Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Petru Creția - Zidul


Ne-am dus singuri, cu piciorul, cu corăbii,
Am trimis soli şi iscoade,
Am făcut tot ce-am putut:
Pretutindeni, la capăt, era un zid
Înalt.
De fapt ştiam dinainte, dintotdeauna de el,
Dar oare robii nu ştiau, fugind, că vor fi prinşi?
Iar noi, nerobi fiind, ştiam ceva mai mult,
Ştiam de ce e zidul şi de când şi până când,
Dar nu de asta ne păsa,
Căci cine poate oare îngrădi lucrarea minţii?
Şi-am hotărât atunci
Să facem tot ce poate fi făcut
Între acele ziduri mari
Ale acestei îngrădiri care se află
Totodată ilegitimă şi necesară,
Mai trainică şi mai precară decât noi,
Zidul înalt.
Şi astfel am dat curs
Unei anume forme de viaţă,
Dând zidului acesta acest sens:
Că îngrădeşte, după drepte legi,
Ceva ce este liber prin esenţa sa,
Ceva din care însuşi zidul e făcut.
Şi, trecător fiind lucrul acela,
Este mai trainic decât vremea sa
Şi, în puterea sorţii, august.

Grigore Vieru - Tata


(Lui Gheorghe Banariuc şi Vadim Gheorghelas)

Tată, eu nu ştiu de ce
Nu te-au pus în cântece
Ca pe măiculiţă mea
Care viaţă datu-mi-a.
Tu că dânsa ne iubeşti
Şi ca ea îmbătrâneşti,
Tată.

Rele-n viaţă sunt de-ajuns,
Dacă plângi, tu plângi pe-ascuns.
Mai iei câte-un păhăruţ,
Dar nu uiţi să ne săruţi,
Tată.

La necaz şi bucurii
Tu ai, tată, mulţi copii,
Că şi mama-i pruncul tău,
O fereşti de tot ce-i rău.
Asta-i bogăţia ta Şi nu-ţi trebuie alta,
Tată.

Nu ne spui vorbe de dor,
Dar ades în locul lor
Mâna tu pe cap ne-o pui
Şi mai dragă vorbă nu-i.
Mai mult taci decât vorbeşti,
Dar noi ştim că ne iubeşti,
Tată.

Radu Gyr - Poeme de răsboiu - 1942 - gravuri de F.Micos








Ana Blandiana - Partid


Candoarea mi-a-nflorit în ochi definitiv
Cu-ntâiul plâns în curtea școlii sub castani
Când clasa mea primea cravata roșie festiv,
Și sufeream respinsă grav de colectiv
Că nu-mplinism încă nouă ani.


Candoarea mi-a crescut de-atuncea dureros,
Cu brațul ridicat deaspura frunții mult,
Simbolizând că viața-mi va fi socotită mai prejos
Decât tulburătorul luptelor tumult,
Că niciodată n-am să mă separ orgolios
De imnul colectiv și luminos.


Candoarea scrijelată de mâna ta lucid
În ochii mei, dramatic deschiși spre mâna ta,
Oricâte maluri s-ar sedimenta,
Nu-mi vor putea-o șterge.
Candoarea ca un zid
Va măsura maturitatea mea, Partid.


Almanahul “Luceafarul”
1983 

Veronica Porumbacu - CUPRINS


  1. Veronica Porumbacu - Tăcerea
  2. Veronica Porumbacu - Vor trece ani
  3. Veronica Porumbacu - Cântecul fetelor
  4. Veronica Porumbacu - Bat clopotele
  5. Veronica Porumbacu - Alb liliac de munte
  6. Veronica Porumbacu - Ecouri


Veronica Porumbacu - Tăcerea


Nu sunt niciodată văzută.
Nu mă simţiţi niciodată.
N-am vocea clară a trompetului
sunînd asaltul cetăţii.
Sînt doar căldura imaginii
ce-o poartă la piept ostaşul.
Nu sînt orchestra bogată în viole, nici orga.
Sînt ecoul din sala concertului,
după ce ultimele aplauze s-au stins, şi luminile
rare îşi povestesc, retrăind bucuria.
Nu sînt ploile primăverii cu toane ciudate,
sînt aerul respirat de cel dintîi fir de iarbă
şi lumina de apus la căderea ultimei frunze.
Nu sînt patima
care-şi strigă vecia de-o clipă -
sînt ceea ce rămîne din dragoste,
subînţeleasa poezie a ploii mărunte şi sure.
Nu sînt marea ce-adună în palme
legănări sidefate.
Sînt tăcerea unde se coc în afund
cuvintele toate.

Veronica Porumbacu - Vor trece ani


Nici cupele de-argint nu-mi plac,
nici auritele pocale,
ci dintre toate cel mai drag
îmi e căuşul palmei tale.

Vor trece ani. Şi-nnoitoare,
cu-aceeaşi dragoste de fată,
voi bea din palma ta de care
n-am să mă satur niciodată.

Pe-acelaşi drum, ca la-nceput
vom dogori mereu la faţă.
Şi-ntâia brazdă-am să-ţi sărut
pe-obrazul însemnat de viaţă!

Dar dacă, în aceeaşi zi,
Mi-ai da să beau din mari pocale,
eu, dintre toate m-aş opri
tot la căuşul palmei tale.

Veronica Porumbacu - Cântecul fetelor


O, fetelor, ne leagă anotimpul
iubirii noastre fragede dintâi.
Şi cu nimica noi n-am face schimbul,
când pentru fiecare vine timpul
să spună unui om: "Rămâi!".

O, fetelor, de-l mângâiem pe faţă
şi mâna-i trecem blând apoi prin păr,
atât l-am vrea tovarăş pentru viaţă,
cum vrem să fie veşnic dimineaţă
şi adevăr.

O, fetelor, voi fetelor din lume,
pentru vecia primului fior
şi pentru tot ce-aduce ea anume,
noi niciodată nu găsim un nume,
când ne e dor.

O, fetelor, curând la piept voi ţine
comoara noastră. Orişicât de greu
ar fi să fie, lumea care vine
o făurim de astăzi pentru tine,
copilul meu.

Şi dacă peste cea dintâi iubire
şi-apleaca frunza plopul foşnitor,
măslinul ori mesteacănul subţire,
ne leagă la-nceput aceleaşi fire,
când ne e dor.

Dar nu-i acelaşi peste tot sfârşitul.
Când focul s-a stârnit ucigător
şi mie-mi pleacă la război iubitul,
şi-ecoul doar răspunde, nesfârşitul,
când îmi e dor.

Voi, fetelor, ce zvon aduce vântul?
Iubit era flăcăul coreean,
dar nu i-am mai găsit măcar mormântul
printre ruine ce-ngrozesc pamântul
din Phenian.

O, lumea de supt pleoape unde-i, unde?
Ce vânt te-a spulberat, pustiitor?
Unde-ai plecat, iubirea mea, răspunde?
Nici un cuvânt acolo nu pătrunde
şi nici un dor?

Voi, florilor cu lujerul subţire,
surorilor cu mers unduitor,
daca ni-e dragă-ntâia tresărire,
noi vrem să şi păstrăm acea iubire
şi-acelaşi dor.

De peste mări, noi mâinile ne prindem
şi-n orice grai pe lume ne legăm:
oriunde-am fi, de ucigaşe grindeni,
viaţa, care creşte pretutindeni,
s-o apărăm!

Veronica Porumbacu - Bat clopotele


Bat clopotele învierii
bat
pe străzile vecine
Şi în mine
Şi dangătul se leagănă uşor
ca în amurguri
liniştile pline.

Bat clopotele învierii
bat,
dar dumnezeu ori a plecat
ori a murit de mult.
Şi clopotele bat fără-nviere
Şi clopotele bat –
bat în tăcere
Şi eu le-ascult.

Veronica Porumbacu - Alb liliac de munte


Alb liliac de munte, am înflorit tîrziu,
dar nu-mi apun ca-n vale, miresmele devreme.
Aşa am fost, aşa aş vrea să fiu:
imaculatul crîng de noi poeme.

Alb liliac de munte ... Pe drum să rupi un ram,
să-l amiroşi la tine în odaie -
ca seara, înc-o vreme, lîngă geam,
să mai doreşti tîrzia mea văpaie.

Veronica Porumbacu - Ecouri


Aş vrea să sparg obloanele
să năvălească înăuntru lumini nemaivăzute.
Să mă urc în carul mare, şi să-l mân, fără cai,
Pe cărări neştiute.
Să îmbrăţisez toţi copiii de pe pământ.
Să citesc toate cărţile ce-au fost scrise şi sunt.
Să leapăd toată frunza ce-am tăiat-o câinilor
în ultimii ani
Să zgâriu tot mucegaiul şi cotul să-l simt între golani.
Să sparg temperaturile constante cu aburi de sute de grade.
Să sparg cu pietre inerţia din oamenii cumsecade.
Să usuc cu arşiţă nouă câte lacrimi au curs pân-acum
şi să dau la o parte pereţii care ne-ar sta în drum.


1945 

Victor Ion Popa - CUPRINS

 

  1. Take, Ianke şi Cadâr - de Victor Ion Popa - (2001) - (1,2)

 

 

Virgil Teodorescu - CUPRINS


  1. Virgil Teodorescu - Biografie
  2. Virgil Teodorescu - Relaţii de prim rang
  3. Virgil Teodorescu - Arme albe
  4. Virgil Teodorescu - Lesivă
  5. Virgil Teodorescu - Devin imposibil
  6. Virgil Teodorescu - Uneori casele
  7. Virgil Teodorescu - Convorbire particulară
  8. Virgil Teodorescu - Care mai de care
  9. Virgil Teodorescu - Blazonul turmei
  10. Virgil Teodorescu - Provocarea (fragment)
  11. Virgil Teodorescu - Norii gâtului
  12. Virgil Teodorescu - Peisajul necunoscut
  13. Virgil Toedorescu - În numele tău plouă
  14. Virgil Teodorescu - Noaptea meduzele își desfac voalurile
  15. Virgil Teodorescu - Velur
  16. Virgil Teodorescu - Transparența câmpului magnetic
  17. Virgil Teodorescu - Poem în leopardă (fragment/fragment din „traducere”)
  18. Virgil Teodorescu - Abraba
  19. Virgil Teodorescu - Plimbarea pe faleză

 

 

Wolf von Aichelburg - CUPRINS


  1. Wolf von Aichelburg - Păşi-voi ca un rege
  2. Wolf von Aichelburg - Verde
  3. Wolf von Aichelburg - Hibernaria
  4. Wolf von Aichelburg - Cuvintele
  5. Wolf von Aichelburg - Măslinul
  6. Wolf von Aichelburg - PONTUS ECHTINOS
  7. Wolf von Aichelburg - Metamorfoze
  8. Wolf von Aichelburg - Cuvânt cu cuvânt

Yvonne Rossignon - CUPRINS

 

  1. Yvonne Rossignon - Triptic pentru Ieremia Valahul