Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Geo Bogza - Wagner


Greieri cântă în iarbă.
Privighetori, în pădure.
Ciocârlia, în înaltul cerului.
Dar glasul leului se aude de departe
Şi până departe înfioară pustiul...



Geo Bogza - Ioana Maria


Ioana Maria, tu eşti acum departe,
tu ai vrut întotdeauna să fii departe,
Ioana Maria.
Tu ai iubit mările pe care corăbii
plutesc zile şi nopţi la întâmplare,
şi porturile unde se întorc pescuitorii de corali
tu le-ai iubit de asemeni,
munţi acoperiţi de zăpezi, insule şi oraşe necunoscute,
tot ce n-a fost aici şi a fost departe,
tu ai iubit,
şi depărtările au cântat în tine asemeni unor harfe,
toate cântecele pământului şi ale mărilor,
cântece pentru călătoriile fără sfârşit, pentru călătoriile fără urmă
pentru toţi cei ce se desprind de ţărmuri şi se duc departe,
şi nici un cântec pentru depărtarea stelară din privirile mele,
când mă uitam la tine şi îţi spuneam:
Ioana Maria, eşti cea mai frumoasă floare din lume.


Geo Bogza - Ipoteza


S-ar putea ca într-o a şaptea dimensiune
Soarele să fie un chibrit cu care Cine Şte Cine
Îşi va fi aprinzând ţigara,
Şi mai mult nu va ţine.

Cine o fi?
Şi câte ţigări va fi fumând pe zi?


Geo Bogza - Orion


Nici o corabie nu s-a întors vreodată
Din mările sudului sau de la capricorn
Atât de pură şi elegantă fregată,
Cum se întoarce toamna Orion.
Peste păduri înverzite n-a strălucit nicicând
Lumina lui albă. Nici pe pajişti de fân.
Oceane şi munţi îl văd primăvara plecând
şi cerul nu-şi mai află multă vreme stăpân.
Octombrie urcă din nou peste grădini
înaltele-i catarge cu vârfuri de platină
şi toată iarnă, apoi, corabia de lumină
Deasupra lumii uimite se clatină.
Rege al constelaţiilor din septentrion
Mereu lunecând peste lumi îngheţate
Aşa străbate noaptea marele Orion,
Corabie legănată în eternitate.


Geo Bogza - Urmuz premergătorul


Îmi imaginez lumea pur spirituală — dar nu spiritualismul searbăd al profesorilor de filozofie — ca un peisaj putând fi sesizat cu simţurile, dar un peisaj torturat de febre, făcând liniile să izbucnească la fel unor strigăte şi sintetizând culorile într-o altă, necunoscută, care să ardă ochii şi să fie pentru ei ca o pulpă dezgolită pentru simţul genezic.
E un prilej de continuă primenire a creierului, pe care îl ţine mereu treaz, această copulaţie dintre ochi şi peisajele erectate, îs-când o percepere a lumii în delir şi o agitaţie interioară ridicând sângele în artere până la înălţimea balcoanelor de pe care te arunci cu capul în jos.

Peisajele acestea clocotind departe, necesitând până la ele un lung voiaj înăuntru, după ce le-ai atins, îţi lasă pentru totdeauna pe limbă un gust puternic de esenţe sublimate, cari fac ochiul întors în lumea obişnuită să devie — dacă nu absent şi cenuşiu — atunci neastâmpărat şi coroziv, încercând în fiecare lucru o muşcătura.
Astfel, dintr-o meditaţie care îl va fi dus cine ştie până peste câte graniţi ale realităţii şi din violenţa necesităţii de a fi prezent într-un concret pe care îl dispreţuia şi din care s-ar fi vrut evadat, s-a născut arta acestui straniu Urmuz care, alături de Eminescu, prin zbuciumul şi sfârşitul lor tragic, prin încăpăţânarea de a nu găsi în viaţă vreun confort oarecare, sunt singurii la noi care au ridicat pulsaţiile literaturii până acolo unde peste Ocean le-a dus Edgar Poe şi, în Franţa, galeria ciudată, de panopticum, a poeţilor blestemaţi.

Scrisul acestui nu mai puţin blestemat Urmuz, oricât ar părea de paradoxal şi de trăznit, e totuşi impregnat cu filonul substanţial al unei eterne probleme şi eroii lui vor rămâne multă vreme în literatură, aşa cum numai caraghiosul Don Quijote al lui Cervantes a ştiut să rămână, şi cum din atâtea frumuseţi ale ecranului vor rămâne de asemenea doar caraghioşii Buster Keaton şi Charlie Chaplin şi cred că nu e greu de găsit corespondenţe suficiente între arta acestora şi aceea a lui Urmuz. Şarjată şi caricaturală la prima impresie, devine după un timp tot atât de simplă şi de tragic omenească.
Pe Urmuz mi-l închipui în viaţă — mai ales în viaţa socială de mizerabile convenienţe — ca pe un copil încuiat de părinţii lui într-o cameră. Acolo, singura lui acţiune conformă e o răsturnare a ordinei apăsătoare, o schingiuire şi o schimbare a sensului utilita-rist al fiecărui obiect cu care a fost închis.
Astfel, cutia pianului e umplută cu mărunţişurile de pe etajere, lui Napoleon îi stă mai bine cu mustăţi, obiectelor de pe masă, sub pat şi celor de sub pat, în sobă.
Aceste simple năzbâtii, aceste copilării cărora nu li se acordă niciodată larga înţelegere pe care o merită închid totuşi în ele un sâmbure de autentică şi desăvârşită tragedie.
La fel Urmuz, prizonier al unei vieţi lamentabile, în scrisul lui a făcut acelaşi lucru.

Trăind printre oameni de care îl despărţeau prăpăstii de sensibilităţi, s-a amuzat — exasperat şi tragic — să înşurubeze unuia un capac la spate, altuia un grătar de fript peşte în barbă — operaţii cari, dacă la suprafaţă par facile, adâncite, se dezvăluiesc a fi fructul unei inteligenţe ascuţite, al unui spirit de observaţie deasupra obişnuitului, al unei largi înţelegeri a oamenilor şi al unei laborioase munci de frământare şi de aerisire a stilului, a logicei şi a vocabularului, iar când toate acestea au fost terminate, şi-a umplut propriul cap cu gloanţe de plumb.

Tragedia lui e poate tragedia fiecăruia dintre noi. Astfel, paralel cu scurgerea timpului, Urmuz capătă tot mai mult o semnificaţie de zodie sub a cărei lumină halucinantă ne-am regăsit cu spaimă mai demult, la 18 ani, când numele lui a fost imprimat pe frontonul unei reviste ca o solidară strângere de mâna trimisă dincolo de moarte, ca şi cum în toamna aceasta, când Editura unu — şi Editura unu, să se ştie pentru imbecili şi pentru posteritate, înseamnă Saşa Pană, adică inima şi buzunarul lui, pe care o serie de abstinenţe de la tot ce e plăcere imediată şi vulgară îl păstrează cât mai intact spre a fi apoi risipit fără nici o ezitare pentru biruinţa unui crez în care se încăpăţânează să stăruie fără vreo oboseală oarecare, clipă cu clipă, aşa cum poate numai ideea de diavol a mai stăruit să fie veşnic alături de cea de Dumnezeu — îi strânge într-un volum scrisul lui de nedumeriri şi de incizii dureroase.

Cu prilejul acesta, numele lui, care luceşte atât de dureros în sufletul fiecăruia dintre noi, ar trebui poate fixat în locul care i se cuvine în arena literară.
Dar, în afară de teama că el nu poate fi fixat, că va luneca mereu pe planuri diferite, mai e şi dezgustul pentru peisajul în care ar trebui făcută operaţia.
Cu cine să-l compar? Lângă cine să-l aşez? Care era culoarea şi consistenţa literaturii noastre în timpul cât el a trăit şi a scris ?
Sunt mulţi acei care nu se îndoiesc că el a fost premergătorul, cel dintâi de aici şi aiurea care, din vârful peniţei, ca de pe o trambulină, a făcut primul salt pe o planetă nouă, cu o altă atmosfera şi cu o nouă geografie a sensibilitaţii, şi, iată, noi credem la fel, îi recunoaştem aceasta, dar ce mizerabil paliativ pentru tortura geniului lui, care îi va fi ars creierii în nopţile de zbucium şi de insomnie.
De aceea, la acest sfârşit, nici o medalie, nici un fotoliu postum pentru el; ci, lăsându-l să circule cu desăvârşire liber printr-un ţinut care poate există undeva, îi trimitem acolo — acum, la această a şaptea aniversare de la plecarea lui — dragostea şi salutul nostru, fluturându-ne sângele ca pe o cascadă de batiste roşii.

(unu, nr. 31, nov. 1930)

Note
(1) panopticum; panoptic — expozitie, colectie (din germ. Pa-noptikum); (2) poetii blestemati sau Ies poetes maudits — denumire generica sub care au fost cunoscuti poetii ce au premers miscarii simboliste propriu-zise, grupati in jurul lui Paul Verlaine (Albert Samain, Maurice Rollinat s.a.); (3) paliativ — (despre medicamente, tratamente) care amelioreaza sau inlatura simptomele unei boli pentru un timp scurt; care are un efect aparent si temporar, fara sa suprime cauzele raului; (fig.) care inlatura aparent sau provizoriu efectele unei situatii dificile; (substantivat) expedient (din fr. palliatif).