Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Geo Dumitrescu - Libertatea De a Trage Cu Puşca

Mircea Cărtărescu - Gemenii (fragment)


Cunoşteam locul atât de bine! Când eram copil şi chiar mai târziu venisem aici de zeci de ori, acesta mi se părea locul cel mai fascinant, centrul enigmatic al lumii. Ce-i drept, în sălile de la subsol nu zăboveam prea mult, grăbit să le străbat ca să ajung sus, la animale şi păsări, la scheletele uriaşe şi la peştera plină de lilieci. Cadavrele palide din borcanele de spirt, fiinţele împăiate, cu ochi de sticlă, cu unele cusături vizibile, toată această necropolă a muzeului "Antipa" mi se părea un ghemotoc de vis în miezul banal al cosmosului. Părea, în acele momente, foarte normal ca odaia Ginei să comunice cu muzeul "Antipa". De fapt, încântarea produsă de surpriză a fost atât de mare, încât, deşi am continuat s-o ţin pe Gina de deget şi să-i zâmbesc, aproape că uitasem de ea. Eram singuri în tot muzeul, puteam să îl vedem cum nu îl văzuse nimeni niciodată! Ea mă trăgea după ea cam nerăbdătoare, dar, pe tot parcursul acelei rătăciri prin muzeu, nu m-am putut opri să nu privesc cu aviditate exponatele. Căci în prima sală, licărind în toate culorile posibile, pe rafturile vitrinelor negre sau pe măsuţele acoperite cu sticlă, se aflau bucăţi de materie solidă, bulgări şi plăci minerale. Am văzut silvanitul, cinabrul roşcat, blenda cu galenă şi blenda cu mică, în bolovani concavi, bismutul, sulful galben ca nişte bucăţi de zahăr cubic peste care ar fi urinat cineva, gneisul striat, gresia. Zone speciale erau rezervate pietrelor semipreţioase, cu luciu mat sau limpezi ca apa: aventurinul verde translucid, cum erau înfăţişate pe harta lui Piri Reis mările Chinei, agatul cu o mie de culori, de la cafeniu sticlos la roşu sticlos şi de la albastru sticlos la portocaliu sticlos, calcedonia azurie, cuarţul ochi-de-tigru, pe care cine îl vede moare în acelaşi an, piatra de Mokka, de o culoare necunoscută, fără nume, sardonixul, heliotropul zis şi matostat, malachitul de culoarea otravei, serpentinul şi prasopalul stând sumbri unul lângă altul, emanând singurătate. De o mie de ori mai mari, formate (pentru cine?) în mari bule supbământene, zăceau pe sticla groasă geodele de cuarţ şi aricii violeţi ai geodelor de ametist. Pietrele preţioase, lustruite, cuminţi, falsificate, păreau nişte indivizi anodini, civilizaţi, alături de aceste divinităţi ale unui "mundus subterranus" dezvăluit de ştiinţa lui Athanasius Kircher. Opalul, safirul, turcoaza, berilul şi turmalina încercau să rivalizeze cu marile diamante imitate din sticlă ieftină: Marele Mogul, Koh-i-noorul mare şi cel mic, fascinanta "piatră a lunii" numită diamantul Stewart, imesnul Cullinan, mai mare ca o minge de tenis, Piatra Sudului. Vedeam faţa Ginei reflectată în toate vitrinele. Se prinsese şi ea în joc şi ne străduiam să găsim lucruri cât mai ciudate. O luasem de mijloc şi îi prindeam uşurel cu buzele lobul urechii, dar ea mă trăgea mai departe printr-un paradis taxinomic. Am străbătut repede culoarele întunecate în care se deschideau ferestrele dioramelor mici, înfăţişând, prin mulaje vopsite grosolan, viaţa în cambrian, silurian, devonian (doar nişte forme subacvatice, greu de identificat, un soi de moluşte cu cochilia conică, nerăsucită şi cu tentacule la bot, apoi un soi de ştiuleţi de porumb de un galben nenatural, prinşi de fundul oceanului cu pedunculi subţiri) carbonifer, permian, triasic, jurasic, cretacicul cu reptilele lui caraghioase (Gina se strâmba de râs privind "marele" Tiranosaurus rex de vreo cincisprezece centrimetri înălţime), miocen, pliocen, cuaternar (mamuţi înzăpeziţi în peisaje apocaliptice, faţă de care Antarctica e un joc de copii). În culoarul cu fosile Gina n-a fost cuminte: a deşurubat o piuliţă cu care era prins genunchiul cerbului uriaş, al cărui schelet era dominat de nişte coarne galbene, mucede ca de ipsos, s-a căţărat pe cupola pietrificată a mamiferului cu carapace şi a încercat să deschidă geamul în spatele căruia, ca un fel de struţ scheletic, se afla diornisul. Lângă ghearele lui, în nisip, se rotunjeau două ouă fosilizate. Geamul vitrinei glisă într-o parte şi Gina ridică în braţe, abia putând să-l ţină, un ou cât o minge de rugby. M-am repezit să i-l iau şi să-l pun la loc, dar cum ea se întorsese cu spatele şi chiţăia ca un şoarece, i-am tras mâna şi oul a căzut pe dalele de ciment cu un sunet înăbuşit, de pietroi. Oul se crăpă şi, pe când îl rostogoleam la loc pe nisip, am văzut cum din crăpătură se scurgea un fir subţire de sânge întunecat. Am tras geamul şi am fugit de acolo. Ne-am mai venit în fire holbându-ne şi chicotind la dioramele cu oamenii primitivi, negri, chirciţi şi goi în jurul vreunui foc de vreascuri.

Mateiu I.Caragiale - Asfințitul crailor


"Vous penetrerez dans les familles, nous peindrons des
interieurs domestiques, nous ferons du drame bourgeois,
des grandes et des petites breteches".
Monselet


Spre primăvară, plecările acestea fură din ce în ce mai dese, șederile mai lungi.
Îndată ce se întorcea, Pașadia ne poftea la prânz. Presupunând că era cu putință să aibă de vorbit cu Pantazi, cu care pe zi ce trecea se lega mai strâns, și lucrări ce-i priveau numai pe dânșii, luasem obiceiul ca, după cafea, numaidecât, să-i las un ceas-două singuri, cum făcea Pirgu.
Plecam o dată cu acesta, nu însă fără a avea grija să mă informez înainte de a ajunge la poartă, încotro voia s-o apuce, pentru ca s-o iau în partea dimpotrivă. Mă întrebă odată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie.
– Nu știam, zise, că s-a redeschis și mă mir cum de n-am aflat și eu. Au să se arză iar, să vezi. Biliardul a căzut de la modă; un "trei-benți", un "pul-secret" nu mai joacă decât alunarii și e păcat: erau jocuri drăguțe.
Se agăță să vie și el. Îl lămurii că nu de Academia de biliard era vorba, ci de Academia Română. Se interesă ce căutam acolo și fu sincer dezamăgit când mă auzi că mergeam să citesc. Mă dojeni.
– Nu te mai lași, nene, odată de prostii? Până când? Ce-ți faci capul ciulama cu atâta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Pașadia? Ori crezi că dacă ai să știi ca el cine l-a moșit pe Mahomet sau cum îl chema pe ăl care a scos întâi crucea la Boboteaza e mare scofală? Nimic; cu astea te usuci. Adevărata știință e alta: știința vieții de care habar n-ai, aia nu se învață din cărți.
Se vorbea astăzi, înainte să vii, că te-ai apucat să scrii un roman de moravuri bucureștene și m-am ținut să nu pufnesc de râs. Ba nu zău; dumneata și moravuri bucureștene! Chinezești poate, pentru că în chestia asta ești chinez; cum ai să cunoști moravurile, când nu cunoști pe nimeni; mergi undeva, vezi pe cineva? Afară numai dacă ai de gând să ne descrii pe noi, pe Pașa, pe mine, pe Panta; cu altcineva nu știu să ai a face; ...a! da, Poponel, amicul. Ei, dacă ai merge în case, în familii, s-ar schimba treaba, ai vedea câte subiecte ai găsi, ce tipuri! Știu eu un loc.
Îi luai înainte:
– La Arnoteni, adevărații Arnoteni.
Înlătură cu un gest orice îndoială. Și, confidențial:
– Iese și șperț, e joc mare până dimineața, ducem, se înțelege, și harțabalele; ei cu punga, noi pe de-a lături, doftorii cei fără de arginți.
Slujindu-i, pentru a nu mai știam câta oară, făgăduiala cu care mă scăpam de plicticoasa stăruință ce de șase luni punea ca să mă atragă în acea casă deochiată, pentru nimic n-aș fi crezut că foarte curând, cu prilejul unei alte mese la Pașadia, el avea să-și ajungă mulțumită tocmai mie scopul. Rău însă dacă mi-a părut în urmă de ceva, a fost numai pentru că nu l-am ajutat să și-l aducă la îndeplinire mai devreme.
Cam sătul de la un timp de savantlâcuri, simțeam nevoia să petrec, să râd. Și așa cum m-a făcut atunci, de la amiazi până seara târziu, Gorică, l-a răscumpărat față de mine de toate păcatele. Parcă înnebunise; de mai multe ori Pașadia voi să-l dea afară. Nu mi se mai întâmplase să văd la el o asemenea năbădăioasă veselie, deschisă și bufă în draci, veselie străină de firea lui și totuși nesilită, al cărei rost ne lăsă să-l întrevedem abia spre sfârșit, în treacăt: murise tată-său.
Condoleanțele ce Pantazi și cu mine ne grăbirăm a-i prezinta, le reteză scurt, rugându-ne să fim serioși.
– Aș înțelege, concedă, să mă compătimiți că nu m-a scăpat Dumnezeu de pacoste mai devreme.
Ei, să fi crăpat Sumbasacu Pirgu cu zece-doisprezece ani înainte, să-i fi lăsat de atunci cele douăzeci de mii de lei ce se cuveneau fiecăruia din cei opt copii rămași din șaptesprezece câți fuseseră, credeam noi că ar fi ajuns Gore ceea ce era: nemțoaică la hodorogi? Ce om ar fi fost! Avocatul cel mai strălucit, gloria baroului român. El l-ar fi apărat pe Pașadia învinuit de atentat la pudoare și l-ar fi scăpat dovedind că e neputincios. Avocat și profesor la Universitate. S-ar fi îndeletnicit, în ore pierdute, și cu literatura, ar fi biciuit moravurile, ar fi comis piese - piese proaste bineînțeles, istorice - și însăila lungi dialoguri între personagii din veacuri deosebite, juca rolurile de forță, se bălăbănea, sforăia, mugea. Și s-ar fi mărginit numai la atâta? - nu! Purtător de cuvânt al revendicărilor democratice cele mai sfinte, ar fi cerut în Sfatul Țării împărțirea moșiilor la țărani și votul obștesc. Și, pe loc, un discurs, nu mai găunos nici mai sec decât cele ce se îmbăloșau puturoase sub cupola din dealul Mitropoliei, fu gata. Distins, cum era, ar fi intrat și în diplomație; ce, parcă pentru asta musai ar fi trebuit să aibă și el curiozități ca Poponel și, la urma urmei, de ce nu: nu-l avea pe Pașadia la îndemână? Dar visul său dulce fusese viața la țară, patriarhală; s-ar fi pus pe plugărie sănătoasă, și-ar fi lucrat podgoria...
– De minune, îi zisei, dar acum, că te-ai văzut moștenitor fericit, de ce ai de gând să te apuci?
– Am să mă fac nene, răspunse, în Crucea-de-piatră, să am și eu țățaca mea și cadânele mele și pitpalacul meu, și am să mă aleg epitrop la biserică; mai încolo, la bătrânețe, am să mă călugăresc chiar, pe onoarea mea! și se vedea, cuvios întru Domnul monah Gherasim, Ghideon sau Gherontie, protopsalt la schitul lui Darvari din Icoană, pomenindu-se că zice când îi vine rândul la citire: "contra" sau "passe-parole" și ca să ne dea o dovadă de chemarea sa pentru viața schimnicească, bălmăji pe nas, popește, aproape trei sferturi de ceas un deșănțat amestec de cântări bisericești și de cântece de lume: "Primăvară dulce" cu "Din cireș până-n cireș", "Hristos a înviat" cu "Ma parole d'honneur mon cher", "Pre Domnul să-l lăudăm" cu "I haram bam ba". Pantazi râdea cu lacrimi, Pașadia se resemnase. Dar deodată Gore amuți, holbă sperioși ochii și, ridicând mâna dreaptă cu arătătorul în sus la ureche, rămase ca împietrit. Pantazi îi ceru să spuie ce era.
– Cum, nu auziți? zise... "trâmbița răsună, tricolorul s-a-nălțat". Și, cu deznădejde, urlând: "Dați-mi, dați-mi arma mie, vreau să mor în batălie, nu ca sclavul în sclavie, dați-mi, dați-mi calul meu!", își încălecă scaunul și dete să se avânte, dar se împiedică de covor și căzu peste o răcitoare, fără a-și face însă vreun rău, căci se sculă numaidecât, sprinten, și, ușor de parcă nu atingea podelele, ne arătă cum avea să joace peste Carpați, între Tisa și Nistru, hora cea mare, hora unirii tutulor românilor, și chiuia și se fleorțăia: "ti cu floli la pălălie, ti cu floli la pălălie, uite-așa, uite-așa, hăi, hăi, hăi, hăi!" Pieri apoi, ca peste puțin să se întoarcă, cu nădragii în vine și cu cămașa afară, abătut, mult trist: se gândise că nici în ziua aceea - din ale vieții sale cea mai ferice, când la zarea unui Viitor foarte apropiat dar, vai! nu și al lui Pașadia, toate îi surâdeau așa trandafirii - nici atunci măcar, noi n-aveam să-i facem cheful să mergem cu dânsul la Arnoteni, adevărații Arnoteni. Și de ce? - parcă nu știam că nicăieri ca acolo nu se petrecea mai drăguț: un joc ușor, un maus, un drum-de-fier, un pocher, unde găseai întotdeauna? - la Arnoteni; o băutură ușoară, un spriț, un coniac, o marghilomană, unde? - la Arnoteni; o blândă copilă, după pofta inimii, ușoară, ei, unde? - tot la Arnoteni și numai la Arnoteni, singurii adevărați, binecuvântat neam boieresc, împodobit de toate virtuțile creștine. La drept vorbind, Maiorică era un maimuțoi, dar cocoana Elvira, ce matroană! și fetele, niște cotoșmane, niște armăsăroaice. A! dacă nu voiam, era numai ca să lovim în el, să-l jignim, și nu era frumos din partea noastră, nu se cădea să ne purtăm așa cu un frate. Se obidi. Și, sumețându-și cămașa ca să-și acopere fața, plânse cu amar.
Chiar sincer să fi fost, și oarecât era, n-ar fi meritat compătimire. Dacă nu-și atingea ieftina țintă, vina era numai a lui: cum știa că noaptea, când eram cu Pașadia, îl urmam tustrei oriunde, orbește, ce i-ar fi fost mai lesne decât să ne ducă acolo fără să ne mai întrebe de vrem ori ba și fără să ne spuie dinainte? Poate îi dase prin cap, era de la mintea omului, dar se temuse. Noi la Arnoteni ajunsesem, în urma neclintitei noastre împotriviri de a călca în acel locaș de joc și de întâlnire; să-i pară ceva atât de grav, de cu neputință, încât se crezu jucăria unei amăgiri când văzu că-mi fu destul să arunc atunci o vorbă la întâmplare: "ce ar fi să ne abatem astă seară pe la adevărații Arnoteni?" pentru ca Pantazi să zică: "de ce nu?", iar Pașadia că acolo sau aiurea îi era tot una. De mirare că de bucurie Gorică nu înnebuni de-a binelea; îl apucară curate năvârlii, scâncea, se tăvălea pe jos, se da tumba și trebui să-l amenințăm că nu mai mergem, ca să renunțe la hotărârea de a face drumul călare pe unul din caii de la cupeu.
Că nu știu cum îi zicea străzii unde stăteau Arnotenii nu trebuie să pară ciudat: timp de o lună cât am fost de la ei nelipsit, nu mi s-a întâmplat nici să intru nici să ies decât prin fundul fără uluci al curții care răspundea pe cheul drept al Dâmboviței, ceva mai sus de Mihai-vodă. Era mai aproape și nu mă vedea nimeni.
Păstrez de întâia mea vizită o amintire neplăcută. Am trăit atunci un ceas de răfuială cu mine însumi în care singur mi-am deplâns încanaliarea. Doamne, cu ce lume m-am adunat în acea seară, strângerea a ce mâini a trebuit să îndur! Amară, mustrarea de odinioară a lui Pașadia îmi răsuna, neiertătoare, în urechi. Seară tristă, chiar dacă n-ar fi fost decât plictiseala; lui Pirgu îi pierise tot hazul, făcea acum pe "directorul", înjgheba mesele de joc, trăgea locurile. Pe Pașadia îl băgă într-un pocher, pe Pantazi într-un drum-de-fier, amândoi cu câte o femeie la dreapta și la stânga. În tăcerea ce se făcu înainte de prima lovitură, din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, râsete înfundate, un suspin.
Socotii momentul potrivit s-o șterg englezește; tot n-aveau să mă mai prindă a doua oară. Mă credeam scăpat când, în ușă, mă pomenii față în față cu "sufletul maichii", cocoana Masinca Drângeanu.
– Fugi ca să nu mă conduci pe mine acasă, îmi zise întinzându-mi mânușița înmănușată cu palma în sus ca să i-o pot săruta în ochiul rămas gol deasupra încheieturii. Nu mă mai iubești...
– Vă dau voie, conița mea, o întrerupsei, să mă credeți capabil de toate nelegiuirile, de asta însă nu! Și nu era din parte-mi o măgulire deșartă; s-ar fi putut oare să nu te înnebunești după ea? - și nu de frumoasă ce rămăsese în pofida vârstei pe care o înșela după cum își înșelase cei doi bărbați cu cununie și nu mai știa câți fără, dar pentru că avea un "vino-încoace" căruia nu era chip să te împotrivești și dichisurile toate, și tabieturile, și ochiadele. Mă răzgândii firește de plecare și fui martor la o primire neobișnuit de călduroasă chiar pentru țara românească. Stăpâna casei și fetele amândouă se năpustiră pe noua sosită întrecându-se care mai de care s-o îmbrățișeze și s-o pupe. O întrebau totdeodată, nu pe rând și fără a-i da răgaz să răspunză, cum petrecuse la Nizza de unde se întorsese de curând, o pipăiau, o puricau, se țineau de dânsa să ia ceva. Cam de silă, "sufletul maichii" se hotărî pentru o cafea și căzu la învoială pentru un "Cointreau". Refuză însă să intre a patra la un maus și se așeză cu mine la o măsuță în fața unei oglinzi în care se putea vedea tot ce se petrecea în salonul vecin unde se juca.
Ținu să știe de ce mă grăbisem să plec - vreun "rendez-vous"? Nu-i tăinuii adevărul. Recunoscu că aveam în parte dreptate: parcă ea se simțea bine alături de Frosa Bojogescu sau de Gore Pirgu; dar ce voiam? - așa e peste tot unde se joacă și se trăiește de pe urma jocului. Mai trebuia să țiu însă socoteală de asta când aveam în schimb fericirea de a-i cunoaște pe Arnoteni?
Nu vorbea bineînțeles de Maiorică: Maiorică era așa dobitoc! Totuși avea și el ceva: o tărie pe care, oricum, nu se putea să n-o admiri. Sărac-lipit, dator-vândut, respins de neamuri cari de mult nu mai voiau să știe de el, ocolit de lumea cumsecade, hulit și arătat cu degetul, el rămânea netulburat, își păstra înfumurarea, ifosele, țâfna. Nepăsător de tot ce nu-l atingea chiar pe dânsul, în ființa lui, de soție și de fete nu se sinchisea câtuși de puțin; le-ar fi văzut pierind sub ochii lui, fără să clintească, ar fi purtat bucuros mănuși croite din pielea lor. Ca vrednice odrasle, fetele n-ar fi pregetat nici ele să-și facă gentulițe dintr-a lui, trainic toval argăsit gata. În schimb nevastă-sa se prăpădea încă după el, îl iubea cu dor de jertfă, îl slugărea ca o roabă, dându-i îngrijiri peste îngrijiri - o! unele scârboase - îl oblojea, îl sclivisea, deși știa bine că "maiorelul" ei, cum îi zicea, mergea la alte femei, femei nu tocmai din lumea mare, de la cari se întorcea fără lețcaie și uneori mototolit, zgâriat și cu vânătăi. Așa i se întâmplase pesemne chiar în ziua aceea: nu juca, făcea zâmbre și-și tot frichinea un ochi deasupra căruia se întrevedea un cucui zdravăn. Îl priveam în oglinda aplecată, stârpitură bățoasă, dând târcoale meselor de joc cu umbletul său țăcănit, săltându-se din călcâie și înălțându-și deasupra umerilor chibiților scăfârlia scofâlcită și smochinită de țigan bătrân, îl priveam, căutându-i zadarnic vreo urmă de asemănare cu ofițerașul încârlionțat dintr-o fotografie îngălbenită de pe măsuță, frumușel și firav așa cum era pe vremea când îl trecuse pe răboj cu însemnarea "piccolo ma simpatico" frizerul Coriolan. Hotărât, nesimțirea îi pria tot atât de puțin lui cât o seca pe durdulia sa jumătate amorul. Încă tânără la față, învoaltă și spelbă, ea își plimba voioasă printre mosafiri maldărul de carne fleșcăită, legănându-și sânii căzuți și coapsele dolofane, glumea, râdea, avea pentru fiecare o vorbă și un zâmbet. Mi se păruse totuși că se întrezărea la dânsa o mâhnire ascunsă pe care mă grăbii să o pun pe socoteala necredinței soțului și a desfrâului fetelor. Masinca nu mă lăsă să mă înșel: Elvira nu fusese străină de căderea fiicelor sale; cât despre partea infidelității, cu toată dragostea, nu se lăsa nici ea mai pe jos, era întotdeauna "en carte" cu Maiorică, îi da chiar puncte înainte. Dacă era nemulțumită, pricina trebuia căutată aiurea. La Arnoteni, în casă, se întâmpla să fie zile fără pâine, fără ceartă însă nu, și, să se fi mărginit numai la atâta, nu ar fi fost nimic, dar fetele se încăierau și se păruiau în lege, aruncau una într-alta cu ce le venea la îndemână, se zgâriau, se mușcau, își rupeau ce aveau pe ele și apoi tăbărau pe mama lor amândouă, o snopeau în bătăi. La țipetele ei săreau vecinii sau trecătorii s-o scape. Dar Maiorică?... Maiorică, "pârciul" - așa-l porecliseră ele - nu se băga, sta departe, numai dacă vedea că se îngroașe gluma da fuga afară și cu glasul lui fonfăit chema "mpoliția". Era pățit săracul: odată, de 10 mai, când se îmbrăcase și el militărește să meargă la paradă, s-a pomenit decorat de sus până jos cu niște chiftele marinate. Timp de un an cât Arnotenii stătuseră la dânsa cu chirie - cu chirie vorba venea - Masinca nu avusese nevoie să mai meargă la teatru și adesea nu știuse ce trebuise, să râză ori să plângă?! A! fetele erau ceva nemaipomenit, ceva de spaimă.
Cea mare mai ales, Mima. Una care se grăbise să facă să se vorbească de dânsa. Avea numai cincisprezece ani când, la Galați, unde tată-său era în garnizoana, sucise în același timp capul a doi tineri, niște guguștiuci amândoi. Tot punându-le iubirea la încercare, unuia, copil de oameni avuți și singur la părinți, i-a cerut să fure de la mama lui niște giuvaiericale, pe celălalt, casier la un toptangiu, l-a împins la cheltuieli peste puterile lui și, ghiceam, dobitocul băgase mâna în tejghea. Lucrurile n-au întârziat să se dea pe față și băiatul de familie, de rușine, și-a zburat creierii, iar băiatul de prăvălie a înfundat un an pușcăria. Această istorie avusese urmări triste numai pentru alții, astfel bietul Maiorică își văzuse în sfârșit retezat slabul fir ce-l mai ținea în oștire; vinovata rămânea mândră de isprava ei și cu tot dreptul de a fi mulțumită, deoarece îi datora în cea mai mare parte căutarea ce avea la bărbați, de la cari însă nu știa să tragă foloase, izbutind numai a-și face de cap, nu a se și căpătui. Binevoitoarele încercări ale Masinchii de a o îndruma fuseseră zadarnice: Mima nu era de școala păstoriței care aruncă mărul și apoi fuge să se pituleze după sălcii, școala străveche și pururi nouă a cochetăriei; pentru dânsa fermecul vălurilor ce cad, ucigător de încet, unul câte unul toate, afară de cel din urmă, lucrătura în foi de viță și acele mici jocuri de ațâțare și de ispitire, atât de răsuflate și totuși nedând niciodată greș, erau numai mofturi și fasoane de curcă beată. Bătăioasă și pornită, i-era destul să vază un bărbat ca să necheze și să-i sară de gât, și când i se întâmpla să dea peste vreunul mai tare de îngeri care să nu fugă speriat, dacă era om întreg, n-avea de ce să se mai apropie de ea și a doua oară. Și Masinca găsea lesne mijlocul de a-mi destăinui în felul cel mai cuviincios, cum, printr-o crudă batjocură a soartei, fata aceasta mare și bine făcută, chiar cam din topor, nu era femeie desăvârșită: un oarecare cusur de croială din născare înlătura la dânsa putința împreunării sănătoase și depline și tălmăcea poate pătimașa ei aplecare la legături împotriva firei ce o făceau să-și piarză și puțina judecată de care se bucura; când avea cârlig la vreuna, nu-și cruța nici neajunsuri, nici umilințe, ba ceva mai mult: ea, atât de zgârcită, nu se da în lături de la cheltuială, o plimba cu muscalul, îi cumpăra ciorapi de mătase, sticle de parfum; cu Rașelica Nachmansohn tocase vara trecută, într-o lună, patru mii de lei, bani șterpeliți de la unul Haralambescu când adormise la ea beat. Mărturisea ea singură; să-i fi vorbit de rușine, te-ar fi întrebat cu ce se mănâncă; seara se dezbrăca într-adins cu perdelele ridicate și popii, când venea cu botezul, îi ieșea înainte în pielea goală. Ei, dar ce mai vorbă; așa cum era, cu toate cusururile, rea de gură, rea de muscă, rea de plată, pălăvatică și haihuie, spunându-le și făcându-le toate pe dos și de-a-ndăratelea și, mai înainte de orice, primejdioasă, în stare să te bage în belea, Mima avea hazul ei, era simpatică, ceea ce nu se putea zice și despre soră-sa mai mică, Tita, care, tembelă și toantă pe cât era ea de dezghețată și de vioaie, în afară de destrăbălare, de minciuni și de răutate nu avea comun cu dânsa decât murdăria - ah! era greu de închipuit și mai greu de spus în ce hal erau: la un anume timp, pe călduri mai ales, nu te puteai apropia de ele de miros; mânjeau locul unde stăteau. Dintr-o boală din copilărie, Tita rămăsese cam înapoiată și un început timpuriu de surzenie îi oțețise și mai mult firea vrăjmașă și posacă; de salcie ce era ajunsese să fie ocolită și unii jucători se plângeau că le face ursuzluc. Și, deși nici ei nu i se întâmpla să zică vreunui mușteriu: "nu"! își da poalele peste cap numai la întuneric; pe față, în lume, avea o purtare aproape aleasă, pe care, desigur, n-o învățase de la vistavoii ce le crescuseră; niciodată n-ai fi văzut-o întinzându-se sau zbenguindu-se, nici auzit-o vorbind porcării și înjurând ca pe cealaltă. Dar unde neasemănarea mergea așa departe că atingea marginile prăpăstiei între două stirpe era la înfățișare și la chip. Lătăreață, lăbărțată și lapoșă, vădit supusă la o apropiată îngrășare, Mima era cârnă, cu ochi verzui mici sub sprâncenile drepte îmbinate și cu fruntea mâncată de un păr castaniu nesupus și stufos, pe când Tita, măruntă și șuie, cu încheieturi gingaș strunguite la mâini și picioare mici, purta înfipt între umerii înguști un cap de ctitoreasă din veacul fanariot, cu ochii căprui și codați, cu nas coroiat și lung, cu buze subțiri și tivite. Aveau totuși ceva la fel: glasul, a cărui frumusețe mă izbise. De un alt timbru al fiecăreia, deopotrivă însă fluid și limpede, cântând cuvintele, el evoca un lin murmur de ape îngânat cu șoapta vântului în frunzișuri și poate că fermecul lui nu a fost străin de mila cu care am ascultat acele triste lucruri. Odată mai mult aveam în carne și oase dovada de ce greu păcat se încarcă, în becisnicia lor, vechile neamuri căzute, nehotărându-se a se stârpi, cu dinadinsul, ele singure pe calea malthusiană. Câte umilințe și câtă durere nu și-ar putea astfel cruța.
Ca duioșie, plecarea "sufletului maichii" nu avu nimic de pismuit venirei. Cu lacrimi în ochi, maioreasa mă asigură că așa o prietenă a doua nu găseai în viață. Îmi veni să-i spun că ar fi fost și de prisos. Dar când Masinca fu dincolo de prag și eu încă înăuntru, cineva mă trase pe la spate de mânecă. Era Mima. Arătându-mi ștrengărește tovarășa de drum, făcu repede cu degetul cel mijlociu un gest mult prea elocvent și o tuli apoi într-un hohot de râs.
Ieșind în curte, putui să constat că la Arnoteni până și casa unde stăteau părea deșucheată. Unui vechi trup de clădire pătrat și cu un singur rând i se înnădise mai târziu, în dos, pieziș, o coadă deșirată și îngustă cu două caturi, rămasă netencuită și fără geamuri la șubredul pridvor care o încingea sus de la un capăt la altul și da într-un soi de turn de scânduri cârpit cu tinichele ce adăpostea scara. Dărăpănătura aceasta, care ziua ar fi trecut nebăgată în seamă, dobândea, în bătaia lunii, ceva tainic și mă oprisem tocmai s-o privesc când tresării deodată înfiorat. Se auzea de acolo prelungindu-se lugubru în urlet, un lătrat ce nu semăna a fi de câine.
– Au adus-o iar pe bătrâna - zise Masinca - mama maiorului.
Săraca, nu se mai îndura s-o ia Dumnezeu. Nici nu se mai știa de când își pierduse mințile. Și s-o fi lăsat barem în pace, să n-o tot fi vânturat de colo până colo. Fata ei, bogata prințesă Canta, din Moldova, soră vitregă cu maiorul, când o da în seama acestuia, de care se lepădase întotdeauna, când i-o lua; de ce? - rămânea de ghicit; parcă prințesa era vreo zdravănă la cap cu muzicanții ei. Maiorică atâta aștepta: să se pomenească cu maică-sa peșcheș; ar fi dat și acatiste și nu că îi era dor - el nici nu o cunoscuse - dar îi mai picau câteva luni ceva parale - plătea prințesa - și nenorocita nu era o povară: locul nu-l încura și nu trebuia păzită, pentru că nu făcea nici un rău, adică nu făcea nimic, nu scotea o vorbă, nu se mișca, sta ghemuită ca o momâie în fundul patului, într-un colț; numai în nopțile cu lună, chiar dacă perdelele erau lăsate, se da jos, umbla de-a bușele și lătra cum o auzisem. Și să fi dat mult să nu o vezi... o iazmă.
Mai trăia dar, uitată, vestita Sultana Negoianu; ca într-o altă întrupare, iscată de vreun blestem, fusese osândită să-și supraviețuiască falnica amazoană ce, în puțini ani, izbutise, și nu era pe atunci tocmai lesne, să înspăimânte cu luxuria principatele încă neunite. Îi cunoșteam trecutul, mă îmbiase a-l cerceta enigma tulburătorului ei surâs din portrete - furtunosul trecut ce făcuse de grea ocară numele marelui neam din care rămăsese singura și cea din urmă - îl cercetasem parcă aș fi știut că avea să-mi vie prilejul să-l scriu. Ea fusese crescută la Geneva și la Paris de unde se întorsese în țară la vârsta de șaisprezece ani cu mode și apucături ce uimiseră și făcuseră să se murmure. Impunătoarea sa zestre hotărâse pe marele vornic Barbu Arnoteanu să închidă asupra-le ochii și să-i ceară mâna. Fu o căsnicie zbuciumată și scurtă; lăuză încă după un băiat care avea să fie Maiorică, dânsa fugise cu un oarecine în Moldova unde, precum Bucureștii, o admirase și Iașii, unduind neobosită în baluri sau trecând semeață în goana calului urmată de un stol de adoratori. Ca să-și înduplece soțul părăsit să consimtă la despărțenie, îi dăruise două moșii și se măritase apoi cu fostul mare logofăt Iordachi Canta, cneaz rus și candidat nefericit la domnia Moldovei; unire și mai puțin menită să dăinuiască: traiul cu un soț zuliar și cărpănos în sălbatica singurătate a palatului de la Pandina, pierdut între codri bătrâni pe malul Prutului, nu putea avea nimic încântător pentru zvăpăiata Sultana care, îndată după venirea pe lume a unei fetițe, Pulcheria, plecase, pe furiș și fără gând de întoarcere, înapoi la București. Cu prețul a două alte moșii se văzuse iarăși de capul ei pe care, de atunci, nu mai voise să-l lege. Și trăise. Tot atât de darnică de trupul cât de avutul ei, ca în furia mistuitoare a unei turbe, făcuse să se dea în el iama, împărătește, și tot și încă nesătulă și-l spurcase până și cu dulăii. Mă mărginesc la a însemna potriveala dintre această patimă și de altmintreli nu prea rara ei nebunie ce nu întârziase să izbucnească. Într-o dimineață de toamnă din 1857, fusese găsită rătăcind despletită și despoiată la Herăstrău, pe malul lacului. A! da, eram silit să recunosc: spunându-mi că dacă voiam subiect de roman să fi mers la adevărații Arnoteni, Pirgu nu mă amăgise.
Fu cel dintâi pe care îl întâlnii după acea seară. Pe bulevard, în fața Eforiei, îmi aținea calea. Își întinsese mâinile lipite una peste alta, amândouă cu dosul palmei în sus, mișcând încet policarii rămași în afară.
– La mai mare, solzoșia ta, se închină cu temenele, al nostru ești. Umbli să-ți lași lapții cu folos. Bre, cum te mai înfigeai în undiță la Masinca, o luași pe coarda razachie, cu sacâz dulce, ușor. Ce pramatie; faci pe cocoșu, cotoi mare dumneata. Ei, dar ai de învățat încă multe; ești junic; ca să le fii pe plac maimuțelor trebuie să fii porc, și cu șoriciul gros. Și mai ales nu târnosi mangalul că te usuci; de ți-a mirosit cumva a pagubă, împinge măgarul mai departe; știi vorba: malac să fie, că broaște... Dacă vezi însă că ridică coada, nu te pierde, ia-o înainte oblu, berbecește, că până de iarnă să te văz crap îmblănit.
– Asta, îi zisei, e drept mulțumire că te-am făcut să-ți vezi visul cu ochii, mergând la Arnoteni.
– După ce m-ai purtat șase luni cu zăhărelul. Și dacă ați mers, de partea cui a fost câștigul, a mea ori a dumneavoastră? Slavă Domnului, ai plecat cu damă și căzăturile s-au umplut; Pantazi, de când l-a făcut mă-sa nu s-a văzut cu atâția bani. Dar n-are a face; fiecare cu norocul lui și al dumitale e mai grozav decât toate, îți pune Dumnezeu mâna în cap.
Nepăsarea cu care îl ascultam nu îl descurajă:
– E cineva care te place lucru mare, cineva nu de nasul dumitale. Ce a văzut la dumneata, dracul știe. Vrea cu orice preț să-i fac vorba.
Nu fui curios. Îl asigurai numai că nu țineam de loc să sporesc cu unul numărul intelectualilor ce abuzau de gentilețea doctorului Nicu.
– A! rânji, degeaba te păzești, de aia nu scapi. Cade când nu te aștepți, pe drum de seară, cu scârbă în casă, la așternut. Nu trebuie să se împlinească oare scripturile: "și se va pogorî în chip de papagal"?
De ce te-ai speria însă prostește? După chibzuita mea părere e chiar mai bine să-l ai cât mai devreme; te-ai căutat cinstit, adio grijă: nu se ia de două ori. Și-ți dai drumul. Ai să-mi spui de ailaltă, știu, dar e leac; și iar așa să te jinduiești pentru toate nimicurile de tot ce e mai dulce pe lume, cu ce te mai alegi din viață?
– Ai toată dreptatea, recunoscui. La revedere.
– Ce te zorești așa; te-așteaptă Masinca?
– Mai târziu; acum caut pe Pașadia și pe Pantazi.
Nu mințeam: de trei zile se făcuseră nevăzuți. De Pașadia nu mă mira, plecase poate la munte; dar Pantazi?
– Păi, dacă vrei să-i găsești, zise Gore, hai cu mine.
– Unde?
– Ei bravo, mai întrebi? la Arnoteni, adevărații Arnoteni.
Surprinzător îmi păru nu lucrul în sine, ci amănuntul că acela care ținuse și încă morțiș să se întoarcă acolo fusese Pantazi. Ce îl putuse oare atrage? De joc nici nu mai încăpea vorba; nu era jucător și să fi fost chiar, ce ar fi însemnat acel joc păduchios pentru uriașele sale mijloace? Femeile? Dar în nouă luni de când, împrietenindu-ne, trăisem așa aproape unul de altul, nu-i cunoscusem nici o legătură, vreun capriciu cât de trecător - așa că, venind odată vorba despre acele păpuși ce, zice-se, ar ține loc corăbierilor de neveste în îndelungatele călătorii, cum mă asigurase că această scârboasă rătăcire nu era un basm: se găseau gata sau se făceau pe porunceală; cu asemănarea voită, cele lucrate în Olanda, scumpe, tinzând la plăsmuirea desăvârșită a făpturii firești; fără voie mă gândisem că și dânsul ascundea poate, în vreunul din încăpătoarele cufere îngrămădite în odaia-i de culcare, una care să fi întruchipat leită pe necredincioasa și neuitata sa Wanda. Și dacă nici femeile, atunci altceva ce îl făcea să lase la dânsul să se vestejească în singurătate întâiele flori de București? A rămas pentru mine necunoscută momeala în care fatalitatea s-a îmbrăcat în împrejurarea aceasta ca să-și atingă țelul.
Întrucât mă privește trebuie să-i fiu recunoscător. O viață lungă nu mi-ar fi ajuns întreagă pentru a pătrunde sufletul omenesc în toată ticăloșia de care e în stare, așa ca cele cinci săptămâni trăite la Arnoteni. Deschisă vraiște oricând, oricui, casa lor, contopire de ospătărie și de han, de tripou, de bordel și de balamuc, era locul de întâlnire al lumei deocheaților și deșucheaților timpului: jucătorii și chefliii de meserie, desdrumații, poticniții și căzuții, curățații rămași în vânt, chinuiții de pofta traiului fără muncă și mai presus de putere, gata de orice ca să și-o satisfacă, cei cu mijloace nemărturisite, sau necurate, cei fără-de-căpătâi și cei afară din rândul oamenilor, unii foști în pușcărie, alții pe cale să intre, și apoi femeile, mai respingătoare încă: bătrâne mucigăite la masa verde, somnoroase și arțăgoase, cu mâinile tremurând pe bani și pe cărți, tinere desmăritate cel puțin odată și de timpuriu borșite de avorturi și de boale, la pândă după vânat și ferindu-se de chiul și, între ei și ele, de tot felul și schimbătoare întovărășiri și nade, dezbinări și dușmănii. O pâclă râncedă de vițiu apăsa veștejitoare asupra mizeriei decorului - tot ce se vedea acolo, la lumina lipicioasă, cernută prin fustele crețe de hârtie trandafirie de la lămpi, nu numai că era urât și de soiul cel mai prost, dar ieșit de soare, pătat de igrasie, prăfuit și afumat, mâncat de carii sau de molii, șchiop sau schilod, ciobit, rupt sau desperecheat - și mizeria aceasta îl strepezea pe Pașadia și-l zbârlea mai mult chiar decât maiorul care, cum îl prindea, îl smintea cu genealogia Arnotenilor, calpă mai sus de Brâncoveanu, printre slugile cărui acel dintâi dovedit istoricește se numărase înainte de a fi boierit. Bietul Maiorică până și în aceasta se arăta tâmpit, căci, dacă ținea să se laude cu neamurile, i-ar fi fost atât de lesne cu acela al mamei lui, mare într-adevăr și, pentru Valahia, străvechi, suindu-și spița craiovească fără frântură și fără tăgadă până la mijlocul veacului al cincisprezecelea, din mare-ban în mare-ban și numai cu încuscriri de voievozi. Un tâmpit desigur, dar nobil: el, care fără risipa părinților săi ar fi stăpânit, lingușit și răsfățat atâtea averi și ar fi fost, firește, cel puțin general-aghiotant regesc și vicepreședinte la Jockey și care, vai! ajunsese ce era, nu avea un cuvânt de părere de rău, de cârtire sau de pismă, purtând - căci era exclus să n-o simtă - ascunsă, jalea casei sale și respingând cu același despreț obraznic și batjocura, și compătimirea. Încolo, bun cu cei mici și milos, totuși nu chiar așa ca soția lui care, poloneză și de herb mândru - Leliwa - nu putea privi cu ochi uscați nici o suferință, gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dânsa ca s-o dea. Hotărât, punându-le în cumpănă bunele și relele, nici unul din dintr-înșii nu-și merita soarta.
Am mers de la început la Arnoteni cu sfială, găsind că mi se da o însemnătate prea nepotrivită cu cheltuiala la care aș fi putut face față. Bănuiala că aceasta se datora vreunei minciuni scornite pe socoteala mea de Pirgu se adeveri: spusese că Pașadia și Pantazi țineau la mine lucru mare, unul fiindu-mi unchi, celălalt naș. Cum nu m-ar fi primit dar cu brațele deschise ai casei toți și nu m-ar fi alintat care mai de care - de când cu venirea noastră nu începuse să se reverse acolo o șuviță din Pactol? De data asta, maiorul nici nu băgase de seamă că mamă-sa îi fusese iarăși luată și pornită la Moldova. Nu știu cum am făcut de n-am apucat s-o văd și eu și mi-a părut rău. Păgubaș nu rămâneam totuși. Mai era acolo o altă ființă deopotrivă ciudată, cu toată vârsta-i fragedă.
O fetiță care îmi reamintea vrejurile spelbe și lungi de țelină crescute în nisip la întuneric, o fetiță mută. Mută fiindcă era surdă? - dar atunci avea un alt simț înlocuitor al auzului, deoarece se neliniștea la cel mai ușor zgomot, întorcându-se întrebătoare spre locul de unde venea. Semăna uimitor cu acea mică dar deșirată prințesă de Prusia care, întruchipată în ceară, zâmbește, din dulapul ei de geamuri, de după o ușă la Monbijou; același chip bătrânicios și searbăd, aceleași trăsături ascuțite, aceiași ochi răi. Singuratică, nedeprinsă cu oamenii, fugea dacă voiai s-o atingi și se ascundea. Întrebându-l pe Pirgu ce era cu ea, mi-a spus că, în felul lui Lot, pesemne, Maiorică o făcuse cu una din fete la beție. Fără a merge cu presupunerea așa departe, îmi dase și mie în gând că era cu putință să se fi aflat câtăva vreme sub același acoperiș strănepoata cu străbunica. Nu mult după luarea bătrânei nu s-a mai văzut nici fetița.
Preaosebita stimă de care mă bucuram la Arnoteni nu mă scutea de dajdia în natură către Mima; de aceea întrebuințam și eu tot soiul de tertipuri, unele cusute cu ață albă, ca să capăt păsuiri. Într-o după-amiazi, întâmplându-se să rămânem singuri, ea și cu mine, am crezut că mi se înfundase.
M-a poftit la ea în odaie, unde, ca și cum ar fi fost să se îmbăieze, se despoie de tot puținul ce avea pe dânsa. Mă așteptai să mă puie să fac la fel, dar se mărgini să mă întrebe, în treacăt, dacă o găseam bine. Și, cu îndemânare, iute, își răsuci părul, se potrivi, nițel alb ici, ceva roșu colo, se îmbrăcă din cap până-n picioare. Nu-mi venea să cred că șlampăta lăiață de adineaori era aceeași cu pupuica spilcuită pe care o duceam peste un sfert de ceas la braț pe stradă. Așa era: acasă, în tricou soios de-a dreptul pe piele, cu fusta zdrențuită într-un peș și fără ciorapi în papuci de pâslă, și când ieșea în oraș - rar - frumos gătită, puțin cam băiețește, cu mănuși întotdeauna proaspete, cu pantofi de lac neatinși pe ciorapul bine tras și numai în trăsură, trăsura cea mai bună ce se putea găsi.
Cu mine o luă însă pe jos, încet, cu ocoluri vădite, vorbind, vorbind numai ea, descusut și deslânat, sărind de la una la alta, încurcându-le pe toate, nespunând nimic. Ajunserăm astfel până în fața casei lui Pașadia ce, în amurg, părea luminată fantastic pe dinăuntru. O privi îndelung, se interesă de împărțeala ei în amănunțime, de mobile, de slugi, punându-mi o sumă de întrebări al căror rost nu-l pricepui decât după ce veni la cea din urmă, aceea uluitoare: credeam eu că avea să-mi fie mătușă? Pusese ochii pe Pașadia, era omul care îi trebuia ei, voia să-l ia de bărbat...
Să fi fost prieteni atunci, ca pe urmă, i-aș fi spus neted să-și ia gândul. Îl cunoșteam pe Pașadia după cum ajunsesem a-l cunoaște și pe Pantazi; într-unul cuvântul cel din urmă îl avea un snob feroce, înzăuat în prejudecățile cele mai copilărești, iar în celălalt se da pe față, la trebuință, un om de afaceri tot așa mehenghi ca unchiul cămătar și contracciu și un procedurist nu mai puțin de temut ca învățatul său părinte. Nu, o dată cu capul, Pașadia nu s-ar fi învoit a face un atare pas și apoi, deosebit de aceasta, Mima nu-i plăcea, o găsea plicticoasă, obositoare, el avea simpatie pentru Tita a cărei fire se potrivea cu a lui: nu semăna și dânsa cu una din acele păsări de pradă dârje ce rănite de moarte, cu aripele frânte, își adună puterile cele din urmă ca să se mai năpustească odată asupra dușmanului biruitor? Am împărtășit și eu câtva părerea lui Pașadia despre Mima, curând am găsit-o însă nedreaptă; era o bolnavă firește, o rătăcită, mai murdară, mai rea, mai primejdioasă poate chiar decât cum o încondeiase Masinca, plăcută totuși și apropiată, ispititoare și dulce ca păcatul însuși, mlădioasă și vie ca văpaia și ca unda. Aci abătută la deznădejde, aci de cea mai nebunească veselie, când o credeai mai stâlcită, deodată, pe neașteptate, pâlpâia într-însa, înălțător, ceva mult semeț și liber; schimbăcioasă chiar la înfățișare: uneori ruptă de la șale, gălbejită, cu ochii tăiați și stinși și numaidecât apoi dreaptă, rumenă și fragedă, cu buzele umede, cu privirea înrourată, arătând la fiecare dată alta și până și nenorocita sa meteahnă îi da un farmec mai mult, dânsa rămânând pururi dorită și niciodată posedată, asemenea acelor aburoase zâne, fiice ale văzduhului și ale apelor, ce nu puteau fi îmbrățișate de muritori. A, nu! prea scump nu plătiseră cei doi nemernici, unul cu cinstea și altul cu viața, fericirea de a o cunoaște...
...și cerea stăruitor sprijinul meu ca să-și ducă scopul la îndeplinire.
Îi făgăduii să-mi dau toată osteneala, dar o prevenii totodată că acela care avea asupra lui Pașadia înrâurirea hotărâtoare nu eram eu, ci Pirgu. O văzui strâmbând din nas sub rețeaua albastră cu bobițe... Știam că între dânsa și Gore fusese ceva din care mulțumit de celălalt nu rămăsese nici unul. În față se arătau prietenii cei mai buni, când se vedeau ea îi juca înainte cântându-i: "nenea Gore om frumos și călare și pe jos" și el, cu mâna pe piept, numai în ploconeli, chemând-o: "Domniță, Măria-ta, Luminăție", îi spunea că se așterne la picioarele ei covor și i se vinde rob cu zapis ca la osmanlâi; în spate ea din pușlama și din pezevenghi nu-l scotea, dorindu-i să ajungă la balamuc sau la ocnă, iar el o înjura cu foc, făcând-o putoare, paparudă, paceaură și se ruga la Dumnezeu să nu-l șontorogească de picioare până nu va apuca să joace o dată măcar tontoroiul pe mormântul ei.
– Ei, încheie Mima, la urma urmei, dacă trebuie, am să mă iau bine și cu Pirgu.
I-ar fi fost deocamdată greu pentru că Gore nu mai da pe la Arnoteni. Își limpezise în chipul cel mai fericit partea de moștenire, vânzând-o cu un preț aproape îndoit decât spera unui cumnat, și aceasta adusese în viața lui o schimbare adâncă. Intrase în anul maimuțelor, ceea ce se cam putea spune și, despre mine care, de unde mai înainte îl ocoleam cu grijă, ajunsesem să mă țiu după el.
Era teatru. Cum ne întâlneam, făceam pe grăbitul. Mă întreba încotro și unde, și răspunsul era întotdeauna același: "La Arnoteni, adevărații Arnoteni".
Se supăra: "O ții așa ca gaia mațu, la gard am prins-o, la gard am legat-o. Vous devenez agaçant avec vos Arnoteano; mai dă-i... Voyons, il faut etre serieux". În afară de înjurăturile românești neaoșe, a căror deprindere îi rămăsese scumpă, nu mai vorbea decât franțuzește și cât mai tare, ca să-l audă toată lumea. Pe stradă, când vedeam că se apropie vreo cocoană, eu o ștergeam pe partea cealaltă; dacă o și cunoșteam, intram prin ganguri, prin curți. Iar el, făcându-i loc să treacă, striga cât îl lua gura: "Regardez, mon cher, quelle jolie femme, comme elle est jolie, elle est jolie comme tout!". După ce se îndepărta cocoana, veneam îndărăt. Mă primea indignat: "Mais, mon pauvre ami, ne soyez pas idiot; vous etes bete comme vos pieds!". Mă lăsa și el și o lua înainte, crăcănându-se, după câțiva pași se oprea, își punea monoclul, se făcea că măsoară din vârful bastonului ceva sus pe case, apoi se întorcea către mine, pufuind și dând din umeri: "Mais voyons, voyons". Urma o nelipsită raita prin prăvălii, ca să tocmească mobile pentru casa ce avea de gând să-și clădească în stil românesc, și pe la târgul păduchilor, după icoane; le aduna pe toate câte le găsea; în câteva zile un perete al odăiței de hotel unde se mutase, pe calea Victoriei, se acoperise de sus până jos de preciste scâlciate și de sfrijiți, între alții un Sfânt Haralambie de neuitat, măsliniu, fioros și cu ciuma în lanțuri, sub picioare. Dar aceasta nu era nimic pe lângă altceva care, dacă aș fi ținut la dânsul, ar fi trebuit să mă îngrijoreze, ceva de necrezut și totuși: Pirgu cumpăra cărți. Întâlnindu-l odată cu patru volume frumușel legate la subțioară, e lesne de închipuit capul meu când am citit pe scoarțe numele Montaigne.
– Ce ți-a venit, am exclamat, să iei pe Montaigne?!
– Ei, îmi zise, cu un zâmbet înduioșat, oricum, Montaigne e drăguț, are părțile lui. În felul acesta își da părerea în toate discuțiile dintre noii săi prieteni, avocați cu renume sau profesori universitari, oameni în urcare și de viitor; pe cei vechi de breasla lui nu-i mai băga în seamă, se făcea că nici nu-i cunoaște și era pentru mine o neasemuită petrecere să merg în localul unde, spre miezul nopții, Pirgu lua o fină gustare, fiindcă, veniți într-adins jur împrejur la mese, toți stricații, toate lichelele Bucureștilor stăteau ciorchină.
– Cine o fi ăla, frate? se întrebau unii pe alții.
– E englez, își răspundeau, puteți să-l și înjurați, nu înțelege. Și-l înjurau, și de la ușă și de după stâlpi și de sub mese se auzea strigându-se: "Gore, Gorică!" Dar el, nepăsător, ca și cum nu de dânsul ar fi fost vorba, mânca și bea și aprindea țigări scumpe cu atâta mai mare poftă cu cât adesea era din paralele lor. Deși se învârtise de cărți de intrare la două cluburi mari, Pirgu mergea zilnic la tripoul său de baștină ca să se grozăvească cu banii - îi ținea toți la el - și să se dea la Pașadia cu care era certat, să-l ia de sus. Tot hârțuindu-se astfel, se întâmplă ca acesta să-i câștige odată o sumă bunicică. În loc să plece frumos să-și găsească scumpii amici, viitori miniștri, ca să-i audă vorbind despre Bergson și despre conferința de la Haga, Pirgu se încăpățână să-și scoată paguba. Întărâtat de răceala tăioasă a lui Pașadia, de rânjetele și de mârâielile usturătoare ale celor pe cari îi jicnise, se tulbură, jucă brambura și pierdu, pierdu tot - o avere. Înainte de zori, Pașadia, care luase grosul, se retrăgea, lăsându-l în seama tinichelelor să-l scuture și de fărâmituri. Când, mai întors pe dos decât însăși buzunarele sale, intră dimineața acasă, îi cășună pe Sfântul Haralambie pe care, învinuindu-l că i-a făcut ursuzluc, îl smulse din cui și-l aruncă pe fereastră în curtea dinăuntru a hotelului. Dacă s-a crezut cumva că s-a mai înfăptuit în veacul nostru păcătos minunea unei icoane căzute din cer, nu știu, se întâmplă însă alta la care mărturisesc că nu mă așteptam, mi-a fost chiar ciudă; nu mi-aș fi închipuit ca un calic ca dânsul să aibă droturi așa mlădioase și tari. Nu mai târziu de seara următoare, împăcat cu Pașadia dacă nu și cu soarta și senin, Gore se înființa iarăși, gata de luptă, la Arnoteni.
Mergând într-o zi acolo cu Pantazi, către amiazi, dădeam de o tânără, nouă necunoscută, care, cu un picior gol pe un scaun, dregea, cântând încet, un ciorap. La intrarea noastră, ridicând capul, roși până în albul ochilor. Văzui atunci pe Pantazi, palid ca un mort, ducându-și mâna la inimă: "Doamne, îl auzii, șoptind, cum îi seamănă!"
Făceam astfel cunoștința "duduii" Ilinca Arnoteanu. Știam că mai era o fată, cea mai mică, pe care o luase din leagăn să o crească o soră a maioresei, de la Piatra-Neamț, văduvă cu dare de mână și fără copii. Cei șaisprezece ani ai Ilincăi se depănaseră alintați în pacea acelui romantic ținut cu zări tainice ce trebuise să le fi amintit bunilor cavaleri de la cari i se trage numirea, dulcea lor Suabie. Porecla de "nemțoaică" ce Mima îi dase acestei surori "noi" i se potrivea nu numai din pricina locului de unde venea, dar și a înfățișării. Blajinul soare moldovenesc îi cruțase poleiala stinsă a cosițelor și albeața sidefie a pielei, aproape nefirești amândouă; goală, cred că s-ar fi văzut luminoasă în întuneric. Părinții erau cum nu se putea mai mândri de dânsa; Elvira nu înceta să-i tot laude frumusețea și Maiorică sârguința; nesilită, neîndemnată măcar, Ilinca fusese întotdeauna premianta întâia și se pregătea să treacă două clase într-un an - nu degeaba purta ea numele acelei înțelepte și învățate domnițe, străbună, după Negoieni, fiica lui Petrașcu-vodă și apoi cine nu știa că pana unui Arnoteanu, Enache al doilea, însemnase începutul renașterii literelor române? Sta într-adevăr ziua întreagă cu nasul în carte, tolănită și ascunzându-și cu grijă picioarele ca și cum i-ar fi fost rușine că erau așa mici. Lipsită de vioiciunea vârstei sale, îi era silă de râs și de glumă, și în căutătura ei severă, care-i înăsprea trăsăturile copilărești încă ale feței, se citea neîngăduință pentru cele ce vedea petrecându-se în juru-i.
Primisem s-o ajut să-și revadă câteva "materii" la cari se credea mai slabă. Între timp, mai vorbind și de una-alta, m-a uimit cât de cuminte cap avea, ce sănătos judeca și limpede. Spunându-i odată ce rar e să găsești pe cineva care să învețe ca dânsa numai de plăcere, îmi observă că ea învăța cu plăcere, dar de nevoie, ca să aibă o meserie. Cum, dar nu avea să fie bogată? se știa doar că era singura moștenitoare a mătușii sale care, mulțumită unei pensii grase, adăoga în fiecare an la capete aproape tot frumosul ei venit. Chiar așa, dar averea, pe lângă că se poate pierde, nu e o piedică la o meserie; dimpotrivă. - Cu numele ei? - De ce nu? a lucra nu e o rușine; munca înnobilează. Tocmai, cu numele ei avea să-i stea și mai bine "belferiță" - asta voia să se facă - avea să fie mai prețuită și mai respectată; respectată: lucrul la care ținea mai mult ca la orice. Numele ei, știa bine ce i se datora și ce-i datora: prestigiul lui, viu încă, i se revelase înainte de a-l cunoaște. La un examen, un inspector țanțoș, mirat de răspunsurile micuței "eleve" Arnoteanu Ilinca, întrebase dacă nu era cumva din neamul "istoric" al Arnotenilor și aflând că da, îi zisese "duduie" și găsise pentru dânsa cuvinte măgulitoare, dând-o de pildă; și când mergea cu mătușa ei la doamna Elena Cuza, care le era vecină, de ce aceasta ținea întotdeauna s-o așeze lângă dânsa, la locul de cinste? - pentru că era o "adevărată" Arnoteancă. Da, marele nume de dregători, de cărturari și de ctitori, ea avea să-l poarte cu demnitate; destul se întrecuseră să-l păteze surorile ei. A! acele surori, le găsea de jelit, firește, dar mila ce-i făceau nu o împiedica de a le osândi cu asprime; de ce nu se stăpâniseră și ele ca dânsa, de ce nu luptaseră împotriva firei? Și aflam că, în ciuda răcelii ei fade dinafară - un lapte de pasăre la gheață - sângele încins al bunicăi vorbise de timpuriu și într-însa; avusese aprinderi ale simțurilor groaznice, cunoscuse chinul nopților crude când biata ei carne se răsucise toată sfârâind de dor, fusese bolnavă, crezuse că înnebunește, dar preferase orice necinstei. Găsind pesemne că mersese prea departe cu destăinuirea, schimbă cu stângăcie vorba și mă întrebă dacă credeam că avea să treacă amândouă examenele. Cu liniștea mea de zile mari îi răspunsei că nici unul. Înainte de cel dintâi avea să fie măritată și înainte de al doilea plecată din țară.
Lucrul se hotărâse. În clipa când, zărind-o, Pantazi fusese atât de viu izbit de asemănarea ei cu Wanda de odinioară, vechea lui patimă se redeșteptase. Îndrăgostirea aceasta, unică în felul ei, nu fu treptată, cu încolțit și dat în pârg; ea izbucni dintr-o dată pârdalnică, pustiitoare și Pantazi nici nu încercă măcar să i se împotrivească, se lăsă să meargă cât mai adânc, până la fund, găsind o voluptate în a se ațâța și suferi. Tot timpul se gândea la dânsa, vorbea numai de dânsa, mă ruga să-i vorbesc de dânsa orice, rău chiar, dar să fie de dânsa. Și bea. Deși nu mai mult ca de obicei - ar fi fost și greu - acum se îmbăta tun și turtă; a trebuit de vreo două ori să-l sui în cârcă la el acasă. Noaptea, târziu, mergea cu mine să dea târcoale, pe furiș, casei Arnotenilor, se apropia tremurând de fereastra odăii unde-i dormea preaiubita. Ce avea de gând a-i spune acesteia, lucruri minunate și bine aduse, adesea înduioșătoare, mi le spunea mie; pe dânsa o ocolea, când se afla în fața ei se fâstâcea, îngâna ceva neînțeles și fugea, fiindu-i frică și s-o privească. Cum însă taina lui nu mi-o încredințase decât mie, în învălmășeala sporindă de la Arnoteni, lucrul trecea nebăgat de seamă. Și fără îndoială nici n-ar fi mers mai departe dacă, îndemnat de prietenia cea mai curată pentru amândoi și convins că le fac cel mai mare bine, nu mi-aș fi pus eu în cap să-i unesc prin căsătorie.
Într-o seară, pe trezie, cum se pornise iar să-mi îndruge cât de mult o iubește, i-am spus verde că mă îndoiam. I se părea numai; să fi fost adevărat, era până atunci măcar logodit. Ce aștepta să se dea pe față și să-i ceară deschis mâna? Găseam că nu știa să-și prețuiască norocul de a fi întâlnit din nou întrupat peste mai bine de treizeci de ani visul său de iubire, și de data asta desăvârșit, într-o ființă de aceeași teapă cu dânsul. Da, dacă ar fi fost ceva serios, o clipă nu s-ar fi codit să-și pună avuțiile toate la picioarele acestei fermecătoare copile ce răsărise în amurgul lui clară ca luna nouă în acela al soarelui. Și s-ar fi gândit, mai înainte de orice, că Ilinca putea să fie, și în curând chiar, a altuia; cu frumusețea, numele și starea ei ar fi rămas parcă multă vreme nemăritată? Auzind acestea, Pantazi, care până atunci mă ascultase ca prostit, mărginindu-se a mă îngâna uneori, papagalicește, tresări deodată, se reculese. Făcusem să-i zbârnâie în suflet coarda geloziei, deșteptasem simțimântul adânc omenesc că e mai puțin dureros să nu ai ceva decât să-l aibă altul, femeia mai ales. Pricina Ilincăi era astfel câștigată; a doua zi avui de susținut față de dânsa pe a lui. Dădui asupra prietenului pe larg, cinstit, toate lămuririle, numărai toate avantagiile ce ar fi urmat să rezulte pentru dânsa și ai săi din măritișul pe care veneam să i-l propun. Mă asculta cu răceala ei obișnuită dar nu-mi ceru timp de gândit și-mi declară că dacă, în ce privea bogăția lui, spusele mele erau numai pe jumătate adevărate, ea era gata să primească. Consimțământul părinților și al mătușii fiind ca și căpătat, nu mai era primejdie de nici o piedică; mă înșelam numai crezând că lucrurile aveau să se petreacă în liniște, fără bucluc, socoteam ca și cum n-ar mai fi fost și Pirgu.
De când se întorsese la Arnoteni parcă dase în el strechia. Se ducea, venea, intra și ieșea pe toate ușile, s-ar fi zis că nu era unul singur. Ponții îi aducea acum cu ridicata, pe căprării. Și prinsese mare dragoste de Maiorică pe care nu-l mai slăbea, îl giugiulea, îl pupa, îi băga limba în gură. Pe înserate plecau împreună și se întorceau spre miezul nopții tot asemenea, din ce în ce mai voioși. Nouă nu ne mai vorbea decât de Maiorică, îl admira; nici nu ne închipuiam noi ce crai era: scosese din minți o fetișcană de numai de cincisprezece ani, o bombonică - fată mare - și-l îndemna pe Pantazi, care apleca ochii și schimba fețe-fețe să nu se lase mai pe jos că doar nu-l iertase Dumnezeu ca pe Pașadia. Curând Maiorică avu de ispășit usturător acea lesnicioasă cucerire și tot Gore, care i-o rostuise pe de-a-ntregul, îl încredință îngrijirilor doctorului Nicu.
Dar ca ticăloșie ce mai însemna aceasta pe lângă ce se pusese la cale în taină, la fel ca măritișul Ilincăi și în același timp. Îl aflai chiar de la Pirgu, la o spumă de drojdioară, în gura pieței, într-o dimineață după chef. Aiura el ori își bătea joc de mine? - deoarece asemenea lucruri credeam până atunci că se petreceau numai în foiletoanele-fascicole; uitam că suntem la porțile Răsăritului. Considerând femeia ca o simplă marfă și doar atât, văzuse în Ilinca una de preț și se pusese pe treabă, împrejurările fiind de partea lui. Cu toate paralele, multe, ce de la venirea noastră se vânturaseră în casă la Arnoteni, aceștia, pătimași de risipă, erau și mai strâmtorați ca înainte, strâmtorați grozav, pe când Pașadia, pe care norocul nu-l mai părăsea la joc o clipă, nu mai știa ce să facă cu banii. Pirgu socotise că din îmbinarea acestor stări de lucruri putea trage foloase mari și, cu dibăcia lui codoșească, izbutise să convingă pe Elvira să-și vândă fata, ier pe Pașadia s-o cumpere, pe un preț monstruos ca fapta însăși și din care avea să ia el partea leului. Acum dam eu de rost plimbării ce se hotărâse să facem, în curând, la mănăstirile din împrejurimile orașului; la una din ele, de maici, unde aveam să fim găzduiți noaptea, Ilinca, amețită, avea să fie lăsată fără apărare pradă lui Pașadia. Ca să zădărnicesc înfăptuirea nemernicului plan era, odată ce știam de el, o jucărie și voiam să fac în așa fel ca totul să rămâie îngropat în tăcere și uitare, cum s-ar fi și întâmplat dacă, îndată după ce ne despărțisem, Pirgu, întâlnind pe Pantazi, nu i s-ar fi spovedit și acestuia ca mie. Am fost recunoscător împrejurărilor cari au făcut să nu fiu de față la ceea ce urmă peste câteva ceasuri. La Arnoteni, înainte de masa de la prânz, la care Pașadia fusese tocmai poftit de Pantazi, din salon, unde aceștia rămaseră singuri la aperitiv, se auziră deodată răcnete, bușeli, bufneli, zgomot de lucruri răsturnate și de sticlă ce se sparge și cred că se poate închipui fără caznă mutrele făcute de aceia ce alergând acolo văzură pe Pașadia și pe Pantazi încăibărați în chelfăneala cea mai deznădăjduită, trăgându-și palme, pumni, picioare, rostogolindu-se pe jos, când unul deasupra, când celălalt. Și Pantazi fu omul cel mai ciufulit și mai hărtănit ce vreodată ceru, cum făcu el atunci, mâna unei fete, chiar nu adevărată Arnoteancă.
Mă încunoștiință de acestea toate, aiurit încă, Pirgu, după ce primisem de la cei doi luptători câte un răvășel; fiecare mă ruga ca, în vederea unei răfuieli cu celălalt pe calea armelor, să-i slujesc de martor și să-i găsesc un al doilea. Îmi fu mai ușor decât aș fi crezut să împiedic ieșirea pe teren. Știam frica ce, în ciuda ruperii lui de lume, Pașadia avea de părerea acesteia, așa că, înfățișându-i greaua atingere ce ar fi adus renumelui său de "monsieur" darea în vileag a dedesubtului acelei "afaceri", care numai de "onoare" nu se putea numi, nu dădui greș, cum nu dete nici Ilinca cerând stăruitor, după povața mea, ca întâi dar de logodnă renunțarea la duel. Mai mult decât la plictiseala mea, mă gândisem că s-ar fi putut ca Pașadia să aibă mâna nenorocită și să-i strice bietei fete tot rostul. Estimp, dânsa scrisese mătușii din Moldova să vie. În loc de una îi sosiră însă două.
Marea flamură albă și roșie fusese coborâtă de pe palatul de la Pandina. Cu tacâmul ei, cum spunea, de "dobitoace curate" - un papagal, doi câini și trei pisici - și "necurate" - o slujnică franțuzoaică, un fecior italian, un bucătar țigan și doi muzicanți, unul ceh, altul neamț - prințesa Pulcheria plecase la București. Cu două zile înainte, Dospinescu, bătrânul său vechil, golise patru odăi mari de hotel ca să le umple apoi cu calabalâcul ei de călătorie, luase cu chirie două "Bösendorfer", tocmise un muscal de zi și unul de noapte.
Răsfățuri de cocoană mare. Se cuvenea să i se treacă însă cu vederea chiar altele mai vinovate pentru că era și o mare artistă. Salonul ei muzical de la Paris și mai ales luminatul sprijin ce găsiseră la dânsa ca începători mulți dintre aceia, compozitori sau virtuoși, a căror faimă fusese netăgăduit consacrată în urmă, scăpase numele prințesei Canta de uitare, îl însemnase la loc de cinste în istoria muzicei din a doua jumătate a veacului trecut.
Era - aflam - prietena cea mai veche a lui Pantazi. În 1863, cneazul Canta, venind la București pentru niște pricini, fusese găzduit câteva luni cu fetița lui la domnița Smaranda, unde boierimea se îmbulzise ca să audă cântând la clavir pe mica Pulcherița. De aceeași etate cu ***, trăiseră acolo ca o soră cu un frate și-i înduioșa pe amândoi amintirea acelei vremi, revăzându-se așa cum erau atunci: ea răsărită și negricioasă, îndrăzneață și înfiptă, el bălan și mărunt, sfios și plăpând. După plecarea lui din țară, dânsa rămăsese singura persoană din lumea mare de la noi cu care păstrase legături, își scriseseră, se întâlniseră la Milano, la Bayreuth, la Paris. Se simțise dar dator s-o vestească numaidecât că se hotărâse să-i ia nepoata de nevastă.
O întâmpinase la Milcov. Dânsa abia-l recunoscuse sub noua lui înfățișare și găsise minunată istoria schimbării lui de nume. Și fu nerăbdătoare să cunoască pe Ilinca. Lunga întrevedere a mătușii cu nepoata aduse ceva cu totul neașteptat: la despărțire, cucerită, prințesa, a cărei trecătoare căsnicie tot cu un Canta, dintr-o altă ramură, fusese stearpă, făgădui solemn Ilincăi că avea s-o înfieze.
Bucuria cu care primeam această știre mi-o strica în parte o alta. Ca să-i facă celeilalte mătuși pe plac, Ilinca se învoise să nu fie nunta în mai, luna Mariei, ceea ce însemna o întârziere de aproape trei săptămâni care-l nemulțumea viu pe Pantazi. De câtva timp acesta era tot pe gânduri, neliniștit, tulburat.
Într-o seară ținu să mâncăm la el acasă numai noi doi. Nu fu ca să-mi spuie ceva deosebit. Târziu, plecând împreună, ne suirăm într-o birjă care părea că se afla întâmplător la colțul străzii, dar care-l aștepta; văzui că, fără să fie îndreptat, birjarul ne scoase, pe unde nu știu, afară de oraș. Eram obișnuit cu asemenea plimbări; în anul ce trecuse se întâmplase adesea, către toamnă, să ieșim noaptea la câmp ca, de pe vreo movilă, să căutăm pe Fomalhaut la dunga zării. Dar în acea noapte posomorâtă nu erau stele, nici lună, cerul era acoperit întreg și totuși se vedea aproape ca ziua, deosebeai tot, copacii păreau chiar luminați pe dinăuntru. La o cotitură, Pantazi porunci să oprească și mă pofti să cobor și să-l urmez. Mai departe se înălța, căscată toată și fără acoperiș, o ruină.
– Hanul dracului, zise Pantazi. Sunt numai aici în Ilfov mai multe, toate cu istoriile lor fioroase de tâlhari și de stafii; în ăsta am făcut odată un chef noaptea, la lumină de masalale.
Băgai de seamă că ne făcusem acum trei; ca din pământ se ivise o țigancă, o țigancă bătrână, în zdrențe. După câteva cuvinte schimbate cu Pantazi în țigănește, se lăsă pe vine și începu să vrăjească, aruncând bobii pe un taler. Ascultându-i spusele, lui Pantazi fața i se făcuse ca de ceară iar ochii îi sticleau ca două mărgele albastre. Când țiganca se ridică, el îi dete un ban de aur și plecarăm înapoi.
– E ciudat, murmură cu glas stins, din bobi nu se deslușește decât un semn de moarte.
Îmi ascunsei indignarea că un om ca dânsul să aibă asemenea eresuri prostești. Și număram câte zile mai erau până la sfârșitul lunii. Pornisem să bag formele de cununie și avocatul prințesei da zor celor de înfiare. Nepăsarea crescândă ce Ilinca arăta de acestea toate ajunsese să mă supere tot așa ca felul său jicnitor de a se purta și vorbi, și cu străinii și cu ai săi, și o bănuiam că nu era sinceră când, cu zâmbetul bunicii din portrete, îmi spunea că, dacă nimic nu s-ar îndeplini, pentru ea n-ar însemna decât un an de școală pierdut și s-ar întoarce fără părere de rău de altceva la Piatra. Nu voise să primească de la Pantazi nici un giuvaer, zicând că ce putea fi pe lângă cele ale domniței Smaranda? Ceruse numai să-i cumpere un aparat de fotografie. Fu unealta de care soarta ei se sluji ca să se împlinească. Într-o dimineață, văzând în "faetonul" lăptăresei o fetiță, pare-se caraghios îmbrăcată, Ilinca pusese să i-o aducă s-o fotografieze. Abia sculată după scarlatină, fetița îi trecu boala. La început așa ușoară că se crezu că avea s-o facă pe picioare, izbucni deodată cu atâta putere încât cu toți doctorii din București și cel adus în mare grabă de la Viena, cu tot milionul făgăduit cui va scăpa-o, Ilinca se stinse.
În dimineața morții ei chiar, prin câteva cuvinte scrise, Pantazi mă rugă să văd eu de înmormântare. Nu știa că-mi cerea ceva mai presus de puterile mele. Îmi trebuia cineva să mă ajute și nu cunoșteam pe nimeni mai priceput ca Pirgu. Plecai deci să-l caut dar nu fu treabă ușoară. Din Dușumea în Vitan, din Geagoga în Obor, schimbând birjă după birjă, i-am călcat de-a rândul și de mai multe ori toate culcușurile, fără a-i da de urmă. Din toți pe cari i-am întrebat despre el numai Haralambescu îl văzuse în ajun, seara, la Moși, beat ca un porc, cu o desculță borțoasă în luna a noua. Pe la două după prânz renunțai la căutare și mă hotărâi să-mi iau inima în dinți și să-mi îndeplinesc singur trista misie. Dar înainte, cum nu gustasem nimic de seara trecută și simțeam că mă ajungea oboseala, intrai la Capșa să mă întremez cu o cafea și un kirsch. Când acolo de cine să dau cu ochii? de Gore, de Gore Pirgu în ființă. Cătrănit și la față ca ficatul, înjura supărat.
– Credeam, îi zisei, ca după succesul de aseară să te găsesc mai mulțumit. Rânji larg:
– A fost "di granda", era să fete pe mine, pe onoarea mea! Și, în vreme ce-mi sorbeam cafeaua și kirsch-ul, îi spusei de ce era vorba. Nu fu nevoie să-l rog ca să ia totul asupra-și. Îi dădui mână liberă și nu avui de ce să mă căiesc. Ilinca fu prohodită domnește, ca împărătesele de la Bizanț când a treia zi, cea mai frumoasă de mai, o duserăm la lăcașul de veci cu toate florile de București. Ce mă izbi la acea înmormântare nu fu nici deznădejdea înveninată poate de remușcare a mătușii de la Piatra, nici jalea, desigur îndoită, a părinților ce o dată cu copila pierdeau și cea din urmă nădejde de îmbunătățire a soartei, nici aerul nerușinat de mulțumire al surorilor cari o pismuiseră pe răposată și o urau după cum și dânsa le desprețuise - ceea ce mă izbi și mă îngrijoră totdeodată fu lipsa lui Pantazi. Înainte ca Pirgu să-și fi sfârșit cuvântarea, mă întorsei în oraș, stăpânit din ce în ce mai mult de gândul că Pantazi își făcuse seama. Dar, trecând pe la ferestrele joase ale birtului franțuzesc, prin jaluzelele desfăcute, îl văzui la masa ce i se oprea de obicei în colțul cel mai adăpostit, mâncând și bând liniștit cu poftă. Și de atunci nu mai călcă în casă la Arnoteni și nu mai pomeni de Ilinca niciodată ca și cum nici n-ar fi fost...
...de trei luni reluasem cu Pantazi traiul de anul trecut, mesele prelungite după miezul nopții, hoinărelile până dimineața prin mahalalele necunoscute, cu ulițe pustii. Frunzișurile sunau acum a toamnă și erau adânci ca niciodată parcă, și grele, când s-ar fi zis că într-adevăr mersul vremii lâncezește, amurguri copleșitoare. Întâmplându-mi-se să adorm în puterea unuia, am avut un vis care a rămas cel mai frumos din întreaga mea viață.
Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi. În lungile mante, cu paloșul la coapsă și cu crucea pe piept și afară de scarlatul tocurilor, înveșmântați, împanglicați și împănoșați numai în aur și verde, verde și aur, așteptam ca surghiunul nostru pe pământ să ia sfârșit. O lină cântare de clopoței ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorâse asupra-ne: răscumpărați prin trufie aveam să ne redobândim înaltele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevăzuți coborâseră prapurele înstemate și una câte una se stinseseră cele șapte candele de la altar. Și plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolți din ce în ce mai uriașe în gol. Înaintea noastră, în port bălțat de măscărici, scălămbăindu-se și schimonosindu-se, țopăia de-a-ndăratelea, fluturând o năframă neagră, Pirgu. Și ne topeam în purpura asfințitului...
Eram sub impresia acestui vis când, intrând odată la cafenea, după noutăți, aflam că Pașadia murise. Sfârșitul lui avu răsunet, dar nu prin el însuși, ci pentru felul cum se petrecuse. În timpul din urmă, Pașadia, care nu se mai vedea nicăieri, trăia cu Rașelica Nachmansohn. Era îndeobște cunoscută frenezia crudă cu care aceasta se deda la o anume voluptate și care îndreptățea porecla de "lipitoare" ce-i dase Gorică. Înverșunându-se asupra prăzii voluntare, mult nu-i trebuise ca s-o dea gata; cu cel din urmă strop de vlagă bărbătească țâșnise și sângele și inima încetase să mai bată. Vrednică de marea sa străbună Iudita, Rașelica nu-și pierduse firea, își desprinsese părul din mâinile calde încă ale mortului, se îmbrăcase cu îngrijire și netulburată se dusese la comisarul de poliție să ceară să ia măsuri pentru ridicarea leșului, ceea ce, cu încuviințare de sus, se și făcu, în tăcere - în împrejurarea aceasta scandalul n-ar fi fost oare de prisos? - așa că, în revărsatul zorilor, ca de obicei, Pașadia se întorsese, pentru cea din urmă oară acasă. Am mers numaidecât acolo. Când m-am apropiat de locuința fără bucurie, deasupra copacilor din grădina fără flori se înălța, în liniștea serii, un stâlp de fum. Mâna credincioasă își făcuse datoria; în hainia lui, omul izbutise să săvârșească după moarte cea mai rafinată dintre nelegiuiri. Am deplâns pieirea acelei opere mărețe dar nu și pe a autorului. Pașadia s-a stins la zenit; veninul, veghea, vițiul îi mistuiseră trupul fără a-i vătăma câtuși de puțin însă duhul care-și păstrase până la sfârșit toată recea-i limpezime, scânteietor ca un luceafăr în cleștarul nopților de ger. Și a mai avut norocul să moară înainte de a fi silit să îndure după război, din nou, la bătrânețe, umilința sărăciei, înainte de a suferi și mai dureroasă poate, arsura dezamăgirii și a dezmințirilor de a vedea că nu el, ci Pirgu avusese dreptate, de a-l vedea pe Pirgu însuși de mai multe zeci de ori milionar, însurat cu zestre și despărțit cu filodormă, pe Pirgu prefect, deputat, senator, ministru plenipotențiar, prezidând o subcomisie de cooperare intelectuală la Liga Națiunilor și oferind colegilor săi străini veniți în România cu pantahuza sau în "anchetă" o somptuoasă și sibarită ospitalitate în castelul său istoric din Ardeal. Nu l-am văzut pe Pașadia mort; când am sosit eu se puneau peceți, iar rămășițele, potrivit voinței sale, îi fuseseră în pripă ridicate și pornite de Iancu Mitan undeva afară din București, poate la "munte".
Pantazi, care-și vânduse în sfârșit și prăvălioara de la Bărăție, nu avea de ce să-și mai întârzie plecarea. În ajunul ei, am cinat împreună la birtul din Covaci. Nu departe de masa noastră, mai frumoasă și mai nepăsătoare ca oricând, Rașelica își înfățișa noul logodnic, un soi de brotac cu ochi boboșați, bondoc și bont. Lăutarii nu uitară să cânte acel vals domol care era una din slăbiciunile lui Pantazi, valsul voluptuos și trist în legănarea căruia pâlpâia, nostalgică și sumbră fără sfârșit, o patimă așa sfâșietoare că însăși plăcerea de a-l asculta era amestecată cu suferință. De îndată ce coardele încălușate porniseră să îngâne amara destăinuire, întreaga sală amuțise. Tot mai învăluită, mai joasă, mai înceată, mărturisind duioșii și dezamăgiri, rătăciri și chinuri, remușcări și căințe, cântarea înecată de dor se îndepărta, se stingea, suspinând până la capăt pierdută, o prea târzie și zadarnică chemare.
Pantazi își șterse ochii umezi.
Am umblat cu dânsul, în sus și în jos, toată noaptea, pentru ca, spre dimineață, să nemerim tot în piața florilor, la Curtea-Veche. Lângă împrejmuirea bisericii cu turla verde, licărea sfioasă o lumină slabă care ne atrase. Cineva o aprinsese la căpătâiul unei moarte ce zăcea cuviincioasă pe o rogojină. Să nu mi se fi spus, n-aș fi crezut că era Pena Corcodușa; cum aș fi putut recunoaște în chipul acela blajin cu trăsuri gingașe pe înspăimântătoarea furie de anul trecut? În zâmbetul buzelor ei învinețite și în privirea ochilor săi rămași deschiși era o duioșie extatică; femeia care fusese nebună din iubire părea să fi murit fericită: poate că în acea scurtă clipă a sfârșitului, cuprinzătoare de veșnicii, i se arătase aievea mândrul cavaler-gard, în ființa căruia se răsfrângeau întrunite strălucirile a două cununi împărătești. Seara însoțeam până la graniță pe un gentleman ras și cu barbeți scurți, în ținută elegantă de călătorie - un străin. Stam în vagonul restaurant la o masă, față în față, și nu găseam să ne spunem unul altuia nimic. Noaptea pogorâse repede. Și mi-am adus aminte de acela care încetase să mai fie, de omul ce-mi păruse un prieten de când lumea și adesea chiar un alt eu-însumi, de Pantazi, când m-a întrebat ce s-ar putea să bem.

Din vol. Mateiu I. Caragiale, Pajere. Remember. Craii de Curtea Veche, Editura Minerva, 1988

Geo Dumitrescu - Aceste semne fugare


Uitasem demult că respir, că aerul

mă cercetează adânc
până-n marginea inimii,
părăsindu-mă de fiecare dată
cu nevăzute amintiri şi mesaje,
uitasem
această obişnuinţă, străveche încercare a văzduhului,
de a mă stăpâni,bătându-mă
cu valul său ritmic
ca pe un mal de lut...

Dar, aseară, în vreme ce luna
se juca printre brazi cu oglinda,
mi-am văzut deodată puterea pieptului
scriind cu aburi calzi,
aproape luminoşi din pricina zăpezilor,
ciudate semne, ce îngânau
fumul călător al trenurilor
despletit prin coloanele salcâmilor
(pe care, în treacăt fie zis,
întotdeaua am nutrit bănuiala
că-i ajută să înflorească...)

Poate era frigul de vină
desigur luna, sau poate căldura mea
pe care o simţeam crescând
din nervurile palmei tale mici
adunată în mâna mea-
dar semne ciudate porneau
din pieptul meu, îngânând
alergarea cerbilor printre brazi,
peste umerii stâncilor...

Unde se duc oare, unde aleargă?
mă întrebam plin de mirare, privind
ciudatele forme, calde, fugare,
ce izbucneau în larg
desfăcând pârtii albe în întuneric,
ca altadată sabia fină, lucitoare,
a tinereţii.
Unde se duc? mă-ntrebam,
şi m-aş fi luat dupa ele tiptil,
străpuns de curiozitate,
ca dupa nişte urme ce simţi că te duc
spre uşa unui adevăr însemnat.

Prea mirat eram însă (poate
şi din pricina lunii), dar, prin această
lespede grea ce mă ţintuia în loc,
auzeam furnicând cald, subţire,
mari bănuieli bucuroase:
o, desigur, îmi spuneam,
aceste semne fugare ale pieptului tău,
aceste forme albe, călătoare,
ajung undeva, trebuie să ajungă.
Negreşit, ele străbat pădurea,
trec munţii şi se lasă pe văi, dincolo,
spre marile oraşe...
Fără doar şi poate, ele ajung undeva,
aşa cum ajung la tine,
în acelaşi chip şi în altele,
toate mesajele, toate gândurile oamenilor,
cercetându-le adânc,
până-n marginea inimii,
bătându-te neîncetat cu valul lor ritmic
ca pe un supus mal de lut
păstrător de urme şi amintiri...

O, negreşit, îmi spuneam,
nu încape nicio îndoială,
aceste semne fugare ajung undeva,
ajung unde trebuie să ajungă...
Fireşte că ajung,
altminteri,vezi bine,
altminteri,la naiba,ce rost ar mai avea
să respiri?