Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

George Topârceanu - Biografie


George Topârceanu (n. 20 martie 1886, Bucureşti - d. 7 mai 1937, Iaşi) a fost un poet, prozator, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.

George Topârceanu s-a născut la Bucureşti la 20 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topârceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul “Doamna Elena", amândoi originari din părţile Sibiului.
Începe şcoala primară la Bucureşti (1893 - 1895) şi o continuă pe valea Topologului, la Suici, judeţul Argeş, unde părinţii se stabilesc o vreme. Revine la Bucureşti şi se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava. După absolvire intră funcţionar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de şomaj şi de viaţă boemiană. În paralel, se înscrie la facultatea de drept (1906), pe care o părăseşte pentru cea de litere, fără a termina studiile.

Prima încercare literară datează din timpul şcolii primare şi este primită cu răceală de colegul mituit cu ”o peniţă şi doi nasturi” pentru a-i folosi de public.

Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul ”G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat şi la alte reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar. În 1909 publică în Viaţa românească parodia Răspunsul micilor funcţionari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (prin care se face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreţine o interesantă corespondenţă), îl cheamă la Iaşi (1911), ca subsecretar de redacţie la Viaţa românească.

Subsecretar, apoi secretar de redacţie la Viaţa românească, aflată sub influenţa lui Ibrăileanu, Topârceanu cunoaşte şi colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu. 

Între 1912 - 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.

În 1912 se căsătoreşte cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el şi poeta Otilia Cazimir.

La Iaşi încearcă să-şi termine studiile de filozofie dar este mobilizat şi participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Întors la Iaşi, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti (1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă şi în Povestirile vânătoreşti, în care tovarăşul de puşcă şi de undiţă este numit de Sadoveanu ”prietenul meu, poetul”.

Volumele sale se bucură de succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine în 1926 Premiul Naţional de Poezie.

În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).

În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deşi bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu şi Grigore T. Popa revista ”Însemnări ieşene” ca un ultim efort creator.

Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii şi de protest faţă de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.
Poetul a decedat la 7 mai în casa lui Demostene Botez, la Iaşi. Este înmormântat în cimitirul ”Eternitatea”, din Iaşi.

„Dacă la vreo şezătoare literară apărea pe scenă Topârceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admiraţie cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulţumire şi plăcere...”
(Demostene Botez)

Articol îngrijit de: Vlada Afteni
Bibliografie (surse):
  1. Călinescu, G.: Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Minerva, 1984;
  2. www.ro.wikipedia.org;
  3. Limba și literatura română, aprecieri critice.
  4. www.art-zone.ro.

George Coşbuc - Biografie


George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud — d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet român din Transilvania. S-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei, fiica unui preot greco-catolic. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărăşia basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le primeşte de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise “că ştie poveşti”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de la vârsta de cinci ani.

Poetul şi-a început studiile la şcoala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a şi a III-a, urmează cursurile şcolii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, învăţând germana cu unchiul său Ion Ionaşcu, directorul şcolii. În clasa a VII-a, Coşbuc este ales vicepreşedinte al societăţii, iar la 2 octombrie 1883 devine preşedinte. Publică în paginile revistei Muza someşeană primele poezii, citeşte la şedinţele societăţii traduceri din Rückert, Petőfi şi o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă.. În mai 1884 îşi susţine examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj. 

Despre începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: "Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti".  

În noiembrie 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, nu mai figurează printre studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Publică la revista din Gherla Cărţile săteanului român, continuă să tipărească în Tribuna poveşti şi basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic şi Lioara), corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacţia ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formaţia sa.
Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată Filosofii şi plugarii

În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: "De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete". Mişcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român. 

Ioan Slavici mărturiseşte următoarele în Amintiri: "Gheorghe Coşbuc, înzestrat din belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieşit ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toţi erau scriitori ...".
Anii petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887 - 1889) alături de I. Slavici vor culmina cu apariţia poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar şi pe olimpianul Titu Maiorescu.
Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889.

Venit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889, ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Cușbuc publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).

Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire. În 1893 îi apare primul volum de versuri, Balade şi idile; editează în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista Vatra (1894). În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.

La 28 martie 1902 Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numeşte în postul de şef de birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Conduce revista Viaţa literară, este numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906). Din 1907 lucrează intens la traduceri; este numit în postul de şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907). 

În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coşbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice. "O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide", scria N. Iorga în toamna acestui an. 

Vorbind în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său: "Reputaţia sa literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale."
 
La Bucureşti, George Coşbuc a mai făcut parte şi din conducerea revistelor Vatra (1894), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901) şi Viaţa literară. Înfiinţată la 1 ianuarie 1894, la Bucureşti, revista Vatra, concepută în descendenţa Daciei literare şi a Tribunei va apărea doar în 44 de numere, bilunare, până în august 1896.
"La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru ..." spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că "poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară", publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: "Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut."

În ziarul Lumina, din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coşbuc, afirmând printre altele: "Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii ... A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc."
 
Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse):

   1. Gavril Scridon, viața lui George Coșbuc, Cluj, 2003;
   2. www.georgecosbuc.eu;
   3. www.ro.wikipedia.org;
   4. Limba și literatura română, aprecieri critice.

Barbu Ştefănescu Delavrancea - Biografie

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar de Bucureşti. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan ”căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrînceni, ”strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grîne pe traseul București-Giurgiu și ”staroste al cărăușilor din barieră”. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: ”Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împropietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile ...”. Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era ”fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu”.

Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: ”Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decît o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mîrsă neagră și-l lingușeam și-l mîngîiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță”.

Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, ”să-l învețe slovele noi și să citească”. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, ”om luminat”, urmînd ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul ”Sf. Sava”, învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la ”Sf. Sava” și imaginea adolescentului vibrînd de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 - 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.

Adevărata ”producție poetică a liceanului” poate fi identificată mai tîrziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: ”Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu”.

Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început ”de la Vrancea”, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnînd cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-și desăvîrși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămîne în literatură, însă, întîi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească.

La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmînd să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpulului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.

Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație.
La 29 aprilie 1918 scriitorul moare la Iași și este înmormântat la Cimitirul "Eternitatea"
Articol îngrijit de: Vlada Afteni
Bibliografie:
  1. www.art-zone.ro;
  2. www.ro.wikipedia.org.

Alexandru Macedonski - Biografie


Alexandru M. Macedonski (n. 14 martie 1854; d. 24 noiembrie 1920) a fost un poet şi prozator, dramaturg, șef de cenaclu literar, publicist român.

Născut la Bucureşti în mahalaua "Precupeţii-Noi", la 14 martie 1854, Alexandru Macedonski a fost nepotul lui Dimitrie Macedonski, căpitan de panduri, participant la revolta din 1821 şi adept al Eteriei. Tatăl sau, colonelul (devenit apoi general) Al. Dimitrie Macedonski, a avut un rol foarte important în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept domnitor al celor două provincii româneşti unite. A devenit Ministru de război al domnitorului Cuza. Mama sa, Maria, era fiica pitarului Dimitrie Părăianu din mica boierime oltenească.

Cea mai mare parte a copilăriei Alexandru a petrecut-o în satul natal al tatălui Adâncata-Pometeşti, pe valea Amaradiei, în judeţul Dolj. În toamna lui 1862, Alexandru Macedonski, a păşit pragul celei mai vechi (şi mai importante, pe atunci) şcoli primare a Craiovei din epoca sa, şcoala de la biserica Obedeanu. După absolvirea cursurilor şcolii primare, viitorul poet este înscris, în septembrie 1865, în prima clasă a Colegiului din Craiova. Plecat după absolvirea clasei a IV-a gimnazială, la numai 16 ani, în străinătate, colindă de unul singur Austria, Italia, Elveţia, apoi din nou Italia, pentru a se stabili, în 1872, la Bucureşti.

Poezia lui Macedonski este eclectică, are elemente împrumutate de la parnasianism, simbolism, sau romantism. Până în 1890 Macedonski scrie poeme ample, de faptură romantică, cu versuri lungi, şi cu un pronunţat caracter satiric, scrie ciclul Nopţilor, caracterizat şi printr-un abundent retorism romantic, inspirat din volumul Nopţile al poetului romantic francez Alfred de Musset.

După 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de esenţializare. În acest an scrie Rondelurile, iar discursul liric este rezultatul unui efort de sinteză şi se bazează pe o metaforă concretă. Poetul renunţă la retorismul primei etape, poezia devenind sugestie şi muzicalitate.Tot în aceeași perioadă scrie: Rondelul rozelor ce mor, Rondelul apei din grădina japonezului, Rondelul câinilor, Rondelul lucrurilor.

Macedonski e unul dintre puţinii noştri autori de rondel. Spre sfârşitul vieţii a scris celebrele cicluri: Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei şi Rondelurile de porţelan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum Poema Rondelurilor (1927).

A publicat un volum de versuri în limba franceză intitulat Bronzes.

Macedonski este şi fondatorul revistei şi cenaclului Literatorul, o grupare formată în 1880 ca reacţie a influenţei germane a grupării Junimea. Poetul a încercat astfel să relanseze caractarul neolatin al limbii şi literaturii române. Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile activităţii lor scriitoriceşti, numeroşi tineri talentaţi, printre care George Bacovia, Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa - Literatorul. În 1873 scoate ziarul Oltul, iar în 1896 revista Liga ortodoxă în care vor debuta alţi mari scriitori: Tudor Arghezi, Gala Galaction.

Teoretician al simbolismului şi promotor al noii poezii: Arta versului (1890); Poezia viitorului (1892). A fost influenţat de instrumentalismului poetului belgian René Ghil.
În februarie, anul 1919 boala de inimă face progrese. Peste câteva luni scrie ultima serie de Rondeluri.

Este numit de Octavian Goga, ministrul cultelor şi artelor, sef de birou clasa I. Socotindu-se retrogradat, refuză demn această "ofensă".  Apare în "Universul literar" ultima poezie tipărită de Macedonski în timpul vietii este: Rondelul apei din ograda japonezului.

În septembrie 1920 este țintuit definitiv la pat având un consult medical excesiv.

La 24 noiembrie poetul moare inhalând parfum de trandafiri, cerut cu aviditate. Este înmormântat la Cimitirul Bellu.

A fost ales ca membru post-mortem al Academiei Române (în 2006).
Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse):
  1. Adrian Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski;
  2. www.ro.wikipedia.org;
  3. www.art-zone.ro;
  4. Limba și literatura română, cl. XII, ed. 2000.

Titu Liviu Maiorescu - Biografie


Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova, d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

Titu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior.

Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova.

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl său era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.

În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea "Însemnărilor zilnice" (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (“Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.

În vara anului 1862 se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.

În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema “Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale “Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă.

La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea “fundamental reorganizat". În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.

Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.
La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du régime dotal".

Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.

Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea "critică judecătorească", întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.

I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.
Moare în 1917, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Articol îngrijit de: Vlada Afteni
Bibliografie (surse):
  1. Simion Mehedinţi, Titu Maiorescu. Bucuresti, 1925
  2. www.ro.wikipedia.org;
  3. www.autorii.com.

Bogdan Petriceicu Haşdeu - Biografie


Născut în comuna Cristineşti, judeţul Hotin (Basarabia); Haşdeu îşi desfăşoară studiile liceale la Chişinau, iar cele universitare la Harkov. Pregătirea intelectuala şi-o desavârşeşte însă ca autodidact. În februarie 1857 se stabileşte la Iaşi, unde se afirmă, în scurtă vreme, ca gazetar, editând ziarul unionist România (1858, 1859), apoi Foiţa de istorie şi literatură (1860). Cu un rasunet mai larg în epocă este revista Din Moldova (ulterior Lumina), în care se face cunoscut ca teoretician literar şi ca prozator, cu nuvela Duduca Mamuca, pentru care a fost adus în faţa justiţiei. Custode al Bibliotecii Nationale din Iaşi, pledează, în 1859, pentru organizarea acesteia la nivel european şi pentru înfiinţarea Universităţii ieşene. Este profesor de istorie, statistică şi geografie la “Şcoala reala” din Iaşi. Graţie sprijinului lui Alexandru I. Cuza, pleacă la Bucureşti (1863), unde continuă activitatea enciclopedică începută la Iaşi. Fondează revistele satirice Aghiuţă (1863-64) şi Satyrul (1866). Ca dramaturg , obţine un răsunător succes cu drama romantica Răzvan Voda (1867), devenită apoi Răzvan şi Vidra, după ce publicase, în ziarul Buciumul, romanul istoric Ursita (1864), neterminat, şi monografia istorică Ion Voda cel Cumplit (1865).

          În 1864 editează Arhiva istorică a României (trei volume până în 1867). Publica articole politice în ziarul Traian (1869-70) şi în revista Columna lui Traian , mai ales în primii ani de apariţie (1870-73). Are un rol important în calitate de preşedinte al societăţii “Românismul”, înfiinţată în 1869. În 1873 apare primul volum din monumentala Istorie critică a Românilor; vol. II (1875), de dimensiuni reduse, lasă neterminată această lucrare de o erudiţie fabuloasă. În calitate de profesor la Universitatea din Bucureşti, Haşdeu deschide un curs de filologie indo-europeană (1875). Din 1896 pana în 1900, când se retrage de la Universitate, predă un curs de Elemente dacice în limba română. Este numit director al Arhivelor Statului (1876-1900) şi membru al Academiei Române (din 1877). Cuvente den betrâni (1878, ’79. ’81) este o contribuţie de seamă în lingvistica mondială. Din grandiosul Etymologicum Magnum Romaniae au aparut doar patru volumuri (1887-95). Pentru preocupările scriitorului, importantă este publicaţia Revista noua (1887-95). Ultimii noua ani de literatură formează substanţa volumului eterogen Sarcasm şi ideal (1897), în care autorul rămâne pe vechile sale poziţii antijunimiste. Spre sfârşitul vieţii, datorită şi durerii resimţite multa vreme din cauza morţii fiicei sale Iulia, Haşdeu se cufundă în singurătate şi experiente spiritiste (expuse în cartea Sic cogito, 1892), sfârşind, în izolare totală, în bizarul sau castel de la Câmpina.

          Haşdeu se integrează în categoria acelor spirite plurivalente, frenetice şi impetuoase, ce farmeca şi descurajează în acelaşi timp. Ca romantic obsedat de completitudine, el sparge cu mult tiparele normalului. Oricât s-ar încerca o delimitare a activităţii sale, aceasta nu poate fi, totuşi, ruptă în două, în ştiinţifică şi literară, deoarece natura personalităţii lui este mult mai complexă şi orginală în structura ei simfonică. Haşdeu devansează, în chiar structura intelectuală a spiritului românesc, formulele culturale de pana atunci, prevestind, ca “homo universalis”, personalitatea aproape neverosimilă a lui Nicolae Iorga. Prin multitudinea preocupărilor, prin erudiţie, prin fantastica sete de cunoaştere, ca şi prin voinţa inflexibilă de afirmare a spiritului creator românesc în spaţiul culturii europene, Haşdeu ramâne un profet cultural şi un om de bronz a carui icoană postumă ne apare la dimensiuni legendare.

Andrei Mureşanu - Biografie


Andrei Mureşanu (n. 16 noiembrie 1816 în Bistriţa - d. 12 octombrie 1863 în Braşov) a fost un poet şi revoluţionar român din Transilvania.


S-a născut în Bistriţa, într-o familie de ţărani. Tatăl, Teodor, ţinea în arendă, la Bistriţa, o moară de argăsit scoarţă, care abia asigura existenţa familiei relativ numeroase: soţia şi trei copii. Primele cunoştinţe le primeşte de la un bătrân grănicer, Dănilă Doboş, din Valea-Rocnei.

A studiat filozofia şi teologia la Blaj, a fost profesor la Braşov începând cu 1838. A început să publice poezie în revista "Foaia pentru minte, inimă şi literatură".

A fost printre conducătorii revoluţiei din 1848, participând în delegaţia Braşovului la întrunirea de la Blaj din mai 1848. Poemul său "Un răsunet", scris la Braşov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii mele), a devenit imn revoluţionar - a fost numit de Nicolae Bălcescu "Marseilleza românilor". Din 1990, el a devenit imnul României.

După revoluţia din 1848, Mureşanu a muncit ca traducător la Sibiu, a publicat în revista "Telegraful Român", operele sale având tentă patriotică şi de protest social. În 1862, poeziile sale au fost adunate într-un volum. Având sănatatea precară a murit în Braşov în 1863.

În anul 1825 e primit ca elev la Şcoala normală săsească din Bistriţa, iar peste câţiva ani trece la liceul piariştilor, din acelaşi oraş, făcându-se remarcat printre elevii cei mai buni. În 1832 vine la Blaj, unde e ajutat de profesorul Nicolae Marin şi unde studiază doi ani filosofia, apoi teologia. Aici îl are coleg de studenţie, cu câţiva ani mai mare, pe George Bariţ, organizatorul unei echipe teatrale, care dădea spectacole de teatru în limba română. Cu Bariţiu leagă o prietenie adâncă, prelungită apoi de-a lungul multor ani la Braşov.

Mediul cultural al Blajului, unde, pe lângă spectacolele stângace date de diletanţi, un Timotei Cipariu, de pildă, scria versuri (Egloga, scrisă la 1832 şi reprezentată la un spectacol în anul următor), va înrâuri pe fiul morarului din Bistriţa, stimulându-l pe calea lecturii şi a scrisului. Când George Bariţ părăseţte Blajul, preluând conducerea şcolii române din Braşov, în anul 1837, se gândeşte să-l aducă de la Blaj şi pe Mureșanu. Întrucât poetul era încă student în ultimul an, Bariţiu îi obţine dispensa de a intra în învaţământ fără a-şi fi terminat studiile. Astfel că în anul 1838 Mureşanu se stabileşte la Braşov, ca institutor la şcoala română condusă de Bariţiu. Peste doi ani, în 1840, trece ca profesor la gimnaziul românesc, în care calitate funcţionează până în anul 1849. Paralel, el începe să colaboreze la gazetele lui Bariţ, Foaie pentru minte... şi Gazeta de Transilvania, cu poezii şi articole. În acest timp are prilej să cunoscă o seamă de poeţi din Principate, pe Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, mai târziu pe Dimitrie Bolintineanu şi Vasile Alecsandri, care obişnuiau să vină vara, cum ne informeaza Bariţiu, la băi la Vâlcele, nu departe de Braşov. Acest contact cu poeţi deja consacraţi va stimula începuturile literare ale bardului ardelean şi va influenţa în mod vizibil creaţia sa poetică.

Poezia sa e din ce în ce mai combativă, mai legată de frământările sociale ale poporului. La 1848 e printre fruntaşii revoluţiei. Cu acest prilej scrie Răsunetul, care devine marşul revoluţionarilor români din Transilvania. În 1849, după înfrângerea revoluţiei, poetul trece în Muntenia, împreună cu Bariţiu. Aici e luat prizonier de armata ţaristă şi dus până în nordul Moldovei. La întoarcere se stabileşte ca funcţionar la Sibiu : "concepist guvernial" şi translator de limba română la Buletinul oficial al guvernului. Aici colaborează la ziarul local Telegraful român, cu poezii şi cu un ciclu de articole, nesemnate (Artile sau măiestriile cele frumoase, Românul şi poezia lui, Românul în privinta muzicei, Românul în privinţa picturei, Măiestria tiparului), care urmăreau iniţierea publicului cititor în diferite ramuri ale artei. Poetul suportă greu munca de conţopist.Câţiva ani el închină ode măgulitoare împaratului austro-ungar şi guvernatorului Transilvaniei.

Activitatea poetică a lui Mureșanu nu este deosebit de extinsă, ea are însă toate caracteristicile liricii pașoptiste, alături de particularitățile imprimate de originea transilvăneană a autorului.

Poetul continuă să scrie poezii patriotice, cu caracter social protestatar. În ultimii ani ai vieţi traduce Nopţile lui Young, precum şi o buna parte a Analelor lui Tacit. Cu ani în urmă scrisese şi o gramatică românească în limba germană. Manuscrisele acestor lucrări nepublicate nu s-au păstrat. La 1861 e pensionat, dar pensia dată de guvernul cezaro-crăiesc al Transilvaniei nu-i ajunge să-şi întreţină familia. La 1862 îşi tipăreşte în volum poeziile. Volumul cuprindea cea mai mare parte a poeziilor originale publicate de autor în presă, precum şi o parte din traduceri. Vânzarea cărtii i-ar fi adus, pe langă o reconfortare morală, o oarecare înviorare în bugetul familiei. Dar cărţile se vând greu. Iacob Mureşanu face apeluri insistente către publicul român, în Gazeta Transilvaniei, de a-l ajuta pe poetul aflat în mizerie şi bolnav, cumpărându-i poeziile. Societatea "Astra" îi acordă lui Mureşanu un premiu de 50 de galbeni.

Peste un an, în noaptea de 11 spre 12 octombrie, poetul se stinge la Braşov, în sărăcie, "în urma unui morb nervos îndelungat", cum se menţiona în anunțul mortuar publicat în Gazeta Transilvaniei, lăsând în urmă un băiat, pe nume Gheorghe, elev în clasa a VII-a la gimnaziu, o fetiţă de 11 luni, Eleonora, şi pe soţia sa Suzana. Înmormantarea i-a fost cu pompă: a luat parte un numeros public, profesorii şi tineretul şcolar din oraș, care însoţeau sicriul cu torţe şi decoruri.

Articol îngrijit de: Vlada Afteni
Bibliografie (surse):
  1.  A. Rău, Andrei Mureșanu în răsăriturile magicului, 1996;
  2.  Viața și operele lui Andrei Murașanu, 1900;
  3.  www.ro.wikipedia.org;
  4.  Limba și literatura română, cl.XII, ed.2000.

Dimitrie Bolintineanu - Biografie


Dimitrie Bolintineanu (n. 1819 [sau 1825 după alte surse], Bolintin-Vale — d. 20 august 1872, Bucureşti) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluţia de la 1848.

Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în ţară din Ohrida. În puţini ani ai tatălui său, Ienache, acesta îşi făcu în Valahia o situaţie acceptabilă. Arendaş, mic proprietar, apoi subprefect, cu reşedinţa la Bolintin, sat aproape de Bucureşti, el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.

Orfan de ambii părinţi încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude mai avute. Se susţine de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcţionăreşti. În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 - secretar la departamentul ”pricinilor suditeşti”. Printr-un misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă ”O fată tânără pe patul morţii”, prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (şi invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul ”O fată tânără pe patul morţii” era o imitaţie după ”La jeune captive” (”Tânăra prizonieră”), de André Chénier, şi a fost publicat în ”Curierul de ambe sexe”.

Stabilindu-se peste câţiva ani în Bucureşti, viitorul poet urmează cursurile Colegiului Sfântul Sava. Debutează în literatură cu poezia O fată tânără pe patul morţii, publicată de I.H. Rădulescu în Curierul de ambe sexe; poezia este scrisă în spiritul epocii, evocând moartea timpurie a iubitei, cu multe accente melodramatice.

Pleacă la studii în străinătate în anul 1845, la Paris, având o bursă oferită de Societatea literară. Apare, la Bucureşti, primul volum de versuri, Colecţie din poeziile domnului D. Bolintineanu, cuprinzând elegii, balade istorice şi balada fantastică Mihnea şi baba.

În anul 1848 editează revista Poporul suveran, ”gazetă politică şi literară”, la care colaborează Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac, articolele publicate aici pregătesc atmosfera revoluţionară a momentului. Întrucât revoluţia burghezo-democratică a fost înfrântă, Bolintineanu este silit să părăsească ţara împreună cu alţi conducători ai mişcării şi se stabileşte la Paris, unde va participa la activităţile politice şi culturale ale exilului.

Trei ani mai târziu poetul părăseşte Parisul îndreptându-se spre casă, dar nu i se permite intrarea în ţară; călătoreşte prin Bulgaria, prin Constantinopol, Palestina, Egipt şi Macedonia, scriind mai târziu un memorial de călătorie de ţinută romantică.

Pentru a se întreţine, începe să publice seria de ”vieţi” romanţate ale unor personalităţi istorice: Viaţa lui Vlad Ţepeş şi Mircea Vodă cel Bătrân, Viaţa lui Ştefan Vodă cel Mare, Viaţa lui Mihai Viteazul.

La fel ca alţi paşoptişti, tânărul nu se trudi prea mult să intre în graţiile principelui. Inima îl trăgea mai curând spre lumea care ”va să vină”. Cooptat în Frăţia şi în Asociaţia literară, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar.

În acel timp se formase în Bucureşti Asociaţia literară, sprijinită de fraţii Alexandru şi Ştefan Golescu care îl trimiseră pe la sfârşitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Plecat la Paris în 1845, cu o bursă din partea Asociaţiei literare, audiază şi el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewicz. Nu trăieşte decât pentru Revoluţia pe care o presimte. Când aceasta izbucni la Paris, în februarie 1848, tinerii studioşi hotărâră să se întoarcă în ţară. Conjuraţii îi dădură un rol de prim-ordin, acela de a stabili contacte cu revoluţionarii din Bucovina, ceea ce poetul nu putu să facă. Aga poliţiei, Ion Manu, îl ”mirosise” şi, refuzându-i paşaportul pentru Moldova, îl ameninţase cu un arest la ”mănăstire”. Ar fi avut, poate, parte de el, dacă nu izbucnea revoluţia...

Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iaşi, dar Poarta nu i-a permis intrarea în ţară, iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicaţiuni diverse, care cuprind adesea pagini pline de interes şi scrise cu multă căldură.

Întorcându-se în ţară la 1859, intră în politică şi deveni ministru de externe, culte şi instrucţiune publică. Prin stăruinţele lui, ale lui Costache Negri şi ale lui V. A. Urechia, sunt înfiinţate primele şcoli la românii macedoneni.

În prima jumătate a anului 1870, Dimitrie Bolintineanu călătoreşte la Paris. I se reeditează câteva dintre biografiile istorice. Tipăreşte culegerea de satire Menadele şi volumul de poezii Plângerile României. Colaborează, până în aprile, la Românul, lui C. A. Rosetti. Grav bolnav, e silit să-şi întrerupă munca. În 1871, boala lui Bolintineanu se agravează. Poetul este sărac. Pensia pe care o primea intra în buzunarele creditorilor. Oficialitatea refuză să-i acorde ajutor. În aprilie este organizată, din iniţiativa lui George Sion, o loterie cu obiecte personale ale lui Bolintineanu. La 28 aprilie are loc un spectacol la Teatrul Naţional din Bucureşti, în beneficiul fostului membru al Comisiei teatrale. La 25 iunie, un grup de deputaţi (printre care şi Cezar Bolliac) propune Camerei votarea unei recompense naţionale ”pentru bunul nostru poet Dimitrie Bolintineanu, carele se află lipsit de existenţa de toate zilele”. Trimisă spre studiu la secţiuni, propunerea a rămas îngropată în dosare. Poetul este internat la Spitalul Pantelimon. În condica de înregistrare a bolnavilor a fost notat: ”Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără haine”. 1872 În martie are loc tragerea loteriei iniţiate în 1871 de George Sion. Cărţile lui Bolintineanu au fost câştigate de V. Alecsandri, dulapul bibliotecii – de C. Negri, iar celelalte mobile – de către Catinca Balş. Alecsandri şi Negri au cerut ca obiectele ce le reveneau lor să rămână în continuare ale lui Bolintineanu.
În dimineaţa zilei de 20 august, acesta încetează din viaţă în spital. Este înmormântat la Bolintinul din Vale.


Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse):
  1. G. Popescu, Dimitrie Bolintineanu, viata si operile sale, 1876;
  2. I. Roman, Dimitrie Bolintineanu, 1962;
  3. www.autorii.com.

Grigore Alexandrescu - Biografie


Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810 Târgovişte - d.25 noiembrie 1885 Bucureşti) a fost un poet şi fabulist român.

S-a născut la Târgovişte, în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al lui Mihai Alexandrescu, care a fost vameș și vistiernic, și a Mariei. Rămâne orfan şi sărac, dar de mic e deştept, cu o memorie extraordinară. Învaţă greaca şi franceza. Ajuns la București, este elev la pensionul Sfântul Sava, uimindu-și colegii prin cunostintele in literaturile clasice, a fost coleg cu Ion Ghica. Face cunoştinţă cu Heliade. Impresionează pe toţi prin talentul său poetic. Va sta şi acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie Miezul nopţii în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio la Târgovişte.

O vreme, a fost ofiţer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840 şi Lebăda şi puii corbului) este întemniţat. A ocupat funcţii mărunte. A debutat cu poezii publicate în ”Curierul Românesc” condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influenţată de ideile care au pregătit revoluţia din 1848. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran.

Poetul liric scrie, mai întâi, meditaţii romantice, sub influenţa lui Lamartine. Tonul este extraordinar de fantastic și umoristic. Cea mai reuşită este Umbra lui Mircea la Cozia. E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităţilor (Câinele şi căţelul, Boul şi viţelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală ș.a.).

Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii literare autonome epistola, meditaţia şi satira. A tradus din Lamartine şi Byron.
Spirit reflexiv și analitic, deprins să se interogheze, refractar certitudinilor comune, Alexandrescu creează în două registre, în realitate exprimând același conflict al poetului cu sine însuși și cu lumea: în meditații, tonul e elegiac, lamartinean, iar confesiunea alternează cu dispozițiile contradictorii ale eului, polarizat când de nădejde, când de îndoială; în fabule și epistole apare omul de lume, spiritual, afabil, denunțând cu ironie și fină disimulație impostura care triumfa în viața socială și falsele prezumții ale cugetului.

La 29 mai 1860, Grigore se căsătorește cu Raluca Stamatin, dar după câțiva ani e lovit de o boala mintală neiertatoare, pricinuită, după unele versiuni, de otravirea cu beladonă. Obligat să se retragă din viața publică și să abandoneze activitatea literară, reluată intermitent și cu rezultate neconcludente în momentele de remisiune, Alexandrescu va supraviețui încă 25 de ani.

Alexandrescu a fost funcţionar la postelnicie şi a intrat în bunele graţii ale lui Bibescu. Ghica povesteşte chiar o scenă, în care s-a vorbit să fie numit poet al curţii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi director al departamentului credinţei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru interimar. Ultima sa funcţie a fost aceea de membru în comisia centrală de la Focşani, acolo a fost lovit de o boală crudă care i-a afectat judecata. Se ştie că el a mai scris şi după aceasta, că a publicat articole în ziarele din Bucureşti şi chiar poezii, dar în nici una nu se mai regăseşte Alexandrescu de altădată.

În ultimii 25 de ani de viaţă a fost marcat de alienare mintală. A murit sărac la Bucureşti în anul 1885.

”Alexandrescu este incontenstabil cel mai de seamă fabulist al nostru..."

( D. Popovici)

Modern prin simțul relativității valorilor și percepția alienării umanului, inovator în traducerea viziunii romantice asupra lumii și-n expresia ei literară, desfacută cu cazna din convențiile la modă și stadiul incult al limbii, Alexandrescu e cel mai de seamă precursor muntean al lui Eminescu și unul dintre cei mai interesanți poeți ai primei jumătăți al secolului al XlX-lea.

Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse);
  1. I. Ghica, în Convorbiri literare, ed.1886;
  2. E. Lovinescu, Grigore Alexandrescu, ed. 1910;
  3. www.autorii.com.

Ion Heliade Rădulescu - Biografie


Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte — d. 27 aprilie 1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator al Academiei Române şi primul său preşedinte, considerat cel mai important ctitor din cultura română prepaşoptistă.

Se naşte la Târgovişte pe data de 6 ianuarie, 1802, fiul lui Ilie Rădulescu şi al Eufrosinei Danielopol. Ajuns la Bucureşti, învaţă româneşte după cărţile populare, iar greceşte cu dascălul Alexe, prin 1814 însuşi Naum Râmniceanu i-a fost dascăl.

După obiceiul şi în spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învaţă limba greacă, înainte de a învăţa să citească româneşte din lucrarea Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior. Frecventează Şcoala grecească de la Schitu Măgureanu; cunoaşte poezia lui Hristopulos, poet la mare modă, pe care o şi traduce.

În 1818, el devine elevul lui Gh. Lazăr, căruia îi va urma la conducerea şcolii de la "Sf.Sava". Este membru activ al asociaţilor culturale din epocă: "Societatea Literară" (din 1827), "Societatea Filarmonică" (din 1833), întemeietor al presei din Muntenia.

Mai târziu devine succesorul lui Gh. Lazăr la Colegiul Sfântul Sava, după retragerea acestuia. În 1827 apare Societatea literară, din iniţiativa sa şi a lui Dinicu Golescu. care promova ideile iluministe: răspândirea şcolii româneşti, înfiinţarea unui teatru naţional, publicarea de gazete, de traduceri şi de opere originale. Aici, Heliade citeşte din traducerile sale din Lamartine.

Un an mai târziu apare la Sibiu Gramatica Românească, în care autorul se dovedeşte un reformator la domeniul limbii; susţine simplificarea alfabetului chirilic, fonetismul ortografic, împrumutarea neologismelor din latină şi din limbile romanice.

La 8 aprilie 1829 apare Curierul românesc, prima gazetă în limba română din Principate. Câțiva ani mai târziu este director al Şcolii de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură care avea rostul de a pregăti actori profesionişti.

În 1836 îşi adună toate producţia literară în volumul Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie. Apare, în subredacţia lui Heliade şi a lui Florian Aaron, Muzeul Naţional, supliment săptămânal al Curierului românesc.

În 1846, Heliade propune planul unei "biblioteci universale", menită sa înzestreze cultura noastră cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, întreprindere uriaşă, ce depăşea cu mult chiar puterile unei generaţii, oricât de ambiţioase.

Este autor a numeroase traduceri, imitaţii şi prelucrări din clasici ai literaturii universale (Boileau, La Fontaine, Dante Aligheri, Goethe, Byron ş.a). A militat pentru unificarea limbii române literare (Gramatica românească), 1828.

Membru fondator al Societăţii Academice Române (Academia Română) şi primul preşedinte al acesteia (1867 - 1870).

Este un militant pentru drepturile omului fiind însă adeptul acțiunilor moderate de acest gen fiind împotriva revoluționarilor ultranaționaliști. Heliade domina o jumătate de secol de poezie românească. Își face planuri mari, dar nu le duce la îndeplinire. Încearcă toate speciile genului liric, însă producțiile literare sunt inegale: unele excelente, altele slabe, lipsite de culoare. S-a dovedit înzestrat pentru poezia satirică și fabula. Și în proză, unde are talent, se distinge spiritul său satiric. Cea mai importantă operă este Echilibru între antiteze, prima schiță românească a unui sistem filozofic.
A murit la București în 27 aprilie 1872.

Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse):
  1. George Călinescu: Istoria literaturii române. Compendiu, Editura Minerva, Bucureşti, 1983;
  2. Constantin Măciucă: Prefaţă la volumul Ion Heliade-Rădulescu - Scrieri alese, Editura Albatros, 1978;
  3. www.ro.wikipedia.org.

Constantin Negruzzi - Biografie


Constantin (Costache) Negruzzi (1808, satul Hermeziu, judeţul Iaşi – 24 august 1868) a fost un om politic şi scriitor român din perioada paşoptistă.


Născut în Trifeştii Vechi (astăzi Hermeziu), din apropiera Prutului, lângă Iaşi, este fiul lui Dinu Negruzzi, de origine răzăşească, ajuns boiernaş în rang de paharnic, şi al Sofiei Hermeziu. Şi-a început învăţătura în greaca cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iaşi, iar româneşte învăţă singur dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuşi mărturiseşte într-un articol intitulat Cum am învăţat româneşte, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor întrebuinţate de profesorii din acea vreme.

Izbucnind revoluţia din 1821, a fugit în Basarabia cu tatăl său. La Chişinău face cunoştinţă cu poetul rus Puşkin, care-i deşteaptă gustul pentru literatură şi cu un emigrant francez de la care ia lecţii de limba şi literatura franceză. Din această perioadă datează primele sale încercări literare: Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822.

Dupa moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel viaţa politică, cum făceau toţi fiii de boieri pe atunci.

În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei de Marmontel), şi câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioţilor de peste munţi, studie istoria şi dădu la lumină Aprodul Purice ca un fel de protestare indirectă la adresa domnului şi boierilor din timpul său.

Ales, în 1837, deputat de Iaşi în Obşteasca obişnuită adunare, instituită de Regulamentul Organic, apoi ca funcţionar superior, şi ca director al teatrului (alături de Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei liberale şi doritor de progres. În 1840 este ales primar al oraşului Iaşi.

Negruzzi nu ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras din afacerile statului, reintrând numai mai târziu ca judecător, ca membru în Divanul domnesc (1857) şi apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca deputat şi ca epitrop la Sf. Spiridon.

Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Şalul negru după Alexandr Puşkin. Apoi întreprinde traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a căutat să întrebuinţeze un vers analog cu al poetului francez, vers greu de făcut în româneşte, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui Ioan) şi pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea autorului într-o românească curată. Dintre cele mai reuşite cităm Uriaşul. O altă traducere importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din ruseşte, făcută împreună cu Alexandru Donici.

Negruzzi a scris şi poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită din opera lui. Cea mai însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e pastoral; tonul epic e păstrat câtva, dar interesul şi calităţile poetice scad de la un moment şi de aci încolo este numai o cronică rimată.

Operele în proză sunt împărţite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele tinereţelor (1857). În prima intră Amintirile din juneţe, câteva povestiri, din care unele cu caracter personal, de exemplu Zoe (1829) şi O alergare de cai (1840), nuvele în care intriga e bine condusă şi plină de interes, iar limba e românească şi cu expresiuni nimerite. Fiziologia provinţialului reprezintă poate cea mai bună fiziologie scrisă în limba română.

Tot în această grupă intră şi povestea Toderică, jucătorul de cărţi (1844), imitată cu destulă libertate după Federico de Prosper Mérimée. 

Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare este Alexandru Lăpuşneanul, publicată în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de referinţă ale literaturii române.

A treia grupă din scrierile lui Negruzzi o formează Scrisorile, peste 30 de bucăţi. În unele se găsesc observări critice şi satirice asupra obiceiurilor societăţii; în alte notiţe despre diferiţi scriitori (Scavin, Alexandru Donici), în alte amintiri personale sau povestiri din istoria ţării. Tonul este în genere glumeţ, potrivit cu genul acesta chiar când tratează chestiuni serioase şi tratează şi asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie şi la limbă. Scrisorile au fost publicate antum în volumul Negru pe alb.

Negruzzi ia parte la discuţiile cu Ion Heliade Rădulescu şi cu ardelenii şi înfăţişează, chiar din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai cuminte. Scrisorile acestea sunt un bogat izvor de informaţii de tot felul, de care nu se poate lipsi cel care voieşte să cunoască viaţa socială şi culturală a epocii dintre 1838-39.

Negruzzi s-a ocupat şi de teatru. Ştim că a fost unul din cei care au pornit mişcarea din 1840. Pentru aceasta a tradus din franceză şi a scris şi lucrări originale - slabe ca întocmire dramatică, dar cu pasaje satirice hazlii: Cârlanii, vodevil într-un act (1857) şi Muza de la Burdujeni (1850), în care îşi propune să ridiculizeze pe purişti şi neologişti.

Se stinge din viaţă la 24 august 1868, şi este înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeştii Vechi. 

Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse): 
www.costachenegruzzi.eu;
Limba şi literatura română, cl.XII, ed.2000;
www.ro.wikipedia.org

Constantin Negruzzi - Ghicitoare


La albeaţă-ntrec pe lume orice lucru lucitor,
Dacă vrei să mă fac, trebe să mă strângi încetişor.
Oh! Să nu mă strângi prea tare, cetitorule, ia seama,
Că pe loc mă faci ca mama!

publicată 1839



Miron Costin - Biografie

Miron Costin (1633 - 1691)

Mare reprezentant al culturii româneşti din secolul XVII. Miron Costin a fost fiul hatmanului Iancu Costin şi al Saftei din cunoscuta familie de boieri a Movileştilor din Moldova, s-a născut în 1633. Deja în 1634 Iancu Costin cu întreaga sa familie a fost nevoit să se refugieze în Polonia, salvîndu-şi viaţa de mînia turcilor. Aici ei au obţinut cetăţenia (indigenatul) polonez şi includerea în şleahta poloneză. În timpul aflării în Polonia, viitorul cronicar, îşi face studiile la colegiul iezuit din oraşul Bar. Ajuns la maturitate, Miron Costin devine un om de o aleasă cultură, un adevărat politolog, posedînd în aceeaşi măsură limbile română, polonă, ucraineană, slavă veche şi latină. Se întoarce în patrie abia la începutul anilor '50, unde în scurtă vreme urcă virtiginos pe scara unor înalte dregătorii boiereşti pînă la cea de logofăt, pe care a ocupat-o din 1675 pînă la sfîrşitul anului 1683, cînd se retrage din activitatea de stat.

Îndeplinind multe funcţii pe lîngă domnii moldoveni, M. Costin a fost martor şi în acelaşi timp participant la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în cronica sa. În 1683, după înfrîngerea oastei otomane, M. Costin, ca participant la asediul Vienei (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieţki, care însă l-a miluit, punîndu-i la dispoziţie unul din castelele sale de lîngă oraşul Stryi, unde cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani. După ce i s-a permis repatrierea, M. Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, care printr-o învinuire neîntemeiată l-a condamnat la moarte în 1691.

M. Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească. Principala sa operă este "Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace de unde este părăsit de Ureche , vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă ...dni". Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite "zaciale", şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se cu relatarea morţii lui Ştefăniţă vodă Lupu şi înmormîntarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron Costin a rămas în primul rînd istoric, căutînd să-şi întemeieze opera sa istorică pe o largă bază documentară. La elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat pe larg la un şir de lucrări ale istoricilor transilvăneni şi polonezi: L. Topeltin, "Despre originea şi căderea transilvănenilor", P. Piaseţki "Cronica celor mai mai însemnate evenimente din Europa (1568-1638)", A. Guagnini, "Descrierea Sarmaţiei europene" etc. Începînd cu evenimentele din 1633, M. Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii, letopiseţul căpătînd într-o măsură oarecare un aspect de memorii, mai cu seamă cînd este vorba de domniile lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan.

O altă operă costiniană este "Cronica Moldovei şi a Munteniei", scrisă în 1677. În cîteva mici capitole autorul descrie cuceririle romane în Dacia, precum şi un şir de vestigii ale culturii materiale ce atestă dominaţia romană în Bazinul carpato-dunărean; prezintă date convingătoare cu privire la originea latino-romanică a limbii materne, se opreşte succint la legenda despre Dragoş, la credinţele şi superstiţiile moldovenilor, înşiruie ţinuturile, rîurile şi oraşele Ţării Moldovei. În timpul prizonieratului în Polonia, M. Costin scrie "Poiema polonă" în versuri (limba poloneză), în care proslăveşte originea romană a poporului său, deplînge soarta grea a contemporanilor săi sub dominaţie turcilor, exprimîndu-şi încrederea că vor fi în stare să izbîndească în lupta pentru libertate cu ajutorul regelui polon.

În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor". Opera contstă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a artăta originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine latină. Drept argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi etnografice.

Miron Costin a continuat cronologic nu numai letopiseţul lui Grigore Ureche, ci şi unele dintre ideile de bază ale precursorului său. Dintre acestea face parte şi ideea originii romano-latine a comunităţii şi unităţii de neam a poporului său. Miron Costin a dezvoltat această concepţie în primul rînd în cunoscuta sa operă "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor", scrisă prin anii 70-80 ai secolului XVII, precum şi două lucrări mai mici de limbă poloneză: "Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei" şi "Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească".  

Subiectul acestor din urmă două luări este acelaşi ca şi în lucrarea "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor". Autorul încearcă să-i edifice pe vecinii noştri din partea de nord, polonezii, asupra originii moldovenilor şi a tuturor românilor, indiferent de ţara în care locuiesc. Scopul principal pe care l-a urmărit Miron Costin în aceste lucrări, dar mai cu seamă în lucrarea monografică "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor", era acela de a combate basna interpolatorului Cronicii lui Grigore Ureche, Simion Dascălul, şi de a arăta originea moldovenilor şi tuturor românilor din coloniştii aduşi de împăratul Traian în străvechea Dacie. După cum demonstrează cu diverse argumente ştiinţifice Miron Costin, chiar numele arată pe descendenţii românilor de astăzi, adică contemporani cu el; ei "nu şi-au schimbat numele său, ce tot Romanus, apoi cu vremea şi după îndelungate veacuri, români pînă azi îşi zic". Acest scop este foarte clar formulat chiar în Predislovie: "Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi români şi pînă astăzi, de unde şuntşi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu..." Pentru a ilustra cu cît mai multă convingere concepţia şi viziunea lui Miron Costin referitor la aceată problemă, aducem cîteva dintre cele mai reprezentative fragmente din lucrarea "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor" - "Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (enumărate şi caracterizate de Miron Constin mai sus: "Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal" - A.E.), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma.. tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..".

"Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu primenele au şi dobînditescu şi alte numere, iară acela carile iaste vechiu nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum moldoveni, rară nu întrebăm: "ştii moldoveneşte?", ce "ştii româneşte?" pre limba latinească... Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân, cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Românească"

"De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor" reprezintă un adevărat simbol al conştiinţei latine şi al mîndriei originii romane de neam a poporului nostru. Spiritul şi ideile din această operă au fost dezvoltate, căpătînd dimensiuni cu adevărat monumentale în operele lui Dimitrie Cantemir şi prin intemediul acestuia, în lucrările cărturarilor Şcolii Ardelene de la hotarul secolelor XVIII-XIX. Miron Costin este considerat în acelaşi timp drept unul din întemeietorii poeziei româneşti din Moldova. Lui îi aparţin asemenea opere poetice ca "Viaţa lumii", "Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei", etc. Miron Costin prin întreaga sa operă a adus o mare contribuţie la dezvoltarea culturii, istoriografiei, limbii, şi literaturii româneşti. Majoritatea operelor sale au văzut lumina tiparului şi la Chişinău. Dintre acestea fac parte : "Letopiseţul Ţării Moldovei", "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor", "Viaţa lumii", etc, fiind accesibile tuturor cititorilor.

Dimitrie Cantemir - Biografie


Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 1723), domn al Moldovei (1693 şi 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român.

Viaţa şi cariera politică

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin Cantemir şi al Anei. La 15 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.
În perioada martie - aprilie 1693 , după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poarta nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. Cu prilejul unui război turco-austriac, a efectuat o călătorie în Europa Centrală, ajungând şi în Banat, la Timişoara. A avut astfel ocazia să se convingă de unitatea lingvistică a poporului român. Antioh, fratele mai mare, şi-a însuşit întreaga moştenire, lăsându-l într-o situaţie precară. Din 1695 a fost capuchehaie la Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.
S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit doi copii, Maria şi Antioh (viitorul poet, scriitor şi diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir (1709 - 1744).
Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi.
După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I (Petru cel Mare) şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.
A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Dimitrie Cantemir - cărturar

A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.

 Opere principale
  • Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susţine superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică.
  • Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii.
  • Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din ţările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare.
  • Istoria Imperiului Otoman (Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi germană.
  • Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină dar tradus apoi de autor în română (1719 - 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.
  • Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin.
Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi:
  1. Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a lungul timpului.
  2. În partea a doua a lucrării este înfăţişată organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau îndepărtarea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi, înmormântări.
  3. În ultima parte a lucrării există informaţii despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavoneşti. Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci şi pentru observaţiile etnografice şi folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia şi folclorul.

Alte opere

  • Compendium universae logices institutionis (Prescurtare a sistemului logicii generale)
  • Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor)
  • Sistema religiae mahomedane
  • Cartea ştiinţei muzicii (Kitab-i-musiki)
Kitab-i-musiki, Cartea muzicii, scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada vieţii acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice şi religioase, savantul punând în discuţie importanţa muzicii religioase şi influenţarea acesteia de către muzica bisericească bizantină. Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor şi tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor şi gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoţit de o culegere de melodii a diverselor compoziţii, precum şi un număr de 20 de creaţii proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice şi studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir).

Bibliografie (surse) 
Istoria filosofiei moderne şi contemporane, Editura Academiei, Bucureşti,1984 


Gheorghe Asachi - Biografie



Gheorghe Asachi (1788 - 1869) a fost un poet, prozator şi dramaturg român care s-a născut la Herţa, în nordul Moldovei (azi în Ucraina). Fiul lui Lazăr Asachievici, preot şi al Elenei. A primit primele noțiuni de învățătura de la tatal său - preotul Lazăr Asachi. La vârsta de 9 ani, Gheorghe Asachi și-a continuat studiile în limba polonă, latină, germană la Lvov, unde se mutase familia. A studiat apoi la universitatea din același oraș, în cadrul facultății de filozofie - logică, matematică, istoria naturală, fizica, metafizică şi etică, urmând și un curs special de arhitectură.

La Lvov, Asachi și-a pus bazele culturii sale enciclopedice, s-au înfiripat concepțiile sale iluministe sub influența unora dintre profesorii universității și a cunoscut literatura poloneză și literatura clasică română, care se vor simți în creațiile sale literare. După obținerea doctoratului în filozofie și a diplomei de inginer și arhitect, Gheorghe Asachi se întoarce în țară, la Iași (1805), unde pune în practică cunoștințele sale de arhitectură la construirea unor case particulare, în același an pleacă la Viena, unde studiază, timp de 3 ani, astronomia, matematicile superioare și pictura. În august 1808, Gheorghe Asachi pleacă să-și completeze studiile la Roma. Aici a scris primele încercari poetice și a fost ales membru extraordinar al Societății literare din Roma.

În august 1812, Gheorghe Asachi se întoarce în Moldova. Stapânind o cultură superioară solidă și multilaterală, cunoscător al mai multor limbi străine - polona, rusa, latina, germana, italiana, franceza și engleza - ca nimeni altul în vremea sa, optimist, cu dor de muncă și încrezator în puterile sale, călăuzit de o ideologie liberală progresistă și de o puternică dragoste de patrie si popor, Gheorghe Asachi speră sa joace un rol important de restaurator în țara sa. Întoarcerea lui Asachi din Italia coincide cu procesul de prefacere rapidă a relațiilor feudale în Moldova, care reclama, într-o măsura mereu crescândă, difuzarea științelor prin instituții de învățământ. Situația țăranilor era grea: lipsa școlilor, bibliotecilor, ziarelor, a tuturor instituțiilor moderne care asigura progresul unui popor, îl face conștient de necesitatea unei activități sistematice de trezire a conștiinței naționale. Cărturar de tip renascentist, cu o cultură enciclopedica și iluministă, dotat cu înclinații pentru multiple domenii artistice - inginer, profesor, diplomat, grafician, ziarist, pictor, tipograf, arhivist, dramaturg - Gheorghe Asachi s-a risipit cu dărnicie din dorința generoasă de a impulsiona dezvoltarea culturii românești.

Desfășurându-și cea mai rodnică activitate într-o perioadă de hotar între epoca feudală și începuturile orânduirii burgheze, Asachi poate fi revendicat în aproape orice domeniu al culturii. În 1813, Asachi înființeaza o clasa de inginerie în limba româna, unde predă arhitectura, istoria artelor, geodezia, matematica, dezvăluindu-și un neobosit talent pedagogic, în 1818 apare deja prima promoție de ingineri formați în țară. Timp de aproape 40 de ani, Asachi s-a ocupat de organizarea școlilor din Moldova (1813 - 1849) însărcinat de mitropolitul Veniamin Costache.

Precursor al generaţiei paşoptiste, Gheorghe Asachi a fost unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la Lemberg din Polonia, unde studiase în tinereţe, manuscrisul Ţiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai-Deleanu. A fost îndrumător cultural în domenii diverse: teatru, şcoală, presă, activitate tipografică. Asachi a fost şi unul din întemeietorii Academiei Mihăilene. A publicat prima gazetă româneasca din Moldova, Albina Românească (1829). A organizat primele reprezentaţii teatrale în limba română (1816) şi Conservatorul filarmonic dramatic (1836).

Traduce şi adaptează piese de teatru străine. În poezie, abordează toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditaţii, balade. Versifică legendele istorice Dochia şi Traian, Ştefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţ. A scris şi nuvele istorice (Dragoş, Petru Rareş, Rucsandra Doamna ş.a.), care au constituit sursa de inspiraţie pentru nuvelele lui Costache Negruzzi.

Publică primul său sonet în limba italiană în Giornale di Campodoglio în 1811. Primul poem în limba română, "Cătră Italia" a fost scris în acelaşi an.

Adversar declarat al Revoluţiei de la 1848 în Moldova, cade în uitare şi în perioada aceasta îşi tipăreşte nuvelele istorice, întîi în franceză, Nouvelles historiques de la Moldo Roumanie, în 1859 apoi şi în traducere românească, în 1867.

După o perioadă petrecută la Viena ca agent diplomatic al domnitorului loniță Sandu Sturdza, Asachi se reîntoarce în 1827 la Iași pentru a desfășura, în următorii 20 de ani, activitatea sa cea mai rodnică, și care îl va transforma în personalitate proeminentă a Moldovei. Militând pe linia idealurilor sale de tinerețe, el își continuă strădaniile de organizare a învățământului, înființând prima școală primară de fete Institutul pentru educația fetelor (1834), punând bazele învățământului artistic și politehnic în 1841 prin inaugurarea școlii de arte și meserii, extinzând rețeaua școlilor primare, scriind manuale, alcătuind programe analitice.

Un alt tarâm în care contribuția lui Gheorghe Asachi poate fi considerată hotarâtoare este cel jurnalistic. El este în Moldova inițiatorul presei în limba româna, realizând primul ziar românesc Albina româneasca. Vazând în presa un excelent instrument de informare și educare, Asachi va scoate și alte ziare destinate unor categorii diverse de cititori, cum ar fi: Foaia sătească - destinată țăranilor, Icoana lumii care populariza cuceririle științei.
În anul 1869 la vîrsta de 81 de ani pleacă în călătorie la Lemberg, în Galiţia şi cumpără manuscrisul Ţiganiadei lui Ion Budai-Deleanu. Personalitate complexă,îndrumător și animator al vieții artistice și culturale, organizator al școlilor naționale din Moldova, unul din pionierii picturii românești și inițiatorul învățământului artistic în școlile moldovenești.


Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse):
www.autorii.com;
Limba și literatura, cl.XII, ed.2000;
Istoria critica a literaturii romane, ed. 1990;
www.ro.wikipedia.org.


Cristian Popescu - Poem manuscris


c


v

Octavian Paler - Jocul


Mai am o scoică şi cîteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
şi-un ţărm unde să stau pe nisip
şi cum să mă conving că am fost pe un asemenea ţărm
urmînd fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?
O scoică şi cîteva pietre
şi un nume ciudat
pe care nu-l înţelege nimeni
şi speranţa mea de-a ajunge
să nu-l mai înţeleg nici eu într-o zi.
Sărbătoarea s-a terminat,
îmi aştept pedeapsa lîngă tribunele goale,
dar eu am văzut arzînd la amiază un nor
şi-am auzit cîntecul care îngenunchea caii sălbateci,
îşi spun, ţărmul acela nu-i simplă poveste,
eu am văzut norul şi-am ascultat cîntecul
şi înainte de a mă învinge
soarele m-a făcut fericit.