Mihai Beniuc - Ma rog...

Mă rog la floarea de cireş,
Mă rog la frunza de măceş,
Mă rog la spicul grâului:
Dă-i omului tot ce-i frumos.
Dă-i gânguritul cel duios
Al porumbeilor pe ram,
Dă-i boare de parfum prin geam;
Dă-i dorul de-a umbla prin munţi,
Cu zori şi cu zăpezi pe frunţi,
Cu flori pe cărărui, pe stânci,
Cu vulturi peste râpi adânci;
Dă-i pâinea albă lângă vin
Şi peste casă cer senin
Şi frate bun şi bun vecin
Şi somnul noaptea fără chin;
Dă-i chipul din izvor curat
În care şi-a astâmpărat
Şi setea şi obrazul cald
În drumul lui către înalt.
Mă rog la toate câte sunt
Să fie bine pe pământ.
Pace, Lumină, Iubire.

George Topârceanu - La Paşti

Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite si mânjite,
Zece ouă înroşite.

Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vă este, frătioare,
- Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Staţi gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-aţi fi ouă...
- Suntem fierte!
Zise-un ou rotund şi fraise
Lângă pasca cu orez.
Şi schimbându-şi brusc alura,
Toate-au început cu gura:
- Pân'la urmă tot nu scap!
- Ne găteşte de paradă.
- Ne ciocneşte cap în cap
Şi ne zvârle coaja-n stradă...
- Ce ruşine!
- Ce dezastru!
- Preferam să fiu omletă!
- Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,
Aş fi scos un pui albastru...
- Şi eu unul violet...
- Eu, mai bine-ar fi să tac:
Aşa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac!...

George Coşbuc - Colindătorii

Cad fulgii mari, încet zburând
Şi-n casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând,
De mult uitarăm jocul.
Demult şi patul ne-aşteptă,
Dar cine să se culce?

Rugată, mama repeta
Cu glasul rar şi dulce
Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă,
Şi boul cum sufla milos,
Căldură ca să-I facă,
Drăguţ un miel cum I-au adus
Păstorii de la stână
Şi îngeri albi cântau pe sus,
Cu flori de măr în mână.

Şi-auzi! Răsar cântări acum,
Frânturi dintr-o colindă,
Şi vin mereu, s-opresc în drum,
Se-aud acum în tindă -
Noi stăm cu ochii pironiţi
Şi fără de suflare:
Sunt îngerii din cer veniţi,
Cu Leroi, Domnul mare!

Ei cântă-nălţător şi rar
Cântări de biruinţă,
Apoi se întorc şi plâng amar
De-a Iudei necredinţă,
De spini, de-ostaşi, şi c-a murit…
Dar s-a deschis mormântul
Şi El acum e-n cer suit
Şi judecă pământul.

Şi până nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam niciunul -
Sărac ne-a fost, dar cald şi drag
În casă-ne Crăciunul.
Şi în târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Şi-n vis vedeam tot flori de măr
Şi-n faşă, mic, pe Domnul.

Ion Minulescu - A XI-a poruncă

Ascultă, priveşte şi taci!...
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti,
Şi taci, să-nţelegi ce să faci...
Ascultă, priveşte şi taci!

Când simţi că păcatul te paşte
Şi glasul sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar Sfintele moaşte -
Când simţi că păcatul te paşte!

Când simţi că duşmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinţa,
Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge -
Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti -
Aceeaşi piatră de moară -
Când braţele încep să te doară!...

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!...
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!...

Ana Blandiana - Psalm

Tu care ai învăţat urşii să doarmă
O iarnă întreagă
De ce nu mă-nveţi ce e somnul?
Nu ţi-l cer de tot.
Tu ştii,
Sunt prea modestă
Pentru moarte.
Dar cine, navigând
Pe ochii mei deschişi,
Nu ţi-ar cerşi
Un vânt de nefiinţă?

Ana Blandiana - Sufletul

Sufletul e ceva în noi
Care nu poate exista în afară.
De câte ori nu mi s-a întâmplat
Să descopăr
Suflete goale în iarbă trăgând să moară.
Le luam cu grijă în palmă,
Dar niciodată
Nu găseam destul de repede pe cineva
Să le primească în sine,
Simţeam căuşul palmei gol
Şi-un abur, neatins de frunze, trecea
Bănuitor prin trupul meu.
Sufletul se-adăposteşte în noi
De Dumnezeu?

Nichifor Crainic - Laudă

Tu, cel ce te ascunzi în eterna-ţi amiază
Şi lumea o spânzuri în haos de-o rază,
Metanie ţie, Părinte.
Izvod nevăzut al văzutelor linii,
Mă scalzi şi pe mine în unda luminii
Un mugur de carne fierbinte.

Sunt duh învălit în nălucă de humă,
Sunt om odrăslit dintr-un tată şi-o mumă,
Dar sunt nerăspunsa-ntrebare.
Ce glas destoinic să-mi spună-ncotro e
Oceanul de somn ce icnind fără voie
M-a-mpins şi pe mine-n mişcare?

Nici maica nu ştie ce tainică normă
Îmi dete din carnea-i vremelnică formă,
Neant înflorit în minune.
Căci toate izvoadele umbrelor noastre
Roiesc mai presus de arhangheli şi astre
Din veşnica ta-nţelepciune.

În ceruri, Părinte, sunt abur în aburi
Şi-asemeni cu apa ce-ngheaţă pe jgheaburi
Prind coajă de carne din spaţiu.
Tu cugeţi, se naşte; voieşti şi durează;
Respiri şi-nfloreşte; iubeşti şi vibrează
De-adâncul luminii nesaţiu.

De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,
Fac dară de umbră acestei planete
Cu spumă de soare pe creştet
Şi-n saltul credinţei gustând veşnicia,
Din pulberea lumii îmi strig bucuria
Că sunt întru Cel care este!

Puzderii de stele ascunse-n amiază,
Făpturile-n tine de-a pururi durează
Şi-n spaţiu vremelnic colindă.
A fi, bucurie eternă şi sfântă!
O vrajă a toată lumina răsfrântă
De-a gloriei tale oglindă

Nichifor Crainic - Vecernie

Pe-aici, în sus, e schitul la capăt de colnic.
L-a zugrăvit pe vremuri Ilarion cel drept
Cu sfinţi între ştergare de galben borangic
Şi sfinte-mpodobite cu icusari pe piept.

Auzi, un clopot mişcă văzduhul peste munţi
Şi se bolteşte-n sunet cât cerul de mărgean
De dincolo de lume te-ndeamnă să renunţi
O taină fără de moarte la veacul pământean.

Vom asculta din strană vecernia-n sobor
Când intră-n schit odată cu pasul serii lent
În murmure ca zvonul albinelor în zbor
Năluci călătorite din Vechiul Testament.

Tudor Arghezi - Oseminte pierdute

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creanga te ridici.

Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să vă asculte,
Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?

Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?
Ştiţi voi ce vorbă este vorba "ieri"?

La poartă, umbr-aceluiaşi stejar,
Mă rog, intrând de domnul grădinar.

Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.

Şi toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintr-un început.

I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.

Tudor Arghezi - De Paşti

La toate lucarnele şi balcoanele
Au scos din cer îngerii icoanele
Şi-au aprins pe scări
Candele şi lumânări.

Oraşele de sus, în sărbătoare,
Au întins velinţe şi covoare,
Şi ard în potire
Mireasmă subţire.

Şi din toate ferestrele odată,
Mii şi sute de mii,
Heruvimii fac cu mâna bucălată
La somnoroşii copii.

Radu Gyr - Voi n-aţi fost cu noi în celule

Voi n-aţi fost cu noi în celule
să ştiţi ce e viaţa de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătuşe la glezne.

Voi n-aţi plâns în palme, fierbinte,
străpunşi de cuţitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-aţi dus povara durerilor sfinte
spre slavă şi binele ţării.

În cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereţii,
voi n-aţi cunoscut frumuseţea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind după harpele vieţii.

Ce-i munca de braţe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârţie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde
să spuneţi aproapelui vostru.

Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare
cum minte speranţa şi visul,
când uşile grele se-nchid în zăvoare,
şi-n teama de groaznica lui încleştare
pe sine se vinde învinsul.

Aţi stat la ospeţe-ncărcate
gonind după fast şi orgoliu,
nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsă şi nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Aşa sunteţi toţi cei ce credeţi
că pumnul e singura faimă.
Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi,
când noi cu obrajii ca pământul de vineţi,
gustăm din osândă şi spaimă.

Când porţile sparge-se-or toate
şi morţii vor prinde să urle,
când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărmate,
voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte,
căci n-aţi fost cu noi în celule.

Radu Gyr - Ştiu că sunt lut

Ştiu că sunt lut, dar nu ştiu cine
mi-a pus în piept albine stranii,
să-mi scoata mir din mărăcine,
din bălării, împărtăşanii.

Minunea mea se-ntâmplă vie
din mofturi mici şi biete fleacuri...
Un colţ de-al meu e-o-mpărăţie,
o zi de-a mea răsfrânge veacuri.

De nu strâng mările in braţe,
prin câte-o baltă tot dereticş
şi gheara mea tot stă să-nhaţe
din orice taină câte-un petic.
Şi dacă-ncălecat pe-o rază
ea nu mă urcă-n cer, incalte
de-o şchioapă-n aer tot cutează
peste coteţe să mă salte.

Radu Gyr - Metanie

Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velinţă
Ca într-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din înfrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer;

Şi din fiece dezastru
şi crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
şi fă zâmbet înţelept.