Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Leon Butnaru - ÎNGER DE PAZĂ OBOSIND LA POST



Îngerul de pază nu poate fi schimbat în straja lui
în postul lui
tocmai din câinosul motiv că fiecare dintre noi
are – strict! – doar câte un singur înger de pază
şi nici chiar preşedintele cel mai preşedinte
al globului pământesc
să zicem
nu poate avea doi sau trei
ori un întreg K.G.B.
ori F.B.I.
de îngeri de pază
tu însuţi pe tine păzindu-te de ştii tu ce
de ştii tu cine
şi mai ales de cea pe care o rogi pe tine ţie să te redea…
Însă
atunci când tu însuţi pe tine te păzeşti
ai umilitoarea impresie că eşti propriul tău prizonier
şi e mai logic să obosească la post
îngerul tău de pază
tot dând înconjur fiinţei tale
făcând rondul insignifiantei tale prezenţe în
volumetria lumii
a labirinticii geometrii sau geografii a
captivităţii tale
înduioşat oarecum că şi tu ai fost prevăzut în
generalul plan divin al perpetuei geneze
graţie cărui fapt şi îngerul
are ce păzi.

28.II. /1.III.1993

Leo Butnaru - ÎNCĂLCAREA PROVERBULUI


Nu că în gând i-am zis, ci
cu glas mare strigatu-i-am: „Blegule
pachidermule
prostule!” – aşa l-am înjurat pe
tâmpitul de călău care-a încălcat
neclintita prescripţie a proverbului
capul plecat sabia nu-l taie
tăind totuşi un cap plecat
ba chiar
foarte,
foarte plecat...
„Neghiobule,
nerodule,
– i-am mai strigat, –
de ce ai încălcat tradiţia etică a
poporului nostru
sfidându-ne unul din proverbele
naţionale?!”

Şi ce credeţi că mi-a răspuns călăul? – că
„în spaţiu se trăieşte
în timp se moare
şi nicidecum nu e posibil de-a inversa
acest raport – adică
rocada este exclusă şi
prin urmare
ne-salvatoare de rege
în jocul vieţii ce poate fi un
spectacol sacru sau
doar ceva absolut întâmplător
şi al naibii de trivial”,
– mi-a spus încălcătorul de proverb
deloc semănând a bleg,
ci
din contra – dovedindu-se a fi un călău
destul de cultivat.

29.IX.1992

Leon Butnaru - DE LA RÖENTGEN LA INIŢIATIVĂ


Iată înşiruirea aceasta de oase arcate
încovoiate
curbate
gardul acesta de şipci ce împrejmuiesc banalizata imagine a
peisajelor sufletului – zici
şi ar fi bine să greşeşti
de fapt vorba (şi ideea) fiind de un
grilaj de coaste plasat peste o
groapă a leilor
sau poate că nici grilaj
nici zăbrele
ci
sunt chiar oasele leului care a trecut din
creat
în
increat
din furia atacului pomenindu-se
în
albe fâşii de capitulare –
mai zici şi
ca vamă de reabilitare
eşti gata să apari la televiziune pentru a propune
ca barem o oră din fiece zi a noastră
să devină obligatoriu
o r a n a ţ i o n a l ă d e l i c h i d a r e a n a i v i t ă ţ i i.

27.VII.1992

Leo Butnaru - MĂSELARIŢA


În amiezile de vară leşietică
arta cuvântului apare devalorizată precum
un textuleţ de reţetă în care
este prescris un paradis proscris
ce e totuna cu talpa iadului
şi încântarea demenţială a
paznicului de tigve puse piramidă ca
un vârf de capitel din
Decameronul ăsta post-neo-nu-ştiu-ce
în timp de ciumă ce dă târcoale
sufletelor...
Uşor de înţeles că
e înfiorător de trist şi acest Decameron Post-Boccaccio
de care ne aflăm la o distanţă – stilizată mai mult
adevărată – mai puţin
ca o posibilitate de a păstra umbrele şi
de a ne ţine de urât noi înşine în
amiezile de vară leşietică/ leşietice
când sub gardurile balcanice post-antice
măselariţa miroase a
ultimă zi din viaţa lui Socrate.

26 / 27.VII.1992

Leo Butnaru - ÎN CAZ CONTRAR



În vreme ce-şi mângâie iubita-studentă
scoţându-i sutienul de-o albeaţă îngerească
tânărul profesor de filologie rosteşte cuvinte
licenţioase
spunându-i dragii sale fragile ce roşeşte că
în caz contrar poporul
ar uita anumite verbe
şi deci limba română ar sărăci
şi nici ardoarea amorului n-ar fi deplină
dacă îndrăgostiţii nu ar cunoaşte
întreaga bogăţie lingvistică
ce exprimă nuanţele sentimentelor
senzaţiilor
pornirilor şi sosirilor pătimaşe – tot spune
profesorul de filologie clasică
în vreme ce-şi drăgosteşte iubita-studentă
căreia îi mai şopteşte la ureche
şi alte cuvinte – cum să vă spun? – mai că
necuviincioase
dar
în aceeaşi clipă uitate
ireversibil uitate de
studenta cuprinsă de cel dintâi
înspăimântător de abisal miraj al – parcă –
stingerii de conştiinţă
al dulcii stingeri de conştiinţă.

31.V.1992

Leo Butnaru - METAFIZICĂ


Puţine
câte vor fi fost
nişte gânduri de până la Dumnezeu
nişte celule elementare
infime
nearticulate
vâscoase
                                       dar
deja dorind ceva
avură a ajunge la întâia
stupefianta concluzie că
odată cu ele
se perpetuează şi Moartea
naşte şi hârca de ea
alăptându-şi plozii îmbătrâniţi
cu emulsie de var
risipită peste orizontul uitării universale
peste ţărâna lui metafizică
eretică
în genere – inexistentă...

30.V.1992

Leo Butnaru - ISPITA STINGHERITOARE



Sfârcul de pană albă-îngerească
ce abia-abia ţi se iveşte
de sub subţioară
e vreo anexă neglijentă
rămasă din
aşternutul tău pufos
sau poate
cu-adevărat încep
să-ţi crească aripi?

17.XII.1991