Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Leonid Dimov -Vârcolacul şi Clotilda


  

Venea o seară moale ca mingile ce ni-s
aduse din afara terenului de tenis.
Şi chiar terenul însuşi părea curbat în arc,
cărămiziu şi umed în spate de parc,
cînd fu schimbată ultima minge.
Pieri şi cel ce strânge
accesoriile-n tecile lor. Îi urmă pilda
masiva jucătoare Clotilda.

Vârându-şi racheta-n pânză portocalie,
ea era albă, impunătoare, şi porni, uşor saşie,
uşor obosită, legănând un sac,
zâmbitoare, cu pas leneş, spre terasa de lângă lac.
Iat-o fredonând, aşezată
la masa nichelată.
E liberă, calmă, iubeaţă,
coctail imens are-n faţă,
iar pe scaunul de vizavi,
melancolic că se duce gingaşa zi,
în volte dulci, urmând plan măiastru,
execută contorsiuni lente un vârcolac albastru.
Are de-a lungul trupului din paftale şi inele
trei creste paralele
şi ochi ovali, colosali, năuciţi de reverii,
ca două lune sângerii.
Priveşte trist la Clotilda care,
nepăsătoare,
se face că nu-l bagă-n seamă.
Deşi, mă rog, parcă tot naşte un pic de teamă
albastrul vârcolac consumator şi banal,
în acest mic, dar faimos local
de noapte, de petrecere, de nebunii,
din nesfârşitul parc cu arbori fumurii.

Se tot lăsa o-ntunecime de vată
când, fără voie parcă, dintr-o dată,
masiva jucătoare întinde palma peste masă,
iar firava labă veselă şi sticloasă,
albastră, a fiarei, într-o clipită
se cuibăreşte acolo, fericită.
Şi cum scânceşte animalul de bucurie,
un vârf ivind de limbă purpurie.


Şi rămân amândoi aşa, ca şi cum nici n-ar fi,
cu capetele-ntoarse la iolele sidefii
ce trec mirate-n mişcare centripetă
pe apa tot mai violetă.
Se aud de departe - rumbă, tango, song -
orchestre calme, numai alămuri şi gong.

 

Matei Vișniec -Decapitarea

 



Regele orb s-a așezat în fotoliu
Orbii așteaptă urlând
Regele orb face un semn
Osânditul orb este adus
Călăul orb își ascute securea
Soldații orbi îl târăsc pe osânditul orb strigând:
Hei, călăule, unde ești?
Călăul orb strigă:
Aici! Aici! Luați-vă după sunetele securii pe care tocmai o ascut!
Bâjbâind, împiedicându-se, înjurând, soldații orbi l-au adus
Pe osânditul orb lângă călăul orb

 Călăul orb se ridică și-l pipăie rânjind pe osânditul orb
Îi spune: așează-ți capul deasupra buturugii
Osânditul orb caută cu mâinile prin praf
Caută buturuga, o găsește, o pipăie, își potrivește capul deasupra
Regele tremură de nerăbdare:
Ce faceți acolo? Urlă regele orb,
De ce nu începe odată? Strigă mulțimea oarbă.
Totul e gata – strigă călăul orb,
Își ridică securea și lovește cu sete alături, în praf.
Apoi începe să pipăie,
Caută urme de sânge.
Osânditul orb chicotește,
Mâinile călăului îl ating:
Aici ești? Îl întreabă călăul orb,
Aici sunt, spune osânditul orb,
S-a terminat?- strigă regele orb
Gata? S-a sfârșit?- urlă orbii.

Matei Vișniec - M-am uitat în buzunarele mele

 



M-am uitat în buzunarele mele - nimic.
M-am uitat în jur, am desfăcut larg palmele – nimic.
M-am gândit mai adânc,
M-am concentrat cu ochi închiși – nimic.
Am alergat acasă și mi-am deschis dulapurile și sertarele,
Am răscolit prin hârtiile mele și toate cărțile mi le-am deschis la aceeași pagină – nimic.
Am izbit cu pumnul în peretele alb
Și rând pe rând, toți pereții orașului s-au prăbușit ca niște cărți de joc,


Am trecut printre trupurile strivite
Am privit în ochii lor – nimic.

Roman Istrati - Vino, frate

 


 Mâna care nu se-nchină

poate fi o nouă treaptă

când urcăm scara

dinspre durerii tainiţa

vino, frate, căci lumina

peste umbre cade dreaptă

precum cad cu miez de vară

nuferii pe gura serii.

 

Şi mai vine, frate, gândul

să ţi-l speli de oseminte

sau să spargi roua aprinsă

peste pleoapa lumânării;

vino, de nu ştii cuvinte

să-ţi arăt coaja desprinsă

din bucata de zăpadă

care rupe buza mării.

 

Şi de-o fi război sau ceartă

de la tine mai departe

fii acela care legi

şi nu cel care desparte;

vino, frate, căci lumina

de cunoaşte vreo izbândă

se găseşte cineva

să o fure mai întâi

 

pentru ca apoi s-o vândă.