Petru Creţia - Două gânduri despre binele şi răul din lume

 

 

 

 Acestui titlu ambiţios îi corespund două tentative limitate şi precise, dorinţa hotărâtă de a mă apăra de două prezumţii pe care le socotesc infamante. Una este aceea că sfera binelui moral este coicidentă cu sfera binelui din lume. Cealaltă, că aş ignora adevărata proporţie dintre luminile şi umbrele sufletului, căzând pradă unui anume idilism moral sau unui searbăd meliorism.

 În ciuda multului bine pe care îl pot aduce virtuţile şi bunele purtări, lucru înţeles încă din secolul al XIII-lea de Thomas din Aquino (S.Th., II, p 78), nu tot binele din lume vine de aici.  De fapt, înainte de toate, este nevoie de o anumită generozitate a naturii, fără de care virtutea nu poate funcţiona decât ca un grădinar. Există daruri ale marelui izvor al vieţii care cresc mult mai bine lăsate în voia lor. Mai sunt apoi, în vălmăşeagul de evenimente care este lumea, marile şanse ale întâmplării, atât de rentabile uneori în istorie, încât pot fi confundate cu  Providenţa. În sfârşit, istoria umană, cu toate accidentele şi rupturile ei, pare să beneficieze, pe lungi parcursuri, de un soi de echilibru ecologic care se instituie şi până la urmă se strică dincolo de voinţa şi de planul lui. Echilibru ecologic în care se pare că răul însuşi sau măcar derogările de la „virtute“ joacă un rol deloc neglijabil. Astfel că, gândindu-ne mai adânc, suprema valoare etică pare să fie promovarea în sus a vieţii, îmbogăţirea ei, deschiderea de vaduri noi pentru apele ei. Cine va dori să mai arunce o privire de ansamblu peste această carte va vedea că tot ce este gândit în ea ca pozitiv intră în această definiţie (curajul, speranţa, încrederea etc.) Şi că restul funcţionează ca simple regulatoare ale convivenţei civilizate dintre oameni, care şi ea, la rândul ei, este un pas înainte al vieţii. Pe de altă parte, propria lui experienţă îi va fi spus, şi nu o dată, de câte lucruri felurite este nevoie pentru a alcătui o lume şi că rostul şi natura acestei diversităţi este dincolo de înţelegerea unei inteligenţe finite.

 

II

Mai ales după întreaga experienţă a acestui veac, orice fel de a te complace într-o judecată voioasă despre om este un simptom ori de beatifică (şi inscuzabilă) ignoranţă, ori de severă imbecilitate. Gândindu-ne la ce s-a întâmplat şi se mai întâmplă încă, nepoate bântui uneori crâncenul gând că mântuirea şi împăcarea prin sacrificul lui Isus au fost zadarnice şi că, oricum, Isus, mai încercând încă o dată n-ar mai fi îndreptăţit să strige, murind pentru noi, „Iartă-i tată că nu ştiu ce fac“ (Luca,23, 34). Cum să nu ştim ce facem când crimele planetare s-au comis, cu luciditate, în numele unor idei? Şi când marele păcat al speciei noastre, singurul inexplicabil, este cruzimea rece, de care urlă veacul. Dante nu descoperise încă acest lucru, de vreme ce niciunde în Infernul lui, nici măcar în Cocit, nu se pedepseşte acest păcat suprem. Iar străvechea vorbă potrivit căreia omul este lup pentru om, raportată la ce ştim, sună bucolic. Lecţia veacului a învăţat-o bine numai cine simte sensul atroce al cuvântului om  într-o expresie construită cam aşa: omul este om pentru om.

 

Pentru ca formula să fie explicită, consider suficient să menţionez aici o singură particularitate a omenescului, aşa cum ne lasă să constatăm experienţa noastră istorică de până acum: CRUZIMEA. Cruzimea este gratificarea unei porniri fără nici o raţiune biologică în filogenie, a unei pulsiuni primare, elementare, ireductibilă prin analiză la elemente mai simple: aceea de a supune o fiinţă sau mai multe fiinţe căzute în puterea noastră discreţionară la o formă sau alta de tortură. Orice cruzime este o varietate de sadism. Iar când victime cad mulţimi de oameni ne aflăm în faţa instituirii deliberate a infernului terestru.

Suntem înclinaţi, vorbind de tortură, să ne gândim spontan la tortura fizică, la schingiuire, la supliciere. Şi cred că este lucrul cel mai cumplit care i se poate întâmpla unui om, pentru că riscă să atingă, paroxistic, o regiune a fiinţei noastre asupra căreia li-bertatea nu mai poate opera, căzând în zona responsabilităţii morale a cărnii vulnerate. Sinele nostru, care este suflet-trup, devine altceva , devine suferinţă în sine, materie delirantă, o formă de existenţă străină vieţii şi străină morţii.Dar cruzimea nu este doar asta. Ţelul ei final este să-şi umilească victima, să-i dezagrege definitiv demnitatea, să o facă să nu se mai poată întoarce niciodată la sine şi să continue să se recuze şi după tortură. Să lase din victimă doar un suport viu al unei deteriorări ireparabile. Lucrul cel mai rău pentru ea nu este că a fost făcută să urle de durere ci amintirea faptului că a urlat; crâncena sfâşiere este folosită într-un asemenea chip încât, după ce a trecut, victima nu se mai poate reconstitui pe sine. Pentru că a făcut sau a spus lucruri, ceva anume, a ajuns să creadă, să dorească sau să gândească lucruri a căror amintire va determina-o să nu se mai poată împăca cu sine, să nu se mai recunoască sau, mai grav, să nu mai poată face faţă relaţiei cu sine. Sunt cazuri extreme, dar lumea este plină de variaţii la această paradigmă. Una dintrecele mai răspândite forme de tortură îndelungată este menţinerea permanentă a stării de frică, cu intermitenţe de spaimă. Şi erodarea sistematică a resurselor de curaj. Şi apoi, de ce n-am adăuga zilnicele omoruri atroce şi mutilări şi jindul sălbatic de a ucide care împinge la ele. Şi să nu uităm că sunt vieţi întregi, mute, neştiute, obiectiv pierdute, care sunt la cheremul câte unei voinţe mai puternice, care se complace în a-i teroriza pe cei din preajma sa, umilindu-i, brutalizându-i, cu vorba şi cu biciul, tăgăduindu-le fiinţa, pângărindu-le bucuriile, căutndu-le vină neîncetat. Oare de ce? Am ajuns să înţeleg că singurul răspuns, greu de justificat în instanţă raţională, este, chiar mai mult decât iertarea, este iubirea. Nu iubirea patologic-viscerală a victimelor, nu iubirea ca dependenţă bicisnică, ci

iubirea întru Domnul.

Cea de care vorbeşte Sfântul Pavel în I Corintieni, 13, 4-8: „ Dragostea este îndelung răbdătoare, şi plină de blândeţe, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de trufie, nu se poartă necuviincios, nu caută la ale sale, nu-şi iese din fire şi nu păstrează gândul rău, nu se bucur` de greşeală, ci se bucură de adevăr; îndreptăţeşte totul şi e plină de încredere, de nădejde, gata să îndure orice. Dragostea nu piere niciodată“.

 

Cum este cu putinţă cruzimea? N-aş şti să spun. S-ar putea face o tipologie a omului crud: sadicul, idealistul,  executorul orb, până la cel care este crud fără să ştie, lipsindu-i ceva din ceea ce face ca omul să fie pe deplin normal. Nu am nici experienţa, nici empatia necesare să fac asemenea lucru. Mă voi mulţumi să citez un pasaj din una din cărţile importante ale ultimei treimi de secol, A Theory of Justice, a lui John Rawls. Vorbind despre cei care aspiră să deţină o putere abuzivă, Rawls distinge trei tipuri: omul nedrept ( unjust), omul rău (bad) şi omul malign (evil).

După ce defineşte primele două tipuri şi gradul lor relativ de raţionalitate negativă, el spune, la p. 439: „Dimpotrivă, omul malign aspiră la stăpânirea ilegitimă tocmai pentru că aceasta violează ceea ce persoane independente ar considera acceptabil într-o poziţie originară de egalitate. Prin urmare, ceea ce urmăreşte omul de acest fel deţinând şi exercitând puterea este să-şi manifeste superioritatea lezând respectul de sine al celorlalţi. Ceea ce îl determină la fapte pe omul malign este dragostea de nedreptate: el găseşte o vie plăcere în neputinţa şi în înjosirea supuşilor săi şi se desfată văzându-se recunoscut de aceştia drept autorul deliberat al înjosirii lor“.

*

Vreau să închei această carte spunând patru lucruri pe care nu ştiu cum să le împac între ele: întâi, exprimându-mi convingerea că, în sfera umanului nu există nimic, dar absolut nimic mai rău decât cruzimea, însă că nu avem nici un temei teoretic sau empiric să afirmăm că, fie şi la capătul experienţei umane, oamenii vor înceta să tortureze, să înfricoşeze şi să umilească oameni. Al doilea, că nu am retracta nimic din ceea ce, tot în această carte, am spus despre curaj şi despre speranţă. Şi despre demnitatea umană, în măsura în care este conştientă de cantitatea de oroare din lume.

 

Apoi ar fi de meditat la cuvintele hasidice ale lui Rabi Meir din Prezemyclany (1787-1858), care a spus într-o zi: „Dacă Mesia vrea să vină în linişte, poate veni, îl aşteptăm plini de dor. Dacă însă vrea să vină în furtună, aducând lumii durere şi suferinţă, să nu vină, nu avem nevoie de el“.

 În sfârşit, că ceva m-a tulburat adânc toată viaţa în aceste două texte ale lui Franz Kafka; fără să ştiu prea bine să spun de ce; iar trimiterile exacte le-am pierdut şi regăsit de multe ori şi apoi iarăşi le-am pierdut:

1. „Arta noastră este aceea de a fi orbiţi de adevăr. Numai adevărata lumină pe chipul grotesc care se dă înapoi, nimic altceva.“ 

2. „Dacă ai luat-o pe un drum anume, perseverează cu orice preţ, n-ai decât de câştigat, nu rişti nimic; poate că la capăt te aşteaptă catastrofa, dar dacă te-ai fi întors de la primii paşi şi ai fi coborât scara, ai fi eşuat de la bun început ... Astfel că, dacă nu găseşti nimic în spatele acestor uşi, nimic nu e pierdut, avântă-te spre alte scări! Câtă vreme nu vei înceta să urci, treptele nu se vor sfârşi niciodată; ele vor creşte la nesfârşit sub pasul tău urcând mereu!“ 

(Din vol. Petru Creţia, Eseuri morale, Editura Muzeul Literaturii române, Bucureşti, 2000)

Petru Creţia - Homo valahicus

 

 

Există atâtea definiţii ale civilizaţiei, încât o cercetare a lor, aici, nu i-ar fi cititorului de nici un folos. Intuiţia comună ajunge. Şi mă voi mărgini la necazurile noastre, încredinţat de faptul că, pe măsură ce nevom cunoaşte mai bine, lepădându-ne de orice trufie,vom mai putea îndrepta câte ceva. Nu e oare mai bine ca, în loc să ne conferim blazoane iluzorii, să învăţăm mai bine ce suntem cu adevărat? Nu există vindecare decât prin adevăr. Dar adevărul nu trebuie spus cu încrâncenare, ci cu înţelegere şi cu dragoste, şi nu fără zâmbet. La noi lucrurile nu se îndreaptă când cineva îşi arogă rolul de a biciui, scrâşnind, moravurile, de undeva de sus, din transcendenţa unei conştiinţe presupuse fără greş. E bine să ne judecăm,cu dreptate, noi pe noi înşine, sperând că orice act de cinstită şi lucidă cântărire de sine va da cu vremea roadă în imanenţa conştiinţei obşteşti.

În materie de civilizaţie nu stăm prea bine, de ce să ne minţim? Pricini ar fi destule: urbanizarea pripită, închiderea ţării faţă de lume, şubrezirea instituţiei familiale, nivelul scăzut de trai şi de luminare, absenţa unei conştiinţe clare a relaţiei dintre individ şi stat, dăinuirea unor vechi năravuri şi mentalităţi. Dar, oricare ar fi cauzele, fapt este că stăm prost. Nici nu ştii de unde să începi. Uite, dacă tot ne lăudăm că de la Râm ne tragem, s-o luăm de la drumuri. Unul dintre prestigiile civilizaţiei romane au fost şoselele, podurile, viaductele, făcute să ajungă pretutindeni şi să dureze veacuri. Iar drumurile noastre sunt ca vai de lume: şosele deficitare şi restul făcut din hârtoape, praf şi noroi. Căile ferate nu sunt rele, dar ce circulă pe ele este dezastruos: vagoane hodorogite şi prădate, peste măsură de murdare, de întunecate şi, iarna, de reci, ca la vreme de război. Rulează aşa, la nesfârşit, sălbăticite şi uitate. La fel cu instituţiile publice, în care paragina şi ponosirea se iau la întrecere cu reaua organizare, care pare de-a dreptul duşmănoasă: cozi grele şi haotice, un mare zbucium zadarnic, alergături bezmetice şi fără noimă, timp pierdut, vorbe proaste, confuzii şi erori.

Şi, dacă tot vorbim de instituţii, să nu uităm de una socotită drept indicele de civilizaţie a unei comunităţi: cabinele publice cu destinaţie sanitară. Câte dintre ele nu au devenit locuri de pedeapsă, ca bolgiile lui Dante, haznale abjecte consacrate scârnei, duhorii şi muştei? Poate şi de aici, dar nu numai, faptul uluitor că poţi adesea vedea bărbaţi, uneori cu o înfăţişare respectabilă, uşurându-se în plină zi de udul lor lângă vreun stâlp sau gard, în văzul copiilor de şcoală.

Pentru că e departe de a fi vorba, în ţară la noi, numai de incuria şi de stupiditatea instituţională. Nici omul nostru, ca ins, nu se lasă mai prejos. În mintea lui bunurile publice nu sunt ale tuturor: sunt ale nimănui .Le strică şi le devastează fără mustrare de cuget, din nepăsare, din nepricepere, uneori din simplu vandalism. E drept că unele sunt privilegiate: nu le strică, ar fi păcat, doar şi le însuşesc. Nu de alta, dar le sunt de trebuinţă şi nu costă nimic. Ştiu locuri circulate unde rişti să cazi din zece în zece metri în câte o groapă, ca într-o capcană săpată de vrăjmaş :capacele grele, de metal, de pe gurile de control ale instalaţiei urbane de apă au fost, până la unul, furate. Dar ce nu se fură? Şi tot ale nimănui şi par a fi omului nostru, dragul de el, spaţiile publice, străzi, pieţe, spaţii verzi, incinte, faleze, terase. Le consideră drept nişte maidane care pot fi murdărite oricât şi cu orice, de la mucuri de ţigară până la dejecţii. Un loc predilect de azvârlire şi acumulare a resturilor de orice fel este cel din imediata apropiere a locurilor destinate tocmai pentru asta. Povestesc unii, veniţi de prin Germania, cum e acolo. Sunt uluiţi de ce minuni de curăţenie se pot vedea la nemţi. Văzuţi cu ochiul nostru, nemţii par chiar niţel maniaci. Îţi vine să te descalţi pe trotuar şi, de la o vreme, ţi se face frică, tu având năravul tău şi acolo nefiind de glumit. Şi te întorci răsuflând uşurat, la ale tale, unde ţi-e drag să trăieşti, pentru că multe alte înlesniri mai afli şi te simţi la largul tău.

Omul acestor locuri are o relaţie specială cu norma  (lege, regulă, prescripţie), o relaţie confuză care îi vine din două direcţii corelative:

1. considerarea statului nu ca instanţă de reglementare şi de mediere, ci ca una represivă şi spoliatoare (lucru nu fără întemeiere istorică) şi

2. un sentiment excesiv al interesului personal imediat, din care omul nostru nu e dispus să sacrifice nimic în vederea unei reglementări publice şi echitabile a intereselor individuale.

Orice circuit prea lung de la profitul imediat până la cel mijlocit de lege ne depăşeşte imaginaţia, răbdarea şi capacitatea de încredere.

Dar chiar reglementările mai mărunte, care nu cer cine ştie ce pătrundere, sunt considerate neavenite şi încălcate cu seninătate: parcă ţi-e mai drag să fumezi acolo unde scrie „fumatul oprit“, să treci strada pe oriunde, să parchezi unde îţi vine bine, să intri pe unde se iese. Dacă de oprelişti nu-ţi pasă, îndrumările le ignori din principiu, preferi să te descurci de-a oarba, să baţi la prima uşă care-ţi iese în cale, să încerci cinci ghişee sau cinci compartimente de tren, dacă nu zece vagoane, până să-l nimereşti pe cel bun, întrebând bezmetic în dreapta şi-n stânga, deranjând o mulţime de lume, irosind energia şi timpul orişicui. Preferăm un cadru mai lax, cu aproximaţii, toleranţe şi derogări, cu mici ajustări şi zăbave, cu alternative mai mult sau mai puţin ilicite. O ordine negociabilă. Orice rigoare ne strânge ca o încălţăminte prea mică,orice îngrădire prea intransigentă ne sufocă, de parcă am fi claustrofobi; chiar simpla îndrumare ni se pare o privaţiune de libertate. Pe cât de puţin îi pasă acestui popor de libertatea mare, politică, socială, civică, pe atât de mult ţine la micile libertăţi ale unei anarhii tolerante şi joviale. Punctualitatea noastră lasă de dorit, iar omul punctual ni se pare maniac şi ridicol. Cozile noastre, nu puţine la mărfuri sau ghişee, sunt haotice şi litigioase, ca şi felul cum ne purtăm în vehiculele publice, unde aglomeraţiile (care ar putea foarte bine lipsi) generează animozităţi primejdioase. Într-adevăr, la greu, de sub tembelismul nostru lăsător izbucneşte violenţa şi brutalitatea şi atunci se poate vedea cât de repede spiritul patriarhal de origine rurală, bonomia şi levantinismul pot degenera în barbarie. Totuşi stadiul cel mai uşor de atins la noi este acela pe care nu chiar degeaba îl vom fi numind ţigănie.

Individualismul obtuz care dictează atâtea dintre comportamentele noastre are drept principală manifestare lipsa de respect pentru ceilalţi, pentru semenii noştri, deci cei care sunt ca şi noi  şi ar avea în principiu aceleaşi prerogative, dar care au un cusur, acela că sunt alţii.

Nu vorbesc acum nici despre bădărănie nici despre relaţii conflictuale, ci despre simpla şi profunda nepăsare faţă de ceilalţi: faţă de timpul, de locul şi de liniştea lor, de dreptul lor de a exista în sine, nu ca simple instrumente ale comodităţii năuce a altcuiva. Tu, ca trecător, trebuie aidoma unui automat cu fise, şi fără să ţi se înregistreze, nu zic serviciul adus, ci simpla existenţă, să dai ora exactă, foc la ţigară, indicaţii rutiere, să spui cât costă cutare lucru (al cărui preţ e afişat), de unde l-ai luat, când va mai fi de găsit, uneori să suporţi confidenţe sau văicăreli. Mulţumiri? Rolul tău o dată încheiat, tu te resorbi în nefiinţă. Eşti considerat ca existând numai dacă, lezat, protestezi. Dar atunci statutul tău este acela al unei fiinţe supărăcioase, supărătoare şi, în ultimă analiză, de prisos. Aerul românesc de glasuri răstite care îţi spun cu arţag: „Da nerăbdător mai eşti, domnule!“, „Ho, bre că nu dau turcii!“, „Dacă nu-ţi place, ia-ţi maşină mică!“, „Ce-ai, omule, că doar nu te-am omorât!“, „Ce atâtea comentarii!“, „Hai moşule, mişcă-te că te caută moartea pe-acasă!“ 

În general, se constată că eşti prea sensibil, prea pretenţios, prea nervos. Iar, când te întorci acasă, afli de la vecinul tău cât de nemărginite sunt drepturile unui locatar: „ Acasă la mine fac ce vreau ”, inclusiv zgomote infernale, duhori, inundaţii, incendii, scandaluri şi păruieli. Dar n-ai voie să te plângi, pentru că e în ograda lui şi acolo se crede nu numai stăpân, ci şi singur pe lume. Iar cu sine, cu buna lui voie şi cu păcatele lui homo valachicus  este extrem de tolerant. Mai puţin cu ale altora, iar atunci doar în virtutea unui pact nescris de complicitate generalizată. „Lasă-mă să te las“  este o expresie în care reciprocitatea îngăduinţei în rău se îmbină cu nepăsarea şi, iertat să-mi fie, cu nesimţirea. În destule privinţe civilizaţia românească aduce încă bine cu o mahala degenerată. Nu zic, a noastră fiind, ne este dragă şi aşa. Numai că dragostea bună înseamnă şi voinţă de îndreptare, iar voinţa aceasta ar cam trebui s-o găsim în noi şi s-o facem să opereze. N-aş şti să spun nici cum, nici când.

Din vol. Petru Creţia, Eseuri morale, Editura Muzeul Literaturii, 2000

Lena Constante - Evadarea tăcută (fragment)

 

”Niciodată, nici o lege, de când e lumea lume, nu a fost nici măcar gândită pentru a pedepsi pe cei care îţi răpesc vântul, izvorul, râul. Pe cei care îţi fură partea ta de soare, de nori şi de ploaie. Dreptul tău la stele.”

(Lena Constante, Evadarea tăcută 3000 de zile singură în închisorile din România)

 

 ”CAPITOLUL 4

A PATRA ÎNCHISOAREA 847-a, 848, 849, 850, 851, 852, 853, 854, 855, 856, 857, 858, 859, 860, 861, 862, 863, 864, 865,866, 867, 868, 869, 870, 871, 872, 873, 874, 875, 876, 877, 878, 879, 880, 881, 882, 883, 884, 885, 886,887, 888, 889, 890, 891, 892, 893, 894, 895, 896, 897, 898, 899, 900, 901, 902, 903, 904, 905, 906, 907,908, 909, 910, 911, 912, 913, 914, 915, 916, 917, 918, 919, 920, 921, 922, 923, 924, 925, 926, 927!)?8929, 930, 931, 932, 933, 934, 935, 936, 937, 938, 939, 940 941, 942, 943, 944, 945, 946, 947, 948, 949, a950-a zi de detenţie — 26 august 1952.

 

A treia vară în închisoare a fost grea. Căldura se transforma în suferinţă. Mă oprea s-o uit. În fiecare clipă jilăveala infectă a trupului meu murdar făcea ca lunile de vară să fie prea prezente şi totuşi atât de depărtate. Încă din anul trecut, amintirea lunii iunie devenise o obsesie. Anul acesta regretul era şi mai dureros. Ajunsesem să doresc din toată inima sfârşitul interminabilelor ei treizeci de zile. Ca să fiu eliberată de vedeniile mele. Ca să scap de regrete. De acel „nevermore", niciodată ; niciodată... Căci nu puteam scăpa de gândul că frumoasele zile ale acestei unice veri nu vor mai reveni niciodată. Zile pierdute. Zile furate. Ucise. Niciodată florile din acel dus an 1952 nu vor mai înflori pentru ochii mei. Vă voi pierde din nou pentru totdeauna, binefaceri ale pământului, urme de îngeri, farmece ale lumii, voi, ierburi în floare! Amintiri de câmpuri şi de poieni înflorite, de văi înmiresmate, tăinuind sub flori fluierul vreunui pârâu, amintiri care mă urmăreau. De a nu putea respira parfumul ierbii, mireasma finului, mă îmbolnăvea. Pesimismul meu şi dezgustul faţă de oameni se accentua.

Niciodată, nici o lege, de când e lumea lume, nu a fost nici măcar gândită pentru a pedepsi pe cei care îţi răpesc vântul, izvorul, râul. Pe cei care îţi fură partea ta de soare, de nori şi de ploaie. Dreptul tău la stele.Totuşi, celula aceasta era mai bună. Mă readuseseră în cea de a doua închisoare. Şirul de celule care dădeau pe curte era dublat de un alt şir care dădea pe stradă. De această stradă nu mă separa acum decât un culoar de abia un metru lărgime. Doar un zid, străpuns în partea lui de sus de nişte ferestre cu zăbrele.Auzeam tocurile femeilor ţăcănind pe asfaltul trotuarului. Nedesluşit, vocile trecătorilor.

Mai limpede, râsetele, strigătele copiilor. Poate că Mariana locuia chiar în faţa închisorii. Copiii o strigau ou siguranţă din stradă. Mariana! Mariana! îi auzeam adesea numele. Nu am reuşit să-i identific vocea. Şi mai erau şi claxoanele maşinilor, scârţâitul tomberoanelor măturătorilor, clopotele bisericii din apropiere. 

 

Noul meu anchetator — un bărbat tânăr, cu ochi răi, în spatele unor ochelari cu ramă neagră. Ancheta a început obişnuit. Origine, studii, muncă, cunoştinţe. Mi-a dat voie să lucrez. Un bloc de desen, un creion, o gumă, o pensulă, acuarele. Aveam, în sfârşit, ceva de făcut. De dimineaţă până seara, aveam zilnic aproape 15 ore de lucru. Fără pauze, fără duminici.

Mi-ar fi plăcut să continui şi noaptea. Lucram la ilustraţiile mai multor basme în versuri. Povestea a doi ursuleţi care-şi construiau o casă. Povestea unui dulgher care demonstra uneltelor lui revoltate că toţi avem nevoie unii de alţii. Mi-am dat multă osteneală şi cu o poveste care se petrecea într-o pădure. Era vorba de felurite necazuri a doi iepuri şi voiam să redau lumina şi clar-obscurul din pădure. Lucram în acelaşi timp la o nouă piesă pentru marionete. Toate poveştile acestea trebuiau să aibă, fireşte, şi părţi vesele. Mi-era mai uşor să pun veselie în replicile animalelor, decât în cele ale oamenilor.

De asemenea, preferam să ilustrez poveştile, decât să le inventez. Acordam o grijă deosebită pentru desăvârşirea micilor imagini. Anchetatorul îşi manifesta faţă de ele un ciudat interes. La fiecare întrevedere îmi cerea să-i aduc ilustraţiile noi. Cum i-am spus cât de greu îmi era să desenez detaliile atâtor animale diferite, mi-a adus o carte pentru copii, ilustrată. Fireşte, sovietică. Într-atât i-am studiat textul şi frumoasele imagini în alb şi negru, încât am sfârşit prin a o putea traduce aproape în întregime. N-am putut niciodată înţelege motivul care-l împingea pe anchetator să acorde atâta atenţie ilustraţiilor mele. Se uita şi pe dosul hârtiei şi cea mai mică urmă de creion îl nemulţumea. Trebuia să mă întorc în celulă şi s-o şterg cu guma. Din păcate, fiecare serie de ilustraţii, odată terminată, era închisă în seiful lui. Niciodată nu mi-au fost restituite.

 

Hrana era şi ea ceva mai bogată. Uneori, primeam un supliment. între două mese, brânză cu smântână sau câteva mărunte mere roşii, asemeni unor mângâieri. Îmi era limpede că anchetatorul căuta să mă îmblânzească. Prin urmare... într-o dimineaţă, spre orele zece, un paznic îmi întinde ochelarii. Mă împinge de-a lungul culoarului. După câţiva paşi mă opreşte. Îl aud deschizând o uşă. Un val de aer mă cuprinde. Unde mergem? Paznicul îmi spune că anchetatorul mi-a acordat o ieşire zilnică. Şapte minute de plimbare. Rămân împietrită în prag. Refuz să ies. De ce? Nu ştiu.

 

Este mai presus de înţelegerea mea. Ştiu doar atât. Refuz acest aer proaspăt! Au trecut atâţia ani. Încerc să-mi explic reacţia de atunci. Acel refuz. Acea frică. De multă vreme numai eram închisă doar între pereţii celulei mele. Din propria mea voinţă, ridicasem împrejurul meu, lipită de pielea mea, o găoace tare. În această carapace invizibilă îmi apăram fărâma de libertate care îmi mai rămăsese. De libertate spirituală. Orice fir rupt, orice deschizătură ameninţă acest fragil echilibru interior. De aproape trei ani, de aproape o mie de zile, picioarele mele nu depăşiseră un prag de închisoare.

Deplasările de la o închisoare la alta nu intrau în socoteală. Vederea cerului, a soarelui ar fi putut prăbuşi plăpânda mea construcţie de apărare? Paznicul n-a insistat, dar şi-a prezentat raportul. După două zile m-a obligat să ies. Din ordinul anchetatorului. Trec, deci, în cele din urmă, de pragul clădirii. Mai fac câţiva paşi. Scot ochelarii. Trec de pe un trotuar de ciment pe pământ tare. Ies din umbră. Orbire. Săgeţi de durere. Soarele. Încet, mă obişnuiesc cu lumina soarelui.

 Atunci îmi dau seama că, de fapt, nu m-au scos la aer liber, într-o curte. Mă aflu în mijlocul unei încăperi mari, fără tavan, Este un ţarc înconjurat de ziduri înalte de trei metri. Deasupra capului meu, cerul albastru. Soarele luminează în diagonală un întreg colţ al spaţiului. Paznicul a plecat. M-a închis cu cheia. Sunt singură. Dar, fireşte, fiecare uşă a închisorii îşi are vizeta ei.

Merg încet, în cerc. Lipită de ziduri. Respir. Inspir. Adânc. Aerul este dulce şi molcom. Obosesc repede. Mă sprijin cu spatele de un zid. Căldura soarelui pe chipul meu. Pe pleoapele mele închise. Mă joc cu soarele. Strâng din pleoape. Lumea devine galbenă, portocalie, roşie. Deschid ochii. Pete de lumină. Întind braţele. Mâinile mele în soare. Mâinile mele atât de galbene. Atât de murdare. Mâini de cerşetor.Simt nevoia de a plânge. Dorinţa de a plânge. Nu plâng.

Sunt scoasă în fiecare zi. Mă obişnuiesc cu aceste ieşiri. Le aştept. În ţarc fac mişcări de gimnastică. Paznicul mă lasă în pace. Deci, primele luni de anchetă se petrec destul de bine. Numai primele. Anchetatorul a primit, fără îndoială, noi indicaţii. Sau poate că i se pare că m-a răsfăţat destul. Trebuie să vorbesc.

Reia problema crucială. Spionajul. El şi şefii lui s-au săturat de minciunile mele. Am făcut mărturisiri. Le-am negat. De două ori. Gata. El n-o să mă lase să-mi fac jocul. El are nevoie de o declaraţie. Limpede. Fără echivocuri. Da sau nu. NU? Cu cel mai mare calm se apropie de mine. Sunt. aşezată, ca de obicei, pe un scaun de lemn în faţa unei măsuţe. Trece în spatele meu. Apucă o şuviţă din părul meu. O învârteşte de mai multe ori pe arătător, căci părul meu e lung. A crescut. Îmi ajunge până la umeri. În cealaltă închisoare reuşisem să-l am destul de scurt. Datorită ţigărilor. Şuviţă cu şuviţă le ardeam vârfurile cu capătul aprins al ţigării. Părul sfârâia. Celula mirosea a porc afumat. Aici, gata cu ţigările. Numai uneori o pereche de foarfeci.Atât de mari, de ruginite, atât de tocite, încât ce aş fi putut face cu ele când nu mi le lăsau decât cinci minute? Nu reuşeam nici măcar să-mi tai toate unghiile. Nu-mi amintesc să-mi fi tăiat vreodată unghiile de la picioare. Cred că se rupeau de la sine. Deci, părul meu era lung. Lung şi murdar. Timpul rezervat duşului, în fiecare sâmbătă, era scurt. Imposibil să-ţi săpuneşti întreg corpul, să-l limpezeşti, să repeţi operaţia pentru cap. Trebuia să aleg. Deci, rândul părului venea rar. Chiar şi atunci, limpezitul în grabă nu izbutea să elimine clăbucul de săpun de rufe. Acum, anchetatorul se distrează trăgând de şuviţa mea de păr. Uşor, apoi mişcarea se accelerează. Începe să mă doară puţin. Da sau nu? Nu! Atunci, deodată, mă aud urlând. Durerea a fost violentă şi neaşteptată. Nu pot să cred că mi-a smuls părul. Totuşi, şuviţa zace acum în coşul de hârtii. Da sau nu? Nu? Reîncepe. Cu mâinile încordate strâng marginea mesei. Durere şi ţipăt. Încă o şuviţă. Încă una. Plâng. Mai curând de ruşine, decât de durere. Pentru mine. Pentru el. Pentru noi toţi. Capul îmi se bălăngăne. Poate că-mi smulge şi pielea capului o dată cu rădăcina. 

 

Mă întorc în celulă. N-am cum să văd ce mi-a făcut. Nu pot decât să-mi pipăi craniul cu vârful degetelor, uşurel, din cauza durerii. Deasupra urechii stângi, pe o suprafaţă rotundă de aproape 3 centimetri diametru, piele goală. Puţin umedă. Turbez de mânie. Paznicul trece cu un vas cu apă, spre a ne umple cănile. Îi arăt locul chel. A doua zi anchetatorul mă ameninţă. O să mă lase complet cheală dacă voi mai îndrăzni să mă plâng. Totuşi, păr nu mi-a mai smuls. Lăsa urme prea vizibile. Dar nu se lasă păgubaş...

 

Va folosi pumnii. Mă pocneşte pe obraji. La dreapta, la stânga, în bărbie.Una din lovituri este atât de puternică, încât scaunul se răstoarnă cu mine. Cad jos. Nu izbutesc să mă mai ridic. Îmi vine în ajutor cu lovituri de picioare. Altă dată, urma mâinii lui îmi rămâne întipărită pe obraz. A lovit cu atâta putere, încât am păstrat mai multe zile urmele umflate ale degetelor lui. Nu mai rezist. Nu mai am putere. Mi-e de ajuns. Întâmplă-se ce s-o întâmpla. Devine amabil. Mă încurajează să lucrez. Pensula mea era proastă. Groasă, fără vârf, pierzându-şi părul. Într-o zi, la plimbare, găsesc pe jos un fulg de porumbel. Îl păstrez. Am norocul să găsesc, în zilele următoare, şi alţi fulgi. Reuşesc să-mi încropesc o pensulă foarte fină, pe care o fixez la celălalt capăt al pensulei vechi cu o bucăţică de aţă. Reuşesc acum uşor să pictez amănunte miniaturale.

 

(Din vol. Lena Constante, Evadarea tăcută 3000 de zile singură în închisorile din România, Humanitas, Bucureşti, 1992, pg. 44-46)

 

 

 

 

 

Mircea Eliade- Cultura scriitorului

 

Un distins scriitor român îmi mărturisește de curând:

-Nu-mi pot niciodată ierta că timp de treizeci de ani am citit literatură.

Scriitorul acesta continuă totuși să scrie și să publice. Nu e un renegat; nu și-a trădat vocația, nici nu și-a părăsit profesiunea. A încetat, însă, să mai citească literatură.

Timpul de care  poate dispune îi este în întregime dedicat lecturilor substanțiale sau documentare: istorie, biografii, geografie, știință.

Scriitorul român, în genere, descoperă destul de târziu această insuficiență nutritivă a literaturii. De aceea se mai pot întâlni astăzi scriitori care au citit mii de cărți, și care sunt totuși de o profundă incultură. Au citit necontenit literatură. Au citit cu pasiune, cu fervoare, cu încăpățânare- au citit mai ales cărți contemporane, fie străine, fie românești. Dacă măcar a zecea parte din timpul dedicat acestor impresionante lecturi l-ar fi petrecut recitind pe Dostoievski, Tolstoi, Proust, Stendhal, Balzac, Goethe, Stern, Racine, Shakespeare, Dante, Cervantes – ca să nu menționez decât câțiva dintre scriitorii evului creștin- mai precis. Dorința, necesitatea de a fi contemporan, de a trăi în contemporaneitate, de a nu pierde nimic din tot ce aduce-bun sau rău, prezentul- este mai puternică decât orice disciplină. Scriitorul anevoie- și cu mari riscuri- se poate libera de  această necesitate. Este un instinct de solidarizare cu tot ce se face într-un anumit ceas în țară; solidarizare cu parlamentul, cu strada și cu vitrina. Cât ar fi de efemere și de inutile aceste fulgurante evenimente- ele contribuie totuși la intuirea ”prezentului”. Și scriitorului- mai mult decât oricărui intelectual- i se pare că a fi în  prezent este cea dintâi datorie a sa.

Sânt multe de spus asupra acestui fel de a înțelege necesitatea de solidarizare cu prezentul. Scriitorul ar trebui să se preocupe, mai ales, de ceea ce e ascuns, de ceea ce e încă latent în jocul evenimentelor. Scriitorul ar trebui să aibă rol de clarvăzător, de profet, de anticipator. Dar problema aceasta e prea serioasă ca să o atingem în notele de față.

 

(Mircea Eliade, Cultura scriitorului)

 

 

 

Mircea Eliade - Noul barbar

 

Toți tacticienii sînt de acord că, într-un viitor război, populația urbană va emigra în mase largi către sate, mai ales în munți. Viziunea aceasta a grupurilor umane părăsind orașele, străbătând disperate cîmpurile, terorizate de gaze, de bacili, de bombe aeriene- ne amintește ceva. Ne amintește invazia barbarilor în Europa. Nu e vorba de asemănarea inevitabilă între toate formele războiului, de pretutindeni și de totdeauna. De când se poartă războiul în meleagurile europene, numai două forme conduc necesar la emigrația populației urbane: invazia barbarilor (printre care, firește, trebuie să socotim și expedițiile punitive ale turcilor) și războiul chimic, războiul aerian, al razelor morții etc.

Asemănarea de structură dintre aceste două momente istorice- atât de deosebite, totuși, sub alte aspecte- este semnificativă. Lupta contra populației civile”, cum se spune în manualele moderne de război, este în același timp lupta contra vieții civile. Adică suspendarea, dacă nu atrofierea funcțiunilor esențiale organismului social: civilitatea, conștiința valorilor, omenia...

Lumea nu se va mai înțelege în planul valorilor supreme, spirituale. Aceste valori spirituale nu mai sunt universale; ele încep să aparțină unei anumite rase, sau unei anumite clase sociale. Adevărul, Frumosul, Binele- și-au pierdut majuscula. Ele au căpătat în schimb carne și sânge. O operă de artă, un adevăr real, un fapt caritabil- nu sunt justificate și valorificate decât în cadrul unei anumite comunități, de sânge sau de legături sociale. Am făcut exact două mii de ani înapoi.”

 

(Mircea Eliade, Noul barbar, din vol. Profetism românesc- România în eternitate)

 

 

 

 

 

 

 

Lucian Blaga- Mirabila sămânță

  

   
Mă rogi cu-n surâs şi cu dulce cuvânt

rost să fac de seminţe, de rarele,

pentru Eutopia, mândra grădină,

în preajma căreia fulgere rodnice joacă

să-nalţe tăcutele seve-n lumină.

 

Neapărat, mai mult decât prin oraşul rumorilor,

c-o stăruinţă mai mare

decât sub arcade cu flori,

voi umbla primăvara întreagă prin târguri

căutând vânzători de sămânţă.

Mi-ai dibuit aplecarea firească şi gustul ce-l am

pentru tot ce devine în patrie,

pentru tot ce sporeşte şi creşte-n izvornită.

Mi-ai ghicit încântarea ce mă cuprinde în faţă

puterilor, în ipostaze de boabe,

în faţa mărunţilor zei, cari aşteaptă să fie zvârliţi

prin brazde tăiate în zile de martie.

 

Am văzut nu o dată sămânţa mirabilă

ce-nchide în sine supreme puteri.

Neînsemnate la chip, deşi după spiţă alese, îmi par

seminţele ce mi le ceri.

Culori luminate, doar ele destăinuie trepte şi har.

În rânduri de saci cu gura deschisă -

boabele să ţi le-nchipui: gălbii,

sau roţii, verzi, sinilii, aurii,

când pure, când pestriţe.

 

Asemenea proaspete, vii şi păstoase

şi lucii culori se mai văd

doar în stemele ţărilor,

sau la ouă de păsări. Seminţele-n palme

de le ridici, răcoroase,

un sunet auzi precum ni l-ar da

pe-un ţărmure-al Marii de Est mătăsoase nisipuri.

 

Copil, îmi plăcea, despuiat de veşminte,

să intru-n picioare în cada cu grâu,

cufundat pân' la gură în boabe de aur.

Pe umeri simţeam o povară de râu.

Şi-acuma, în timpuri târzii, când mai vad

Câteodată grămezi de seminţe pe arii,

anevoie pun capăt fierbintei dorinţi

de-a le atinge cu faţa.

 

De-alintarea aceasta mă ţine departe doar teama

de-a nu trezi zeii, solarii,

visătorii de visuri tenace, cuminţi.

 

Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor!

Un gând de puternică vară, un cer de înalta lumină,

se-ascunde în fieştecare din ele, când dorm.

Palpită în visul seminţelor

un foşnet de câmp şi amiezi de grădină,

un veac pădureţ

popoare de frunze

şi-un murmur de neam cântăreţ.