Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Mihai Ursachi - Transversaliile mari sau cele patru estetici.

 Poezie pe care a scris-o magistrul Mihai Ursachi pe când se credea pelican

"Un om din Tecuci avea un motor
dar nu i-a folosit la nimic."

Mircea Ivănescu – Trece şi asta


înseamnă ceva, dacă-mi aduc acuma aminte
de spaima de atunci, când nu mai puteam să respir,
citind cum cobora o scară-ntre ziduri mucede, şi în beznă,
şi se lovea de întuneric, ca de-un perete, şi nici eu
nu puteam să trec mai departe. (a fost,
poate, atunci, prima dată când am întâlnit ceea ce
s-ar putea numi singurătatea - adevărată? -
pentru că era un loc închis, şi-ntuneric.
şi orice dorinţă, sau amintire, spre-afară se făcea
acolo, atât de înceată). dar acum, am mai fost
într-un asemenea întuneric, şi ştiu
ce înseamnă conştiinţa că orice ai face, oricât
ţi-ai ţipa neputinţele, spaimele, cu mâinile pe pereţi,
nu se ajunge la altă fiinţă.
acuma ştiu. - şi nu-nseamnă nimic asta.-
şi dacă-mi amintesc de ceea ce a fost atunci adevărat,
nu înseamnă nici asta nimic. acuma,
vorbele, fricile de atunci sunt fără culoare,
ca nişte desene, dintr-o carte, care acum
nici nu-ţi mai place.
(şi îţi spui doar că vremea a trecut atât de încet -).


Geo Dumitrescu – Atac de noapte


Drace! E timpul, se-apropie noaptea!
Am hotărât. Totul se va sfârşi.
Jocul sinistru se va sfârşi. Voi da drumul luminii.
Desfăcând-o din lanţ, o voi asmuţi
asupra celor din urmă neguri amăgitoare şi umbre.

Vino, noapte! Sânt gata. Calul e pregătit:
în cîlţi i-am legat copitele. Mute,
nici un zgomot nu vor stârni.
Tiptil, pe furiş, înfăşurat în pelerina nopţii,
voi intra călare
în regatul înflorit al iluziilor,
înjunghiind străjile, crunt voi intra
cu sabia-n mână, fioros, spintecând,
tăind orbeşte în dreapta şi-n stânga.
Crâncen măcel voi aduce, urgie,
printre măştile vechi, surâzătoare,
idoli albaştri şi galbeni şi mov,
foşnitoare mătăsuri vii, mucavale boite,
fantome albe, portocalii,
crunt voi reteza în dreapta şi-n stânga
capete uşoare de gumă bălţată, de hârtie,
capete dure de tuci şi de lemn zugrăvit,
fragile globuri mincinos poleite -
sânge, sânge pestriţ va curge în juru-mi
urcând în valuri de culori strigătoare
până la pieptul calului…
Pe viul Dumnezeu, totul se va sfârşi!
Cumplit voi intra la noapte
în regatul iluziilor
şi plecând, ostenit, plin de răni şi de semne,
plin de rănile propriei mele spade,
din patru părţi, foc voi pune
mincinoasei împărăţii!…
Şi galopând bucuros,
în plină lumină, la-ntoarcere,
scalpuri sângerânde, multicolore,
voi purta la oblânc
spre adeverirea gloriei mele…
……………………………………………………….
O, nu mă credeţi, prieteni – vă mint.
Dar, ştiţi şi voi, se ivesc câteodată pe lună
mari furtuni, mai ales primăvara,
valuri înalte stârnind pe Marea Serenităţii.
Şi iată deci cum,
luna privind-o într-o seară,
mi s-a părut că ridică sprânceana
şi că-mi surâde…
-De ce-mi zâmbeşti aşa? îi strigai mânios,
drept cine mă iei?…
(mânios, fireşte, căci, voi ştiţi, adesea
asupră-ne năvălesc mari amăgiri).
-Sânt eu! îmi răspunse un glas. Mi-eşti drag!
Şi nu era, nu era luna.
Lăsaţi, deci, iluziile să vină la mine.



Din vol. Nevoia de cercuri (1966).

Nichita Stănescu - A muri în zbor


Brusc, pasărea a murit în zbor;
ca o pupilă piezişă taie un nor.
Şterge cu aripa flască
steaua verde gata să nască.
Suna murdar şi greoi
prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet
spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior
fără trepte şi neagră,
clătinîndu-se pentru nimeni
sporind cu greaţă singurătatea...
Loveşte frunza, fructa;
urmează un sunet de picior de animal
în fugă atingînd pământul
inundat
de lacrimi independente de ochi,
de umezeală independentă de frig,
de tăcere independentă, migratoare.



Din vol. Epica Magna

Lucian Blaga - Poetul


Întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke

În ani de demult
poetul, cuvântul strivindu-şi, a îndurat
năpastele toate cu bărbăţie
şi cele mai mari, cele mai crunte dureri, şi le-a stins
în muntele singurătăţii, ce şi-a ales.
Când la un semn
s-au surpat albăstrimile cerului,
şi minutarele vremii treceau
ca tăişuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni şi vatră.
În anii cumplitelor pâcle
când pământenii cu sfânta lor omenie şi carne
s-au destrămat fără număr,
şi viaţa - atâta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pământ.
Poetul, cu numele şters şi pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră

Şi neajuns, neclintit, a ramas în jocul destinului
flancat de albe şi negre solstiţii
mare şi singur.
Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul
că Dumnezeu răpitu-şi-a singur putinţa-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Şi nu l-a schimbat în cenuşă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipa
oaspete-n prag.
Mereu îşi da sieşi cuvânt
şi pasul său era legământ.
Îngăduie Prietenă, să-ţi amintesc că Poetul
muri numai mult mai târziu.
Mult mai târziu, ucis
de-un ghimpe muiat în azur
ca de-un spin cu foc de albina.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simplă lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighitorile toate-amuţiră
uimite de cele-ntâmplate.
Privighitorile ceasului, din rarele noastre grădini,
amuţiră-n lumina ce-apare-n zadar
şi fără semne, de-atunci.
Şi nu ştiu nimic pe pământ
ce-ar putea să le-ndemne
să cânte iar.

Mihai Ursachi - Eli, Eli...


Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi...
Căci la picioarele sale nu au să plângă
aducătoare de mir,
şi nici un apostol nu-i va vesti mântuirea...
În pânză eternă pe dânsul nu-l înfăşoară
şi nimeni n-au ars pentru el mirodenii
şi smirnă.
Părintele său îşi întoarce privirea în nouri
când el, dându-şi sufletul, roagă iertare...

O, sângele său picurând în ţărâna fierbinte,
nu naşte altare de purpură şi nu se preface-n
orgii de garoafe aprinse... Iar cele trei lacrimi
nu s-au făcut măgărint.
Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi.


Din vol. „Aceşti mari poeţi mici”

Petru Creţia - Cântec în stil naiv despre fiinţă şi părere


Nimic nu are în sine puterea
De a fi mai mult decât este
Atuncea când este, în forma-i deplină,
Tot ce poate fi.

Aproape tot ce trăieşte încearcă
Să fie cumva altfel decât este
În golul amar dintre tot ce ar vrea
Şi nu poate fi.
În vorbe e răul, în gesturi deşarte,
În tot ce pare a fi şi nu este,
În biata minciună jucată în lume
Crezându-se-a fi.
Vrem să părem şi să fim mai adânci decât suntem,
Mai puternici, mai mari şi mai buni decât este
Dat firii noastre şi slavei, mai grei de iubire
Decât ştim a fi.
Dar toate acestea fac parte din lume,
Iar hula nemilei un greu păcat este
Al oricărui gând care judecă lumea
Cum nu poate fi.
Căci mulţi muritori trăiesc din puterea
De-a trăi în părere şi de-a crede că este
În ele, sub lună, mai mult decât poate
Într-adevăr fi.
Coboare îndurare
În lumea pieirii
Peste veacul făpturii,
Peste tot ce este
Greul de a fi.

Dimitrie Stelaru - Aici


Mi-am închis inima şi nu mai ştiu
Unde să merg. Spre munţii cerului ori în pământ?
Aici suntem noi oamenii blestemaţi.
Acolo cine e?
Dacă mă caut nu mă mai găsesc
Dacă strig, vânturile mă pierd în ele.
Am fost înainte, ce eram?
Nici gândurile nu mai ştiu,
Nici stelele ori noaptea ochilor.
Cineva cunoaşte viaţa întreagă,
Cineva pe care nu-l ştim-
Câteodată merge prin sânge
Prin inimă,
Ca un străfulger şi cântecul împresoară timpul.
Numai durerea rămâne
Dezvelind morţii şi florile,
Aruncând peste dragoste cercuri
Neîntîlnite şi rupte.

Mi-am închis inima,
Sunt întruna izbit de nisipul deşerturilor
Şi oamenii mă numesc beţiv
Etern însetat de nimic şi veşnicie,
Însetat de scheletul morţilor mei
De la începutul lumii şi până la sfârşitul ei,
De arborii înalţi şi miresmele
Pe care înainte le-am risipit;
Mereu liber pe pământ şi în el,
Mereu înflorit în oameni şi în rodii
Sănătos, bogat şi zeu.

Mi-am închis inima dar aştept
Cheia uitată în tine să mă strige.




(Din vol. Mare Incognitum, Dimitrie Stelaru, Coloane, Ed. Minerva, 1970, pg. 148-149)