Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Tudor Arghezi - Psalm


Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare
Să se oprească-n drum,
Să cânte-n mine şi să zboare
Prin umbra mea de fum.

Aştept crâmpeie mici de gingăşie,
Cântece mici de vrăbii şi lăstun
Să mi se dea şi mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.

Nu am nectare roze de dulceaţă,
Nici prin aroma primei agurizi,
Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,
Nu-mi stau pe coajă moile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare,
Stelele vin şi se aprind pe rând
În ramurile-ntinse pe altare
Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Şi de-a rodi metale doar, pătruns
De grelele porunci şi-nvăţăminte,
Poate că, Doamne, mi-este de-ajuns.

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Şi să muncesc din rădăcini şi sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger.

Să bată alb din aripă la lună,
Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.

Nichita Stănescu - Lupta cu cinci elemente antiterestre

I


Generalul a venit la mine şi mi-a spus:
„Eşti singurul care mai poate face ceva;
de tine depinde dacă vom mai fi sau dacă nu vom mai fi astfel".
Se puteau vedea soldaţi
de-a lungul drumurilor.
Se putea
vedea o mare zarvă liniştită.
Nici unul nu era în repaus, de voie.
Nici unul nu era încordat şi gata de atac însă.

II


Ce să fac?
Cum să fac?
Cînd?
Unde?
El m-a împins încet, de omoplaţi, pe teren, în afară, lîngă puiandrul de arţar uscat.
Aici era linişte,
şi pe fîşia arată proaspăt,
deodată,
la capăt, sub norii întinşi
s-a azvîrlit în mine
cu mărul.

III


Am vrut să plonjez şi să prind mărul
ca pe o minge.
Ar fi fost o greşeală, -
mi-au spus după aceea, îngerii,

ar fi fost o greşeală, mi-au spus după aceea prietenii, rudele, corpul militar.

IV


M-am repezit la măr,
i-am dezlipit de pe el inelul
ca de
Saturn,
m-am repezit la măr
şi-am dezlipit de pe el
banderola roşie ca şi-aceea
de pe vechile pachete de ţigări de lux.

V


Mărul s-a rupt în două, viermele
mi-a curs printre degete în pămînt;
rămas la capătul fîşiei de pămînt arate
şi cu un arţar uscat la capăt
rînjeam
ca proaspătul beţiv intrat într-o popicărie.

VI


Generalul m-a dus în mijlocul soldaţilor
neliniştiţi,
pe străzile acelea înguste-n care ei
mergeau nici încordaţi, dar nici destinşi.
M-a dus ca să mă vadă şi m-a dus
ca să-i alin,
sub norii ca de ploaie, atîrnînd, .
peste oraşul cu înguste străzi şi cu soldaţi,

cu acei stranii soldaţi higienici
mirosind a lavandă,
nici liniştiţi şi nici
neliniştiţi,
cu ochii mari, apoşi,
cumpănind în mînă arma
pe care împotriva cui, ei nu ştiau
în ce direcţie
îşi poate întinde - focul.

VII


„Mai am un singur element şi ultimul,
ca să-l învingi, astfel putem scăpa şi fi
altfel vom fi, - dar altfel" -îmi spuse generalul.

VIII


Doi, trei şi patru.
Lupta a doua, lupta treia, lupta patra
nu mi le mai pot aminti.
Generalul m-a asigurat că ele
nu ţin în nici un fel, de cuvinte,
şi deci nici de lucruri
sau de civilizaţia noastră.
Generalul m-a asigurat
că am învins şi în doi,
trei, patru,
lupta doua, lupta treia, lupta patra,
dar ca învingător mi se retrage dreptul
de a mai şti ceva despre victima
şi despre locul luptei,
din afară sau dinlăuntrul,
de sub nori sau chiar din interiorul nervilor.
Generalul mi-a adus ca dovadă faptul că sunt,
că este
că suntem
că sunt,
că oraşul există încă, aşa cum îl ştim.
Generalul mi-a spus că noi
nu ne putem lăuda cu victoria
din cea de a doua
din cea de a treia, a patra,
pentru că ea nu ţine de domeniul
comunicării
de domeniul înţelesului
NŢELESULUI
ŢELESULUI
ELESULUI
LEŞULUI
EŞULUI

IX


Am priceput că lupta
împotriva celui de al cincilea element,
lupta definitivă, se va da
pe o stradă.
Şi în acea secundă lupta s-a şi dat.

Mutarea zidurilor, am spus.
Mutarea zidurilor, am strigat
şi i-am mutat toate zidurile din spate.
(Datorită generalului care mă ţinuse
de un umăr
ca să n-am eu însumi zid în spate,
l-am învins.)
Generalul m-a izbit cu palma în umărul sting
şi eu nu aveam zid în spate,
în spatele meu era numai generalul.
El, cel din faţa mea, el, a rămas
fără zid în spate.
El, cel de al cincilea element antiterestru, -
fiindcă avea ziduri în spate
a rămas fără ziduri în spate.
Datorită generalului şi mie,
a rămas fără ziduri în spate.
Toată partea de case a străzii
am mutat-o cu gestul brusc
şi el
cel dastfel eu nu mai aveam ziduri în spate;
el, cel de al cincilea
nu bănuia că nu-i stau în faţă
ci pur şi simplu merg pe stradă
cu generalul în spate.
Astfel i-am mutat zidurile din spate,
mutarea
Zidului se numeşte
moartea celui de al cincilea element.
El a căzut supt, fără nimica în spate, fără zgomot şi portocaliu.
A căzut ca şi cum n-ar fi fost.
Eu i-am mutat zidurile.
Eu i-am mutat
Zidul.

X


Năduşiţi, asudaţi, vlăguiţi,
am mers cu generalul
în mijlocul soldaţilor.
Ei se uitau la noi
şi nu le venea să creadă că am învins.
Ei se uitau la noi, la general
şi la mine,
gata de luptă.
Ei nu puteau să bănuiască victoria noastră
Ei nu puteau să creadă
că nu mai aveau de ce să lupte.
e al cincilea element antiterestru
care ar fi vrut să mute cealaltă parte
de ziduri
a străzii,
şi el, cel de al cincilea
care ar fi vrut să mute cealaltă parte
a străzii
dar generalul m-a izbit cu palma
în umărul sting

Neîncrederea lor îl obosea pe general.
Dar generalul de multă vreme
îmi atîrna ca o aripa cenuşie
şi moale,
de şira spinării.

XI


Deasupra mea se auzi o voce: —
Copil iubit, tu ai mîini pătrate,
nemurdarite de sînge!


Nichita Stănescu - Luna în câmp


Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi mâna stânga către ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile l-au aprins,
suind sub lună-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.



Nichita Stănescu - Lui Tudor Arghezi


Te-ai oprit?
te-a strapuns vegetal,
galgait, ochiul supt, de telal,
sa-l mangai
sa-l rasfeti in urechi:
- Haine vechi cumparam! Haaineee vechi...

Pantecul ti-i jigarit,
ghiortaiala te-a ghicit.
Inima...n-ai palalaie
de vanzare, vreo bataie?
Suflete, nu-ti vinzi tu, frate,
gandurile dezbracate?
Ca nu m-oi tinea abras
daca-i mai cata cumvas
in bocceaua ta cu stele
vreun tapsan fara pingele
sau vreo garla rupta-n coate,
sa le arvunesc pe toate.

Toalele de mucava,
fiescare o para.
Toalele de-azur si tina,
o scatoalca levantina.
Toalele de om sarac -
candel, mied si cozonac.

Cade lung
colcait vegetal.
Pe trotuar, strigat stins de telal.
Tot mai stai pironit?
...sa plecam!
- Haine vechi, haine vechi cumparam...


Bucuresti Sambata 16 Iunie 1956




Nichita Stănescu - Luare



Tu n-ai să mă laşi, nu,
nu, nu mă lăsa
frate plopule, frate!
Vin şi îmbrăţişez cu repedea mea viaţă
viaţa ta lentă
N-ai să mă laşi,
nu, aşa că nu?
N-ai să mă laşi frate,
nu, aşa că nu?
Mă voi scurge pe scoarţa ta,
ca ploaia,
dar tu, nu-i aşa că tu,
nu-i aşa că tu o să mă ţii,
nu-i aşa că tu nu o să mă laşi, -
şi atît de puţinul punct
al amîndurora
o să-l faci de sărbătoare...
Mi-a somn frate,
înrădăcinează-mă, tu,
înrădăcinează-mă.

 

Nichita Stănescu - Linia împăcată cu sine însăşi



Nu te poţi rupe în două, ci numai în trei,
nu ocolirea, ci ruptura închide
Triunghiul vă zic dragii mei,
e izbăvirea unei oglinde.

Astfel se termină viaţa mea
văzută cu ochii
steaua şi calul, glonţul şi peştele,
iarba încă nepăscută.


Nichita Stănescu - Leoaica tânără, iubirea



Leoaica tinara, iubirea
mi-ai sarit în fata.
Mă pindise-n incordare
mai demult.
Coltii albi mi i-a infipt în fata,
m-a muscat leoaica, azi, de fata.

Si deodata-n jurul meu, natura
se facu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o stringere de ape.
Si privirea-n sus tisni,
curcubeu taiat în doua,
si auzul o-ntilni
tocmai lângă ciorcarlii.

Mi-am dus mâna la sprinceana,
la timpla si la barbie,
dar mâna nu le mai stie.
Si aluneca-n nestire
pe-un desert în stralucire,
peste care trece-alene
o leoaica aramie
cu miscarile viclene,
inca-o vreme,
si-nca-o vreme...


Nichita Stănescu - Lecţia de anatomie



Vino cu mine să-ţi arăt
cît mai repede cu putinţă
o nuntă de fluturi, pictaţi
pe roţile locomotivei...

Să ne agăţăm de fum
ca să privim lecţia de anatomie
Astăzi se va diseca un cuvînt
deşi nu e voie

Vrei să învii? Nimic mai simplu!
Vino cu mine
şi repetă, repetă întruna în gînd:
suntem un fluture,
suntem un fluture!


Nichita Stănescu - Labirint în flăcări



Deci ceea ce nu se-nţelege
suie în ceruri, palid fum,
dă Lycurg o nouă lege
poimîine, mîine, acum, -

Cum că potrivit se-arată
la distrugerea de sens
litera neînarmată
în cuvîntul cel mai dens.

Ba muiere, ba bărbat e,
semn şi semne la un loc
o, cuvîntule, cetate
pururea în fum şi foc.


Nichita Stănescu - La ultimul etaj


Ea stă singură acum la ultimul etaj,
mirosul ei suav pîlpîie,
oraşul se îndepărtează - înhămat la cîini
vagabonzi şi flămînzi

Să punem pîine pentru vrăbii
şi trupurile noastre uscate şi fărămiţate
să le punem
pentru pliscurile de argint şi flămînde
ale zeilor nevorbitori

Mai multă milă pentru stelele care răsar,
mai multă compasiune pentru raza
de la lună,
mai mult frig pentru pietrele îngheţate
şi mie,
mie, pentru mine, - mai mult aer.
Mă sufoc; mai mult aer!


Nichita Stănescu - La poartă


Vaselica din Socoli
suferă de şapte boli;
una-n suflet, trei în ea;
şi-alte trei la bidinea,
c-a făcut amor pe bani
cu lichele şi golani.
Blestemat să-i fie patul,
c-a îmbolnăvit tot satul.

Mi-a zis Leana lu' Matei
c-a văzut-o-n calea ei
ieri, şi că era bătută -
ochii-n lapte de cucută,
sănii revărsaţi pe pântec
şi-i tărăgăna un cântec
de ruşine, lung şi trist -
c-a avut-o însuşi Crist,


Bucureşti, Marţi 4 Ianuarie 1955


Nichita Stănescu - La o margine



Nevoia de geometrie e o spălare
nevoia de cifre
e un somn al revelaţiei,
nevoia de cuvânt
e o negare a firescului.
Natură, tu, izbucnire în hohote de râs şi de plâns
a celui care nu a râs şi nu a plâns
niciodată !


Nichita Stănescu - La nord de nord


Şi ceea ce nu există poate să moară,
la fel ca viaţa unui animal boreal
despre a cărui stare crepusculară
n-am ştiut niciodată nimic.
El apărea cîteodată
în felul tău de a merge,
dar prea somnolent era ca să-l văd.
El cînta uneori în privirile tale
cînd te uitai prin mine
spre propria mea adolescenţă.
El îţi prelungea uneori mîna
El îţi adăuga mirosul
cu suavul miros al descompunerii
unui schelet de fulg de zăpadă.
Niciodată nu i-am simţit prezenţa
nici măcar în această secundă
cînd înfrigurat deodată sunt solidar
cu tot ceea ce nu există.
Vai, chiar şi ceea ce nu existăpoate să moară.