Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Grigore Vieru - 13 strofe despre mankurti


Ei ne hacuira graiul
Si doina, si harta!
Ei, care astazi vaneaza „Literatura si arta"!

Ei datina o spurcara
Barbar si sinistru!
Ei, care astazi adulmeca
Revista „Nistru"!

Ei gatuira pradalnici
Biserici frumoase!
Ei ne rastignira pe crucea
Lui '46!

Ei ne-au manat spre
Siberii
Cu pistolul din urma!
Ei ne-au scos din ograda
Vacuta si turma!

Ei au dus omul la ocna
Pentru trei ciocalaie!
Ei ne remodeleaza fiinta
Pe diferite ilaie!

Ei pe dealuri lasara
Sa navaleasca tutunul
Ca salbaticul cel fara de mila
Cu tancul si tunul!

Ei marcheaza locul
Unde-n tarana manoasa
Se va craci uzina
Ca la dansa acasa!

Ei otravesc pamantul
Si izvorul, ah, bietul.
Ei sunt gata sa traga
In cei care-si cer alfabetul!

Ei lingusesc strainul
Cu struguri si glume!
Ei spun: „zdrasti" Propriei mume!

Ei spun ca
Stefan cel
Mare
Armonia urbana o strica.
Ei ne-au mintit la scoala
Ca nu avuram nimica!

Ei se urcara pe ghebul
Numelor noastre strambate
Sa ne anunte ca-n poarta
Viitorul cel mare bate!

Ei printre mormintele noastre,
Cu medalia-n dinti, cu folosul,
Alearga in custi fericiti
Ca javra cu osul!

Ei prin lacrima graniti
Trag si-n doua o taie!
Ei, innodatii nerusinarii!
Huideo, potaie!


Grigore Vieru - Am rupt acest trandafir


Rostesc cuvinte
Ca sa iau aer.
Adorm,
Ca sa nu mai stiu.
Tai paine,
S-o bucur pe mama.
Ascult mierla,
Ca sa nu mint.
Ma uit la tei,
Ca sa nu uit.
Am rupt acest
trandafir. De ce?


Ioan Alexandru - Autoportret


De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi
Învins de-o bucurie aproape ne-nţeleasă ?
Că-n fiecare tânăr eu însumi par a fi
Şi fiecare fată mi-o socotesc mireasă.

Că-ngenunchez frenetic în faţa orişicui
Şi-s pregătit de jertfă în fiecare clipă.
Că nu mă tem de-acuma de spada nimănui
Şi fiece idee de-a mea e cu aripă.

Că ard în nerăbdare la locul de popas,
Mereu mi-e dor de zări necunoscute,
Deşi atârn pre crucea fiecărui pas,
Mă obsedează numai alpinele redute.

De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi
Robit de mine însumi c-o patimă nebună ?
Stau ca un smoc de lună în prag de-a se-oglindi
În cuiburile-albastre de ape din fântână

Şi nu-nţeleg decât că-mi este dat
Să distilez în ritmuri această tulburătoare vreme.
Ioan Alexandru din nou entuziasmat
Citeşte la cenacluri o mie de poeme.


Volumul: Cum să vă spun 1964

Ioan Alexandru - Agapia, iubirea va rămâne


Iar stelele de vor pieri pe cer
Şi amorţi-vor umbrele-n ţărână
Şi s-ar întoarce toate în mister
Agapia, iubirea va rămâne

De va pieri credinţa pe pământ
Şi fiece nădejde va apune
Şi s-or trezi pustiile pe rând
Agapia, iubirea va rămâne

Lăcustele pe cai de-or năvăli
Şi-nroşi-vor apele-n fântâne
Şi cerurile de s-or desfrunzi
Agapia, iubirea va rămâne

Iar morţii de vor învia
Şi de-ar începe raiurile mâine
Şi îngerii vederii s-ar lua
Agapia, iubirea va rămâne

Ea singură în lume-i mai presus
De-mpuţinare şi de devenire
Fără-nceput şi fără de apus
Agapia, iubire din iubire

Pe-un râu în munţi în inima Moldovei
Strămoşii mei au picurat un schit
Şi-n umbra lui pe clopotele slavei
Cu duhul sfânt pe veci s-au logodit

Şi-au început cântările în şoapte
Şi-mpodobirea cortului uşor
Când pogorî-va Mirele în noapte
Să afle-aprinse candelele lor.

Să nu-şi zrobească blândele călcâie
De-ntunecimea stâncilor pustii
Miroase varsă munţii de tămâie
Şi privegherea sfintelor chilii.

Şi-n ctitorie-nşiruiţi în strane
Să ţină paradisului de uşi
Zugravii reţinut-au în icoane
Pe cei mai blânzi dintre părinţii duşi

Niciodată toamna - de Tudor Arghezi


Lumină lină - de Ioan Alexandru


Ioan Alexandru - Lumină lină


Lumină lină lini lumini
Răsar din codrii mari de crini
Lumină lină cuib de cară
Scorburi cu miere milenară

De dincolo de luni venind
Si niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină

Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Căci într-o zi lumină lină
Vei răsării la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor venii sz-l vadă

Lumină lină lini lumini
Răsari din codrii mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Si lumile au perit în zare
Au mai rămas din vechea lor
Luminile luminilor

Lumină lină lini lumini
Instrăinându-i pe străini
Lumină lină,nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi szrăcit
Cel plâns şi cel nedreptătit
Si pelerinul însetat
In vatra ta au înoptat
Lumină lină leac divin
Incununându-l pe străin
Deasupra stiinsului pământ
Lumină lină Logos sfânt.


In alb - A. E. Baconsky


Tu care nu m-ai întâlnit
și n-ai să mă vezi, poate, niciodată,
n-aș vrea să crezi că mi-ai rămas străin -
oriunde-ai fost, te-am cercetat adesea.
Pe ușa ta mai stăruie amprenta
mâinilor mele - umbra nevăzută
care se înclină seara printre lucruri
și pasărea care din zbor coboară
tăcută la fereastră și dorința
de-a te vedea mai tânăr decât ești,
de-a fi iubit de cine-ai vrut vreodată,
gândul că poate nu e prea târziu
să mai ajungi din urmă călărețul
necunoscut, al unui anotimp
visat în tinerețe - toate - acestea
si-atâtea altele mărturisite-n gând,
sunt semn c-ai suferit de boala mea
și-adeseori chiar fără să-ți dai seama,
râzând, ți-am dat să porți în piept o clipă
propria-mi inimă. Nu fi umit,
nu te gândi la lucruri necurate,
de boala mea te vindeci mai ușor
decât de vântul mării și de răul
săgeților cu care te rănesc
târziu cocorii - boala mea-i asemeni
cântării porumbelului sălbatic -
și numai celor care-au moștenit-o
demult - nu le mai trece niciodată.

Tu care poate, nu m-ai întâlnit
nu mă cunoști - nu căuta zadarnic
profilul meu: nu sunt nici mai frumos,
nu-s nici mai bun și nici mai rău ca alții.
Urmează-ți drumul tău nestingherit,
nu șovăi, nu te uita în urmă -
iar dacă vrei să-mi spui ceva - vorbește-mi,
oriunde-aș fi, te-aud.


Reflex 89 - George Ţărnea


Pe toţi la fel, nu poţi să-i mulţumeşti,
Rămâne doar să rabzi şi să-l iubeşti
Numai pe unul singur întru toţi,
Aşa cum încă nici nu şti că poţi,
Aşa cum încă nici nu poţi să şti,
Împodobindu-ţi nopţile pustii
Cu numai dorul tău de carnea sa,
Fără prea mult, pe-atunci, a-ţi mai păsa
Dacă de-atâtea gânduri, pâna-n zori,
Se va-ntâmpla, iubindu-l, să şi mori.


Ana Blandiana - Delir


Purtam fiecare o dragoste-n noi,
dar eu pentru tine si tu pentru alta
si focul ne mistuie surd pe-amîndoi,
eu ard pentru tine, tu arzi pentru alta.
Astept un cuvînt, astepti un cuvînt,
dar eu de la tine si tu de la alta
si bratul în somn ti-l vad mîngîind,
dar tu în visare nu vezi decît alta.
Si ce ne ramîne sa facem atunci
cînd soarta nu stie decît sa dezbine?
Traim amîndoi, traim doar iubind,
desi eu pe tine, tu totusi pe alta.


Titu Maiorescu - În chestia poeziei populare

 

Răspuns la discursul de recepţiune al d-lui Duiliu Zamfirescu rostit la Academia Română la 16 mai 1909

 

Domnule şi iubite coleg,
Ne-ai arătat motivele cari te-au împiedecat să ne înfăţişezi figura literară a lui Ollănescu-Ascanio, în locul căruia ai fost ales membru al Academiei Române. Deoarece d-ta nu ne vorbeşti de persoana celui dispărut, vei înţelege că nici eu nu pot vorbi de persoana celui ce vine să-l înlocuiască, şi nu-mi vei lua în nume de rău dacă trec îndată la discutarea părerilor pe cari le aduci înaintea noastră cu atâta hotărâre, aş putea zice cu atâta curaj, şi, trebuie să zic în orce caz, sub o formă literară aşa ademenitoare.

 

I

Ceea ce mă cred dator să scot întâi la iveală din studiul d-tale, şi o fac cu cea mai mare mulţumire, sunt paginile în cari vorbeşti de originea noastră italo-latină, şi, fără a te opri la cunoscutele argumente limbistice, atingând numai în treacăt datele istoriei, cauţi să pătrunzi cu intuiţia artistului taina moştenirilor etnice şi să ne arăţi supravieţuirea sufletului roman în românii de astăzi, urmaşii direcţi ai marilor cuceritori.

Din acest temei mai adânc al priceperii scoţi dovada despre ceea ce este adevărat şi ce - după a d-tale părere - nu poate fi adevărat în poeziile populare române, culese şi publicate de vreo 50 de ani încoace.
Este cu atât mai bine venit punctul de vedere ales de d-ta pentru a judeca o materie de însemnătatea poeziei populare cu cât între publicările îngăduite de secţia noastră istorică, adică apărute sub auspiciile ei, deşi fără răspunderea ei, s-a strecurat în 1906 un studiu al d-lui Radu Rosetti, Despre originea şi transformările clasei stăpânitoare din Moldova, în care se susţine că "elementul roman rămas în Dacia după retragerea legiunilor n-a putut să se mănţie şi a trebuit să dispară fără urme în potopul de barbari năvălitori" şi că "naţionalitatea română s-a născut exclusiv numai din contopirea slavilor ce venise să se aşeze în ţările noastre cu elementele romanizate de peste Dunăre, aduse ca captivi" (eufonia este a d-lui Radu Rosetti) "în urma neîncetatelor năvăliri slave, sporite prin numărul acelora care fugeau din imperiu de greutatea birurilor" ş.c.l.
În şedinţa anuală a Academiei noastre de la 12 ianuarie 1907 chestia a fost adusă în discuţia generală. S-a recunoscut că adevărul orcât de puţin favorabil ne-ar fi, trebuie spus cu toată sinceritatea îndată ce este întemeiat; dar s-a constatat că citatului studiu îi lipseşte tocmai orce temei, şi astfel afirmarea d-lui Radu Rosetti a fost dezaprobată de toţi membrii de faţă. Autorul, ce e drept, a făgăduit că va dovedi aiurea părerea d-sale, însă această dovadă nu a mai adus-o şi nici nu credem că o va aduce vreodată.

Este dar, iubite coleg, îndoită mulţumirea cu care viu să te felicit pentru introducerea criteriului latin în cercetarea poeziei populare şi pentru vioiciunea stilului cu care ştii să ne împărtăşeşti convingerea d-tale. În această parte a discursului ne putem uni nu numai d-ta cu cel ce are plăcerea de a-ţi răspunde în acest moment, dar probabil toţi colegii noştri din Academie. Căci ne aflăm pe un tărâm unde cercetările se apropie de oarecare exactitate ştiinţifică şi pot conduce la câteva dovezi convingătoare.
Lucrul se schimbă când trecem la aprecierile curat literare, unde dovezile exacte nu sunt cu putinţă, unde judecata se întemeiază adeseori pe elemente prea subiective şi unde e totdeauna greu (iar la noi - cu lipsa unei tradiţii literare statornicite - mai greu decât aiurea) să găsim premisele înţelegerii comune. Aici nu ne rămâne adeseori decât datoria de a ne spune părerea cu toată sinceritatea şi de a o susţine cu argumentele ce ne par mai accesibile spiritelor nepărtinitoare.

Astfel, nu pot lăsa să treacă fără împotrivire imputarea adusă culegerii de poezii populare a lui Vasile Alecsandri. D-ta zici: "Alecsandri a fost un rău culegător de poezii populare şi mai cu seamă s-a înşelat fundamental când a crezut că poate introduce unele dulcegării sentimentale în viaţa versificată a poporului nostru."
Faţă de o declaraţie aşa de hotărâtă din partea d-tale, chestia cere să fie examinată mai de aproape, nu numai pentru a recunoaşte meritul lui Alecsandri în adunarea şi răspândirea poeziilor noastre populare, ci şi pentru a ne înţelege asupra marei însemnătăţi a acestei manifestări a neamului românesc.

Cum se ştie, culegerea de Poezii populare ale românilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri este dedicată doamnei Elena Cuza în 1862, deşi publicată de-abia la începutul anului 1866. Publicarea se face în folosul Azilului Elena Doamna fiindcă - după cum scrie Alecsandri - "poeziile culese din gura poporului sunt copii găsiţi ai geniului românesc şi au dreptul a se bucura de îmbrăţişarea înaltei protectoare a Azilului Elena."
Dar Alecsandri începuse de mult să adune şi să comunice prietenilor săi poeziile populare.

Cu zece ani mai nainte, neuitatul filoromân Wilhelm de Kotzebue, în prefaţa din octomvrie 1856 la traducerile sale Rumanische Volkspoesie, vorbeşte de această stăruinţă "patriotică şi entuziastă" a lui Alecsandri, pe care o menţionează cam în acelaş timp şi englezul Stanley în eleganta publicare Rouman Anthology (Hertford, 1856). Şi mai nainte, îndată după mişcarea de la 1848, comunicări de această natură au fost făcute de Alecsandri la Paris; paginile scrise în favoarea românilor de Michelet şi de Edgar Quinet sunt întrucâtva datorite unor asemenea împărtăşiri; iar la 1855 el însuş publică în traducere franceză Ballades et chants populaires de la Roumanie.

V-am amintit datele de mai sus fiindcă ele ne înlesnesc priceperea punctului de vedere din care Alecsandri a donat şi (cum zice el însuş) a întocmit poeziile populare.
La el nu era şi nu putea fi vorba de preocupările folcloriste; mişcarea folcloristă, deşteptată pe la 1864 în Anglia, de unde şi-a primit şi numele, nu a răzbit pănă la noi decât după încetarea activităţii lui Alecsandri. Şi nici spre vreo amintire a caracterului latin păstrat în poporul român, cum îl înţelegi d-ta, nu l-a purtat gândul pe atunci.

Poet mai întâi de toate, poet naţional îndeosebi, nu în înţelesul latinităţii, dar desigur în înţelesul luptei în contra protectoratului rusesc şi a corupţiunii fanariote, Vasile Alecsandri este entuziasmat de partea frumoasă, omeneşte frumoasă a poeziilor noastre populare, simte un fel de mândrie patriotică de a le arăta în această frumuseţe oarecum generală a lor nu numai francezilor, ci şi germanilor şi englezilor.
Căci suntem în epoca dintre 1855 şi 1866, epoca renaşterii politice a României, care, după congresul de la Paris, este în mod aşa extraordinar caracterizată prin solicitarea poporului român de a-şi exprima dorinţele sub auspiciile marilor puteri de cultură europeană.

Alecsandri, a cărui excepţională valoare în literatura noastră stă în repercutarea tutulor curentelor de simţiri ale contimporanilor săi, vine şi în ajutorul acestei mişcări şi caută să ne câştige simpatiile occidentale, scoţând la iveală mai ales acea parte - de altminteri reală - a manifestărilor sufletului nostru poporan, care se poate numi lirică şi contemplativă, adică duioşia simţirilor şi cumpătarea exprimării.
Înţeleg că d-ta ai pus accentul pe elementul energic al baladelor, fiindcă el se potriveşte mai bine cu criteriul d-tale etnic, însă acest criteriu nu trebuie luat exclusiv: în orice caz, el nu era şi nu putea fi exclusiv la Alecsandri. D-ta recunoşti că "Alecsandri a auzit şi a înţeles că în murmurul poporului e o muzică naivă şi sentimentală a doinelor ce se cuvine să fie notată, că este o muzică eroică a baladelor ce se cuvine şi mai mult să fie scrisă".
Dar eu întreb: de ce "şi mai mult"?

Pentru Alecsandri, ca şi pentru unii din noi, se cuvenea tot aşa de mult să fie păstrată sentimentalitatea doinelor, căci deşi - după luminoasa d-tale cercetare - partea eroică şi cuminţenia politică sunt mai ales semnele moştenirii etnice, aceasta nu exclude partea sentimentală nici la romani, şi cu atât mai puţin la descendenţii lor după o evoluţiune culturală de atâtea veacuri.
Îndeosebi elementul eroic în poezia popoarelor din Orient, devenite pe atunci aşa de "interesante", era cunoscut, de mai nainte, pentru albanezi, prin imitările - fie şi meşteşugite - din Guzla lui Prosper Merimée, pentru sârbi, prin minunata culegere de poezii populare publicată de Karagici între 1823 şi 1833 şi prin alte lucrări. Aici e multă voinicie, tot atâta cruzime, uneori şi brutalitate. Cine însă îşi dă seama de firea poetică a lui Alecsandri înţelege îndată că pe el a trebuit să-l atragă din poezia noastră populară mai ales elementul ei liric şi contemplativ, şi tocmai cu această particularitate, pe care d-ta o depreţiezi cu expresia "dulcegărie", Alecsandri ne-a făcut mai bine primiţi printre occidentalii de cultură literară din acea epocă.

Fireşte că o asemenea înrudire sufletească între lirismul poetului şi poeziile populare culese de el nu l-ar fi îndreptăţit niciodată să introducă în textul baladelor schimbări cari le-ar falsifica. Toate poeziile în adevăr populare, prin urmare foarte răspândite, se întâlnesc însă în grupa poporului sub cele mai felurite variante. Cine nu se ocupă de autenticitatea folcloristă, cu indicarea exactă a persoanei, a pronunţării, a locului şi a timpului, ci se ocupă numai de poezia populară în frumuseţea şi oarecum generalitatea ei, va culege, va combina, uneori va completa din multele variante forma definitivă, care după a lui simţire îi va părea mai conformă cu geniul poetic al poporului. În această alegere şi consolidare de formă, Alecsandri, cu deplină bună-credinţă, s-a lăsat condus de partea sentimentală a poeziilor noastre, precum d-ta, cu aceeaş bună-cre-dinţă, te laşi mai curând condus de partea eroică. Dar nici la unul, nici la altul nu poate fi vorba de falsificare.
Pentru d-ta Mioriţa este chintesenţa poeziei populare române; dar pentru contimporanii dintre 1856 şi 1866 erau poate poeziile curat lirice mai sugestive. Îmi aduc aminte că pe mine şi pe câţiva din compatrioţii mei ne încântase la 1857 în Viena (eram atunci de 17 ani) mai cu seamă poezia tradusă de Kotzebue:

Sus în vârf de brăduleţ
S-a oprit un şoimuleţ,
El se uită drept în soare
Tot mişcând din aripioare.
(Nici mie nu-mi plac diminutivele, introduse numai pentru înlesnirea rimei.)
Jos la trunchiul bradului
Creşte floarea fagului,
Ea de soare se fereşte,
Şi de umbră se lipeşte.
"Floricică de la munte,
Eu sunt şoim, şoimuţ de frunte,
Ieşi din umbră, din tulpină,
Să-ţi văd faţa la lumină,
C-au venit pănă la mine
Miros dulce de la tine,
Cât am pus în gândul meu
Pe-o aripă să te ieu
Şi să mi te port prin soare,
Pân'te-i face roditoare
Şi de mine iubitoare."
"Şoimuleţ, duios la grai,
Fiecare cu-al său trai,
Tu ai aripi zburătoare,
Ca să te înalţi la soare,
Eu la umbră, la răcoare
Am menire-nfloritoare.
Tu te legeni sus, pe vânt,
Eu mă leagăn pe pământ,
Du-te-n cale-ţi, mergi cu bine,
Făr-a te gândi la mine,
Că e lumea-ncăpătoare
Pentru-o pasăre şi-o floare!"

Şi când - acum 41 de ani - în primul volum al Convorbirilor literare am atras luarea-aminte a cetitorilor asupra covârşitoarei însemnătăţi a poeziilor populare, publicate atunci de Alecsandri, am reprodus anume această poezie, împreună cu altele de felul ei, şi astăzi pot constata că partea lirică a vieţii poporului a fost cea mai roditoare în dezvoltarea ulterioară a literaturii noastre culte, îndeosebi pentru Eminescu şi, prin mijlocirea lui, pentru urmaşii săi.

Căci dacă e să judecăm după dreptate, întreaga valoare a publicării poeziilor populare, aşa cum a fost făcută de Alecsandri, nu ne putem mărgini la efectul ei asupra străinătăţii, ci trebuie să punem în cumpănă, ca fiind de mai mare greutate, efectul lor asupra propriei noastre societăţi. Alecsandri, care în lunga sa viaţă literară a căutat totdeauna să trezească interesul estetic al publicului român, nu putea să tindă a interesa lumea străină fără a voi să intereseze în acelaş timp propria noastră societate cultă. Lucrul nu era uşor, mai ales în Moldova, unde limba franceză era limba exclusiv întrebuinţată în saloanele şi în familiile aşa-numitei societăţi şi unde cele mai multe dame nici nu ştiu să vorbească, necum să scrie corect româneşte.
Atunci Alecsandri, cu adâncul său instinct de poet naţional, găseşte în poezia populară cea mai bogată comoară de frumuseţi literare din care să se adape societatea, fie direct, fie indirect prin inspirarea scriitorilor de talent mai accesibili gustului ei.

În legătură cu cele zise aici, o observare a d-tale de la începutul discursului cere oarecare lămurire. Dacă se poate admite ceea ce zici acolo, că "românul ca popor nu e nici mai mult, nici mai puţin poet decât alt popor", propoziţia următoare cu "materialul folcloristic", care, "poate fi considerat ca produs estetic, dar atunci încetează de a fi anonim", îmi pare mai puţin admisibilă.
Nu e vorba aici de materialul folcloristic, ci de însăş poezia populară ca poezie, şi ea nu numai poate, ci trebuie considerată ca un produs estetic de cea mai mare însemnătate, fără a înceta să-şi păstreze anonimatul ei firesc.

Am cetit adineauri poezia cu şoimul şi fraga. Este vreo îndoială despre frumuseţea şi, prin urmare, despre valoarea ei estetică? Şi ce are a face aici chestia anonimatului? Poezia este şi rămâne anonimă, dar aceasta nu o împiedică de a fi din cele mai frumoase, de a exprima nu numai o simplă simţire lirică, ci cum zice Alecsandri într-o notă (pag. 32), "o filozofie adâncă".
Asemenea, când cetim în Hora (pag. 369), care începe cu nişte cuvinte de rând, ca de la sat:

- Bade, trandafir frumos,
Vrut-ai să te-arăţi duios,
Dar te-ai arătat ghimpos
Şi din minte nu m-ai scos.
- Vai, leliţă din cel sat,
Ce-ai cerut şi nu ţi-am dat?
Şi apoi continuă:
- Cerut-ai faguri de miere,
Eu ţi-am dat buzele mele;
Cerut-ai o viorea,
Ţi-am adus inima mea.
- Dacă vrei dragoste-aprinsă,
Adă-mi gura neatinsă
Şi o inimă fecioară
Ca apa de la izvoară.

Ce importă că înălţimea etică, aşa de frumos exprimată în versurile din urmă, nu se poate atribui unui anume poet, ci este tocmai în anonimatul ei o dovadă a idealismului pănă la care se poate ridica inspiraţia curat populară?

D-ta pari a atribui acestui gen de poezie mai puţină însemnătate estetică; dar te rog să-ţi aduci aminte de constatările istoriei literare din ţări cu o cultură mult mai veche, d.e. din Anglia şi din Germania; cum la englezi de la publicarea poeziilor populare de Percy (1765) şi la germani de la cea analoagă a lui Brentano şi Arnim (Des Knaben Wunderhorn, 1806-1808) datează o renaştere a poeziei lirice în literatura lor cultă.
Şi în contra culegătorilor Brentano şi Arnim s-a adus imputarea că au întocmit poeziile populare, dar mai târziu meritul lor s-a recunoscut pe deplin, "fiindcă - după cum se exprimă o carte de şcoală - cu un tact admirabil au ştiut să scoată chintesenţa poeziei cu care să producă cea mai adâncă impresie".
Pe urma unor asemenea publicări s-au ivit poeţii lirici cei mai răspândiţi ai literaturii germane din secolul trecut, Heine, Lenau, Uhland (el însuş culegător de poezii populare), ca şi mai nainte Bürger, ostensibil inspiraţi de formele şi limba acelor manifestări anonime ale neamului lor, şi prin ei s-a desăvârşit opera începută de clasicii anteriori, adică s-a statornicit în societatea cultă a Germaniei predomnirea limbii şi literaturii naţionale cu înlăturarea celei franceze, aşa de puternic ocrotite mai înainte de însuş Frederic cel Mare.

Tot aşa s-a întâmplat şi la noi, unde evoluţiunea nu este încă desăvârşită. Alecsandri a adunat poeziile populare pentru a da elementului naţional celui mai sigur putinţa unei dezvoltări temeinice în literatură şi le-a întocmit aşa (d-ta zici cu atâta dulcegărie sentimentală, eu zic cu atâta potrivire la receptivitatea contimporanilor) încât să poată pătrunde în societatea înaltă. Este caracteristic că cea dintâi care simte şi recunoaşte acest merit al lui Alecsandri e însăş Elena doamna, care zice în răspunsul ei la dedicaţia poetului: "Fără a ridica ceva din caracterul naiv al expresiei poporale, aţi mlădiet cu o rară fericire forma acestor încercări întâietoare".
Cu această "mlădiere" a pătruns poezia populară în sufletele noastre. Eminescu s-a inspirat de-a dreptul de la ea, Coşbuc şi Goga se dezvoltă pe urma lui, iar în miile de şcolari şi studenţi ai generaţiei de astăzi lucrează mai departe formele acestor poeţi astfel învioraţi, şi încetul cu încetul rădăcina populară împlântată de Alecsandri creşte şi rodeşte în toate direcţiile.


Această mişcare se face de la sine, prin puterea covârşitoare a plăsmuirilor frumoase. Orce silă, orce violenţă, nu poate fi decât dăunătoare. Să se producă numai opere de adevărată valoare, nu de valoare îndoioasă, exagerată prin şovinism, şi societatea înaltă va fi câştigată prin atracţia firească a frumuseţei.

 

II

Am stăruit poate prea mult asupra explicării unei controverse, însă tot ce priveşte poezia populară merită cea mai mare luare-aminte, iar opera lui Vasile Alecsandri va găsi pururea în Academia Română un cuvânt de apărare, de laudă şi de recunoştinţă.
Viu acum, iubite coleg, la partea a doua a interesantului d-tale studiu şi am şi aici mulţumirea să constat la început o comunitate de vederi în privinţa criticei teoretice a "poporanismului".
Ce e drept, nu te pot urma în expunerea doctrinei economico-istorice a lui Loria şi a "miragiului" introdus de el. Vârsta la care am ajuns m-a făcut mult mai rezervat faţă de nişte teorii sociale cu aparenţe ştiinţifice, cari păcătuiesc de regulă prin generalizări pripite. La concepţia lui Loria se poate răspunde, tot aşa de pe-asupra, cu spirituala observare a lui d'Avenel: 

Dans sa marche lente, la civilisation a recherché le beau bien avant l'utile. Elle a excellé a faire des statues ou des temples avant de faire des lampes ou des parapluies; elle a su ecrire avant de savoir se chauffer et a découvert le pinceau avant la fourchette.

Ceea ce s-ar putea rezuma pe româneşte cu o vorbă mai simplă: omul s-a gândit să-şi facă biserici înainte de a-şi face hambare.
Cu atât mai puţin te voi urma în propunerea de leacuri pentru tămăduirea stării noastre actuale prin "maiştri şi ateliere în toate satele".
Prefer şi mă grăbesc să mă pun alături de d-ta când zici: "La toate celelalte popoare cauzele economice ale mişcărilor sociale se iluzionează, iar poeţii sunt ademeniţi de miragiul unor nobile simţiri: la noi şcoala poporanistă, printr-o aberaţiune a tuturor sentimentelor estetice, îi ţine într-o mediocritate revoltătoare".
De mult era cunoscută cererea unor socialişti-poporanişti, cari se amestecaseră în ale esteticii şi îndemnau pe scriitori să se ocupe exclusiv de mizeria claselor de jos şi de vinovăţia celor de sus. Dar dacă toate tendinţele şi intenţiile "utilitare" sunt dăunătoare în artă, cel puţin tendenţa învrăjbirii claselor a rămas cu desăvârşire stearpă în producerea de opere frumoase.

Mă unesc dar cu această parte a criticei d-tale, deşi nu mă pot uni cu aplicările ce le faci, şi, d.e., mă deosebesc de d-ta în aprecierea poeziilor d-lui Octavian Goga. Lasă însă la o parte desluşirea acestei deosebiri, fiindcă Academia şi-a arătat acum trei ani părerea despre primele poezii ale d-lui Goga, acordându-le unul din premiile ei mai însemnate, pe temeiul unui raport care cercetează cu de-amănuntul meritul literar al noului poet de peste Carpaţi.
Dar mai sunt rezerve de făcut şi în privinţa celor zise de d-ta despre Creangă, Popovici-Bănăţeanul şi d-l Slavici. Ai introdus însuţi deosebirea între aceşti trei autori, la cari recunoşti "miragiul" şi între autorii pe cari îi crezi vinovaţi de "poporanismul" în înţelesul defavorabil ce-l dai acestui cuvânt. Însă atunci e greu de priceput pentru ce ai pus pe cei trei autori în republica poporanismului? Căci nu faptul că figurile descrise de Creangă, Slavici şi Popovici-Bănăţeanul sunt mai cu seamă ţărani, preoţi de la sate şi meseriaşi îi face să intre în acea rubrică.

Critica d-tale că în nuvelele d-lor Slavici şi Popovici, în deosebire de povestirile lui Creangă, figurile nu au aparenţă de realitate, ci sunt "anemice şi nefireşti" sau - cum zici tot d-ta - "nu sunt de carne, ci de carton", s-ar putea aplica tot aşa de bine la multe nuvele din viaţa societăţii înalte, căci o asemenea observare se referă la o temă generală a cercetărilor literare, iar nu numai la înfăţişarea figurilor luate din popor.
Însă critica nu o cred îndreptăţită, şi modul cum dezlegi d-ta "enigma" descrierii acelor figuri "anemice şi nefireşti" prin faptul că d-l Slavici şi Popovici-Bănăţeanul ar fi crescuţi în licee şi universităţii germane şi ar fi împodobit flăcăii din satul lor de naştere cu romantismul cărturarilor din Viena, îmi pare lipsit de temei.

Nu e lucru uşor (am recunoscut-o de la început) a argumenta în materie estetică. Voi încerca totuşi să-mi susţin părerea că multe din nuvelele d-lui Slavici, ca şi nuvelele lui Popovici Din viaţa meseriaşilor sunt creaţiuni cu acea deplină aparenţă a realităţii în care se încheagă arta adevărată.
Că nu poate fi vorba de fireasca atribuire a unui romantism exotic la figurile poporului românesc rezultă din analoaga înzestrare a sătenilor cu simţimintele cele mai înalte şi delicate tocmai în schiţele, nuvelele şi romanele ţărăneşti din acele literaturi occidentale, unde introducerea unei culturi străine la elementele autohtone este exclusă. Absolut aceeaş notă vibrează în Petite Fadette, în François le Champi, în Mare au Diable de George Sand, în figurile de pe ţărmurile Rinului descrise de Auerbach, în ţăranii lui Ganghofer din munţii Tirolului şi chiar în vagabonzii lui Bret Harte din California.

De unde vine această identitate a aspirării ideale în mijlocul unor realităţi materiale aşa deosebite? Din convingerea intuitivă a marilor scriitori că în cugetul poporului - fie orcât de lipsit de cultura cărturărească, ba uneori îţi vine să zici tocmai fiindcă e lipsit de ea - germinează şi poate prinde rădăcină dezvoltarea celor mai curate şi alese simţiminte omeneşti. Precum se găseşte în popor o adâncă evlavie, tot aşa se poate găsi o mare decenţă şi cea mai surprinzătoare sfială în legătura dintre sexe.

Căci nu numai pe calea gândirilor abstracte, îngrămădite în feluritele sisteme, poate ajunge omul să-şi dea oarecare seamă de tainele vieţii, ci şi pe calea instinctivă a simţimântului.
Romantismul cărturarilor din Viena? Dar de la ce fel de cărturar, de la care romantism au ieşit versurile noastre populare:

Dacă vreai dragoste-aprinsă,
Adu-mi gură neatinsă
Şi o inimă fecioară
Ca apa de la izvoară...
Şi se poate o mai înaltă, o mai curată expresie de iubire?
Dar în cealaltă poezie:
Du-te-n cale-ţi, mergi cu bine,
Fărîa te gândi la mine,
Că e lumea-ncăpătoare
Pentru-o pasăre şi-o floare...

Din ce tratat de etică socială a învăţat ţăranul anonim să fie mulţumit cu soarta ce-i este hărăzită?
Fără îndoială, complicările sufleteşti ale societăţii înalte sunt o problemă din ce în ce mai interesantă în proporţie cu creşterea culturii, şi ele îşi vor afla înfăţişarea firească în literatura noastră. Dar aceasta nu ne poate face să uităm că simplicitatea ţărănească nu exclude frumuseţea lirică, precum nu exclude energia epică, nici chiar conflictul dramatic.

Când văd asemenea deosebiri de judecată literară între noi, îmi vine să repet vechea observare făcută într-un articol despre "poeţi şi critici", că tocmai poeţii sunt mai puţin chemaţi să apreţieze poezia altora. Ei sunt prea pătrunşi de felul lor de a pricepe lumea şi prea refractari la felul altora de a o pricepe.
Menirea d-tale, iubite coleg, care eşti însuţi unul dintre cei mai recunoscuţi poeţi ai generaţiei de astăzi, este de a ne înzestra literatura cu creaţiunile propriei d-tale imaginaţii. Iară rolul mult mai modest de a primi şi de a preţui creaţiunile poeţilor lasă-ni-l nouă, publicului cetitor, cari putem îmbrăţişa cu aceeaş recunoştinţă cele mai felurite individualităţi artistice numai cu condiţia ca să fie în adevăr inspirate de simţimântul curat al frumosului.
Şi fiindcă în multe din poeziile şi nuvelele cu cari ne-ai sporit comoara literară d-ta ai fost în adevăr inspirat de cel mai înalt simţimânt al frumosului, fii cu această parte a operei d-tale binevenit în mijlocul Academiei Române!

Titu Maiorescu - Poeţi şi critici


Sunt de-abia 14 ani (acum sunt 36), de când prin câteva articole sub numele Direcţia nouă în poezie şi proză ne-am încercat să arătăm ce trebuie să se ceară de la o mişcare sănătoasă a literaturei române.
Acele articole erau purtate de oarecare speranţă, dar de mai puţină încredere. În poezie, Pastelurile lui Alecsandri erau un semn de renaştere, asupra lui Eminescu - "poet în puterea cuvântului" - se atrăgea luarea-aminte a publicului, Şerbănescu, Petrino, Matilda Cugler, Bodnărescu erau apreţiaţi. În proză - cu împotrivire energică în contra pedantismului Ciparo-Barnuţio-Pumnian - se cerea limba firească a poporului român, iubire de adevăr şi cunoştinţă de cauză; din proza curat literară se relevau Alecsandri, Iacob Negruzzi, Gane; din proza ştiinţifică, între altele, primele încercări ale d-lor P. P. Carp, Lambrior, Th. Rosetti, Xenopol, chiar şi ale d-lor Burla şi Panu.

Dacă privim astăzi la literatura din ultimii ani, timida speranţă de atunci se poate schimba într-o încredere sigură pentru direcţia sănătoasă a lucrărilor intelectuale în România. Nu doară că toţi cei salutaţi la 1872 au împlinit ceea ce se aştepta de la ei; dar unii au întrecut aşteptările şi relativ mulţi alţii şi-au adaos puterile pentru a da acelei mişcări un avânt - dacă nu destul de general, dar cel puţin destul de puternic pentru a ne face să simţim un adevărat progres în anul prezent, comparat cu anul 1872.

Alecsandri ne-a înavuţit poezia cu Ostaşii noştri şi cu drame, îndeosebi cu Fântâna Blanduziei; Eminescu a adus lirica română la o culme de perfecţiune; lor li s-au adaos poeţii Naum şi Vlahuţă, comediile d-lor Caragiale şi I. Cerchez, novelele d-lor Slavici, Creangă, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Gane, Duiliu Zamfirescu, traducerile din Horaţiu de d. Ollănescu, lucrările ştiinţifice ale d-lor Hasdeu şi N. Densuşanu, Lambrior, Tocilescu, Brândză, culegerile de poezii şi poveşti populare ale d-lor Jarnik-Bârseanu, Ispirescu, G. Dem. Teodorescu, T. Burada, M. Pompiliu, cercetările critice ale d-lor Onciul şi Bogdan; iar Convorbirile literare sub redacţia d-lui Iacob Negruzzi încep al 20-lea an al activităţii lor - o întreagă mişcare, ce dă ultimului deceniu un aspect cu totul deosebit şi îmbucurător.

În proporţia creşterii acestei mişcări, scade trebuinţa unei critice generale. Din momentul în care se face mai bine, acest fapt însuşi este sprijinul cel mai puternic al direcţiei adevărate. Poeziile lui Eminescu, Pastelurile şi Ostaşii lui Alecsandri vor curăţi de la sine atmosfera estetică viţiată de Macedonski, Aricescu, Aron Densuşanu etc., etc. Cuvintele din bătrâni ale d-lui Hasdeu sunt de la sine lovitura de moarte a dicţionarului Laurian-Massim şi a rătăcirilor "filologice" de la Târnave. Şi aşa mai departe.
Nu e vorbă, apreţierile critice izolate nu vor lipsi şi nu vor trebui să lipsească niciodată dintr-o mişcare intelectuală, şi noi înşine am citat mai sus articolele d-lor Onciul şi Bogdan ca un semn binevenit al timpului de îndreptare. Dar aceste sunt lucrări de amănunte. Sinteza generală în atac, izbirea unui întreg curent periculos o credem acum ştearsă de la ordinea zilei pentru părţile esenţiale în literatura proprie şi în ştiinţa teoretică. Rămâne încă la ordinea zilei în politică, dar de aceasta nu ne ocupăm aici.

Misiunea criticei - misiunea de altminteri totdeauna modestă, dar nu fără importanţă în modestia ei - ne pare a fi în momentul de faţă mai mult de a lărgi cercul activităţilor individuale, de a deştepta tinerimea încă prea amorţită de pâcla trecutului şi de a îmbărbăta spiritele spre lucrarea roditoare.
Este cu mult prea îngustă albia curentului celui nou; în dreapta şi în stânga trebuiesc desfundate alte şiroaie, care să întărească mişcarea principală, mişcarea însăş trebuie să pătrundă mult mai afund. Fără îndoială, rectificările, mai ales în materie de ştiinţă, nu vor putea lipsi uneori din o apreţiare a operelor celor mai bune; fără îndoială, în mijlocul unei activităţi critice pentru răspândirea lucrărilor sănătoase se va simţi pe ici, pe colea şi necesitatea unei loviri directe în contra nulităţilor, care se amestecă fără nici o chemare în ale literaturei: un energic "în lături!" va trebui dar din când în când să fie rostit în orice mişcare intelectuală.
Însă de aci nu rezultă că ar fi bine să se piardă acum timpul cu o tendinţă critică în contra acelora care au meritul de a reprezenta astăzi însăşi mişcarea cea bună în o parte esenţială a ei.

Din acest punct de vedere nu este poate de prisos să facem câteva observări în contra încercării unor autori de a accentua mai ales părţile slabe din întinsa lucrare a d-lui Alecsandri şi de a-şi ascuţi spiritul lor critic înaintea prea micului nostru public cetitor pe socoteala acestui reprezentant de frunte al tinerei noastre literaturi. Aşa am cetit într-o Cronică teatrală, publicată în Epoca din 11 ianuarie 1886 de d. Barbu Ştefănescu (Delavrancea), o critică aspră în contra lui Despot-vodă şi în genere în contra dramelor d-lui Alecsandri. Aşa am auzit că într-o conferinţă ţinută la Ateneu la 27 februarie 1886, d. Vlahuţă a înălţat poeziile lui Eminescu între altele şi prin coborârea unei poezii a lui Alecsandri.
Dacă dd. Delavrancea şi Vlahuţă ar fi oameni de a treia mână, nu am pierde nici un cuvânt asupra criticei lor; dar fiindcă sunt dintre scriitorii cu talent ai junei generaţii, credem că lucrul merită o discuţie publică, merită şi în ceea ce priveşte poziţia lor literară, merită şi în ceea ce priveşte poziţia literară a lui Alecsandri.
Se înţelege de la sine că nu noi vom tăgădui orcărui om de bună-credinţă şi de bună-ştiinţă dreptul de a spune ceea ce crede adevărat şi ceea ce ştie greşit într-o activitate publică.

Şi fiindcă dd. Delavrancea şi Vlahuţă sunt oameni de bună-credinţă şi de bună-ştiinţă în ale literaturei, dreptul lor de a face critica aşa cum au făcut-o este mai presus de contestare.
Dar una este dreptul şi alta este folosul întrebuinţării dreptului în fiece moment. Va fi având şi activitatea critică noima ei, şi nu orce dispoziţie războinică merită să fie întrupată într-o scriere.
Şi mai întâi trebuie să constatăm că, de regulă, poeţii înşii sunt cei mai răi critici asupra poeziei altora, în genere artiştii înşii cei mai contestabili apreţiatori teoretici ai artei.
Deşi în feluritele combinări ale inteligenţelor omeneşti s-a putut şi se poate întâmpla ca un poet bun să fie şi critic bun, aceasta însă va fi totdeauna o excepţie rară, care va trebui foarte tare legitimată înainte de a fi primită în contra acelei regule generale.

Cine a cetit o dată critica lui Voltaire în contra dramelor "barbare" ale lui Shakespeare va sta totdeauna pe gânduri când va mai vedea poeţii apucându-se de meseria criticei şi nu se va găsi liniştit prin dramele criticului Lessing.
Şi, în adevăr, între natura poetului şi natura criticului este o incompatibilitate radicală.
Poetul este mai întâi de toate o individualitate. De la aceleaşi obiecte chiar despre care noi toţi avem o simţire obişnuită, el primeşte o simţire aşa deosebit de puternică şi aşa de personală în gradul şi în felul ei, încât în el nu numai că se acumulează simţirea pănă a sparge limitele unei simple impresii şi a se revărsa în forma estetică a manifestării, dar însăş această manifestare reproduce caracterul personal fără de care nu poate exista un adevărat poet.

Din multe părţi ale lumii primeşte poetul razele de lumină, dar prin mintea lui ele nu trec pentru a fi stinse sau pentru a ieşi cum au intrat, ci se răsfrâng în prisma cu care l-a înzestrat natura şi ies numai cu această răsfrângere şi colaborare individuală.
Altfel descrie lumea Goethe, altfel o descrie Heine, altfel Leopardi, altfel Victor Hugo, deşi cu toţii au primit impresii de la aceeaş lume.
Voltaire a fost foarte capabil de a exprima lumea conform prismei sale personale, dar s-a arătat incapabil de a simţi exprimarea lumii ieşită din prisma lui Shakespeare.
Căci prisma poetului este menită a răsfrânge raza directă a luminei, dar nu este menită a mai răsfrânge raza o dată răsfrântă de o prismă străină.
Aceasta însemnează individualismul poetului.

Criticul, din contra, pre cât este mai puţin impresionabil pentru însăş lumina directă a obiectelor (din care cauză nici nu se încheagă în el vreo senzaţie a lumii pănă la gradul de a cere manifestare în forma poetică) prea atât este şi mai puţin individual. Căci criticul este tocmai foarte impresionabil pentru razele răsfrânte din prisma altora, şi individualitatea lui este dar consumată în înţelegerea şi simţirea altor individualişti.
Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar.
Esenţa criticului este de a fi flexibil la impresiile poeţilor; esenţa poetului este de a fi inflexibil în propria sa impresie.
De aceea criticul trebuie să fie mai ales nepărtinitor; artistul nu poate fi decât părtinitor.
Nu este dar chemat d. Barbu Şt. Delavrancea, nu este chemat d. Vlahuţă, a cărui prismă este poate înrudită cu a lui Eminescu (şi am dori să nu-i fie prea înrudită, ci să-şi păstreze individualitatea dacă o are), nu sunt ei chemaţi să judece pentru public lucrarea poetică a d-lui Alecsandri în genul ei propriu. Această sarcină să ne-o lase nouă, publicului care, neavând înşine nici o individualitate poetică pronunţată, suntem mai lesne primitori pentru tot ce este lumină în felurimea manifestării ei.

Junii noştri poeţi sunt chemaţi să-şi exprime, fiecare în propria sa formă, simţirile primite direct de la lumea reală, dar nu să-şi slăbească această lucrare creatoare prin priviri de alături spre o altă lume subiectivă. Puterea lor intelectuală trebuie întrupată în opere de artă, şi nu mistuită în elaborări de critică.
Dacă observările de mai sus sunt legitime în teorie, ele se legitimează îndată şi în practică; şi cu aceasta trecem la o scurtă privire a poziţiei lui Alecsandri în literatura română de astăzi.
Îndărătul conferinţei d-lui Vlahuţă, în partea relativă la antiteza între poeziile lui Eminescu şi poezia lui Alecsandri, se ascunde o întrebare pe care d-sa însuşi nu a pus-o de-a dreptul înaintea publicului, dar care rezultă întrucâtva din modul d-sale de procedare şi care, în orce caz, este pusă de alţii, întrebarea: cine este mai mare poet, Eminescu sau Alecsandri?
Întrebarea astfel pusă ne pare din capul locului greşită, şi ne pare greşită fiindcă este unilaterală şi - exact vorbind - o confuzie de cuvinte.
Poet mare! Poet în ce înţeles? Poet în care întindere?

Să ne fie îngăduit să limpezim mai întâi discuţia printr-o paralelă din două literaturi străine.
De la Leopardi avem numai 35 de poezii, toate sunt admirabile. De la Victor Hugo avem sute de poezii, avem şi drame, avem şi romane, multe sunt contestabile. Cine este mai mare poet, Leopardi sau Victor Hugo?
Neputinţa de a răspunde dovedeşte confuzia întrebării.
Dacă este vorba numai de poezia lirică, şi încă, înlăuntrul poeziei lirice, numai de exprimarea cea mai frumoasă a unei adânci melancolii în mijlocul aspirării spre ideal şi totdeodată a celei mai amare satire, Leopardi este neajuns şi stă deasupra lui Victor Hugo.

Dar numai de aceasta poate fi vorba? Victor Hugo este încarnarea geniului francez al timpului său în mai toate aspirările poetice. Iubirea şi ura contimporanilor săi, mândria şi vanitatea lor, dezrobirea spiritelor de sub jugul clasic şi de sub jugul politic, emoţiunea măririlor şi căderilor istorice, lupta celor mizeri în contra celor preaputernici - toate aceste vibraţiuni ale unei întregi epoce au trecut prin răsfrângerea lui Victor Hugo.
Şi acuma, ce înţeles poate avea întrebarea cine este mai mare poet? Înţelesul de a măsura incomensurabilele, adică nici un înţeles.
Să ne întoarcem acuma la ale noastre.

Dacă din cele 70 de poezii ale lui Eminescu, în adânca lor melancolie şi în amărăciunea lor satirică, am lua pe cele mai bune şi le-am pune alături cu cele mai bune din sutele de poezii lirice ale lui Alecsandri, în eleganţa lor străvezie şi în simplitatea lor gingaşă, uneori banală, discuţia ar fi cu putinţă.
Dar o asemenea alăturare nu este dreaptă.
Alecsandri are o altă însemnătate. În Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, câtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară - el ni l-a deschis; iubirea românească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi - el le-a întrupat; frumuseţea proprie a pământului nostru natal şi a aerului nostru - el a descris-o; [...] când societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti - el a răspuns la această dorinţă, scriindu-i comedii şi drame; când a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în războiul din urmă - el singur a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei.
A lui liră multicoloră a răsunat la orce adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui.
În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri?
În această totalitate a acţiunii sale literare.

Titu Maiorescu - Eminescu şi poeziile lui


Tânăra generaţie română se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu.
Se cuvine dar să ne dăm seama de partea caracteristică a acestei opere şi să încercăm totdeodată a fixa individualitatea omului care a personificat în sine cu atâta strălucire ultima fază a poeziei române din zilele noastre.
Pe la mijlocul secolului în care trăim, predomnea în limba şi literatura română o tendenţă semierudită de latinizare, pornită din o legitimă revendicare naţională, dar care aducea cu sine pericolul unei înstrăinări între popor şi clasele lui culte. De la 1860 încoace datează îndreptatea: ea începe cu Vasile Alecsandri, care ştie să deştepte gustul pentru poezia populară, se continuă şi se îndeplineşte prin cercetarea şi înţelegerea condiţiilor sub care se dezvoltă limba şi scrierea unui popor.
Fiind astfel câştigată o temelie firească, cea dintâi treaptă de înălţare a literaturei naţionale, în legătură strânsă cu toată aspirarea generaţiei noastre spre cultura occidentală, trebuia neapărat să răspundă la două cerinţe: să arete întâi în cuprinsul ei o parte din cugetările şi simţirile care agită deopotrivă toată inteligenţa europeană în artă, în ştiinţă, în filozofie; să aibă, al doilea, în forma ei o limbă adaptată fără silă la exprimarea credincioasă a acestei amplificări.
Amândouă condiţiile le realizează poezia lui Eminescu în limitele în care le poate realiza o poezie lirică; de aceea Eminescu face epocă în mişcarea noastră literară.

I

Care a fost personalitatea poetului?
Viaţa lui externă e simplă de povestit, şi nu credem că în tot decursul ei să fi avut vreo întâmplare dinafară o înrâurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc. Ar fi fost crescut Eminescu în România sau în Franţa, şi nu în Austria şi în Germania; ar fi moştenit sau ar fi agonisit el mai multă sau mai puţină avere; ar fi fost aşezat în ierarhia statului la o poziţie mai înaltă; ar fi întâlnit în viaţa lui sentimentală orce alte figuri omeneşti - Eminescu rămânea acelaş, soarta lui nu s-ar fi schimbat.
Născut la 15 ianuarie 1850 în Botoşani, primind prima învăţătură în gimnaziul din Cernăuţi, părăsind la 1864 şcoala pentru a se lua după trupa de teatru a d-nei Fanni Tardini prin România şi prin Transilvania, părăsind şi această trupă pentru a se arunca cu cea mai mare încordare în studii felurite la Viena, susţinut acolo şi la Berlin în parte prin contribuţiile unor amici literari, numit între 1874 şi 1876 revizor şcolar şi bibliotecar la Iaşi, destituit şi dat în judecată de guvernul liberal, însărcinat apoi cu redacţia ziarului Timpul, încălzit din vreme, dar mai intermitent, de farmecul unor femei, de la care au rămas în poeziile lui câteva urme de păr bălai, de ochi întunecaţi, de mâni reci, de un nu ştiu ce şi nu ştiu cum, lovit în iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al cărei germen era din naştere, îndreptat întrucâtva la începutul anului 1884, dar degenerat în forma lui etică şi intelectuală, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditară, Eminescu moare la 15 iunie 1889 într-un institut de alienaţi.
La o privire superficială, fuga lui Eminescu de la gimnaziu după o trupă de actori, darea lui în judecată, activitatea lui ca redactor de ziar, care adică nu s-ar putea explica decât prin necesităţi materiale, lipsa de orice distincţii convenţionale, de premieri academice, de decoraţii ş.c.l., toate aceste puse în legătură mai ales cu izbucnirea alienaţiei mentale par a da vieţei sale o coloare romantică, şi unele reviste şi ziare care l-au ignorat câtă vreme era în toată vigoarea lui au găsit aci prilejul de a-şi arăta sentimentalitatea şi de a acuza societatea română, care ar fi lăsat un asemenea om nebăgat în seamă şi într-o mizerie din cauza căreia ar fi înnebunit.
Noi credem că aceste apreţieri sunt greşite.
Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaţiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. În aceeaş proporţie tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câştiga singur, îl susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna.


Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a cărui lipsă se plânge o revistă germană din Bucureşti? Dar Eminescu ar fi întâmpinat o asemenea propunere cu un râs homeric sau, după dispoziţia momentului, cu acel surâs de indulgenţă miloasă ce-l avea pentru nimicurile lumeşti. Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit să-l vadă, şi Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am văzut şi eu la curte, şi l-am văzut păstrând şi aici simplicitatea încântătoare ce o avea în toate raporturile sale omeneşti. Dar când a fost vorba să i se confere o distincţie onorifică, un bene-merenti sau nu ştiu ce altă decoraţie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuş al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă? Şi aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârşire lipsit, nu din sumeţia unei inteligenţe excepţionale, de care numai el singur nu era ştiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orce coborâre din lumea convenţională era o supărare şi o nepotrivire firească.
Cine-şi dă seama de o asemenea figură înţelege îndată că nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele care ademenesc pe cei mai mulţi oameni. Luxul stării materiale, ambiţia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupărilor sale. Să fi avut ca redactor al Timpului mai mult decât a avut, să fi avut mai puţin, pentru micile lui trebuinţe materiale tot atât era. Numai după izbucnirea nebuniei, în intervalele lucide, în care se arătau însă felurite forme de degenerare etică, obişnuite la asemenea stări, devenise lacom de bani.
Prin urmare, legenda că mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie trebuie să aibă soarta multor alte legende: să dispară înaintea realităţii.
Şi nici munca specială a unui redactor de ziar nu credem că trebuie privită la Eminescu ca o sforţare impusă de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult la toate manifestările vieţii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea mişcării filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunoştinţa cea mai amănunţită, fie luptele politice din ţară. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta şi a scrie asupra lor era lucrul mai potrivit cu felul spiritului său. Şi energia cu care a redactat Timpul, înălţimea de vederi ce apare în toate articolele lui, puterea neuitată cu care în contra frazei despre naţionalismul liberal al partidului de la guvern a opus importanţa elementului autohton sunt o dovadă pentru aceasta.
Cu o aşa natură, Eminescu găsea un element firesc pentru activitatea lui în toate situaţiile în care a fost pus. La bibliotecă, pentru a-şi spori comoara deja imensă a memoriei sale; ca revizor şcolar, pentru a stărui cu limpezimea spiritului său asupra noilor metode de învăţământ; în cercul de amici literari, pentru a se bucura fără invidie sau a râde fără răutate de scrierile cetite; la redacţia Timpului, pentru a biciui frazeologia neadevărată şi a formula sinteza unei direcţii istorice naţionale - în toate aceste ocupări şi sfere Eminescu se afla fără silă în elementul său.
Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară. Cei ce cunosc datele din familia lui ştiu că la doi fraţi ai săi, morţi sinucişi, a izbucnit nebunia înainte de a sa şi că această nevropatie se poate urmări în linie ascendentă.
De altminteri, şi în vremea în care spiritul lui era în vigoare, felul traiului său făcuse pe amici să se teamă de rezultatul final. Viaţa lui era neregulată: adesea se hrănea numai cu narcotice şi excitante: abuz de tutun şi de cafea, nopţi petrecute în citire şi scriere, zile întregi petrecute fără mâncare, şi apoi deodată, la vreme neobişnuită, după miezul nopţii, mâncări şi băuturi fără alegere şi fără măsură; aşa era viaţa lui Eminescu. Nu această viaţă i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie înnăscut a cauzat această viaţă. Ceea ce o dovedeşte este că toate încercările, adeseori şi cu stăruinţă repetate de unii prieteni ai săi, între alţii şi de mine, nu au fost în stare să-l aducă la un trai mai regulat.
Şi nici de nefericiri cari ar fi influenţat sănătatea intelectuală sau fizică a lui Eminescu nu credem că se poate vorbi. Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? Am răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? Am răspunde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte; şi chiar acolo unde din poezia lui străbate indignarea în contra epigonilor şi a demagogilor înşelători avem a face cu un simţimânt estetic, iar nu cu o amărăciune personală. Eminescu, din punct de vedere al egoismului celui mai nepăsător om ce şi-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simţimânt prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca şi în veselie. Şi, lucru interesant de observat, chiar forma nebuniei lui era o veselie exultantă.
Când venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi câştigase de mult inima tuturor, şi ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutând mereu o formă mai perfectă, o cetea parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gândit măcar să o publice; publicarea îi era indiferentă, unul sau altul din noi trebuia să-i ia manuscrisul din mână şi să-l dea la Convorbiri literare.


Şi dacă pentru poeziile lui, în care şi-a întrupat sub o formă aşa de minunată cugetările şi simţirile, se mulţumea cu emoţiunea estetică a unui mic cerc de amici, fără a se gândi la nici o satisfacţie de amor propriu: dacă el se considera oarecum ca organul accidental prin care însăş poezia se manifesta, aşa încât ar fi primit cu aceeaş mulţumire să se fi manifestat prin altul, ne este permis a conchide nu numai că era nepăsător pentru întâmplările vieţei externe, dar şi chiar că în relaţiile lui pasionale era de un caracter cu totul neobişnuit. Cuvintele de amor fericit şi nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepţiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva şi ţinea cu desăvârşire în mărginirea ei. Ca şi Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, şi el, cu melancolie impersonală, îşi căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării şi a poeziei. De aci Luceafărul cu versurile de la sfârşit:

Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strimt,
Norocul vă petrece;
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

II

Înţelegând astfel personalitatea lui Eminescu, înţelegem totdeodată una din părţile esenţiale ale operei sale literare: bogăţia de idei, care înalţă toată simţirea lui (căci nu ideea rece, ci ideea emoţională face pe poet), şi vom vedea în chiar pătrunderea acestei bogăţii intelectuale până în miezul cugetărilor poetului puterea mişcătoare care l-a silit să creeze pentru un asemenea cuprins ideal şi forma exprimării lui şi să îndeplinească astfel amândouă cerinţele unei noi epoci literare.
Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaşte, el îşi înzestra fără preget memoria cu operile însemnate din literatura antică şi modernă. Cunoscător al filozofiei, în special a lui Platon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei creştine şi buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate până astăzi din istoria şi limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune care în poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti. Căci cum să ajungi la o privire generală dacă nu ai în cunoştinţele tale treptele succesive care să te ridice pănă la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracteristice în care se întrupează profunda lui emoţiune asupra începuturilor lumii, asupra vieţei omului, asupra soartei poporului român.
Poetul e din naştere, fără îndoială. Dar ceea ce e din naştere la adevăratul poet nu e dispoziţia pentru forma goală a ritmului şi a rimei, ci nemărginita iubire a tot ce este cugetare şi simţire omenească, pentru ca din perceperea lor acumulată să se desprindă ideea emoţională spre a se înfăţişa în forma frumosului.
Acel cuprins ideal al culturii omeneşti nu era la Eminescu un simplu material de erudiţie străină, ci era primit şi asimilat în chiar individualitatea lui intelectuală. Deprins astfel cu cercetarea adevărului, sincer mai întâi de toate, poeziile lui sunt subiectiv adevărate nu numai atunci când exprimă o intuiţie a naturei sub formă descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori melancolică, ci şi atunci când trec peste marginea lirismului individual şi îmbrăţişează şi reprezintă un simţimânt naţional sau umanitar.
De aici se explică în mare parte adânca impresie ce a produs-o opera lui asupra tutulor. Şi ei au simţit în felul lor ceea ce a simţit Eminescu, în emoţiunea lui îşi regăsesc emoţiunea lor; numai că el îi rezumă pe toţi şi are mai ales darul de a deschide mişcării sufleteşti cea mai clară expresie, aşa încât glasul lui, deşteptând răsunetul în inima lor, le dă totdeodată cuvântul ce singuri nu l-ar fi găsit. Această scăpare a suferinţei mute prin farmecul exprimării este binefacerea ce o revarsă poetul de geniu asupra oamenilor ce-l ascultă, poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor, şi el trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său.
Dar cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta putere de a lucra asupra altora dacă nu ar fi aflat forma frumoasă sub care să se prezinte. Şi fiindcă tocmai această formă este partea cea mai sugestivă în opera lui, să ne fie permis a termina studiul de faţă prin repedea analizare a elementelor ei distinctive.


O rezervă trebuie făcută din capul locului, şi este cu atât mai importantă cu cât mulţi din imitatorii lui Eminescu nu par a o fi făcut. Volumul în care sunt adunate poeziile sale nu este publicat de el însuşi, din cauza împrejurărilor cunoscute şi atinse în prefaţa noastră la ediţia I de la 1883. Dacă, în starea în care se afla Eminescu atunci, am putut lua asupra-mi datoria de a publica culegerea poeziilor lui, nu aveam dreptul nici de a le modifica, nici de a lăsa pe unele la o parte. Prin urmare, aşa cum se prezintă şi astăzi unicul volum, el cuprinde toate poeziile şi cele de la început, pe care însă autorul declarase de mult că voia să le îndrepteze şi în parte să le suprime. Nici cele 8 poezii citate în prefaţă la ediţia I, nici Călin, nici Epigonii, nici Strigoii nu sunt Eminescu în toată puterea lui. Contururile tremurânde ale descrierilor fără destulă precizie intuitivă, lipsa de claritate a gândirii, greşeli în accentul ritmic şi în rime sunt defecte al căror cel mai aprig critic era chiar Eminescu. Dacă totuş şi aceste poezii au meritat şi vor merita să figureze în opera lui literară, este fiindcă în fiecare din ele apare deodată din mijlocul imperfecţiilor o frumuseţe de limbă şi o înălţare de cuget care prevesteau de la început ce avea să devie poetul ajuns la culmea lui.
Rezerva dar ce un simţimânt de dreptate elementară ne impune să o facem este că în cercetarea următoare nu vom avea în vedere decât poeziile, din norocire cele mai numeroase, pe care le-a scris Eminescu în epoca deplinei sale dezvoltări. Acestea însă reclamă toată luarea-aminte a criticei literare în privinţa formei lor, şi cu deosebire a înrudirii cu poezia populară, din care s-au hrănit mai întâi şi deasupra căreia s-au ridicat pas cu pas pănă la exprimarea celor mai înalte concepţiuni.
Condiţia fundamentală a acestei ridicări a formei poetice era o mânuire perfectă a limbei materne, pentru ca ea să fie pregătită pentru o concepţiune mai întinsă şi să poată crea din propria ei fire vestmântul noilor cugetări. Aceasta este lupta dreaptă ce o încearcă Eminescu, pentru a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă. Pentru el limba română e ca un fagure de miere, dulce şi străvezie, dar nu răzleţită în lipsă de contururi, ci prinsă în celula regulată a fagurelui.

Poeziile lui încep în această privinţă alipindu-se de-a dreptul de forma populară, dar îi dau o nouă însufleţire şi o fac primitoare de un cuprins mai înalt. [...]
Din poezia populară şi-a însuşit Eminescu armonia, uneori onomatopeică, a versurilor sale:

Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele
Scuturând aripele.
*
Şi blânde, triste glasuri din vuiet se desfac...
Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac.
*
Lună tu, stăpâna mării, pe a lumei boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă suferinţele întuneci...
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate.
*
De ce dorm îngrămădite între galbenele file
Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile?
*
Pe când oastea se aşează, iată soarele apune, Voind creştetele-nalte ale ţării să-ncunune Cu un nimb de biruinţă: fulger lung încremenit Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit, Păn'ce izvorăsc din veacuri stele una câte una, Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna.

Nu au existat, nu vor exista în poezia română versuri mai frumoase decât acestea.

Tot din poezia populară şi din citirea cronicarilor, din pătrunderea intimă a vechei limbi române au putut ieşi versurile în care vorbesc solul şi Mircea-vodă în Satira III:

- Ce vrei tu?
- Noi, bună pace, Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.[...]
- Orce gând ai, împărate, şi orcum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: bine-ai venit!
Despre partea închinării, însă, Doamne, să ne ierţi.
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Or vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale
Să ne dai un semn şi nouă de mila măriei-tale -
De-o fi una, de-o fi alta: ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe,
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă;
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt;
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.

Dar primind astfel din limba populară elementul firesc şi armonios, Eminescu înalţă rimele poeziei române peste acea formă obişnuită şi adeseori neîngrijită, care a dat atâtor poezii ale noastre de pân-acum un aer aproape trivial.
Primul pas al lui pe această cale e de a lua unele cuvinte din cele mai familiare şi prozaice şi de a le ridica la splendoarea unei rime surprinzătoare:

Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
*
O! vino iar în al meu braţ,
Să te privesc iar cu nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău!
*
Ţi-aduci aminte cum pe-atunci,
Când ne plimbam prin văi şi lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atâtea ori, de-atâtea ori?
*
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum la modă de vă scot din letopiseţi.

Al doilea pas este introducerea, cu totul particulară poeziei lui Eminescu, a unor rime nouă, formate din împreunarea cu un cuvânt prescurtat, după felul caracteristic al limbii româneşti, sau din două cuvinte.
Pe-atunci erai tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?
*
Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.
*
Sus inimile voastre! Cîntare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec.
*
Traiul lumii, dragă tată,
Cine vor, aceia lese-l,
Dară sufletul mi-e vesel.
*
Oare ochii ei o mint,
Sau aievea-i, adevăru-i...
Flori de tei el are-n păru-i.
*
Când luna trece prin stejari,
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi tot încă mari
Se uită dulci şi galeşi?
*
Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l -
Ce-o să aibă din acestea pentru ei bătrânul dascăl?

*
Icoana stelei ce a murit Încet pe cer se suie; Era, pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e.

Însă unde inovaţia lui Eminescu în privinţa rimei se arată în modul cel mai neaşteptat este în numele proprii luate din diferite sfere de cultură şi introduse în modul cel mai firesc în versurile sale. Se ştie ce riscată este întrebuinţarea numelor proprii în poezia lirică, şi într-o veche cercetare literară a noastră am citat câteva exemple înspăimântătoare. Eminescu însă a ştiut să se folosească de ele cu măiestrie, şi tocmai aceste rime sunt dintre cele mai frumoase şi mai bine primite ale lui:

*
Ca să vad-un chip, se uită Cum aleargă apa-n cercuri, Căci vrăjit de mult e lacul De-un cuvânt al sfintei Miercuri.
*
Ca să iasă chipu-n faţă,
Trandafiri aruncă tineri,
Căci vrăjiţi sunt trandafirii
De-un cuvânt al sfintei Vineri.
*
Ce? să-ngâni pe coarda dulce, că de voie te-ai adaos
La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos?
*
Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila, De ai inimă şi minte, feri în lături: e Dalila! * Cu murmurile lor blânde un izvor de horum-harum Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum, Cu evlavie adâncă ne-nvăţau al minţii scripet, Legănând când o planetă, când vreun rege din Egipet.
*
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe.
*
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut, Au cu lira visătoare sau cu sunete de flaut Pot să-ntâmpin patrioţii ce-au venit de-atunci încolo? Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! Aşa că-nchipuindu-ţi lăcrimoasele ei gene, Ţi-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene.
*
Rămâneţi în umbră sfîntă, Basarabi şi voi Muşatini, Descălicători de ţară, dătători de legi şi datini.
*
Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca pe-un copil, Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april? Încleştând a tale braţe mintea să ţi-o pierzi, De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o dezmierzi Ca pe-o marmoră de Paros sau o pânză de Coreggio, Când ea-i rece şi cochetă? Eşti ridicul, înţelege-o!
*
Cu durerile iubirii Voind sufletu-mi să-l vindic, L-am chemat în somn pe Kama - Kamadeva, zeul indic.

După o aşa încordare, după o aşa "luptă dreaptă" pentru a turna "limba veche în formă nouă", nu ne vom mira că a putut ajunge Eminescu, pe de o parte, la aplicarea sigură a unor forme rafinate în Oda în metru antic, în Glossa şi în admirabilele Sonete, pe de alta, la cea mai limpede expresie a unor cugetări de adâncă filozofie, pentru care nu se găsea pănă atunci nici o pregătire în literatura noastră. Căci palidele imitări ale monoloagelor din Faust şi din Hamlet, sau ale reflecţiilor mediocrului Aimé-Martin, din care se găsesc urme în încercările literare după 48, nu pot intra aci în comparaţie.
Încă în primele poezii ale lui Eminescu, cum e Mortua est, Melancolie, de altminteri aşa de imperfecte, se întâlnesc strofe ca acestea:

Ş-apoi cine ştie de este mai bine
A fi sau a nu fi? Dar ştie orcine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri -
Şi multe dureri-s, puţine plăceri.
A fi? Nebunie şi tristă şi goală:
Urechea te minte şi ochiul te-nşală:
Ce-un secol ne zice, ceilalţi o deszic -
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.
*
Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici - Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.

Dar deplina stăpânire a formei clare pentru cuprinsul unei asemenea idei o arată Eminescu în poeziile din epoca sa cea adevărată:

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta,
Nu floarea veştejită din părul tău bălai,
Căci ultima mea rugă-i uitării să mă dai
La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?
Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău;
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?
*
Cu mâine zilele-ţi adaugi, Cu ieri viaţa ta o scazi, Şi ai cu toate astea-n faţă De-a pururi ziua cea de azi.
Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune,
El şi răsare undeva.
Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

*
Vremea trece, vremea vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate.
Nu spera şi nu ai teamă:
Ce e val, ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
*
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns,
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns;
Fu prăpastie? Genună? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază,
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace.
Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur! Iată-l
Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl!
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boala spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii,
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii,
De atunci şi pănă astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute
Şi, în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare noi, copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici:
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi.
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi.
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul;
În acea nemărginire ne-nvelim, uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată.
Precum pulbere se joacă imperiul unei rază,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel într-a veşniciei noapte pururea adâncă
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă,
Cum s-o stinge, totul piere ca o umbră-n întuneric;
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric.

Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.

 

NOTĂ ASUPRA ZILEI ŞI LOCULUI NAŞTERII LUI EMINESCU

Într-un registru (păstrat de d. Iacob Negruzzi), în care membrii societăţii literare "Junimea" şi-au însemnat data şi locul naşterii lor, stă scris pe pagina a doua de propria mână a lui Eminescu în dreptul numelui său: "20 decembrie 1849, Botoşani", şi deasupra este chiar intercalat sfântul "Ignat", pe care biserica ortodoxă îl serbează în adevăr la 20 decembrie.
Însă din corespondenţa ce am avut-o în a. 1889 relativ la biografia lui Eminescu, am şi o scrisoare de la sora mai mare a poetului, doamna A. Drogli, din Cernăuţi, 3 iulie 1889, în care se zice: "Biografia fratelui Mihail (publicată în Familia, no.2, anul 1885) este exactă, cu deosebire că s-au născut în satul Ipoteşti lângă oraşul Botoşani, depărtare de 1 1/2 oră, proprietatea tatălui nostru".
S-a ivit astfel îndoială asupra locului naşterii, dar s-a ivit îndoială şi asupra timpului; în matricula gimnaziului din Cernăuţi, unde a studiat Eminescu, se vede trecută ziua naşterii lui ca fiind 14 decembrie 1849.

Toată nedumerirea a încetat astăzi în urma cercetărilor d-lui N. D. Giurescu, al căror rezultat l-a publicat printr-o scrisoare în Convorbiri literare de la 1 iunie 1912, de unde extragem următoarele:

"După o zadarnică excursiune ce am făcut în Ipoteşti, satul copilăriei lui Eminescu, d. G. Cerchez (pe atunci prefectul judeţului Botoşani) a primit următorul răspuns la o scrisoare ce adresase maicei Agapia Gherghel, stariţa schitului Agafton, unde trăieşte o mătuşă a poetului:
1891, martie 29, Agafton
Domnule prefect,

D. poet Eminescu este născut în Botoşani; aceasta este foarte sigur, căci am întrebat pe maica Fevronia Ioraşcu, care au fost de faţă când s-a născut. Este cunoscut încă că botezul i s-au cetit de către preotul Dimitrie, de la Ospenia...
Agapia Gherghel"  Am pornit spre biserica Uspenia ce-i mai zice şi biserica Domnească - catedrala din Botoşani. Am căutat pe preotul Dimitrie şi după răscolirea câtorva groase volume prăfuite de vreme în care erau trecute numele tuturor botezaţilor de "Dumnealui preotul iconom Ion Stamati", acuma răposat, începând cu a. 1832 am găsit în următoarele rânduri pe cari le dau în exactă transcriere:
"Născut la 15 ghenarie 1850, din părinţii: Gheorghe Eminovici, proprietar, şi soţia sa Ralu, născută Vasile Iuraşcu, care primi botezul în 21 ghenarie; s-a numit Mihail, având naş pe dumnealui stolnicul Vasile Iuraşcu".
Acest volum se află în bună păstrare a preotului Dimitrie, de la mai sus pomenita biserică... Rămâne (aşadar) cu totul sigur că Mihail Eminescu s-a născut în Botoşani în ziua de 15 ianuarie 1850."

Credem şi noi că această concluziune a d-lui Giurescu trebuie primită şi că, prin urmare, poetul nostru este născut la 15 ianuarie 1850 în Botoşani.


Titu Maiorescu - Comediile d-lui I.L. Caragiale

 
O noapte furtunoasă, Conul Leonida faţă cu reacţiunea, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului -

cine din cei ce se duc la teatrul român nu a văzut una sau alta din aceste comedii? Mulţi cunosc pe cea dintăi, mai toţi pe cea de-a treia şi câţiva pe celelalte.
De meritat toate merită să fie cunoscute şi, după părerea noastră, lăudate - toate fără excepţie.
Publicul primelor reprezentări a judecat altfel. Scrisoarea pierdută a avut un succes mare; şi Noaptea furtunoasă a avut succes; dar Conul Leonida, jucat pe o scenă de a doua mână, nu a plăcut; şi D-ale carnavalului a fost fluierată.
Foarte bine!
Este însă vremea să ne explicăm o dată asupra acestor lucruri, dacă se poate; şi cine ştie de nu se va putea? În materie de gust literar - ce e drept - discuţia e totdeauna grea, şi e grea mai ales acolo unde lipseşte încă tradiţia literară şi prin urmare comunitatea de idei în privinţa operelor ce le numim frumoase.
Dar greutatea este uneori un îndemn mai mult pentru încercare, şi tocmai când nu există încă siguranţa principiilor, stabilirea lor este cu atât mai de trebuinţă.
Şi mai întâi să căutăm a ne înţelege asupra părţii celei mai puţin contestate din meritul literar al d-lui Caragiale care ne pare a fi următoarea:
Lucrarea d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor.
Stratul social pe care îl înfăţişează mai cu deosebire aceste comedii este luat de jos şi ne arată aspectul unor simţiminte omeneşti, de altminteri aceleaşi la toată lumea, manifestate însă aici cu o notă specifică, adecă sub formele unei spoieli de civilizaţie occidentală, strecurată în mod precipitat până în acel strat şi transformată aici într-o adevărată caricatură a culturei moderne.
Conul Leonida citeşte jurnale, explică nevestei sale esenţa republicei cum o pricepe el, valoarea lui "Galibardi" şi teoria halucinaţiilor. Jupân Dumitrache, cherestegiul, caută să înţeleagă în convorbiri cu ipistatul Nae Ipingescu ce este "sufragiul universal", este pătruns de demnitatea gardei civice şi primeşte de la Rică Venturiano desluşiri asupra suveranităţii poporului; iar cocoana Veta îşi cântă amorul "într-un moment de fericire şi printr-o perlă de iubire". Candidatul de la percepţie vrea să scape de dureri după sistemul lui Mattei; Miţa Baston jură pe statua libertăţii din Ploieşti şi ipistatul Carnavalului pune un "potrabac" cu muzică la "lotărie". Ziaristul Nae Caţavencu şi advocatul Farfuridi fac discursuri electorale asupra progresului economic şi revizuirii constituţionale; Dandanache îşi susţine dreptul la deputăţie prin tradiţia de la "patruzşopt", iar poliţaiul Ghiţă este un element principal pentru alegerea "curat constituţională". Adevăratul om onest este simplul "Cetăţean" alegător, care este totdeauna "turmentat".
Printre aceste figuri, cu straniul lor vestmânt de aparenţa unei culturi superioare, se agită pornirile şi pasiunile omeneşti, deşertăciunea, iubirea, goana după câştig şi mai ales exploatarea celor mărginiţi, cu ajutorul frazelor declamatorii neînţelese - unul din semnele caracteristice ale epocei noastre.
"Ce lume, ce lume!" zice prefectul Tipătescu, şi aşa zicem şi noi când prindem de veste că este înadevăr o parte a lumii reale ce ni se desfăşură astfel înaintea ochilor.
În acest caleidoscop de figuri, înlănţuite în vorbele şi faptele lor spre efecte de scenă cu multă cunoştinţă a artei dramatice, d. Caragiale ne arată realitatea din partea ei comică. Dar uşor se poate întrevedea prin această realitate elementul mai adânc şi serios, care este nedezlipit de viaţa omenească în toată înfăţişarea ei, precum în genere îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie.
Lăsând acum la o parte, în această privire mai generală asupra lucrărilor d-lui Caragiale, întrebările de o ordine secundară, dacă de exemplu unele situaţii şi expresii nu sunt exagerate din punct de vedere al chiar realităţii ce vor să reproducă, dacă în diferitele piese nu este un fel de monotonie a figurilor înfăţişate sau cel puţin a modului înfăţişării lor, o lipsă, aproape desăvârşită, a părţilor mai bune ale naturei omeneşti ş.c.l., şi mărginindu-ne la relevarea meritului necontestabil al comediilor autorului nostru, putem constata şi recunoaşte acest merit în scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor din chiar miezul unei părţi a vieţii noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din literaturi străine.
Şi oare acesta este puţin lucru? Oare nu este aici un adevărat început de literatură dramatică naţională, independentă, trăind din propriile sale puteri, în înţelesul aceleiaş mişcări intelectuale sănătoase, în care sunt şi Novelele lui Slavici, şi Amintirile lui Creangă, şi Copiile de pe natură ale lui Negruzzi, şi Poeziile lui Eminescu - mişcare deşteaptă în literatura noastră prin acea culegere de poezii populare prin care Alecsandri a îndreptat spiritul tinerimii de astăzi spre izvorul veşnic al tuturor inspiraţiilor adevărate; simţirile reale ale poporului în care trăim, şi care simţiri numai întrucât sunt oglindite prin artă în această realitate a lor devin o parte integrantă a omenirii exprimată în forma literară?

Privită din acest punct de vedere, lucrarea d-lui Caragiale se învederează cu însemnătatea ei şi se arată a fi, în afară de orce comparare, superioară acelor piese meşteşugite din atmosfere străine, care caută în zadar să se intereseze la peripeţiile unor marchizi şi a unor dame cu camelii, pentru a căror înţelegere lipseşte şi publicului şi actorilor noştri orice element mai apropiat.
Dar dacă poate ni se admite de mulţi cititori această parte a meritului d-lui Caragiale, este însă o imputare ce o auzim făcându-se adeseori în contră-i şi care, tocmai fiindcă este aşa de des repetată, merită o mai de aproape cercetare.
Şi fiindcă zicem că merită o mai de aproape cercetare, se înţelege de la sine că nu poate fi vorba de insinuarea ce nu s-a sfiit a se produce şi în unele organe de publicitate, că adecă comediile d-lui Caragiale urmăresc scopuri politice şi vor să-şi bată anume joc de unele apucături ale partidului liberal, şi că prin urmare ar trebui oprite de pe scena teatrului din ordinul guvernului de astăzi (pe atunci ministerul I. C. Brătianu).
O asemenea imputare este prea puţin serioasă pentru a fi discutată, şi avem numai interesul să dovedim că s-a adus în adevăr prin publicitate.
Citim pe a doua pagină a unui ziar liberal din Bucureşti, de la 13 aprilie 1885, despre comedia D-ale carnavalului:
Şi ce piesă! O stupiditate murdară, culeasă din locurile unde se aruncă gunoiul. Femei de stradă de cea mai joasă speţă, bărbieri şi ipistaţi, în gura cărora se pun cuvinte insuflătoare pentru mişcări ca cea de la 11 fevruarie, pentru libertate şi egalitate, cari sunt baza organizaţiunii noastre politice.
Palma primită de la public, care a fluierat, nu ne mulţumeşte; e de datoria ministrului instrucţiunii să puie în vederea direcţiunii ce caragialiadă a făcut, şi pe acest temei s-o schimbe, ca incapabilă şi nedemnă. Voiam un teatru naţional, nu o gaşcă de opoziţie nedemnă, în care se insultă poporul şi instituţiile ţării.
Cerem cu insistenţă ministrului instrucţiunii să intervie.
Şi foaia acelor tineri, foarte tineri, din capitală, care îşi închipuiesc că sunt socialişti, se grăbeşte a doua zi să ţină isonul ziarului citat mai sus şi scrie pe pagina întâi a numărului de la 14 aprilie 1885:
Ziarul *** publică în numărul său de ieri două articole foarte drepte la adresa direcţiunii teatrelor, prin care critică drumul pe care a apucat şi supunerea pe care o arată unei oarecare găşti literare din Bucureşti.
Avis celor în drept a lecui răul.
Adecă, cum am zice, poliţia în contra literaturei! Cenzura guvernamentală în contra spiritului comediilor! Destituirea comitetului teatral şi poate pedepsirea autorului!
Cum se repetă toate în lume, deşi mutatis mutandis! Şi în Franţa secolului trecut, la sfârşitul terorismului, Ducancel pusese în scenă "l'intérieur des comités revolutionnaires", unde îşi bătea joc de radicalii terorişti şi "insulta instituţiunile ţării", şi atunci foaia radicală L'ami des lois ceruse pedepsirea autorului, care n'expierait point par mille morts tout le mal qu'il a fait a la liberté".
Numai că vremurile s-au schimbat, şi s-au cam schimbat şi oamenii. Radicalii terorişti din Franţa de atunci îşi executau dorinţele lor prin sânge, şi în contra lor a trebuit să opereze ghilotina; radicalii noştri de astăzi îşi arată dorinţele dumnealor prin cerneală, şi în contra lor e destul să opereze o foaie de hârtie sugătoare.
Căci pentru orice om cu mintea sănătoasă este evident că o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din societatea contimporană cum este, pune în evidenţă partea comică aşa cum o găseşte, şi acelaş Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară, şi în toate aceste cazuri va fi în dreptul său literar incontestabil.
Aşadar, nu la asemenea imputări nechibzuite ne putem opri. E însă o altă imputare mai serioasă ce se face autorului nostru, şi pe aceasta ne credem datori să o cercetăm mai de aproape.
Comediile d-lui Caragiale, se zice, sunt triviale şi imorale; tipurile sunt toate alese dintre oameni sau viţioşi, sau proşti; situaţiile sunt adeseori scabroase; amorul e totdeauna nelegiuit; şi încă aceste figuri şi situaţii se prezintă într-un mod firesc, parcă s-ar înţelege de la sine că nu poate fi altfel; nicăiri nu se vede pedepsirea celor răi şi răsplătirea celor buni.
Pentru cei ce cunosc multele discuţii deşteptate şi în literatura altor ţări asupra acestor întrebări, ne-am putea mărgini să răspundem: există aceste tipuri în lumea noastră? sunt adevărate aceste situaţii? Dacă sunt, atunci de ce la autorul dramatic trebuie să cerem numai ca să ni le prezinte în mod artistic; iar valoarea lor morală este afară din chestie. Nici în comediile lui Aristofan, nici în Mariage de Figaro, nici în Sganarelle, nici în sute de comedii cunoscute şi recunoscute nu e vorba de o asemenea morală.
Dar acest răspuns, îndestulător poate acolo unde sunt tradiţii literare, nu este îndestulător la noi, şi de aceea ne cerem voie să motivăm ceva mai pe larg părerea noastră asupra punctului în discuţie.
Dacă ni se pune întrebare: arta în genere şi în special arta dramatică are sau nu are şi o misiune morală? contribuie ea la educarea şi înălţarea poporului? Noi răspundem fără şovăire: da, arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală, şi orce adevărată operă artistică o îndeplineşte.
Va să zică, asupra acestui punct nu suntem dezbinaţi.
Rămâne numai să ne înţelegem în ce consistă, în ce poate consista acea influenţă morală a lucrărilor de artă.


Şi aici trebuie să stabilim mai întâi un punct de plecare elementar: influenţa morală a unei lucrări literare nu poate să fie alta decât influenţa morală a artei în genere. Dacă arta în genere are un element esenţial moralizator, acelaş element va trebui să-l găsim şi în orce artă deosebită, prin urmare şi în arta dramatică.
Ar fi o confuzie, care ar împiedica de la început orce dreaptă înţelegere a lucrului, dacă ne-am închipui că poezia, fie lirică, fie epică, fie dramatică, are altă esenţă morală decât arta în genere. Poate să o aibă într-un grad mai mare sau mai mic, dar nu poate să o aibă de o altă natură şi nu trebuie să ceri poeziei o altă influenţă morală decât o ceri muzicei, sculpturei, arhitecturei şi picturei. Căci întâmplarea că poezia întrebuinţează acelaş organ de comunicare sau acelaş material brut ca şi codicele penal şi catehismul de morală, adică cuvintele, nu-i poate schimba esenţa ei de artă, precum nu se poate confunda arta sculpturei cu meseria pavajului, deşi amândouă întrebuinţează materialul piatră.
Aceeaş influenţă asupra înălţării morale a individului ce o poţi aştepta din producerea simţimântului estetic la auzirea unei simfonii de Beethoven şi la privirea statuei lui Apollo din Belvedere sau a Venerii de Medicis, aceeaş, şi nu alta, trebuie să o aştepţi de la citirea unei poezii sau de la asistarea la o reprezentare dramatică.
Este destul să aducem această considerare generală în cercetarea noastră de faţă, pentru ca orce inteligenţă neprevăzută să fie îndată convinsă despre temeiul ei elementar; şi nici că a fost vreundeva îndoială serioasă asupra acestui punct.
De aici câştigăm însă prima măsură mai potrivită pentru judecarea întregei întrebări.
Venera aflată la Milo este jumătate nudă; cea de Medicis este nudă de tot. Amândouă sunt expuse vederii tuturor în muzeele din Paris şi din Florenţă, şi cine găseşte că sunt imorale?
În ce consistă dar moralitatea artei?
Orce emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale.
Dacă izvorul a tot ce este rău este egoismul şi egoismul exagerat, atunci o stare sufletească în care egoismul este nimicit pentru moment, fiindcă interesele individuale sunt uitate, este o combatere indirectă a răului, şi astfel o înălţare morală. Şi cu cât cineva va fi mai capabil prin dispoziţia sa naturală sau prin educaţie a avea asemenea momente de emoţiune impersonală, cu atât va fi mai întărită în el partea cea bună a naturei omeneşti.
Aceasta este cu atât mai important în zilele noastre cu cât simţimântul religios, care mai nainte îndeplinea misiunea de a înălţa spiritele deasupra intereselor egoismului zilnic, dispare din ce în ce mai mult din clasele culte şi trebuie înlocuit cu alte emoţiuni impersonale.
Înălţarea impersonală este însă o condiţie aşa de absolută a oricărei impresii artistice, încât tot ce o împiedică şi o abate este un duşman al artei, îndeosebi al poeziei şi al artei dramatice. De aceea, poeziile cu intenţii politice actuale, odele la zile solemne, compoziţiile teatrale pentru glorificări dinastice etc. sunt o simulare a artei, dar nu artă adevărată.
Esenţa acesteia este de a fi o ficţiune, care scoate pe omul impresionabil în afară şi mai presus de interesele lumii zilnice, oricât de mari ar fi în alte priviri.
Chiar patriotismul, cel mai important simţimânt pentru cetăţeanul unui stat în acţiunile sale de cetăţean, nu are ce căuta în artă ca patriotism ad-hoc, căci orce amintire reală de interes practic nimiceşte emoţiunea estetică.
Există în toate dramele lui Corneille un singur vers de patriotism francez? Este în Racine vreo declamare naţională? Este în Moliere? Este în Shakespeare? Este în Goethe?
Şi dacă nu le are Corneille şi Goethe, să ne înveţe domnul X, Y, din Bucureşti ca să le avem noi?
Subiectul poate să fie luat din realitatea poporului, dar tratarea nu poate să fie decât ideal-artistică, fără nici o preocupare practică.
Prin urmare, o piesă de teatru cu directă tendenţă morală, adecă cu punerea intenţionată a unor învăţături morale în gura unei persoane spre a le propaga în public ca învăţături, este imorală în înţelesul artei, fiindcă aruncă pe spectatori din emoţiunea impersonală a ficţiunii artistice în lumea reală cu cerinţele ei, şi prin chiar aceasta îi coboară în sfera zilnică a egoismului, unde atunci - cu toată învăţătura de pe scenă - interesele ordinare câştigă preponderenţă. Căci numai o puternică emoţiune impersonală poate face pe om să se uite pe sine şi să aibă, prin urmare, o stare sufletească inaccesibilă egoismului, care este rădăcina orcărui rău.
Aşadar, arta dramatică are să expună conflictele, fie tragice, fie comice, între simţirile şi acţiunile omeneşti cu atâta obiectivitate curată, încât pe de o parte să se poată emoţiona prin o ficţiune a realităţii, iar pe de alta să se înalţe într-o lume impersonală. Nici fraza de morală practică, nici intenţionata pedepsire a celui rău şi răsplătire a celui bun nu se ţin de artă, ci sunt de-a dreptul contrare.
Cât este de adevărat, aceasta se poate constata din examinarea multora din dramele cele mai renumite, care au încântat şi încântă lumea spectatorilor.
Ce tendenţă de morală practică este în Othello? Othello este gelos; în gelozia sa sugrumă pe Desdemona. Ce a păcătuit Desdemona de este aşa de crunt lovită? Care este răsplata nevinovăţiei ei?
Ofelia iubeşte pe Hamlet. Face vreun rău cu aceasta? Ea rămâne virtuoasă şi supusă, însă înnebuneşte din cauza lui, şi de cea mai puternică emoţiune este scena în care ni se înfăţişează nebunia ei. Ce învăţătură de morală practică putem scoate de aici?


Falstaff este un berbant beţiv, care râde totdeauna, face glume indecente şi ne face să râdem şi noi. Cine a condamnat vreodată această figură a lui Shakespeare?
Alceste-Mizantropul este omul cel mai virtuos, dar ceilalţi îşi bat joc de el, Celimena îl părăseşte şi el rămâne singurul nefericit în piesă. Unde e moralitatea?
Sunt de ajuns aceste exemple, care de altminteri s-ar putea înmulţi cu sutele, pentru ca să înţelegem cât ar fi de greşită la operele de artă cerinţa unei morale în înţelesul practic al cuvântului; şi nu putem întări mai bine această expunere decât făcându-i oarecum contraprobă şi arătând unde ajungem cu opinia ceailaltă, că adecă piesa de teatru să aibă o intenţie morală.
Între puţinele traduceri din Shakespeare ce le avem în româneşte, cea mai veche este a lui Toma Bagdat, publicată la Bucureşti, în 1848 din "Tipografia lui Josef Kopainig". Ea cuprinde Romeo şi Julieta şi Othello.
D. Bagdat era de părerea celor ce aşteaptă de la comediile d-lui Caragiale mai multă moralitate, şi de aceea a însoţit traducerea d-sale cu o "consecuenţă morală" după fiecare tragedie. Iacă la ce rezultat ajunge d. Bagdat din acest punct de vedere în privinţa lui Othello (p. 214, 215):
Această tragedie cuprinde în sine moralul: înfăţişându-ne primejdiile amorului peste măsură, ale ambiţiei din care ies mai multe şi mari răutăţi şi ale descrederii ce trebuie să avem în femei. Ale amorului, întâi pentru că dacă Desdemona era mai păzită şi se lăsa după alegerea părinţilor săi, nu pătimea astfel de nenorocire, şi al doilea că dacă Roderigo n-ar fi fost atât de uimit după Desdemona, n-ar fi îndemnat pe Jago spurcatul să surpe amorul maurului cu veneţianca ce iubea el. Din ambiţie pentru că Jago insuflat de Roderigo că generalul nu-l înalţă ca pe Cassio, pe care îl favorizează mult, să mijlocească să-l surpe, ajunse până în minutul cel mai după urmă al înfiinţării planului său. Din descrederea ce trebuie să avem în femei, pentru că Jago, încredinţând taina soţiei sale, fu descoperit de dânsa, care dimpreună cu stăpâna sa şi cu stăpânul său fu prada ambiţiosului, nelegiuitului, cruntului şi preaspurcatului acestuia, care rămase a se munci în veci pe lumea aceasta şi pe cealaltă.
"Dintr-aceste puteţi lua o bună şi frumoasă lecţie de moral, în care poetul englez scrie cu atâta foc pentru binele omenirii."
"Consecuenţa morală" a d-lui Bagdat ne scuteşte de a mai adăuga ceva în contra unor asemenea consecvenţe.
Revenind acum la comediile d-lui Caragiale, vom zice: singura moralitate ce se poate cere de la ele este înfăţişarea unor tipuri, simţiminte şi situaţii în adevăr omeneşti, cari prin expunerea lor artistică să ne poată transporta în lumea închipuită de autor şi să ne facă, prin deşteptarea unor emoţiuni puternice, în cazul de faţă a unei veselii, să ne uităm pe noi înşine în interesele personale şi să ne înălţăm la o privire curat obiectivă a operei produse.
Aceasta trebuie să o cerem de la autor. De la noi, spectatorii, trebuie să cerem ca înaintea unei opere de artă să ne prezentăm dispuşi, nepreveniţi, fără intenţii străine artei. Căci dacă artistul nu este totdeauna capabil de a lucra, ci trebuie să fie inspirat, nici spectacolul nu este în fiece moment capabil de a primi o impresie estetică; poate unii nu sunt capabili niciodată; şi cine la o piesă de teatru nu-şi poate uita grijile sale personale, sau legăturile sale de partid politic, sau catehismul său de morală convenţională, acela să nu se mai amestece în ale artei.
Dacă ne-am putut înţelege cu cetitorii noştri pănă aici, uşor va fi să ne înţelegem asupra "trivialităţii" ce se mai impută.
Orce concepţie artistică este în esenţa ei ideală, căci ne prezentă reflexul unei lumi închipuite. Prin chiar aceasta ne produce caracteristica impresie personală. Tipurile înfăţişate în comediile d-lui Caragiale trebuie să vorbească cum vorbesc, căci numai astfel ne pot menţine în iluzia realităţii în care ne transportă. Menţinerea acestei iluzii este singurul element hotărâtor, şi un limbagiu academic în gura lui Nae Ipingescu ar nimici toată lucrarea; pe când în gura lui Ramiro din eleganta Sara la curte a d-lui Ioan Cerchez este foarte potrivit.
Murillo a zugrăvit madone, dar a zugrăvit şi copii murdari şi zdrenţuroşi, care mănâncă pepene. Poate zice cineva că madonele lui Murillo se ţin de adevărata pictură, iar acei copii zdrenţuroşi ar fi prea triviali pentru artă?
În faimosul Salon Carré din Louvre la Paris, unde este aşezată la un loc chintesenţa picturei frumoase, se vede, alăturea cu Sfânta familie a lui Rafael, Femeia hidropică a lui Gerard Dow, dinaintea căreia stă doctorul, examinându-i lichidul într-o sticlă. A contestat vreodată cineva acestui tablou al lui Dow marea lui valoare artistică?
Aici concepţia artistului inspirat este unica măsură a convenienţei, şi în lumea artei adevărate nici nu poate fi vorba de trivial. "Trivial" este o impresie relativă din lumea de toate zilele, ca şi decent şi indecent.
Dacă pseudoartistul rămâne el însuşi în această culme de rând, dacă el însuş nu este cuprins de inspiraţia impersonală, şi prin urmare nu ne poate transporta nici pe noi în lumea curată a ficţiunilor, atunci se înţelege că lucrarea sa poate să fie trivială, indecentă, lascivă, după cum îi este felul şi ţinta. Dar aceasta nu atârnă nici de la obiect, nici de la expresii, ci de la chiar genul inspirării sale; şi atunci o împărăteasă cu expresii academice, manierate, după gustul trecător al unui public trecător, poate să fie în adevăr trivială, pe când soţia cherestegiului Dumitrache nu este.

Terminând această încercare de înţelegere, ne aducem aminte de cuvintele cu care am început-o: în materie de gust literar, discuţia e totdeauna grea, şi tocmai în faţa acestei greutăţi am trebuit să ne mărginim la simpla tragere a liniei de hotar între ceea ce este artă şi se poate cere de la artă şi între ceea ce nu este artă şi nu i se poate cere.
O dată hotarul aşezat, nu mai încape îndoială că se pot face multe deosebiri şi înlăuntrul terenului artei; numai să se recunoască mai întâi că ne aflăm pe teren de artă. Valoarea va fi mai mare sau mai mică după însemnătatea mai mare sau mai mică a caracterelor prezentate, a conflictului, a situaţiilor. Şi în această privinţă am simţit şi noi, ca toată lumea, diferenţa de valoare în diferitele comedii ale d-lui Caragiale; şi noi credem, de exemplu, că O scrisoare pierdută este superioară farsei D-ale carnavalului.
Dar nu vedem pentru moment nici o trebuinţă de a stărui asupra acestui punct. Cu atât mai puţin, cu cât atunci s-ar da ultimei piese a d-lui Caragiale o însemnătate la care nu aspiră. D-ale carnavalului este o simplă farsă de carnaval, precum se şi numeşte, veselă şi fără pretenţii, şi un public neprevenit nu-i poate cere alta decât un moment de bună petrecere.
Însă în aceste limite mai modeste şi această lucrare rămâne o lucrare de merit. Căci literatura adevărată, cu feluritele ei produceri, se poate asemăna unei păduri naturale cu feluritele ei plante. Sunt şi copaci mari în pădure, este şi tufiş, sunt şi flori, sunt şi simple fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea, fiecare în felul său trăieşte şi înveseleşte ochiul privitorului; numai să fie plantă adevărată, cu rădăcina ei în pământ sănătos, iar nu imitaţie de tinichea vopsită, cum se pune pe unele case din oraş.
Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră, sunt plante adevărate, fie tufiş, fie fire de iarbă, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi.