Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Radu Gyr - Rugăciune


Stapâne-nsângerat, Domn al luminii
şi Veşnicie limpede, Iisuse!
Tu, care ai primit pe frunte spinii
şi cuie-adânci în mâinile-ţi supuse,

Tu, Domn al Răstignirii şi-nvierii
care din cruce ne-ai făcut lumină
şi Răsărit din rănile tăcerii
şi cântec din osânda-ţi fără vina –

da-ne-ncleştarea Ta, dă-ne puterea
din ceasul pironirii-nsângerate,
să ne primim şi cuiele şi fierea
ca Tine-n marea Ta sigurătate.

Pe fruntea ţării zâmbetul ţi-l pune
şi Neamul care-acum osânda-şi duce
învaţă-l Tu amara rugăciune
din clipele suirilor pe cruce.

Cu mâna Ta ca borangicul lunii,
din răni opreşte sângele fierbinte,
închide-n piepturi geamătul furtunii,
sărută-i ţării lacrimile sfinte!

Şi sus pe crucea crâncena, pe care
stă Neamul nostru-nsângerat, Tu scrie,
Iisuse, un aprins inel de soare,
ca semn al Învierii ce-o să vină.

Şi spune morţilor din lut să nu blesteme,
ci sub trifoi, sub dâmburi, sub secara,
s-aştepte paşii Tăi calcând prin ţară
şi semnul munţilor ce vor aprinde steme.

Şi spune morţilor de sub troiţe sfinte
că va veni cândva o dimineaţă
când Neamu-ntreg va fulgera la viaţă,
cuminecat prin morţii din morminte.

Radu Gyr - Rugăciune -


Dă-i fetiţei mele, Dimineaţă,
tălpi cu care lipăi prin verdeaţă,
tril de ciocârlie-ascuns în guşă,
zburda veveriţei jucăuşă,
lângă uşă.

Cireşar, dă-i zmeura cunună,
zâmbet de caisă şi căpşună,
fă-i caleşti din fluturi şi rădvane,
şi din crini pantofi şi lampioane
diafane.

Pune-i Basm, pe zodie lăstunii,
scutură-i în vis găteala lunii,
adu-i Sânzienele să-i coase
scrânciob de matase-n chiparoase
somnoroase.

Şi tu, Cântec, suie-mi-o lumină
pe-o lăcustă lină, cristalină,
du-mi-o bob de rouă prin glicină
şi din floare-n floare mi-o aşază,
ca o rază!

Radu Gyr - Noi nu am avut tinereţe


Noi nu am avut tinereţe,
să spumege viaţa în cupe;
priveam cum din crengi pădureţe
un fruct de otrava se rupe.

Nici lauri, nici mirt şi nici roze
n-au vrut pentru noi să zâmbească.
Tot cerul de-atunci de moloze;
luceafărul, tânăr de iasca.

Noi nu am avut Heidelberguri
cu blonde iubiri diafane;
pe clare şi reci iceberguri
în vis noi nu am plutit pe oceane.

Cu lavaliere boeme
noi n-am fost pe sub harfele lunii;
pe noi nu ne-au nins în poeme
nici vişinii nopţii, nici prunii.
La balul luminii-n careta
n-am fost pe celeste terase;
scriam doar pe inimi cu cretă
un spân, încă trei, încă şase.

Noi n-am strâns medalii din soare ,
ci noaptea-m cules, pe tăcute,
stropi negri şi grei în ulcioare,
prelinşi de pe cruci nevăzute.

Cântam! Era sânge poemul!
Hoream! Curgeau lacrimi pe fete!
Zâmbeam! Şi-n surâs sta blestemul!
Noi nu am avut tinereţe.
Mereu şchiopătând prin dezastre,
mereu cu osânda pe frunte,
credeam că tot spini sunt şi-n astre
şi-n lună tot temniţe crunte.

Ce vânt secetos şi fierbinte
ne-a frânt orice aripi răzleţe?
Căzuţi în genunchi pe morminte,
noi nu am avut tinereţe!

Şi-aduna azi zdrenţele anii
şi visul ciubotele sparte.
Prin pod se aud chiţoranii
cum petece rod mai departe.

Bătrâni, şi cu fete de ceaţă,
cu paşi năclăiţi în tristeţe,
prin moarte-am trecut, nu prin viaţă.
Noi nu am avut tinereţe.

Radu Gyr - Luminiţă


Are tata o fetiţă
Luminiţă,
pas de vis şi mânuşiţă
de crăiţă.

Când prind umbrele să cadă
în livadă,
păuniţe de zăpadă
vin s-o vadă.

Sună vântu-n cinstea ei
clopoţei
şi albine-aduc cercei
de scântei.

Se-mbulzesc în faţa uşii
corcoduşii:
îi fac tumbe cărăbuşii,
jucăuşii.

Şi când trec spre cuib lăstunii
bărzăunii
îi aduc mireasa lunii
din petunii…

Dar la casa argintie
de hârtie,
doar tăticu prost mai scrie
şi nu ştie
ca de dragul Luminiţii
licuricii
au aprins la geam aglicii,
iar piticii
au cărat o lună mare
în spinare
şi-au proptit-o-n casa noastră
la fereastră.

Radu Gyr - Crez


Cred într-unul Dumnezeu,
Tatăl ziditorul,
dar mai cred şi-n neamul meu,
înfrăţit cu dorul.

Cred în sfinţi, dar şi-n voinici,
cred în flori şi-n cremeni,
căci tăcuţii mucenici
cu haiducii-s gemeni.

Dar mai cred că într-o zi,
aspru, din furtună,
neamul meu se va trezi
cu securea-n mâna.

Şi-atunci ierte Cel din cer
liftele spurcate,
căci prin sânge şi prin fier
ne-om croi dreptate.

Cred într-unul Dumnezeu,
Tatăl ziditorul,
ce-a-nfrăţit în neamul meu
sfântul crez cu dorul!

Radu Gyr - Basm


A fost odată în basm, în baladă,
o fată mică de cer şi zăpadă . . .
şi-un tată trudit, un biet tată
cu umbre în ladă,
cu tâmpla de cântec brumată.

Au fost odată un tată şi-o fată,
şi fata scria cu litere mari, încete . . .
iar tata venea seara, -n buzunar
cu portocale şi comete
şi le răsturna pe abecedar
sau le-ncurca printre caiete.

A fost o fată cu slove domoale –
şi-un tată cu stele şi portocale.
A fost odată . . . a fost odată . . .
Fetiţa a rămas departe-n povesti,
cu mâini de icoana curată,
cu ochii ei prea mari, prea cereşti;
iar tata a murit de-atunci, nu o dată
de-o sută, de-o mie de ori;
de-o mie de ori a fost tras pe roată,
spânzurat de o mie de sfori . . .
De-o mie de ori pus pe cruce,
de-o mie de ori perpelit în dogori,
de-o mie de ori . . . de-o mie de ori . . .

Fata cu obraji de petală
de mult nu se mai duce la şcoală,
dar seara, când ploua mărunt
şi frunza tremura goală,
din fundul temniţei, crunt,
din moartea lui fără fund,
strigoiul tatii se scoală.
Din adânc, de sub bezna grozavă,
din smoală, din lună,
peste munţi şi păduri de otravă,
peste cetăţi şi genuni,
strigoiul tatii se scoală-n minuni
şi se-ntoarce cu urme de sânge
din lava-i străfiartă
pe uliţa moartă.

Şi-ntreabă şi plânge,
din poartă în poartă,
din uşă în uşă
şi din cenuşa în cenuşă:
-Unde-i fetiţa de-atunci ?
-Unde-i tăticul de-atunci?
şi-ntrebarea cumplită
se face muget de stânci
şi catapeteasmă trăznită
şi cutremur şi dinamită.

-Sparge-te, lacăte!
-Zidule, pleacă-te!
-Temnită, crapă-te!
acolo, departe-n poveşti,
o fată mică de şcoală
cu obrazul lipit de fereşti,
cu ochii ei prea mari, prea cereşti
aşteaptă o stea şi-o portocală
şi se roagă să plece puhoiul, să vină acasă strigoiul.

Emil Botta - Fantasmagoria


Stele ascunse în telescop
întorceţi-vă-n cer.
Douăzeci de ani astronomul miop
o să vă caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matcă vă-nturnaţi
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut, cere să-i redaţi
luna şi soarele.

Melci, reintraţi în cocioabe,
cenuşă, revino în focuri şi-n vetre,
copaci, întorceţi-vă în muguri, în boabe,
şi voi, oameni, în pietre.


George Coşbuc - Românii ţinând drumul lui Napoleon cel mare


Din istoria campaniei lui Napoleon în Italia (1796-1797), e cunoscut faptul, că răsboinicul împărat pe atunci numai general, tânăr de douăzeci şi şapte de ani, trei zile s'a svârcolit degeaba să respingă un batalion de austrieci, pe care dacă l-ar fi putut birui ar fi nimicit întreaga armată austriacă.

În raportul ce-l face însuşi Napoleon către directorul republicei spune limpede, că singur acest batalion l-a adus în neputinţa de-a incongiura şi de-a strivi cu totul armatele imperiale ale Habsburgilor. El admiră statornicia şi vitejia acestui batalion „îndrăcit” şi n'are destule cuvinte să laude îndărătnicirea acestor nemţi, a căror resistentă a fost într'adevăr neînchipuit de eroică. Cronicarii pun în gura lui Napoleon cuvintele că de-ar avea el un asemenea batalion, ar ajunge la Viena în trei zile.

Napoleon însă nu ştia pe cine lauda. Acel batalion nu era de nemţi. În întreg batalionul era un singur neamţ, maiorul, şi-l chemă Voestenradt ; toţi ofiţerii şi soldaţii batalionului până la unul erau români. Ei, românii au apărat podul peste care n'a putut trece Napoleon trei zile de-a rândul, cu toate că el, vrednicul şi norocosul general s'a opintit în chipul cel mai desperat să-i arunce îndărăt de pe raul Apone şi de pe mocirloasele lui maluri.

Era batalionul al doilea dintr'al doilea regiment de plăeşi români din Nordul Ardealului. Celelalte două batalioane ale regimentului se luptau pe vremea aceasta la Rin cu oştirile republicei. Românii pe vremea aceea formau în Austria o armată separată, un corp mic compus din două regimente de infanterie cu tunuri şi unul de cavalerie. Regimentul de cavalerie n'a avut prilej să se distingă în lupte ; regimentele de infanterie însă, unul în Nord la Năsăud, altul în Sud, la Făgăraş, au fost oaste de elită, o dorobănţime despre care un istoric austriac zice că „era singura oaste, pe ale cărei urme puteau Habsburgii să alerge cu încredere pe câmpul de luptă”.

Numele obicinuit de „phalanx valachica prima, secundă, terţia” pentru batalioanele unui regiment şi ale celuilalt se regăseşte mai prin toate ordinele de zi ale armatei austriace, 0115 la 1866, date pe timpul luptelor câte le-au purtat Habsburgii de la 1796 încoace. Aceste „Falange” au fost avant-garda oştilor imperiale, şi de nenumerate ori generalii îşi cereau onoarea de-a li se da câte un batalion „transilvanico-valah” sub comanda lor. Şi iarăşi de multe ori, după lupte mari, câte o «phalanx valachica» era scoasă şi lăudata în faţa întregii armate („în conspectu totius exercitus” e termenul întrebuinţat de generali în rapoarte).

După ce Napoleon veni în Italia şi luă comanda supremă, oştirile austriace au fost bătute mereu. Împăratul Austriei, văzându-se strâmtorat, a trimes în Italia alte două corpuri de armată. Intr'unul din acestea se afla şi batalionul românesc al doilea. Amândouă corpurile aveau să se unească, dar nu le-a dat răgaz Napoleon. ln cele dintâi zile, Napoleon a fost bătut de primul corp la Piave, a fost respins, apoi după câteva zile de la Verona, iar în a treia luptă la Caldiero, unde Napoleon a atacat pe austriaci cu toată puterea oştilor sale, a aflat atâta resistenţa încât a trebuit să se retragă şi a intrat în griji, căci sosea celălalt corp de armată austriacă din Tirol şi-i cădea în spate. Napoleon atunci a atacat din nou corpul de oaste ce-l avea în faţă, ca să-l împingă îndărăt şi să-şi facă larg. Posiţiunea cea mai importantă pe care trebuia s'o ia Napoleon era tocmai podul de la Arcole, la Areda Veneţiei. Dacă ar fi luat francezii podul, armata austriacă ar fi fost ea acum înconjurată şi atacată de la spate, şi ar fi fost fără îndoială nimicită.

Apărarea podului a fost încredinţată batalionului românesc. Se înţelege, malul era apărat de altă oaste, dar podul însuşi era dat în seama românilor. Chiar în capul podului stătea căpitanul Rotar, care a şi fost ucis în ziua dintâi. După datele oficiale, cei ce s'au luptat în fruntea frunţii au fost stegarul Toader Raul, sergentul Gavrilă şi căpitanul Herţa cu cetele lor. Nu e de comparat, bine-nţeles, dar cu toate acestea pomenesc aci lupta de la Călugăreni, pentru că amândouă acele lupte au puncte de asemenare.

Francezii isbiră pe români cu adevărată furie. Generalul Augereau cu steagul în mâna mergea însuşi în fruntea ostaşilor ; neisprăvind nimic, a luat atunci Napoleon steagul şi a comandat atacul în persoană. În învalmaşală, adjutantul său, Muinon, a căzut lângă el ; Lannes, generalul a fost rănit, şi însuşi Napoleon, apucat de vârtejul soldaţilor săi care fugeau, a ajuns în mocirlă şi a scăpat cu greutate din noroiu. A doua zi, lupta la pod cu românii, a ţinut din zori până seara. Napoleon însă, prin mişcări dibace, a încongiurat posiţia şi a făcut a treia zi pe la amiază să se retragă austriecii din posiţia lor. Românii însă la pod au ţinut lupta până în amurg şi apoi s'au retras şi ei.

Intr'acele zile au murit din batalion un căpitan şi o sută treizeci şi cinci de ostaşi, trei căpitani şi doi locotenenţi şi şase sute cincizeci şi patru de soldaţi au fost răniţi. Un căpitan cu 45 de oameni au ajuns în captivitate. Dintre răniţi au murit în zilele viitoare 260, aşa că apărarea podului au plătit-o românii cu viaţa a 395 de oameni. În mâinile românilor au încăput 350 de francezi, luaţi ca prisonieri. Intr'aceste trei zile a fost o luptă mare, ceea ce se vede din numărul morţilor care se ridică la 20.000, cam atâţia francezi câţi şi austrieci.

Acesta a fost „îndrăcitul” batalion, pe care-l lăuda Napoleon cu aşa de mari cuvinte. O „falangă valahică”. Iar fapta ei, care i s'a părut aşa de eroică şi îndrăsneaţă celui mai îndrăsneţ general al timpurilor moderne, a fost şi atunci recomandată prin ordin de zi, ca exemplu de statornicie şi vitejie, şi este şi astăzi preamărită şi neuitată. Şi acum se mai dă ca exemplu, fie prin scrieri istorice, fie prin cărţi de cetire tineretului, numai că, se înţelege, batalionul e numit „de nemţi” sau cel puţin „batalion austriac”, dar nimeni nu-şi mai aduce bine-bine aminte, că el într’adevăr era „transilvanico-valah”.