept.

La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi
De aur, visu-i cercetează.

Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.

La soare, roata se măreşte;
La umbră, numai carnea creşte
Şi somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt şi umbră iar o umflă...

Frumos vorbi şi subţirel
Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.

- Plângi, preacuminte Enigel!
Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface uşurel
De Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă...

Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.

Şi sucul dulce înăcreşte!
Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;

Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,

Ca la nebunul rigă Crypto,
Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă faţă, mai crăiască:

Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălariţa-mireasă,
Să-i ţïe de împărăteasă.

Ion Barbu - Biografie


Ion Barbu
   
  poetul Ion Barbu  
   
Nastere: 18 martie 1895, Campulung-Muscel
Deces: 11 august 1961, București

Ion Barbu a fost un poet și matematician roman. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți romani interbelici, reprezentant al modernismului literar romanesc. Dan Barbilian era fiul judecatorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele inițial „Barbu”) și al Smarandei, nascuta Șoiculescu.

Fiul lui Constantin Barbilian, judecator de pace la Rucar, si al Smarandei, nascuta Soiculescu, fiica de procuror, s-a nascut in Campulung Muscel la 19 martie 1895- Pseudonimul literar al viitorului mare poet va fi preluat de la bunicul sau dinspre mama. Copilaria, ca si clasele primare, este legata de diferite localitati din jurul Campulungului (sau mai de departe), conform deselor transferari ale tatalui sau. in iunie 1906 isi sustine examenul particular pentru absolvirea clasei a IV-a. Se inscrie la liceul din Pitesti, iar cursul inferior il incheie la gimnaziul „Dinicu Golescu din Campulung. Din clasa a doua gimnaziala dateaza si inclinarea „elevului pentru studiile matematice, asa cum cultul pentru natura, revelator mai tarziu in poezie, il dobandise in peregrinarile copilariei.

Urmeaza cursul superior al liceului la Bucuresti, la liceele „ Gh. Lazar si „Mihai Viteazul. isi petrece vacantele la Giurgiu, unde familia se stabilise intre timp; aici cunoaste pe Tudor Vianu, cu care isi va impleti ades destinul.

In 1914 absolva liceul cu examen de bacalaureat, iar toamna se inscrie la Facultatea de Stiinte din Bucuresti. in perioada razboiului este cantonat in Moldova, pe Prut, si aici pasiunea- redesteptata-pentru poezie va da primele roade: poeziile Lava, Copacul, Umanizare etc.; dealtfel, in 28 septembrie 1918 va debuta la revista lui Macedonski, „Literatorul, cu poezia Fiinta, pentru ca anul 1919 sa-i aduca apropierea de Lovinescu, de cenaclul si revista „Sburatorul, unde va publica mai multe poezii, prezentat fiind de insusi Lovinescu. Este perioada cand Ion Barbu se imparte deopotriva intre poezie si matematica; isi ia licenta in matematica, publica in continuare poezie.

Spiritul bipolar este explicat de Ion Barbu insusi: „Oricat ar parea de contradictorii acesti doi termeni laprima vedere, exista undeva, in domeniul inalt al geometriei, un loc luminos unde se intalneste cu poezia.

In 1921, obtinand o bursa de studii, pleaca in Germania, la Gottingen, pentru obtinerea doctoratului. Dar profesorii de aici i se par „impermeabili la ideile sale sau „scapatati; i se suspenda bursa si ramane in Germania pana in 1924, calatorind mult, trimitand colaborari la revistele din tara. Se intoarce in 1924, iar din octombrie 1926 este asistent la catedra de geometrie analitica de la Facultatea de Stiinte din Bucuresti, condusa de G. Titeica. Functioneaza si ca profesor suplinitor la liceele „Spiru Haret si „Dimitrie Cantemir, prilej de a-i apropia pe elevii sai de poezia moderna. in ianuarie 1929 isi ia doctoratul in matematici cu teza principala „Reprezentarea canonica a adunarii functiunilor ipereliptice si devine membru al sectiei de matematica a Societatii romane de Stiinte. in toamna aceluiasi an preda editurii Cultura Nationala manuscrisul volumului Joc secund, initial intitulat Ochean, care va si aparea in 1930 si va fi considerat „ un adevarat eveniment literar.

Din 1933 poetul Ion Barbu se va estompa, regasindu-se in ipostaza tot mai proeminenta a matematicianului Dan Barbilian. Va urma treptele ierarhice in invatamantul superior, va participa la numeroase congrese de specialitate in strainatate (Hamburg, Gottingen, Oslo, MiXnster, Baden-Baden, Jena, Dresda), va conferentia, i se vor recunoaste meritele in acest domeniu (devine membru al Societatii „Deutsche Mathematische Vereinigung ). Este membru fondator, in 1948, al Institutului de Matematica al Academiei. in 1956 ii apare volumul Teoria aritmetica a idealelor, premiat de Academie, in 1958 defineste „Spatiile Barbilian. Moare in 11 august 1961 la Bucuresti si va fi inmormantat la cimitirul Bellu.

Neuitand sa specificam „ab initio ca poezia barbiana este fundamental innoitoare, mentionam ca, prin traditie, aceasta este grupata in trei etape consecutive. Prima etapa ar fi cea a colaborarii la „Sburatorul, considerata o poezie „parnasiana, si de care apoi poetul s-a debarasat. Daca versurile acestor poezii sunt apropiate de spiritul parnasian prin lapidaritate si simt al perfectiunii, prin continut ele dezvolta un energetism deloc decorativ, ci frematator, dionisiac- vitalist deci. Apolinicul si statuarul parnasian se dizolva prin „panteism in triumful „vitalei histerii. Cea de a doua etapa a creatiei barbiene, cea baladica si orientala, aduce in prim plan cultul naturist, in care insa substratul descriptivist este obsedat de idee si dominat de simbol. Sansa initierii e cautata in Dupa melci sau Riga Crypto si lapona Enigel, simbolurile matrice sunt configurate in Ritmuri pentru nuntile necesare sau Oul dogmatic. Baladescul oriental este tot o proiectie a cunoasterii, in care vagul pitoresc este suport pentru substanta eterica, inalta, mod de a patrunde in permanenta unei zone de spiritualitate. Cea de a treia etapa, cea ermetica, a creatiei barbiene, devine expresia cea mai inalta a modernitatii liricii sale. Poezia devine un „joc secund, sau, cum arata Tudor Vianu folosindu-se de conceptiaplatoniciana a artei, „ o copie a lucrurilor reale , care ele insele sunt „ niste copii ale 'deilor eterne. Poezia devine „nadir latent, expresie ultima, subliniata prin metafora, a „adancului acestei calme creste, dedus „din ceas.

Poezia lui Ion Barbu ramane in esenta unitara. Criticul literar Pompiliu Constantinescu sublinia ca „evolutiapoeziei barbiene este mai ales tehnica- de la retorism si pictura, la ermetism si lirism subiacent. In substanta, ambele moduri se inrudesc prin finalitatea lor in idee. (subl. aut.). Barbu ramane un liric inconfundabil in poezia noastra prin modernitatea actului sau creator.

Volume de versuri:

Dupa melci, Bucuresti, Editura Luceafarul, 1921;
Joc secund. Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1930; Ochean, Bucuresti, E. P. L., 1964.

Panteism a fost publicata in revista „Sburatorul, an I, nr. 35, din 13 dec. 1918.
Umanizare a fost publicata in revista „Sburatorul, an II, din 12 iunie 1920.
Dupa melci a fost publicata in revista „Viata romaneasca, an XIII, nr. 5, din mai 1921. Retiparita sub acelasi nume intr-o placheta ilustrata de M. Teisanu, la Editura Luceafarul, 1921.
Nastratin Hogea la Isarlak a fost publicata in revista „Viata romaneasca, an XIV, nr. 1, ianuarie 1922.
Domnisoara Hus a fost publicata in revista „Contimporanul, an III, nr. 46, din mai 1924.
Riga Cryptosi lapona Enigels. fost publicata in „Revista romana, an I, nr. 1, din 1 iunie 1924.
Ritmuri pentru nuntile necesare a fost publicata in revista „Contimporanul, an III, nr. 47, din septembrie 1924.
Isarlak a fost publicata in revista „Contimporanul, an IV, nr. 60, septembrie 1925.
Oul dogmatic a fost publicata in revista „Cetatea literara, an I, nr. 2, din 15 ianuarie 1926.
[Din ceas, dedus..] a fost publicata in volumul Joc secund, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1930.
Moda. fost publicata in volumul Joc secund, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1930.

Colaborare la reviste:

Sburatorul, Sburatorul literar. Viata romaneasca, Umanitatea, Hiena, Contimporanul, Cugetul romanesc, Revista romana.

Izvoare:

Panteism, «Sburatorul», I, 35, 1919. -Riga Crypto si lapona Enigel, «Revista romana», I, 1, 1924.




Iancu Văcărescu - O zi şi o noapte de primăvară la Văcăreşti


Se întinde o cîmpie
De subt poale de
Carpaţi,
Cîmp deschis de vitejie
La românii lăudaţi ;
Surpături sînt de o parte,
De-un oraş ce a domnit;
O gârliţă-ncoaci desparte
Un crîng foarte-nveselit.
Acolo am eu căscioară,
Pe un vârf de delişor ;
Curge-n vâlce-i o apşoară
Murmurînd încetişor.
Inpotrivă smălţuite
Dealuri altele se văd,
Ş-în vâlcelile-nflorite
Miei pasc, alerg, se joc,
Lăsînd ale lumei mare
Cinsti, nădejdi şi fumuri seci,
Amăgiri cu-ncredinţare,
Vrăjmaşi calzi, prieteni reci ;
Acolo cu sănătatea,
Cu odihnă însoţit,
Toat-a vieţii bunătatea
Dobîndeam eu îmmulţit.
Cînd la vie, la grădina,
Cînd la cîmp, de multe ori,
Cu o muncă prea puţină
Pildă dăm la muncitori.
Cînd cu mreji amăgitoare
Vii prindeam păsări din zbor ;
Cînd prin ţevi fulgerătoare,
Cu plumb le-azvârleam omor.

Cînd cu cîinii, prin pădure,
Vulpe, iepure fricos,
Lupul nărăvit să fure
îl răneam mai cu prisos.
Trăgeam mulţi din lăcuinţa
Ce-au adînc l-al apei fund ;
Cîţi, dînd la-nşalări credinţă,
Undiţi lesne îi pătrund.
Muncă, lupta, călărie,
Jocuri, umblete pe jos,
Mă-ntăreau cu veselie
Şi-mi dau-nvederat folos.
Curăţia şi măsura
Masa mea împodobea,
Mulţumea stomah, ochi, gura ;
Dar mă satură d-abia.
Muzele, ce-mi sînt dragi foarte,
Aveau ceasul hotărît,
Cînd cu cei carii n-au moarte
Mă-întîlneau numaidecît.
Cu nespusa lor dulceaţă
Minţile mi le-mmulţeau ;
Mînă, duh, ochi, limbă, viaţă,
Toate mi le-nsufleţeau.
Atunci cu încredinţare
Desluşeam un veac mai bun ;
Cu a cărui aşteptare
Răul oamenii supun.
D-amărunt privind natura,
Planeţi, răsărit, apus,
Stam gîndind :
Aşa făptură
Cine-ar fi-nvârtind de sus ?!

Cîtă slavă se cuvine
La unul ca el, i-o dăm !
Ş-însumi mulţumit cu mine
Mă duceam şi mă culcam.
Dormind astfel într-o noapte
Somnu-ntîi, ca vre un ceas,
Mă deştept, înţeleg şoapte,
Simt că de copil e glas.
Strigînd întreb : — Cine este ?
Cine-aicea s-a băgat ?
Cine-aici fără de veste
A-ndrăznit de a intrat ?
Mă uit !Ce să văz ?
Minune !
Preaciudat un copilaş,
Fricos cere iertăciune,
Se roagă să-i dau lăcaş.
Văz în spate-i arepi smulte,
Port frumos, dar sfîşiat;
Gata el să-mi spuie multe,
Eu, de somn îngreuiat,
— Las' — îi zic — om vorbi mâine,
Acum culcă-te, de vrei,
De ţi-e foame, iată pîine ;
Apă, vin, de-i vrea să bei.
— Dragul meu ! d-acestea toate

— Zice el — îţi mulţumesc ;
Ţi-e somn, văz ; dar, de se poate,
Oareşce am să-ţi vorbesc.
— Cît de mic sînt, vezi prea bine,
Nici beau, nici mănînc, nici dorm,
Şi acei ce sînt cu mine
Prea puţine ori adorm.
Somnul, celor care place,
E vrăjmaş omorâtor,
El îi face-n veci de zace
Şi mai multă viaţă mor .

Eu pe tine cu plăcere
Poci să te ţiu tot deştept ;
Ş-orice-i vrea-ţi dau făr-a cere,
Să te rogi, mult, nu aştept.

Vorbind nu ştiu ce vrăji face,
Somnul văz că mi-a pierit ;
De unde dormeam în pace
îmbrăcat m-am pomenit.

Tot spre el, nevrînd, mă poartă
Un puternic nu ştiu ce !
Ce-al ţicnitei mele soartă
Fir, cînd el veni, tăie.

Frumos caută, îmi zîmbeşte,
Mi-e drag, îl iubesc mai mult.
C-o blîndeţe el vorbeşte,
D-aş vrea tot ca să-l ascult.

Zice : — Aici nu este locu
Unde poci eu ca să-ţi spui
Cine sînt, la ce norocu
Mă făcu să mă supui.
Binişor mă ia de mînă,
Ş-într-o clipă m-aflu eu
În crîngşor, unde-o fîntînă
Curgînd face heleşteu.

Pe acelui undă lină
A nopţii făclie stînd
îndoită da lumină
Din oglindă-i se-întorcînd.
Pe cer, mii de mii de stele
Semănate străluceau ;
La cîmp focuri de surcele
De departe văpăiau.

Briliant varsă cu fală
Al fîntînei viu susur ;
O tăcere, o luceală
Preste tot domnea-mprejur.
Firei, glasul cîntăreţii,
Blîndei, dulci privighetori,
Spunea-n toarcerea verdeţii
Ş-a luminei după nori.
Apoi doru-i venea-n minte.
Ea de jale se spărgea,
Nevorbind spunea cuvinte
Ce simţirea atingea.
Înfoca, spuindu-şi tîngu,
Sub ea un copaci stufos,
Ce de-nalt stăpînea crîngu,
Ne-a dat razem şezînd jos.
Ast loc, el, şi vreme-alege,
Astfel începînd vorbi :
— Că e cea mai veche lege
Pe pămînt că-n cer, vei şti,
Cu plăceri, sau cu durere,
Cîte trăiesc, vor, nu vor,
Curînd ori cu-ntîrziere
Stăpînite-a fi d-Amor.
Amor care dumnezeii
îl slăvesc de
Dumnezeu,
Ce-nblinzeşte tigrii, leii.
S-înalţă pe om sînt eu.
Cîte-a făcut biruinţe,
Cîte jocuri, cui, mi-a spus ;
Cum ia
Joi-nchipuinţe ;
Ercule cum umple fus .
— Slavă — zice — îndestulă
Nici o slavă nu-mi era,
Al meu braţ viteaz, de hulă,
Pretutindeni m-apăra.

Iar acuma făr-a prinde
Eu de veste nicidecum,
Fără arcu a-mi întinde,
Fugar m-am trezit pe drum.
Mare foarte a fost jocu
Şi de tot neaşteptat ;
într-ascuns viclean norocu
A mea stingere-a lucrat.
A puterei săvîrşire,
Frumuseţele deplin,
Daruri mari au strîns oştire,
Ş-oricîte spui, zic puţin.
La un loc toţi nurii creşte,
Şaisprezece anişori,
S-în fetiţă-nchipuieşte
Fulger de biruitori!
Tocmai prin această ţară
Ce-o ştiam de tot a mea,
D-astfel d-întîmplare-amară
Eu nu mă puteam temea.
Neferit, fără gătire.
La arme nici mai gîndind,
Plin de rîsuri, de iubire,
La supuşii mei venind,
Zăresc, văz aşa copilă,
Abia seama i-am luat,
Cînd mă aflu fără milă
Totodată dezarmat.
Norocu gîndea să poată
Ca, prin ea meşteşugind,
Să mă-njuge-n veci sub roată ;
De-abia am scăpat fugind-
Prin păduri coprins de frică,
Alerg, stau, mă uit, ascult ;
Mă tem cînd o frunză pică ;
Deşii mărăcini m-au zmult.
Cînd mi se părea d-aproape
Că vrăjmaşul m-a sosit,

Nezburînd, adesea-n groape
Sărind, eu cădeam zdrobit,
A ta bună priimire
C-am scăpat m-a-ncredinţat,
Şi d-a lui nelegiuire
C-altu nu e vinovat.
Aş zbura d-aş avea stare,
La maica, la dumnezei ;
De ruşine mi se pare
Că n-o să-i mai văz pe ei !
Răsplătirea îmi aprinde
Jeratic nestins în piept,
Şi mirare mă coprinde,
Eu atît, cum mai aştept !
Biruirea mea în grabă
A putut a mă slabi :
Dar din stare cît mai slabă
Mai curînd poci m-întări.
Acum voi să se arate
D-am putere eu sau nu,
Ori sînt legile schimbate
După cum norocul vru.
Mişcare puţină face
Stă, s-al văz iar se mişcînd

Filomel-atunci, cînd tace,
Cînd iar s-aude cîntînd.
Ea îi simte-ntîi puterea,
Şi cu glas petrecător
Tuturor apropierea
Spune-a dulcelui amor.
Cu ea mii de păsărele
Se unesc concertuind ;
Şi deodată luna, stele
De tot faţă-mi pierd albind.
Saltă-n sus, pe lîngă focuri
Călător şi ciobănaş ;

Prerasună-n multe locuri
Dulce glas de fluieraş.
Toate se deştept, simt, cere
Magnetul însufleţit ;
Ce va prin înpărechere
Sufletul a fi-ndoit.
Se deştept cele-nsoţite
Spre-a-naltă slavă l-Amor ;
Nensoţite, despărţite ,
Spre-a jăli cel mai trist dor.
Aurora se coboară
Din braţele lui
Titon
Veselă şi rumeoară,
Fără teamă de vrun zvon.
P-a ei cale semănată
De trandafiri vii la feţi
Vine, porţi deschide-ndată
Zîmbitoarei dimineţi.
Focurile-şi răspîndeşte
Noaptea lor se supuind ,
Norii toţi îi aureşte
Viaţă firei înnoind.
Băşicuţile de rouă,
Ce pe iarbă strălucesc,
Cîmpului dau smalţuri nouă,
Florile-l înveselesc.
De miroase îmmulţite
Balsam viu, din ele dînd,
Zefir dulci suflări trimite
Ici şi colo se jucînd .
Arătorul ce sileşte
Boii săi cei grei la pas
Cîntînd spune ce doreşte —
Tare rasun-al lui glas.
Plăcute zbierături de turme
Aerul îl umple tot ;

Tauri grei p-ale lor urme
Apăsate mugiri scot.
Căluşaua d-altă parte,
Lor răspunde nichezind ;
Ecco prelungind înparte
Al ei glas tot se-înălţînd .
Ochiului s-arăt grămadă
Turnuri, case, vii, grădini,
Munţi verzi, munţi de o zăpadă
Lucitoare fiind plini.
Ducînd apă cînt fetiţe.
Mai încolo, lîngă oi,
Spun că ele ciobăniţe,
Că sînt bine cîţi sînt doi.
Ecco prea cu îngrijire
Al lor cîntec răscîntînd,
Drag îl duce la simţire
Şi dezmiardă orice gînd.
Rîndurele zbor se-întrece,
C-o aripă răzuiesc
Unda ce-şi torn pe trup rece,
Răcorite se-întăresc.
Face fluturi mii să zboare,
Cum va zefiraş uşor ;
Albini fac din floare-n floare
Furtişag nestricător.
Se înalţă cu mîndrie
Soarele pre răsărit,
Toate lui cu bucurie
Pe loc închinări trimit.
Prin armonie nespusă
De acord unsunător ;
Firea c-n mişcare pusă ;
Orice ton răsun-amor !!

înălţată mi-e simţirea :
Acum simt deosebit —
Simţind văz deosebirea
De simţit şi de simţit.
Sîngele mi se-înnoieşte,
Minţile mi se dezleg,
Orice glas mie-mi vorbeşte,
Orice ton eu înţeleg.
Vinele repede-mi bate,
Firei voi să dau răspuns
La simţirile-nălţate
Al meu glas e neajuns .
Dar mi-e inima deschisă
Ş-înlăuntru ei văzut,
Spune cu o mută zisă
Că ce simt mi-e prea plăcut!

Ajung ca în aromire
De plăcere îmbătat,
Cînd d-Amor cu o zîmbire
Ca din vis sînt deşteptat.
— Tinere iubite-mi zice
Destul, te cunosc acum :
De tine acum ferice,
Acum calci pe al meu drum !
Calcă cu statornicie,
Rabdă tot neostenit,
Şi-orice întîmplare vie
Nu fi deznădejduit !
Ce-ai mai scump, mai sfînt, mai mare
Legăminte omeneşti :
Gînd, păreri, încredinţare,
Toate să mi le jertfeşti !


Iancu Văcărescu - Logogrif


Întreg cunoscut sunt nume (DINU)
Fără cap îmbrac pe lume (INU)
Coada-mi e nemilostivă,
Căci la toate stă-mpotrivă. (NU)

(Logogriful este genul enigmistic în care, prin eliminarea succesivă a unei litere dintr-un cuvânt, se obţin altele.) 


Iancu Văcărescu - La mincinosul


Tu, ce pui cucul în colivie
Şi-l faci şi iarna de cântă ţie,
Tu îmblânzeşti lei şi orice fiară
O-njugi la caru-ţi şi ea nu zbiară;
Vel-mincinoase boier prea mare!
Preţ, adevărul, te juri că n-are?!


Iancu Văcărescu - Ielele

I


Umbre se plimbă,
Vântul se schimbă,
Neguri s-adună,
Maluri răsună,
Chiote !
Ţipete !
Chicote !
Urlete !
Hurur brumb !
Brumb ! (bis )
Trec zgomotoase
Scrâşniri dinţoase,
Fluieră
Relele,
Dantera
Ielele !

Cu mac pe frunte,
Păşesc spre munte
În pielea goală ; înghit din oală
Prea nodoroase
Găluşti vârtoase ;
Deşert pahare
Acre, amare,
Capul îşi
Cleatănă,
Trupul îşi
Leagănă,
Hurur brumb !
Una e chioară,
C-un ochi de cioară ;
Alta spetită,
Mult obosită ;
Alta guşată
Tot ceartă cată ;
Alta bârfeşte.
Prea neghiobeşte ;
Una gângavă
Stă pe gâlceavă ;
Alta bogată,
Şchioapă-ngânfată ;
Alta calică,
Gheboasă, mică ;
Cea mai snovoasă
E ofticoasă ;
Şi cea mai bună
E cea nebună ;
Toate pizmaşe,

De om vrăjmaşe.
Neruşinate,
Înverşunate ;
Cât simt răcoare
Dau din picioare ;
Toţi dracii strigă,
Că să le frigă ;
Ei lor plăcere
Fac cum le-o cere.
Cu draci voioase
Zbor piste case ; înfricoşate
Trec piste sate,
Mult mai trufaşe
Merg la oraşe,
Hârâie
Mârâie,
Duduie,
Zguduie.
Hurur brumb !
Hurur brumb !
Tot miaurlăire !
Tot cliiuire !
Tot de turbare
Râs !
Văietare !
Hurur brumb !
Cârduri şi gloate
Se car pe roate,
Hurur brumb !
Brumb ! ( bis )
Iar când frâng cară
Osând-amară !
Foc şi pieire !
Pe omenire !
Hurur brumb ! ( triş )

De om oricare
Iau mădulare.
Lipsa să-şi dreagă ;
Cu sânge-o-ncheagă.
Ard şi usucăOrice apucă
Chiote !
Ţipete !
Chicote !
Urlete !
Fluieră
Relele,
Dantera
Ielele,
Capul îşi
Cleatănă,
Trupul îşi
Leagănă.
Hârâie
Mârâie,
Duduie,
Zguduie.
Hurur brumb !
Brumb !
Iar miaurlăire !
Iar chiuire !
Iar de turbare
Râs !
Văietare !
Hurur brumb !


Iancu Văcărescu - Biografie 2


Iancu Văcărescu
poetul Iancu Văcărescu
Nastere: 1792, București
Deces: 1863

Iancu Vacarescu a fost un poet roman, fiul lui Alecu Vacarescu. Atras de ideile inaintate ale epocii, a salutat rascoala lui Tudor Vladimirescu („Buna vestire”, „Glasul poporului subt despotism”) și a participat la mișcarea de redeșteptare culturala și naționala, sprijinind inceputurile școlii, teatrului, presei și tipografiei romanești. A fost sprijinitor al tuturor inițiativelor culturale și literare ale vremii: membru al Societații Literare din 1827, al Societații Filarmonice din 1833, al Asociației Literare din 1845, sprijinind teatrul (a tradus Britannicus de Racine și a scris un prolog la inaugurarea spectacolelor, in 1819) și pe tinerii poeți (a indreptat primele versuri ale lui Ion Heliade – Radulescu).

Fiul lui Alecu Vacarescu si al Elenei Dudcscu se naste la Bucuresti, in 1792. Asupra datei nasterii sale, istoria literara are numeroase ipoteze. Astfel, Aron Densusianu propune 1785, Gheorghc Adamescu, 1786, iar Ovid Densusianu, 1791, ca si G. Calinescu in „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent", care noteaza ca: „se nascu prin 1791".

Alexandru Piru aduce ipoteza lui 1792, an cu care au fost de acord si alti cercetatori: G. Bogdan-Duica, Paul Cornea, Dimitrie Pacurariu, Cornel Carstoiu. De altfel, pe inscriptia funerara de la cimitirul Bellu din Bucuresti se consemneaza acest an: „Ioan Ienachita Alexandru Vacarescu, parintele poeziei romane. Nascut Ia anul 1792, mort la anul 1863, martie 3 ".
In „ Curierul romanesc "din 14/26 iunie 1829, raspunzand lui Heliade Radulescu, Iancu Vacarescu afirma: „ un lucru intr-adevar mi-a placut, ca dumneata numesti tanar poet pe unul ce te-a crescut orice cercare a limbii noastre am ravnit sa fac, a fost dupa intoarcerea mea de la Viena - 1810 pana la 1819, cand eram atunci de ani 27". Deci, daca in 1819 avea 27 de ani, anul nasterii este 1792.
In 1799 ramane orfan de tata, Alecu Vacarescu murind asasinat in inchisoarea din Tulcea. Va fi crescut si educat de mama sa, Elena Dudescu, care apartinea unei familii de mari boieri, cu o casa impunatoare in Bucuresti.

Invata romaneste cu un dascal, dupa cum afirma Ion Ghica in „Scrisori catre rasile Alecsandri": „De pe la de-alde Chiosea ieseau dieci de vistierie si calemgii; la de-alde el au invatat sa scrie romaneste logofatul Greceanu, Vacarestii, Anton Pann, Nanescu, Paris Momuleanu etc.. Nu se preciza totusi daca Iancu era printre ei.
In 1804 este trimis prin grija mamei sale la studii in Viena, impreuna cu Costache, fiul paharnicului Ionita Falcoianu, insotit de dascalul grec Zaharia, dupa cum afirma Nicolae Iorga2. Ion Ghica, in scrisoarea XXI („Legile"), datata 1 noiembrie 1884, din Londra, face o biografie a lui Iancu Vacarescu. El preciza ca Elena Dudescu si-a trimis fiul la Viena „impreuna cu nepotii ei Alecu, Filipescu, Drajneanu si cu fratii Dimitrie, Niculae si Iancu Ghica, sub ingrijirea profesorului Colson"3. De asemenea, Ion Ghica afirma ca ar fi trecut, pentru scurt timp, pe la Universitatea din Pisa. „Din scolile de la Viena, tanarul Vacarescu a trecut la Universitatea de la Pisa si a petrecut mai multi ani in patria lui Dante si a lui Michelangelo, unde a asistat la desteptarea spiritului de nationalitate si de libertate al marelui popor italian"4. Lucru probabil, unii sustinand ca ecoul celor vazute in scurtul voiaj in Italia sunt poeziile de mai tarziu: „Roma cum este", „Roma cum era". Cert este faptul ca perioada vieneza va influenta puternic atat orizontul cultural cat si creatia sa. Studiaza franceza, germana, italiana.
Alexandru Piru afirma: „Din vremea studiilor au ramas extrase din „ Voyage en Moree a Comtantinopole, en Albanie et dans plusieurs autres parties de l'Empire Othoman, pendant Ies annees 1798,1799,1800 et 1801" de F.C.H.L. Pouqueville (Paris, 1805), copii din poeziile lui Voltaire, Delille, o arie din opera „Ferdinando Cortez" de Spontini, diverse alte poezii"5. De asemenea, tot in aceasta perioada cumpara numeroase carti care vor imbogati calitativ si cantitativ biblioteca Vacarestilor6. Sederea la Viena va influenta preferintele sale privind activitatea de traducator.

Manuscrisul 1651, existent la Biblioteca Academiei Romane, dezvaluie si alte preocupari ale tanarului Iancu Vacarescu: obiceiurile romanilor, date privind clima, gastronomia. De asemenea, intocmeste fise ale unor scriitori: Metastasio, Gilbert, Delille, Voltaire, J.B. Rousseau sau aminteste eroi legendari: Solon, Caton, Licurg,
Curion, Aristides, Regul.

Se intoarce in tara la 1810, „dupa o sedere de 6 ani cum insusi marturiseste"1. La putina vreme este exilat la Buzau „pentru oarescarepricini ale tinerelelor", din porunca generalului Kutuzov. Motivele nu se cunosc nici pana astazi, unii cercetatori inclinand spre un diferend intre poet si generalul - feldmaresal Kutuzov. Este o varianta posibila deoarece, la doar cateva zile de la numirea amiralului Ciciacov, la interventia in numele divanului a mitropolitului Ignatie, a lui Barbu Vacarescu si a lui Constantin Samurcas, exilul inceteaza, in iunie 1812.

V. A. Urechia ne da date despre aceasta interventie8: „Cu plecaciune facem aratare excelentei-tale, ca inca de cand se afla aici Glavnoe Comandir, luminatia sa graf Kutuzov, din porunca luminatiei-sale s-au trimis in judetul Buzaului Iancu Vacarescu, fiiul dumneaei cluceresei Dudeascai, spre inteleptia sa, pentru oaresicare pricini ale tineretelor lui si pana acum se afla petrecand tot la numitul judet; ci fiindca de atunci este trecuta catava vreme, si muma numitului, ncavand alt fecior, patimeste indestula intristare, divanul face rugaciunea excelentei-tale ca sa binevoieasca a se ierta numitul Iancu Vacarescu, si divanul sa aiba cinstita porunca de voie si slobozenie, ca sa scrie ispravnicilor de la Buzau pentru venirea sa aici".

In 1814 este vel-comis, unchiul sau, Nicolae, adresandu-i-se astfel in scrisoarea din 17 iunie 1814:,, biv-vel comisului Ianco Vacarescul". Intre 1815 - 1817 se afla la Targovistc, ca ispravnic de Dambovita, locuind la Vacaresti. Este totodata caminar pana la 22 noiembrie 1816 si apoi din 1817. Marturii despre aceasta perioada, gasim in corespondenta sa cu Nicolae Vacarescu, una din primele de acest gen din literatura noastra.

„ Curierul romanesc " il evidentia ca autor al traducerilor Regulus, Britannicus, Ermiona si „al unei drame foarte morale care s-a jucat si pe teatru, numita Ceasul de seara de Kotzebue". in acelasi ziar, Heliade Radulescu dadea ca sigura data reprezentatiei: 20 aprilie 1830". Va intra si in repertoriul teatrului din Iasi.
Inspirat din numeroasele sale lecturi frantuzesti, sub impulsul sentimentelor privind libertatea si demnitatea nationala, in 1847 tipareste dramele istorice „Napoleon la Soenbrun " si „ Santa Elena "' " Ele sunt prelucrari dupa autorii minori: Charles-Desire Dupeuty, Hyppolitte-Francois sau Regnier-Destourbet.

Personajul principal este Napoleon, pentru care Iancu Vacarescu avea o mare admiratie. A trait evenimentele la Viena, era la curent cu campaniile militare victorioase ale acestuia. Ideile erau concordante cu cele ale generatiei care va declansa revolutia in Tarile Romane. La intrebarea lui Napoleon, intrat triumfal in Viena: „Frideric Staps, de ce vrei sa ma omori? Tu esti nebun? "U1, acesta ii raspunde: „Noi nu voim protecsie streina, lasa-ne sa ne facem singuri libertatea noastra. Sire, vaz ca te silesti sa-mi scapi viata; dar singurul chip cu carele poci sa ma arat vrednic de generozitatea voastra, este dandu-va de stire ca nimic nu ma bucura. Voi ati siluit pamantul patrii[i] mele; inca o data va spui, orice ati vrea ca sa-mi faceti eu nu va sant dator decat o lovitura de stilet""*.

Ideile sunt asemanatoare cu cele ale autorului, opozant al Regulamentului Organic, in cea de a doua piesa, „Napoleon la Santa Elena", drama istorica in cinci parti, subliniaza maretia in lupta cu destinul a celui care a cucerit Europa si care nu suporta tirania: „Aceasta tiranie, domnule, nu poate fi ingaduita Nu, nu vei intra la mine decat trecand peste trupul meu Du-te de iti chiama soldatii; veti avea atunci deplina putere asupra trupului meu; dar asupra sufletului meu nu vei avea nici o putere Acest suflet este tot asa de mandru precum era cand comanda Europa ".
Influentat de ideile „Asociatiei Literare ", al carei presedinte era, Iancu Vacarescu isi continua activitatea in slujba Thaliei. in 1847 va publica „Dragostea din copilarie " si „Bertrandsi Raton sau Mestesugul de a conspira "m. Aceste lucrari nu au numele autorului, ceea ce este de inteles daca observam ca ele apar in 1847, inaintea evenimentelor revolutionare din Tarile Romane.

„Dragostea din copilarie" reprezinta o incercare de radiografiere a societatii in care traia poetul, fiind o creatie originala, cu multe elemente autobiografice, personajele purtand insa nume romanesti. Tanarul boier Valin este exilat, traind o perioada la dascalul din sat, Mos Trifan. Zinca, sotia zapciului Marghilescu, casatorita nu din dragoste, avand sentimentul nefericirii se indragosteste de tanarul boier. Ii citise acestuia versurile din „Soarta in viata", poezie a lui Iancu Vacarescu. Sfarsitul este in spirit romantic, Zinca preferand Manastirea dintr-un Lemn.

Indiscutabil, autorul este Iancu Vacarescu. Datele din biografia sa se constituie in momente ale inspiratiei. Exilarea la Buzau „ undeva mai aproape", interventia mamei sale, Elena Dudescu, pentru care va avea un adevarat cult si in memoria careia va scrie poezia „Laportretul maicii mele ", sunt doar cateva dintre argumente. Despre aceasta afirma in piesa: „ O, maica ! O, eroina ! Tu nu visezi decat fapte de romani, decat fapte mari !! Acum intr-adevar eu nu am avut nimica a intreprinde, nici spre folosul patriifij, nici vrednic de lauda care mi se prepune. Dar sant alle flori ale stradaniilor mele, de care nu sant sigur precat nici de florile acestui pom ca se vor coace in roduri, si nu se vor scutura de suflarea unei viforoase vijalii ".
Cealalta lucrare, „ Bertrand si Raton sau Mestesugul de a conspira ", este tradusa din Augustin-Eugene Scribe, autor francez prolific, cunoscut in epoca, jucat la Bucuresti de o trupa germana intre 1833 - 1835. Are, de asemenea, autor necunoscut. In efervescenta revolutionara a anului 1847, Iancu Vacarescu aduce in discutie ideea ca schimbarile politice nu sunt decat rezultatul unor intriganti sau naivi care se considera conducatori, ei fiind de fapt simpli executanti ai unei puteri de care depind in mare parte. Actiunea piesei se petrece in Danemarca, la curtea regelui Cristian. „Mestesugul de a conspira" al mamei vitrege a regelui, Maria-Iulia, ajutata de negustorul Raton si de contele Bertrand de Rantau, este pueril dar pana la urma castigator. Sotia regelui, Matilda,. ce avea legaturi amoroase cu primul-ministru Struenzee, este arestata iar regenta devine Maria-Iulia. Singura realizare a traducatorului este „grija de a intrebuinta mereu cuvinte proprii*romanesti, de a evita neologismele", dupa cum afirma Horea Radulescu, trebuind a fi recunoscut „ ca adesea el reuseste sa gaseasca termenii cei mai potriviti poetici si sa faca o buna traducere ".

Care sunt elementele ce merita a fi evidentiate din preocuparile lexicografice? In studiul sau G. Ivanescu, referindu-se la Iancu Vacarescu, sublinia: lexicul unui scriitor oglindeste temele, imaginile, (reprezentarile) scriitorului. Lista elementelor lexicale ale unui scriitor constituie, asadar, un fel de indice al elementelor poetice ale scriitorului respectiv al temelor si imaginilor lui. Dar lista cuvintelor unui scriitor are nu numai o semnificatie artistica, ci si una culturala, mai ales la un popor care isi insusea atunci elementele culturii europene "m. Este o caracterizare pertinenta in cazul acestui poet. El incearca, cu posibilitatile oferite de cultura si stadiul de expresivitate al limbii romane din vremea sa, sa-si modernizeze neincetat mijloacele de expresie. Un loc important il ocupa neologismele fara forma lor in neogreaca, ci in greaca veche sau latina, luata de cele mai multe ori de poet din limbile romanice, aceasta fiind o dominanta a scrisului sau: amor, acord, briliant, cristal, magnet, palatu, simpatia, susur, tipografie. Printre neologisme intalnim si nume proprii: Apollo, Aurora, Bachu, Ceres, Diani, Ercule, Joiu, Mart, Neptun, Pluton, Titon, Zefir.
In calcurile lingvistice facute, putine cantitativ, care s-au impus foarte rar, cauta sa alature unui cuvant deja existent, un nou sens, acesta fiind apoi inlocuit printr-un alt neologism: indumnezeit pentru divin; surpaturi - ruine. Unii din termeni sunt comuni scriitorilor sau publicistilor din epoca.
Scriind intr-o perioada de tranzitie spre epoca moderna, avand temeinice cunostinte privind cultura si literatura greaca, traind intr-un mediu dominat in mare masura de neoelinism, intalnim in creatia sa si unele arhaisme, multe disparute ulterior din limba noastra. Ponderea lor este mica, ceea ce subliniaza din nou eforturile spre alte surse pentru imbogatirea limbajului poetic. Astfel de cuvinte sunt: curatia -pentru curatenie; folosirea sintagmei Dumnezei pentru zei; a duhului pentru suflet, spirit; fire pentru natura; obstea pentru societate.
De multe ori inspirandu-se tematic din poezia populara, Iancu Vacarescu uziteaza de o terminologie specifica acesteia, exemplu fiind o serie de muntenisme, expresii dialectale sau familiare: colcai - a fierbe in clocot; au conacit - au poposit; gatire -pregatire; petrece — a trece; soroc — termen; vapai — a arde cu putere. Unele sintagme sunt atribuite tot vorbirii populare: d 'amarunt - cu de 'amanuntul; a scoate la cale -a o scoate la capat.

Poetul va incerca si unele constructii originale, derivate lexicale, prin care dorea sa aduca inovatii, multe dintre ele stangace, greoaie, care nu s-au pastrat: circira, inchipuinte - infatisari, ipostaze; luciala - lucire, lumina; nezabava - neintarziere; prerasuna - rasuna;primejduiala -primejdie; tang-tanguire, tanguiala; vrednicite - invrednicite. Apeleaza la astfel de constructii pentru nevoile rimei, sacrificand forma initiala: petrecator, cautatori, prisoseste. Foloseste un numar important de substantive abstracte verbale in „re" (forma infinitului lung), pentru a crea o noua categorie gramatical-lexicala: amagire, armonire, imflorire, inaltare, intoarcere, intristare, lacramare, lecuire, lucrare, placere, pornire, rabdare, scapare, simtire, unire, vedere. Multe s-au fixat in limba. Acestea il ajutau pe poet pentru abstractizarea ideii, fiind deficitar in ceea ce priveste expresivitatea, veridicitatea trairii sentimentelor.

O alta caracteristica a scrisului sau este abuzul de derivate diminutivale, influentat de poezia Renasterii pe care a cunoscut-o foarte bine si din care s-a inspirat deseori sau chiar de creatia lautareasca, in care procedeul era frecvent. Dam cateva exemple: anisori, apsoara, basicutele (de roua), cascioara, copilas, crangsor, delisor, fluierasi, garlita, valcele, zefiras. Multe dintre acestea sunt specifice poeziei de tinerete, gasindu-se mai ales in „O zi si o noapte de primavara la Vacaresti" sau „ Primavara amorului".

Ladislau Galdi, facand o radiografie a evolutiei versului romanesc in specificitatea sa, evidentiaza o serie de caracteristici ale metricii lui Iancu Vacarescu, deosebit de bogata in mijloace de expresie. Utilizeaza heptasilabul, octosilabul trohaic ca forme autonome. Dintre cele lungi se remarca „endecasilabul trohaic, ca forma rara, precum si dodecasilabul cu cezura mediana "'". intalnim rar versuri trohaice de 15 si 16 silabe, preferintele indreptandu-se spre cele iambice. Se evidentiaza ca datorita temeinicelor cunostinte de literatura franceza, impreuna cu Heliade, el contribuie „intr-o anumita masura la introducerea alexandrinului, care, din epoca romantismului incoace, va fi o forma de baza a intregii versificatii romane".

Poezia lui, in incercarea de a-si crea un limbaj cat mai expresiv, aduce valente noi si pe plan estetic. Epoca in care a creat, considerata de inceput pentru lirica romaneasca culta, era supusa multor influente atat conservatoare cat si novatoare, sub impulsul contactului cu realizarile Occidentului. Totodata se manifesta si o puternica tendinta de vulgarizare a limbajului, influentata direct de circulatia orala a mesajului poetic, din cauza imbracarii acestuia intr-o haina melodica sau a deselor interventii in text facute de anonimi. A reusit sa evite acest lucru, contribuind, credem noi, decisiv, la efortul de autonomizare a poeziei, prin abordarea curajoasa a multor specii poetice, propunand modele, uneori deficitare, care nu s-au impus in creatia contemporanilor sai si, cu atat mai mult, in cea a urmasilor.

Mircea Scarlat evidentiaza „dexteritatea prozodica" a lui Iancu Vacarescu „care a scris si multe poeme ocazionale, importante pentru indicarea nivelului mediu al climatului literar al vremii".
Depasind limbajul poetic invechit, incearca alte modalitati de comunicare a sentimentelor, precum si noi instrumente poetice de realizare. Contribuie la progresul si fixarea unei limbi literare moderne, apropiindu-se de intelegerea, in maniera profesionista, a actului creator.




Gherasim Luca - Biografie


Gherasim Luca
   
  poetul Gherasim Luca  
   
Nastere: 23 aprilie 1913
Deces: 9 februarie1994, Paris

S-a nascut in Bucuresti la 23 aprilie 1913. Publica de timpuriu in reviste de avangarda: „Alge" (de care este indeobste legat), „unu", „Muci", „Meridian ", „ Viata imediata ".

In 1940, dupa o perioada de sedere la Paris, se intoarce la Bucuresti si pune bazele grupului suprarealist roman, a carui personalitate catalizatoare este, impreuna cu Gellu Naum, Virgil Teodorescu, D. Trost si altii. Este ultima grupare avangardista de amploare din literatura noastra interbelica.

In 1947 se stabileste in Franta si devine scriitor de expresie franceza. Este poet, prozator, eseist. isi pune capat zilelor aruncandu-se in Sena, asemenea prietenului sau Paul Celan, in 10 martie 1994, dupa ce in ultimul sau mesaj, din miezul noptii de 9 februarie, scrie ca a optat sa paraseasca „aceasta lume in care poetii nu~si au locul". Andre Velter, semnatarul necrologului din „Le Monde", ii surprinde destinul de „erou-limita", „o fiinta intr-o extrema tensiune, intotdeauna foarte izolat, intotdeauna polemic cu obisnuintele, conformismele, logicile instalate in capete si in cuvinte".

Poetul ramane unul din cei mai inversunati promotori ai suprarealismului. Improvizatia, onirismul, dicteul automat, denudarea textului, adeseori alambicate, dau nastere, atunci cand incercarile se materializeaza in texte ce pot fi considerate programatice, unor idei fertile. Criticul Marin Mincu remarca: „ Gherasim Luca sondeaza procesul poetic in sine, modalitatile prin care se manifesta actul scriiturii, avansand surprinzatoare punti de legatura, foarte apropiate de teoriile semiozei ce apartin ultimelor decenii. Considerarea semnului ca obiect, transformarea teoriei in scriitura pe masura ce aceasta isi auto-descopera mecanismele producerii textului, iata doar doua din anticiparile ce pot fi intalnite in scrierile lui Gherasim Luca".

Volume in limba romana:

Roman de dragoste, Colectia Alge, 1933;
Fata morgana, 1937;
Un lup vazut printr-o lupa, Editura Negarea negatiei, 1945;
Inventatorul iubirii urmat de Parcurg imposibilul si de Moartea moarta, Editura Negarea negatiei, 1945.

Bumerang a aparut in revista „Alge" nr. 3, noiembrie 1930. Uneori obisnuiesc sa stau in fata unui felinar si sa fluier a aparut in revista „Alge", martie 1933.


Gherasim Luca - Uneori obisnuiesc sa stau in fata unui felinar si sa fluier


oamenii iesiti afara de prin case si restaurante au vrut sa linseze cainele
care a muscat sergentul fireste ca indignarea mea intrecuse orice margine eram descult, sedeam la fereastra si terminasem tocmai

de citit niste poeme de un poet sesto pals
totusi am iesit in strada si am inceput sa lovesc in oamenii care priveau nepasatori la toata
intamplarea asta erau si cativa morti si foarte multi raniti,
bineinteles ca acasa nu ma mai puteam intoarce
doua automobile cu jandarmi se stabilisera in locuinta mea si ma asteptau
am intrat asa cum eram, descult si in camasa de noapte,
in prima farmacie pe care am intalnit-o in drum
oamenii care treceau pe langa noi se uitau foarte mirati la noi
parca n-ar mai fi vazut niciodata un om intr-o camasa de noapte
protejand un caine bandajat
eram de altfel hotarat sa nu ma mai intorc niciodata acasa
ma obisnuisem destul de bine cu noua stare de lucruri
cainele incepuse chiar sa rada, sa dea din coada si sa spuna glume picante
ne-am asezat apoi pe jos
ne-am jucat in nasturii de la camasa de noapte
i-a castigat fireste el
nu mi-a parut deloc rau
am plecat mai departe
am ajuns la marginea orasului si afara din oras la calea ferata
in cele din urma am ajuns si pe camp si dincolo de camp si de calea ferata
(aici nu mai e nici un om care sa ne mai supere)
erau acolo si o padure si o bucata verde de cer si putina iarba
era si racoare
ne-am scos camasa de noapte si bandajele de caine
am alergat pe iarba
ne-am catarat prin pomi
am zburat cu pasarile din pomi
am ajuns curand si la bucata verde de cer
bucata verde de cer era plina cu pasari si cu ingeri
se facuse si dimineata
se facuse chiar foarte dimineata
oamenii ramasi jos incepura asa din senin sa rada cu hohote
camasa de noapte era in jurul gatului
bandajul cainelui era in jurul gatului
si m-a mirat foarte mult cand oamenii au inceput sa rada cu hohote


Gherasim Luca - Tragedii cari trebuie sa se intample


Sunt liber
si pot observa cu deosebita atentie lucrurile care ma
inconjoara degetele mele tremuratoare ca niste plopi si scurte ca
niste gloante au strans cu putere gatul alb de femeie asa precum poetii vechi strangeau in obisnuitele lor accese
de dragoste pentru natura
florile — oile — campul si stelele
poetii de azi, poetii cu degetele tremuratoare ca niste
plopi si scurte ca niste gloante au fiecare acasa cate un gat alb de femeie care trebuie
asasinat "ciditatea cu care vom privi dupa aceea lucrurile care ne
inconjoara e atat de necesara f1 umba lor violeta, ce spectacol caraghios.
Um fiindca suntem liberi plimbarea noastra pe strazi
prezinta o importanta de care trebuie sa ne dam bine seama :

femeile sunt mai elegante si mai provocatoare, azi domnii mai zambitori
vitrinele magazinelor mai incarcate si mai luminoase si buzunarele noastre de obicei pline cu bomboane si
cu bilete contin pietre de toate marimile.
Odata cu noi au iesit sa se plimbe si alti oameni pe
marile bulevarde ale orasului ei au degetele albe si grase ca niste bucati de slanina,
ei au degetele in buzunare si alaturi de ele, pe langa ultima fotografie a iubitei,
si o batista plina cu muci.
Poetii de azi, poetii cu degetele tremuratoare ca niste
plopi si scurte ca niste gloante poetii cu pietre de toate marimile prin toate buzunarele trebuie sa stie ca singura greutate e spargerea unei vitrine
intalnite pe marile bulevarde fiindca celelalte vitrine se sparg de la sine dupa cum e de ajuns sa stingi o singura stea ca pe urma
celelalte
stele sa se stinga de la sine
Cer iertare pentru comparatia cu steaua poeti,
e o amintire din vremurile de altadata cand ma extaziam in fata pomilor infloriti si lesinam
la fiecare
rasarit de soare.
Poetii de azi, poetii cu degetele tremuratoare ca niste
plopi si scurte
ca niste gloante pot azvarli cu pietre in comparatia cu steaua va fi poate prima vitrina pe care veti sparge-o si celelalte vitrine se sparg de la sine.


Gherasim Luca - Sfanta impartasanie


parasisem uzina la 8 mai destramat ca oricand imbacsit de praf pe strazi langa domni in blanuri printre femei frumoase obosite si destramate si o scarba umeda imi umplea gura

doamna aceea frumoasa ma ochise din automobil eram si eu destul de frumos — scuipatul nu se vedea ea purta par ondulat si automobil prezenta mea acolo imbacsita de praf ii provoca o
tremurare suava sub ciorap si pana la usa apartamentului ei luxos, automobilul a
lunecat usor

unde lucrezi, m-a intrebat in timp ce-si scotea mantoul
de cateva zile la uzina de gaz
esti un baiat voinic si destul de frumos, ai putea castiga
mai bine pana ieri timp de sase luni maneam odata la doua zile discutia noastra se putea prelungi la nesfarsit eu scoteam din mine vorbe mirosind a paine, a gaz ea ciripea ca dintr-un pian deschis vorbele asemeni
unei romante la moda si cu toate astea felul barbatesc cum se coltura pe
oase carnea mea facea sa ne intelegem de minune orele sunt inaintate, sa ne culcam patul mirosea a cald si a curat
doamna stia sa faca dragoste mai bine decat vorbea
Si mie imi placea parul ei fiindca aveam voie sa-l trag dimineata mi-a spus la revedere, dragul meu 'orele erau 5, la 6 deschide uzina) sa ne vedem diseara la 8, luam impreuna cina langa vorbele mele mirosind a paine, a gaz
Pastram o gura plina de scuipat ea a vazut-o, ea s-a speriat
doamna aceea frumoasa cu care o noapte intreaga m-am plimbat prin dragoste si automobil, — disparuse ln locul ei rumega o baba zbarcita si cu ochelari care
citea de zor pagini din sfanta evanghelie.


Gherasim Luca - Bumerang


Mi-am bătut în buze pionezele dinţilor şi sănii au răsunat zaruri peste jocul târziu.
Patineurii au zgâriat ghiaţa din vine.

şi sângele, paraşuta închisă,
şi-a strigat imnul său în curcubee;
ai aşteptat prăvălirile în abis
precum obloanele privirilor tale ascunse,
în holdele covoarelor semănate pe divan
ţi-am spălat torsul în luminişul aleielor
şi însetat am pipăit oaza pentru cămilele din noi.

Ţi-am strigat numele prin toţi porii,
şi decolorat a fost răspunsul închistat în fulgi,
am zguduit clopotele obiectelor din casă,
am muşcat pereţii, teracota sufletului,
şi aşternut podea pentru picioare am răvăşit gândul.
Cu mâinile lipite de înălţimi te cutremuri,
în priviri se văd ascunse prosternările,
cu trupul îmbrăcat pe speteaza monahilor din gene,
picioarele tale, fixativ al pietrelor.
Clopotul lipeşte mărci în auzul sculptat în noi;
ferestrele îşi desfac bordura lipită pe buze
şi bumerang, alamă desface cuferele
şi acoperă trupul şi funda.
Pe treptele din faţă băieţii din mine s-au spânzurat de şira spinării.
Pe tinichelele acoperişului tău, am căzut cu ploaia din glas
picături, caravanele, au supt apoi frigul
şi lipit cu capul, eşafod pe zăbrele,
am prins în dinţi îmbrăcămintea sifonoforăşi-am desfăcut nasturii
precum vinele.


C. Tonegaru - Biografie

Constant Tonegaru
   
  poetul Constant Tonegaru  
   
Nastere: 13 februarie 1919, Galați
Deces: 10 februarie 1952, București

Constant Tonegaru a fost un poet roman care a facut parte din al doilea val al avangardei literare romanești.

S-a nascut in Galati, la 26 februarie 1919; este fiul juristului si ofiterului de marina Constantin Tonegaru, autor al unor coduri maritime reputate, avand o viata aventuroasa si veleitati literare, si al Mariei-Floarea, femeie de mare frumusete si bunatate. Din cauza dificultatilor materiale nu reuseste sa-si termine liceul. Lucreaza un timp ca functionar la Directia generala a P.T.T., ca dactilograf zilier la Ministerul Culturii. Debuteaza, ca si parintele sau, cu texte de slagare muzicale, iar adevaratul debut literar se produce in „Expresul din Braila, in septembrie 1942, cu poezia Nocturna fluviala. Va publica apoi in „Bacaul, in revista bucuresteana „Preocupari literare (tot in 1942), in revista „Kalende, condusa de Vladimir Streinu (care ii urmareste cu perseverenta evolutia poetica), in „Revista Fundatiilor Regale (in 1946). intre timp, in 1945, ii apare primul volum. Plantatii, pentru care primeste Premiul pentru Debut acordat tinerilor scriitori de Editura Fundatiilor Regale; in acelasi an devine membru al Societatii Scriitorilor Romani.

Cum subsidiile parintesti inceteaza repede si cu desavarsire, poetul se cultiva singur (audiaza cursurile lui Calinescu de la Facultatea de Litere, in perioada 1946-1948, asista la prelegerile lui Camil Petrescu) si duce o existenta boema, alaturi de Dimitrie Stelara, Mihail Crama si Mircea Popovici. Moare fulgerat de embolie in zorii zilei de 10 februarie 1952, la Bucuresti.

Critica literara il grupeaza pe poet, alaturi de Geo Dumitrescu, Ion Camion si altii, in randul „generatiei pierdute. Mai mult decat ceilalti colegi de generatie, poetul nu a avut ragazul sa dea intreaga masura a potentelor lui lirice. I se pot depista in poezie ecouri ale simbolismului intarziat, spiritul frondeur al suprarealistilor, vizand persiflarea, sarcasmul, ironia lirica, elemente intalnite dealtfel in poezia romaneasca a epocii. Criticul literar Emil Manu ii semnala ca insolite „asociatiile cromatice si simbolurile compuse din materialele lirice exotice, iar criticul Al. George sublinia „reactia impotriva ermetismului barbian, ca si „indrazneala imaginilor sau „jocul derutant al metaforelor. Tot Emil Manu afirma: „ Tonegaru ne ofera un mediu lunatic de ins si de aventura a cuvintelor. Poetul este deci incadrabil epocii si, cautand neaparat filiatii, asemenea ei. Dar toate aceste- multe - filiatii confera liricii sale un caracter original, si nici o asociatie lirica sau imagistica nu mai pare, de la Constant Tonegaru si colegii generatiei sale, imposibila. Ei, reprezentantii „generatiei pierdute indeosebi, incheie un ciclu poetic si deschid un altul, facand ca poezia actuala sa creasca, in mare masura, din aventura textului lor.

In timpul vietii poetului s-a tiparit doar volumul Plantatii, la Bucuresti, in 1945, prin grija Editurii Fundatiilor Regale. Volumul Steaua Venetii, Bucuresti, Editura pentru Literatura, 1969, va scoate la lumina si mare parte din creatia, ramasa netiparita pana atunci, a poetului.

Plantatia de cuie a aparut in volumul Plantatii, Bucuresti, Editura Fundatiilor Regale, 1945.
Cruciera a aparut in volumul Plantatii, Bucuresti, Editura Fundatiilor Regale, 1945.
Steaua Venetii a fost publicata postum, in volumul caruia i-a dat numele, Bucuresti, E.P.L., 1969.

Aprecieri critice

In atingere cu mai multe formule poetice, C. Tonegaru e, in fond, un tipic poet de tranzitie, cu improprietati uneori suparatoare de limbaj, insa inventiv si profund in reveriile lui astrale. Negatia lirismului traditional nu decurge la el dintr-o convingere adanca. Poeticul continua sa-l fascineze si, chiar si atunci cand vrea sa ridiculizeze vechile mituri, operatia nu-i reuseste integral. Ironia nu ajunge niciodata la adevaratul ei scop: nu distruge obiectele lirice, le curata numai de rugina traditiei literare."
(Eugen Simion - Scriitori romani de azi, voi. I, editia a doua revazuta si completata. Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1978, p. 102)(D.T.)