A.E. Baconsky - Cântec fără cuvinte

  

Tot ceea ce te atinge o clipă
Se topeşte în treacăt că neaua,
Ca neaua atinsă
De răsuflarea lui martie.

Priveşti vulturii care zboară
În cercuri largi peste munţi
Şi simţi cum toate alunecă
Din inima ta şi dispar.

Dar iată vine iarna şi din nou
Zăpada reapare peste câmpuri
Şi din toate clipele prin care ai trecut
Prind iar fiinţă-n jurul tău şi murmură.

Şi ca fluxul pe plajele galbene
Îţi creşte-n suflet propriul tău trecut …
Vai, cât de rău e atuncea să nu ai pe nimeni aproape
Ca să-ţi pleci fruntea pe umărul lui.

A.E. Baconsky - Transfigurare

     

Nici gândurile voastre, nici florile nu-mi spun,

Nici negurile toamnei, că sunt ieşit din minte –

Ci numai mie-mi pare mereu că sunt nebun,

De vreme ce-mi prind viaţa şi moartea în cuvinte.

Ard în lumina zilei de parcă uit că n-am

Decât un drum prin iarbă, un singur drum şi-o poartă

Prin care voi pătrunde ca luna-ncet prin geam,

Sau liniştea din sălcii rotind în Marea Moartă.

Mă bucur când mai trece un an şi-un anotimp,

Când prin oglinzi străine îmi rătăceşte chipul,

Şi iar mi-aduce vremea acelaşi dor să-mi schimb

Inelul meu cu-al mării ce l-a-ngropat nisipul.

Trăiesc mai mult cu roua câmpiilor, mai mult

Ca pasărea pădurii şi poate că mi-e bine:

Văd ridicată steauă de-al cărei semn ascult,

Văd risipită ora de plumb din care vine.

De-acum e dimineaţă pe cer ca un surâs

Pe faţa răvăşită. De-acum e auroră …

Stau şi-mi gravez în suflet ca-ntr-un mărgean deschis,

Cu litere tăcute, speranţă tuturora.