Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Duiliu Zamfirescu - Ca un mănunchi de ramuri


Te-a zămislit blânda natură
Ca pe o floare de pe plai;
Din carminul rozei de mai
Ţi-a zugrăvit, rotunda gură,
Iar din albastrul de cicoare
Ţi-a-nduioşat privirea vie,
Aşa că bine nu se ştie
De eşti femeie sau eşti floare.
La brâu te-a strâns ca pe-un mănunchi
De ramuri tinere de crin
Şi nu ştiu ce ţi-a pus în sân
Şi de la sân pân-la genunchi,
Că parcă-i fi un vis croit
După gândirea mea nebună,
Cu sufletul ca alba lună,
Cu trupul cald şi liniştit.
În trista mea singurătate
Au răsărit colo şi colo
Vedenii cu cap de Apollo
Şi ochi plini de bunătate:
Dar dacă tu ai şti anume
Cât farmec e-n făptura ta,
Ai face aripi şi-ai zbura,
Căci prea eşti singură în lume.

Mateiu Ion Caragiale - Lauda cuceritorului


„Rois barbares,
Sombres chasseurs d’aurochs!...“
H. Taine"

O! tu, care-ai mânat barbare gloate
Ca să sfărâmi împărăţii bătrâne
Şi-ai câştigat izbânzi nenumărate;
Tu, ce-n trufia inimii păgâne
Ai pângărit râzând altare sfinte
Şi-ai ars cetăţi, ai fost măreţ, stăpâne,
Când jefuind regeştile morminte
Zdrobitei hârci îi ai răpit cununa,
Şi oaselor bogatele veşminte;
O! negre Domn, care-ai stârnit furtuna
De năvăliri, de-ai zguduit pământul,
Dacă-al tău nume îl săpase runa
Cea tainică pentr-a-ţi slăvi avântul,
L-a şters neîmpăcată-apoi uitarea,
Precum ţi-a spulberat cenuşa vântul.
Povestea ta pierdută e-n vâltoarea,
De ani supuşi ce vremea-a spulberat,
Dar umbra ta le mohorăşte zarea,
Că-nalt răsari, cumplit, neîndurat,
Cuprins de flăcări pe căzânde turle,
Cu pieptul gol luptând însângerat,
Beat de măcel. Asurzitoare surle
Cu spijele se întreceau turbate,
Şi-ades făceai îngrozitor să urle
De buciumări pădurile carpate,
Vânând călare zimbrul şi vierul
Şi săgetând jivine-înspăimântate.
În sumbri nori ce trec încomând cerul
În zori, goniţi de aspra vijelie,
Le mai zăresc cum fug mugind de fierul
Ucigător. Zburau cu veselie
Deasupra-ţi corbii, şi de-atâta sânge
Răsar şi astăzi roşii flori din glie.
Dar, îndelung nu ţi-a fost dat a-nfrânge
Pe-aceea ce pândise rânjitoare,
La sânu-i rece să te poată strânge,
Şi ai pierit, trădat într-o strâmtoare.
Amar te-a plâns, pletoasa seminţie
Ea, ce pe-o culme-într-un apus de soare,
Urlând, te-a ars cu-ntreaga-ţi avuţie,
Cu-ai tăi sirepi, cu roabele iubite,
Ce desfătau posaca ta beţie.
*
Sunt seri, spre toamnă,-adânci şi strălucite
Ce, luminându-mi negura-amintirii,
Trezesc în mine suflete-adormite
De mult, încât cad pradă amăgirii
Când cerul pârguit la zări cuprinde
Purpura toată, şi toţi trandafirii,
Şi-n sânge scaldă para ce-l aprinde
De vii văpăi — privind atunci amurgul,
Un dor păgân sălbatic mă încinde, —
Şi văd, stăpâne, cum îţi arde rugul.

Mateiu Ion Caragiale - Mărturisire


Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.
Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.
Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.

Mateiu Ion Caragiale - La Argeş


Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine,
Un corb bătrân şi-ntinde puternic negrul zbor,
Şi-n liniştea adâncă, din când în când uşor,
Din ulmi cad frunze moarte rotind în clipe line.
Dar, ca odinioară, de ce azi nu mai vine
Domniţa să privească, din ’naltul foişor,
Cum soarele-asfinţeşte, împurpurând de dor
Zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline,
Când se oglindă-n ape murindele văpăi,
Şi blând văzduhul cerne cenuşă peste văi —
De ce nu mai răsare zâmbind în faptul serii?
— Nu, căci de mult ea doarme în ruinatul schit
De taină-îmbălsămată şi florile uitării
Îi troienesc posace mormântul părăsit.

Mateiu Ion Caragiale - Înţeleptul


„Bea voios şi ospăta...“
El de măriri deşerte, de faimă, nu visează,
Domnia n-o râvneşte, de curte stă străin.
Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin,
Pe toţi îi miluieşte, cunună, creştinează.
Dar armele iubeşte şi caii, des vânează,
Şi-mbelşugata-i viaţă îşi toarce firul lin,
Mărinimos şi darnic, cu cugetul senin,
El tot mereu petrece şi bea şi ospătează.
Aşa un veac trăit-a, voios şi înţelept,
Şi când l-au dus în raclă cu mâinile pe piept,
L-a plâns ca pe-un părinte mulţimea-ndurerată;
Şi dacă cronicarii uitării-l hărăzesc,
În cântece-amintirea-i e de popor păstrată,
Şi tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi şoptesc.

Mateiu Ion Caragiale - Întoarcerea învinsului


Iar când, sfioasă umbră, prin ceaţa rece-a serii
Purtându-ţi trista taină, de gânduri chinuit,
Târziu te vei întoarce înfrânt şi istovit,
Spre casa părăsită în văile uitării,
Tu, cel ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstrăinării
Şi-a ei mireasmă-amară cu patimă-ai sorbit,
La-ndemnul Amintirii ce-n prag ţi-a răsărit,
Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioşării
Zadarnice. Respinge deşarta-i mângâiere
Şi oricât de adâncă ar fi a ta durere,
Trufia nu ţi-o pierde, rămâi nepăsător,
Nu te opri, nu plânge, şi dacă-ţi stau morminte
În drum, treci peste ele, înnăbuşe-al tău dor,
Şi-n neagra noapte pleacă, cu fruntea sus-nainte.

Mateiu Ion Caragiale - Dregătorul


Smerit stă, dar privirea-i drăcească, aţintită,
Trăieşte chiar pe pânza ce-l poartă-ntruchipat,
Iar grijile şi truda adânc îi au brăzdat
De cute faţa stinsă, firavă, ofilită.
Cu duhul său cel ager, cu mintea-i iscusită
El multe uneltit-a şi câte-a şi-ndurat,
Ca-ncet, treptat, s-ajungă, slăvit şi tămâiat,
Şă ţie ţara-ntreagă sub gheara-i răstignită.
De jale şi de groază cumplit semănător,
Atotputernicia-i de mare dregător,
Încununat de faimă fu fără ţărmurire,
Aşa că astăzi lumea se-ntreabă în zadar
Ce patimă ascunsă sau ce dezamăgire
Se-oglindă peste veacuri în zâmbetu-i amar?

Mateiu Ion Caragiale - Grădinile amăgirii


Grădinile-Amăgirii te-aşteaptă-acolo unde
Apusa tinereţe s-a ofilit de dor,
Şi apa ce-aţipeşte, în luciu-i rânjitor,
Visările-ţi oglindă şi-ncheagă-ale ei unde.
Şi când ursuză luna în tulburi nori s-ascunde
Şi mut, văzduhul veşted tresaltă-n lung fior,
Va răsări iar umbra cu chip înşelător
Cu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde.
Dar, în zadar vei cere viclenei năluciri
Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri,
Că va pieri, zâmbindu-ţi, cu degetul la gură,
Şi singur iar vei plânge în searbedele zori,
Amara soartă care te-a prigonit cu ură,
Încununându-ţi fruntea cu mohorâte flori.

Mateiu Ion Caragiale - Domniţa


Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene
Ispita pătimaşă şi doru-nveninat.
E-naltă, cu păr galben, cu mersul legănat,
În grelele-i veşminte păşind măreţ şi-alene.
Mişcările-i sunt line, molatece, viclene,
Şi dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat.
Dar, cine-i cată-n faţă se pierde săgetat
De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprincene.
Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir,
În mâna-i — spelbă floare de ceară străvezie —
Ea poartă pe subţirea năframă nărămzie
Ca un potir de sânge un roşu trandafir —
Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe,
Tânjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe.

Mateiu Ion Caragiale - Dormi...



„Urare binevoitoare
Coconiţei răposate.“
Dormi dulce somn netulburat
În flori şi în dantele,
Dormi că ţi-au pălit mâinile
În grelele inele.
Dormi rece somn ne’nfiorat
De gânduri, nici de vise,
Dormi că ţi-au rănit pleoapele
Făcliile aprinse.
Dormi veşnic somn îmbălsămat
În beznă şi-n uitare,
Dormi că ţi-a muşcat buzele
A Morţii sărutare.

Mateiu Ion Caragiale - Cronicarul



Cu uşa zăvorâtă, în dosnica chilie
În care raza zilei se cerne tainic, lin,
Departe de-orice zgomot, ferit de ochi străin,
Bătrânul amintirea îşi deapănă şi-o scrie.
An după an înşiră, domnie cu domnie,
Rănit de soartă însă, de părtinire plin,
El pana-nverşunată îşi moaie în venin,
Ca-n viitor izvodu-i mai mohorât să-nvie
Acel veac de restrişte cu sângerânde zări.
Iar pe asupritorii batjocoritei ţări,
Amarnic îi huleşte în măiestrite rânduri
Şi-i tremură-atunci mâna de patimă, dar când
Răsare printre umbre domniţa cu chip blând,
Mişcat închide cartea şi cade trist pe gânduri.

Mateiu Ion Caragiale - Boierul



„Tăiat-au de Rusalii pre jupan...“
Pe-o culme, lângă-un iezer, durează-o mănăstire
Boierul... Mult bătrân e: dinţi nu mai are-n gură,
Posteşte, se grijeşte, bârfeşte şi strâmb jură,
Stă cuvios în strană şi zice din psaltire.
E mic de stat, făţarnic, semeţ şi crud din fire,
Viteaz spătar fu-n lupte, dar azi când barba-e sură,
Cu dreapta se închină, cu stânga smulge, fură,
Despoaie şi ucide în setea-i de hrăpire.
De neam e Basarabă, şi rudă cu Voievodul,
De bogăţii e putred şi-l blastămă norodul,
Dar, la Stambul, îl sapă Cislar-Aga harapul.
Şi tocmai de Rusalii, când plin de veselie
Aşteaptă să-i sosească fermanul de domnie
Îl prind cu pâri ascunse şi-armaşu-i taie capul.

Mateiu Ion Caragiale - Curţile vechi



De veacuri, părăsite pe-ascunsele coline,
Zac curţi pustii... Acolo tăcerea stăpâneşte
Şi-n verde mantă muşchiul cuprinde şi-nveleşte
Surpata zidărie şi frântele tulpine;
Şi-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine,
Sălbătăcita viţă pe stâlpi se-ncolăceşte,
Cu iedera cea neagră ce-n streaşini împleteşte
O lucie cunună uitatelor ruine.
Adânc ca de o vrajă par ele adormite,
Pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite;
Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă,
Şi-n tăinuita culă, ţintind priviri viclene,
Zâmbesc către domniţe boieri cu lungă barbă,
Purtând pe nalta cucă surguci cu mândre pene.

Mateiu Ion Caragiale - Clio



Mi-a îngânat stăpâna: „Nu-n file-ngălbenite
Stă-mbălsămată taina măririi strămoşeşti.
Amurgul rug de purpuri aprinde: de-l priveşti,
Se-nfiripă-n vâlvoarea-i vedenii strălucite.
Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite,
Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti,
Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti
Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite.
Dar ceaţa serii-neacă troianele de jar.
Atunci mergi de te-aşază sub un bătrân stejar,
Ascultă mândrul freamăt ce-n el deşteaptă vântul,
Ca-n obositu-ţi suflet de vrajă răzvrătiţi,
Când negrul văl al nopţii înfăşură pământul,
În gemăt să tresalte străbunii adormiţi.“

Mateiu Ion Caragiale - Aspra


Nimic nu o-mblânzeşte, nimic nu o-ncovoaie,
Ani are peste sută şi multe-a pătimit:
Tot neamu-i, soţul, fiii, de sabie-au pierit,
Dar n-a putut durerea s-o frângă, nici s-o-nmoaie.
Şi fără preget luptă, împilă şi jupoaie;
Ea taie-n carne vie şi sufletu-i cernit
Cu toată răzbunarea e tot nemulţumit —
Aşa cumplit o arde năprasnica văpaie
A urii. Iar când noaptea l-a candelii lumină
Bătrâna ce veghează, stingheră şi haină,
Trecutul răscoleşte, din ochi îi dau scântei.
Nu plânge, dar veninul o-nnăbuşe, greu geme,
Afară urlă vântul şi peste capul ei
Pogoară stoluri negre de groaznice blesteme.

Mateiu Ion Caragiale - Călugăriţa



În sfânta mănăstire de-ai mei părinţi zidită,
Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat,
Acoperit de zdrenţe, de ani împovărat,
Îndur sub bolţi de jale o soartă urgisită.
Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
A ţării mândră Doamnă — dar lumea m-a uitat —
Şi-adesea amintindu-mi de visul spulberat
Crunt inima-mi zvâcneşte şi sângeră rănită.
Căci viaţa mea în lacrimi şi-a oglindit izvodul
De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul
Purces-a să înfrunte păgânele urdii;
Din şea îl prăbuşiră hangerele haine —
De-atunci cad în ruină măreţe curţi pustii
Şi eu îmi rog sfârşitul, dar moartea nu mai vine.


Tudor Arghezi - Psalm


Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!
Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.

Tânjesc ca pasărea ciripitoare
Să se oprească-n drum,
Să cânte-n mine şi să zboare
Prin umbra mea de fum.

Aştept crâmpeie mici de gingăşie,
Cântece mici de vrăbii şi lăstun
Să mi se dea şi mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.

Nu am nectare roze de dulceaţă,
Nici prin aroma primei agurizi,
Şi prins adânc între vecii şi ceaţă,
Nu-mi stau pe coajă moile omizi.

Nalt candelabru, strajă de hotare,
Stelele vin şi se aprind pe rând
În ramurile-ntinse pe altare
Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?

De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Şi de-a rodi metale doar, pătruns
De grelele porunci şi-nvăţăminte,
Poate că, Doamne, mi-este de-ajuns.

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Şi să muncesc din rădăcini şi sânger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din când în când, câte un pui de înger.

Să bată alb din aripă la lună,
Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună.

Nichita Stănescu - Lupta cu cinci elemente antiterestre

I


Generalul a venit la mine şi mi-a spus:
„Eşti singurul care mai poate face ceva;
de tine depinde dacă vom mai fi sau dacă nu vom mai fi astfel".
Se puteau vedea soldaţi
de-a lungul drumurilor.
Se putea
vedea o mare zarvă liniştită.
Nici unul nu era în repaus, de voie.
Nici unul nu era încordat şi gata de atac însă.

II


Ce să fac?
Cum să fac?
Cînd?
Unde?
El m-a împins încet, de omoplaţi, pe teren, în afară, lîngă puiandrul de arţar uscat.
Aici era linişte,
şi pe fîşia arată proaspăt,
deodată,
la capăt, sub norii întinşi
s-a azvîrlit în mine
cu mărul.

III


Am vrut să plonjez şi să prind mărul
ca pe o minge.
Ar fi fost o greşeală, -
mi-au spus după aceea, îngerii,

ar fi fost o greşeală, mi-au spus după aceea prietenii, rudele, corpul militar.

IV


M-am repezit la măr,
i-am dezlipit de pe el inelul
ca de
Saturn,
m-am repezit la măr
şi-am dezlipit de pe el
banderola roşie ca şi-aceea
de pe vechile pachete de ţigări de lux.

V


Mărul s-a rupt în două, viermele
mi-a curs printre degete în pămînt;
rămas la capătul fîşiei de pămînt arate
şi cu un arţar uscat la capăt
rînjeam
ca proaspătul beţiv intrat într-o popicărie.

VI


Generalul m-a dus în mijlocul soldaţilor
neliniştiţi,
pe străzile acelea înguste-n care ei
mergeau nici încordaţi, dar nici destinşi.
M-a dus ca să mă vadă şi m-a dus
ca să-i alin,
sub norii ca de ploaie, atîrnînd, .
peste oraşul cu înguste străzi şi cu soldaţi,

cu acei stranii soldaţi higienici
mirosind a lavandă,
nici liniştiţi şi nici
neliniştiţi,
cu ochii mari, apoşi,
cumpănind în mînă arma
pe care împotriva cui, ei nu ştiau
în ce direcţie
îşi poate întinde - focul.

VII


„Mai am un singur element şi ultimul,
ca să-l învingi, astfel putem scăpa şi fi
altfel vom fi, - dar altfel" -îmi spuse generalul.

VIII


Doi, trei şi patru.
Lupta a doua, lupta treia, lupta patra
nu mi le mai pot aminti.
Generalul m-a asigurat că ele
nu ţin în nici un fel, de cuvinte,
şi deci nici de lucruri
sau de civilizaţia noastră.
Generalul m-a asigurat
că am învins şi în doi,
trei, patru,
lupta doua, lupta treia, lupta patra,
dar ca învingător mi se retrage dreptul
de a mai şti ceva despre victima
şi despre locul luptei,
din afară sau dinlăuntrul,
de sub nori sau chiar din interiorul nervilor.
Generalul mi-a adus ca dovadă faptul că sunt,
că este
că suntem
că sunt,
că oraşul există încă, aşa cum îl ştim.
Generalul mi-a spus că noi
nu ne putem lăuda cu victoria
din cea de a doua
din cea de a treia, a patra,
pentru că ea nu ţine de domeniul
comunicării
de domeniul înţelesului
NŢELESULUI
ŢELESULUI
ELESULUI
LEŞULUI
EŞULUI

IX


Am priceput că lupta
împotriva celui de al cincilea element,
lupta definitivă, se va da
pe o stradă.
Şi în acea secundă lupta s-a şi dat.

Mutarea zidurilor, am spus.
Mutarea zidurilor, am strigat
şi i-am mutat toate zidurile din spate.
(Datorită generalului care mă ţinuse
de un umăr
ca să n-am eu însumi zid în spate,
l-am învins.)
Generalul m-a izbit cu palma în umărul sting
şi eu nu aveam zid în spate,
în spatele meu era numai generalul.
El, cel din faţa mea, el, a rămas
fără zid în spate.
El, cel de al cincilea element antiterestru, -
fiindcă avea ziduri în spate
a rămas fără ziduri în spate.
Datorită generalului şi mie,
a rămas fără ziduri în spate.
Toată partea de case a străzii
am mutat-o cu gestul brusc
şi el
cel dastfel eu nu mai aveam ziduri în spate;
el, cel de al cincilea
nu bănuia că nu-i stau în faţă
ci pur şi simplu merg pe stradă
cu generalul în spate.
Astfel i-am mutat zidurile din spate,
mutarea
Zidului se numeşte
moartea celui de al cincilea element.
El a căzut supt, fără nimica în spate, fără zgomot şi portocaliu.
A căzut ca şi cum n-ar fi fost.
Eu i-am mutat zidurile.
Eu i-am mutat
Zidul.

X


Năduşiţi, asudaţi, vlăguiţi,
am mers cu generalul
în mijlocul soldaţilor.
Ei se uitau la noi
şi nu le venea să creadă că am învins.
Ei se uitau la noi, la general
şi la mine,
gata de luptă.
Ei nu puteau să bănuiască victoria noastră
Ei nu puteau să creadă
că nu mai aveau de ce să lupte.
e al cincilea element antiterestru
care ar fi vrut să mute cealaltă parte
de ziduri
a străzii,
şi el, cel de al cincilea
care ar fi vrut să mute cealaltă parte
a străzii
dar generalul m-a izbit cu palma
în umărul sting

Neîncrederea lor îl obosea pe general.
Dar generalul de multă vreme
îmi atîrna ca o aripa cenuşie
şi moale,
de şira spinării.

XI


Deasupra mea se auzi o voce: —
Copil iubit, tu ai mîini pătrate,
nemurdarite de sînge!


Nichita Stănescu - Luna în câmp


Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi mâna stânga către ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile l-au aprins,
suind sub lună-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.