Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

George Coşbuc - Elementele literaturii poporale


Dacă ar fi versificat, să zicem, mitropolitul Dosoftei un capitol din Biblie, cel mai iudaic dintre ele, imitînd versul şi limba doinelor şi schimbînd numele biblice în nume româneşti, şi dacă acest cîntec ar fi pătruns printr-o minune în popor - ce caracter naţionaI şi individual românesc am găsi noi astăzi într-acel cîntec? Ce-ar fi într-însul "care să ne aducă aminte de vitejiile şi suferinţele părinţilor" cum zicea Odobescu vorbind de baladele noastre? Acest lucru, al mitropolitului Dosoftei, n-ar fi cu putinţă. El n-ar prinde. Subiectul cîntecului românizat n-ar avea nici o legătură cu cealaltă literatură a românilor, ar fi prea felurit ca concepţiune a naturii şi a vieţii, nu s-ar potrivi cu obiceiurile, cu credinţele noastre.

Se înţelege, noi căutăm în poezia noastră populară "tot ce este floarea simţurilor unui popor, al românilor, tot ce are el mai scump, mai nobil, tot ce are mai dumnezeiesc". Aceste sînt vorbele d-Iui Xenopol. Poeziile poporului ar fi deci tot atitea documente, din care am putea studia viaţa istorică a românului, filozofia lui, moralitatea şi cultura, idealele lui şi mai ştiu eu ce. Iar Alecsandri entuziasmat spune despre aceste documente că sînt "pline de originalitate şi fără seamăn în literaturile străine". Originalitate, da. Sînt originale, că sînt vechi, sînt concepţii primitive, sînt fondul comun al rasei ariene. Dar cum "fără seamăn în literaturile străine?" Dimpotrivă, toate poeziile poporului român - afară de doină – au seamăn în toate literaturile poporale ale întregii rase indo-germane. Balade, descîntece, bocete, basme, colinde, toate aceste "documente" ale noastre se pot urmări şi dovedi pretutindeni la indo-germani. Sînt documente ale concepţiunii rasei ariene, dar nu absolut specifice ale poporului român. Fondul baladelor, al basmelor, al colindelor, al bocetelor şi descîntecelor, oricît s-ar părea de felurit celui ce le citeşte aşa ca să aibă idee despre ele cam ce sînt, este unul şi acelaşi pentru cine le cunoaşte. Forme fără număr de multe, imagini şi mai multe, dar fondul lor e puţin, puţin de tot. Şi mai ales, acest fond e acelaşi, întru toate acelaşi cu fondul poeziei populare a tuturor indo-germanilor. Toate cîntă fenomene de ale naturii, toate sînt adaptări ale cîtorva mituri vechi de mii de ani. Pe acelaşi Făt-Frumos îl poartă prin lupte cu zmeii tot aşa persianii, ca şi noi, ca şi slavii, ca şi scandinavii şi ca toate popoarele rasei ariene. Numai numele sînt schimbate, numai amănuntele se deosebesc. Iar acele amănunte sînt fără importanţă mitică, nu schimbă fondul.

Dacă lui Indra îi fură vacile Vrtra pe sub Himalaia, lui Costea al nostru îi fură Fulga oile; în Italia lui Hercule îi fură Caccus boii, iar în Nord lui Thor îi fură uriaşii ciocanul. Şi dacă Indra al inzilor ucide pe şarpele Vrtra, Apollo al grecilor ucide tot un şarpe numit Pithon, Iorgovan al nostru ucide tot pe un şarpe pe apele Cernii. Făt-Frumos, sau numească-se cum o vrea, cînd se luptă în basme cu zmeii, e totuna cu Novac care se luptă în baladă cu turcii, cu Costea care se lupta cu Fulga "cel cu barba neagră", totuna cu Miul Copilul care se bate cu ceata lui Ianuş - e tot unul şi acelaşi cu Ion-Sînt-Ion care în colindă se războieşte cu dracii care au prădat raiul şi au furat vasul botezului şi paharul mirului; în bocete, e tot unul cu Soarele care se luptă cu "vidra Iătrătoare" ceea ce ţine închise drumurile raiului peste Brad-încetinat, în descîntece e tot unul cu Sfînta Duminecă, sau Maica Domnului, care se luptă cu moroii şi strigoii şi cu toate duhurile întunerecului.

E tot unul! In toate genurile noastre de literatură - afară de cea lirică şi aneodotică - e tot unul. E tot acelaşi şi tot aceleaşi fapte le face, tot cu aceleaşi arme se luptă, cu aceiaşi duşmani, şi dacă moare tot la fel moare şi la fel învie ca în toate literaturlle iudo-germane. Acest Făt-Frumos e tipul eroului solar. E Soarele ce se luptă cu întunerecul, reprezentat prin nori (vaci, oi, zmei, draci, turci, poteră) prin fulger (şarpe) prin noapte şi iarnă. E eroul solar, numească-se el cum s-o numi: Apollo, Hercule, Perseu, Baldr, Helghe, Isfendiar, Percunas, Romulus, ori Sfîntul George.

Oricărei literaturi populare i se poate dovedi originea cosmogonică. Toate cîntecele şi basmele popoarelor sînt mituri contopite. Miturile au rămas tipice, ca fragmente, sau mai bine ca elemente, şi din combinarea lor neamurile şi-au făcut felurite cîntece şi basme. Azi popoarele ariene nu mai produc poezie epică, fiindcă a secat izvorul - putinţa de a crea mituri - iar dacă mai produc, toate aceste produceri nu sînt decît haine făcute din petice, din fragmentele mitice. Numai popoarele primitive sau la începutul vieţii lor, pot fi creatori de epopee, precum numai copiii pot crede în basme şi în mit.

Indo-germanii au miturile lor felurite de ale altor rase, prin urmare poezia lor, credinţele, obiceiurile, au să fie mai mult ori mai puţin identice la toţi arienii. Nu e mirare că o baladă de-a noastră, un basm, un obicei etc. s-ar găsi şi la persiani şi la slavi şi la scandinavi. Mirare ar fi, cind nu s-ar găsi. Cu poezia poporului trebuie să fim precauţi, cînd o studiem. Căutăm în ea idealuri de-ale poporului? Urme istorice? Sentimentele lui? Concepţilunile lui despre viaţă şi lume? Da, le găsim. Dar să nu fim evhemerişti cu explicările. Ce imoral o fi fost poporul grecesc care a creat pe un Zeus aşa de aventurier şi iubitor de femei, ce imoralitate să laşi pe Hera să se certe, ba să se şi bată cu Zeus care o şi spînzură odată! Ce concluziuni mai trăgeau învăţaţii, pîn-a nu se fi născut ştiinţa mitologiei. Azi nimeni nu caută înţelepciuniînalte şi idei morale în mitologiile poporale, ci numai ceea ce e de căutat: idei cosmogonice. Dacă Hera însemnează simplu atmosfera, ce era de vină grecul dacă atmosfera e vecinic schimbătoare, certăreaţă, guralivă şi bătăioasă, cu fulgere, cu vînturi etc.? Şi dacă Zeus însemnează cerul cu căldura, cum era să spuie grecul altfel, decît că el naşte cu norii ploaia şi fulgerul, cu umezeala pămîntului, plantele? Intr-adevăr, toţi copiii ilegitimi ai lui însemnează ploaie, fulger, grindină, brumă, grîu, fel de fel de copaci. Pe Pallas Atena, care reprezintă rostul, cumpătul sau ordinea în natură, n-a putut s-o nască nimeni, ea a fost sau a răsărit, din capul lui Zeus. Explicările pe cîte le-au scos la iveală evhemeriştii, căutînd în mitologie concepţii morale şi filozofie adîncă, sînt cam de felul acestora: Jupiter, biruind pe uriaşi cu tunetul, ar fi un rege din Creta suprimînd o revoluţie; iar ploaia de aur a Danaei ar fi banii cu care a fost cumpărată garda lui Jupiter. Saturn, care reprezenta amurgul cel ce înghite lumina şi soarele şi cerul, ca să le renască a doua zi iarăşi - ca să le verse, cum spune mitologia - Saturn ar fi fost însuşi Noe din Biblie, iar cei trei fii ai săi Jupiter, Neptun şi Pluto ar fi Sem, Ham şi Iafet. Hercule care nu e decît un erou solar, ar fi un prinţ fenician care colonizează Spania şi Italia. Prometeu care creează oameni ar fi un sculptor grec care făcea statui de pămînt, Moise al iudeilor ar fi Hefaistos, Pan, Minos, Osiris, Serapis şi mai ştiu eu cine.

Pe aceeaşi cale cu evhemeriştii noştri într-ale limbii - dacă se pot numi aşa - cu acei filologi cari dovedeau că numele Romanaţi e latinescul "Roma nati" că Slatina e "Stella latina", pe aceeaşi cale au mers adevăraţii evhemerişti într-ale mitologiei româneşti şi într-ale literaturii populare. Arghir era Traian, Elena era "Dachia". Bietul basm al lui Arghir era o închipuire a cuceririi Daciei de către Traian. Au dovedit-o alţii că basmul acesta există la toţi neolatinii. Desigur există la toţi indo-germanii. Eu l-am găsit la laplandeji şi la ruşii de prin Siberia. Ce-o fi căutat Traian prin friguroasele aceste de ţări! Acelaşi lucru cu legenda soarelui de primăvară, cu baba Dochia de la echinocţiu: şi ea era dacă nu ţara, dar fata lui Decebal. Iar Ler din colinde era Aurelian, ori Valerian, împăratulRomei! Insuşi Alecsandri, deşi poet si cunoscător al poeziei poporale, devine evhemerist cînd spune că balada lui Iorgovan ar fi un imn care glorifică găsirea apelor din Mehadia. Iorgovan e eroul mitic, e Indra, Apolo, Hercule, care se bate cu şarpele vărsător de foc, eroul unui basm repetat de mii de ori în toate literaturile ariene. Parcă neamul românesc întreg, [...] n-avu alta de lucru decît să s-apuce într-o zi să compuie imnuri unui biet izvor de apă minerală !

Afară de războaie, nici un fel de fapt omenesc nu poate impresiona pe un popor întreg. Faptele lui Ştefan cel Mare? Unirea tărilor sub Mihai? Robia turcilor? Moartea lui Tudor? Nimic. E falşă părerea că un fapt neînsemnat - ca moartea unui haiduc, ca peirea unui păstor în Mioriţa, ca furarea oilor lui Costea de către un tîlhar oarecare, ca biruirea unui Ianuş de către Miul, ca arderea Chirei la Brăila de către fraţii ei, ca povestea românului care îşi vinde nevasta, şi cîte altele care sînt subiecte de baladă - că aceste fapte dau naştere la balade. Oricît ai suci-o nu poţi argumenta în cazul acesta că o baladă se poate generaliza la toţi românii. Ce au cei din Pind cu Chira de la Brăila; ce au cei din Banat cu Costea de la Galaţi?

Lucrul stă altfel. Ca să se poată generaliza, trebuie o descrierea unui fapt perfect asemuitor cu un mit care ca "motiv" e fond comun şi de mii de veacuri cunoscut. Dacă faptul istoric (d.e. o întîmplare a unui Costea căruia i s-au furat oile, a unui Tudor care moare trădat) nu e identic cu mitul, va fi schimbat ca să fie aşa. Atunci balada va fi primită. In realitate se întîmplă aşa: motivul mitic există în popor, e oarecum în aer, aşteaptă numai un fapt ca să primească nume de oameni şi de localităţi; e o haină din moşi strămoşi cu care îmbrăcăm pe cîte un erou, pînă cînd vine altul ca să i-o dăm lui.
Aşa se explică variantele, atît ale noastre între ele, cît şi ale noastre cu ale altor literaturi. DI Hasdeu în Olteneştele caută să dovedească, cu fel de fel de colinde străine, că poezia noastră Visul lui Tudor Vladimirescul e imitată după Visul Maicii Domnului şi arată cîtă vreme a trecut de Ia apariţia în româneşte a Visului Maicii D.[omnului] pînă la naşterea poeziei noastre, ba cîtă vreme i-a trebuit cîntecului nostru ca să ajungă din Oltenia pînă în Moldova. Dar moldovenii cunoşteau această poezie -căci e dintr-un mit solar- înainte de-a fi fost pe lume Tudor; nu oltenii, ci toţi românii au cunoscut acest mit şi desigur aveau poezia tocmai pe tocmai -afară de numele Tudor în ea- înainte de-a-şi visa Maica Domnului visul, iar indo-germanii aveau poezia aceasta înaintea chiar a naşterii lui Hristos. E un vis visat de toţi indo-germanii, din toate timpurile; şi nu încape îndoială că Maica Domnului a învăţat de la indo-germani să-şi viseze visul. L-a visat la indieni Crishna, la greci Ceres, la persieni mama lui Rustem din Şah-nameh. La noi, l-or fi visat mulţi eroi înainte de Tudor, căci cîntecul o fi existat de cînd sîntem -binenţeles, poate ca basm; ca poezie, poate, mai tîrziu- dar e cu putinţă, ca pe vremea morţii lui Mihai Viteazul, or fi spus oamenii că şi el l-a visat. Şi l-or visa şi de-acum înainte mulţi eroi: poporul va uita pe Tudor, cîntecuI va trăi însă şi cînd va mai veni un erou cu aceeaşi soartă, poporul va înlocui numele lui Tudor cu al acelui erou. Atîta şi nimic mai mult. Maica Domnului visează pe Christos răstignit, cu piroanele prin mîini, cu o cunună de spini pe cap. Va să zică, visează pe la 1500 lucrurile cari într-adevăr s-au petrecut cu Christos înainte cu o mie cinci sute de ani. Tudor în poezia noastră visează altceva: pala cea nouă şi-o visează ruptă-n două, visează că are să se lupte cu un şarpe „cu creastă roşie-n cap şi cu coarne de ţap". Pala sau spada, sau buzduganul, asemenea inelul, sunt substituiri ale soarelui în toate mitologiile indo-germane, de aceea eroii solari plecînd în lume lasă ca semn acasă fraţilor săi un paloş sau un inel, şi zic: Cînd se va rupe paloşul ori cînd va rugini inelul, să ştiţi că sînt mort. Şi e natural: soarele cînd e scăpătat spre iarnă şi moare, e închipuit ori ca o spadă ruptă care n-are puteri să mai taie, ori ca un inel ruginit, lipsit de strălucire. În balada noastră Inelul şi năframa, crăişorul dă fetei inelul: „Cînd inelul o rugini/ Să ştii dragă c-oi muri” şi iată numaidecît şi cellalt simbol al soarelui, paloşul; în balada aceasta flăcăul vede năframa -un simbol al cerului- ruptă şi destrămată, şi se întoarce, iar ca pretext ce zice? "Eu acasă mi-am uitat paloşul cel rotilat pe-o masă verde aruncat." Asta o zice soarele iernii: n-are paloş, şi l-a uitat acasă pe masa cea albastră, pe cerul din lunile verii. Fie paloşul uitat acasă, fie rupt în două, e acelaşi lucru, aceeaşi concepţie a naturii, soarele fără căldură, al iernii, e erou fără arme. Analogie, în ciocanul furat al lui Thor, în inelul Draupner al lui Odin, în suliţa lui Crişan etc. Această pală e visată de Tudor.

Iar şarpele,din visul lui, e reprezentantul puterii întunerecului, a nopţii, a furtunii, a iernii. Puterea iernii ucide soarele, temporar, îl ucide şi Amurgul şi Furtuna - deci şarpele ucide, vremelniceşte, pe erou, însă soarele sfarmă capul şarpelui în zori de zi, după furtună, şi primăvara, de aceea eroul solar ucide şarpele. E o dublă concepţiune, şi pe ea se bazează nenumăratele repeţiri ale învierii feţi-frumoşilar şi a eroilor solari. Moare eroul, dar învie "mai frumos de cum a fost". De aceea grecii pe toţi eroii solari i-au făcut semizei; nu-i învie ca oameni ci ca locuitori ai Olimpului, de aceea germanii pe toţi eroii solari după moarte îi învie ca zei de al doilea rang - Baldr, Otr, Vali - şi acelaşi lucru se întîmplă cu Christos. .

Ce legătură ar avea toate acestea cu visul Maicii Domnului? Poate numai fiindcă sînt visuri amîndouă. Dacă am vorbit de armele soarelui, să vorbim puţin şi de calul său şi de soră-sa. Omul primitiv crede că lumina şi căldura nu sînt puteri inerente, ale soarelui: ele pot să lipsească soarelui, precum într-adevăr îi lipsesc iarna. Vara le are. Lumina şi căldura sînt închipuite ca o soră a soarelui - în dublă concepţiune: soră blîndă şi bună ca lumina şi căldura blîndă, ori soră răutăcioasă, ca arşiţa. Grecii spuneau că sora lui Apollo, Diana, care reprezenta lumina şi căldura soarelui, peste iarnă umbla rătăcind prin nord departe prin Ţara tracilor. Asta însemna, spus mai poetic, că peste iarnă căldura soarelui lipseşte. Diana, care în mitologia poeţilor mai tîrziu s-a confundat cu luna, era răutăcioasă uneori cum e arşiţa verii, alerga pe crestele munţilor (în înţeles mitologic, a norilor) cu cîni muşcători. Iar efectul căldurii excesive de a zvînta şi usca pămîntul, de a-l face tare ca piatra, ori de-a ucide plantele şi vietăţile e aşa de frumos alegorizat în mitul cu împietrirea Niobei şi uciderea copiilor ei, din partea lui Apollo şi a Dianei. Şi la noi se găsesc împietriri ale eroilor, şi se vede gradată împietrirea pămîntului si faptul că eroii se împietresc pe rînd, pînă la genunchi, pînă la brîu, la piept, pînă în creştet. Ei învie iarăşi, dacă îi stropeşti cu apă vie - şi cum am arătat, apa vie e ploaia care moaie pămîntul. E de observat însă că avem şi altfel de împietriri în basme, reprezentări ale îngheţării apelor.

La noi, sora cea bună a soarelui, e de obicei Ileana Sîmziana, pe care el vrea s-o ia de soţie, ca Zeus pe soră-sa Hera, Brahma pe soră-sa, ca Odin pe soră-sa Frigg. Ea dă viaţă plantelor şi florilor, de aceea se zice că "din cosiţă floarea-i cîntă". Alături de frate-său, cu soarele, cel fără lumină şi căldură, cu soarele iernii, ea e cu mult mai frumoasă, căci e soare al verii, de aceea "la soare (al iernii) te poţi uita, dar la Ileana (soarele verii) ba!" In înţeles rău, sora soarelui n-are nume în poveşti, dar e un tip. Cînd ajunge Făt-Frumos cu ea într-un palat din pustie, el pleacă la vînătoare cu cînii (cu vînturile), iar ea găseşte într-o odaie un zmeu închis într-un butoi. El cere apă, ea-i dă, atunci crapă un cerc al butoiului; el mai cere apă, şi în urmă iese din butoi. De-acum sora soarelui se dă în dragoste cu zmeul, pe ascuns de frate-său, şi se înţeleg să ucidă pe voinic, dar nu îndrăznesc de cîni. Îl trimet deci după apă vie de unde se bat munţii în capete şi după alte lucruri, cari toate simbolizează ploaia, tunetul, fulgerul etc. Văzînd că nu piere, ei se hotărăsc să-i vrăjească cînii, şi voinicul lipsit de cîni, e ucis. Se înţelege, el iarăşi învie, tocmai prin apa vie pe care a adus-o. Această soră a soarelui e căldura verii, zmeul e norul. Norul cere apă, apă, ca să devină zmeu; apa, prin evaporaţie, i-o dă căldura. Norul cu căldura complotizează contra soarelui "să-I ucidă" (să întunece cerul) dar nu pot cîtă vreme vînturile bat, împrăştiind norii. Cînd tac vînturile, vrăjite de sora soarelui, zmeul ucide pe voinic. Dar începe să plouă; prin ploaie (apa vie dă viaţă naturii) se risipesc norii, şi soarele învie. Muşcătura cînilor Dianei o avem şi noi în expresiunea "Soare cu dinţi", întrebuinţată mai ales pentru soarele iernii.

În treacăt amintesc că arşiţa verii e reprezentată în basme şi prin omul cu barba roşie, om răutăcios din fire. Printr-o confuzie, ca în toate miturile, şi toamna, cînd frunzişul codrilor e galben-roşu şi cîmpiile pustii, e tot omul cu barba roşie. Iarna e reprezentată prin omul spîn în basme, care caută să ţie în robie soarele, precum e aşa de frumos descris în Harap-Alb al lui Creangă. Credinţa că oamenii spîni şi cei cu barba roşie sînt răutăcioşi şi cu fire demonică e pornită din concepţiunea mitică a arşiţei şi a iernii. In legende şi tradiţii, soarele are cai şi car; în basme are numai cal şi umblă numai călare. Iar acest cal e însuşi soarele. Ceea ce nouă ni se pare absurd -soarele să fie deodată cal, călăreţ şi armă a călăreţului- e absurd numai că sîntem obişnuiţi a gîndi cărturăreşte, cu rînduielile logicii, şi că ne-am tocit fantazia. Omul fără carte gîndeşte altfel şi e cu imaginaţia mai vie. Pentru un copil acelaşi lucru poate să fie, în jocul lui, şi păpuşă şi pat în care o culcă, şi plapomă şi perna, şi mama păpuşei care vine să o bată. El îşi substituie lucrurile.

Calul soarelui -fiind soarele însuşi- fuge ca gîndul şi ca vîntul, şi întrucît soarele parcă pleacă de pe un vîrf de deal, se urcă pe boltă sus şi să scoboară la apus iarăşi pe un vîrf de deal, calul soarelui "se urcă cu stăpînul său pînă în slava cerului şi iarăşi se lasă-n jos, încet-încet". Soarele iernii e slab, palid, fără putere: îndată ce dă în primăvară, el se aprinde, ia în sine foc, şi devine frumos şi puternic. Ce e aceasta în imaginaţia poporului? Acel tipic şi vecinic cal, pipernicit şi slab, din fundul grajdului, pe care-l alege Făt-Frumos ca să plece cu el în vitejie. Calul cere să mănînce foc, şi după ce-l mănîncă, se scutură şi se face Cal-galben. Identic acelaşi lucru cu armele voinicului: el alege spada cea mai ruginită, din fundul podului. Soarele primăverii caută tot aceeaşi căldură şi lumină pe care a avut-o în primăvara anului trecut, şi pe care a pierdut-o peste toamnă şi iarnă. Iar Făt-Frumos cere de la tată-său "calul şi armele pe cari le-ai avut tu în tinereţe, cînd ai vitejit" - tată-său fiind închipuit ca soarele primăverii trecute, iar fiul său ca o renaştere a eroului îmbătrînit.
Făt-Frumos are puteri uriaşe, dar nicăieri în mitologia noastră şi în literatură nu se vorbeşte că ar fi uriaş cu trupul. Dimpotrivă, în baladele noastre te întîlneşti aşa de des "c-un voinic cu calul mic" încît te miri de ce acest vecinic voinic are calul mic. Nu e rima de vină, căci poporul nu-şi face capul călindar pentru o rimă -vechile cîntece ale noastre au ca lege asonanţa nu rima- ci e de vină reminiscenţa mitică şi observaţiunea că soarele e aşa de mic alături cu elementele cu cari se luptă. Negura care se înalţă de pe pămînt pînă la cer, înghiţind munţi şi văi şi stînci şi totul, e reprezentată în basme prin zmeoaica aceea care alergînd "cu o falcă în cer şi cu alta în pămînt" înghite stîncile şi codrii: pe Făt-Frumos ori nu-l poate înghiţi, ori dacă îl înghite, ea crapă. Cît de mic e soarele faţă cu negura! Cît e de mic faţă cu zmeul (norul de furtună), care aleargă să-I ucidă, ori cu care se luptă "în trîntă că-i mai dreaptă". Poetic şi plastic e descrisă ceaţa din largul mării în basme: "deteră de un uriaş, culcat cu capul pe-o margine a mării şi cu picioarele pe cealaltă margine, şi de mult ce dormise, i se lipise genele şi nu putea să-şi deschidă ochii; atunci băieţii scoaseră foarfecele şi-i tăiară genele. "Băieţii reprezintă vînturile cari risipesc ceaţa aşezată statornic: ceea ce aici e arătat ca enorm de lung (uriaşul) e identic cu zmeoaica a cărei gură e enorm de largă. Iar soarele cel mic biruieşte zmeii şi uriaşii, reprezentanţii întunerecului -ai ceţii, ai negurii, ai norilor, ai iernii- şi toate cu ajutorul unui cal mic. Zmeii şi uriaşii sînt proşti, sînt putere brută; în balade reprezentanţii norilor sînt ca tipicul "Fulga cel cu barba neagră şi cu mintea neîntreagă". Luînd ca tip soarele, românul a generalizat cazul, de aici e vorba: "cel mai mare minte n-are, cel mai mic e mai voinic" care a ajuns să fie o credinţă -deşi n-are nici o bază reală, decît mitul- că dintre fraţi totdeauna cel mai mic e mai voinic şi că numai acesta e "năzdrăvan", fiindcă năzdrăvan e soarele în luptă cu elementele cele puternice.

Soarele însuşi e acel cal pe care-l cîntă baladele, calul care în colindul Pluguşorul e "ca Graur cu şeaua de aur, cu potcoavele de-argint, cum n-am văzut de cînd sînt". Sau "cînd copita scăpăra, toate bălţile seca". Asta numai soarele o face. Sau în balade: "cînd pe fugă s-aşternea, văile se limpezea", de neguri şi de ceaţă. E calul fără splină, născut din spumele mării (soarele iese din mare, din noapte); calul cu trei inimi, care aleargă mereu şi nu oboseşte. Acelaşi lucru cu baladele haiduceşti, şi cu toate baladele. Nu e bine să căutăm fapte istorice, sau adevăruri, în balade. Să nu ne înşele numele. Acel nume dovedeşte numai atîta că eroul cîntat e cel mai din urmă căruia i s-a adaptat cîntecul mitic. Mai mult nu. Că se pomeneşte în vreun cîntec despre curse de cai, despre "corăbii veneţiene" şi alte altele şi acestea le iei ca documente istorice, culturale ale epocii etc. asta e o prăpastie. Dacă în cîntecul mitic există încurări de cai, poporul le lasă unde le află, chiar cînd eroul căruia i s-a potrivit cîntecul n-a văzut încurări în viaţa lui. În toate literaturile popoarelor nordice şi celor slavice se reprezintă fulgerul cel strîmb în umblet ca o scrisoare şi de obicei scrisoare străină, adică neînţeleasă. Poporul nostru zice fulgerului "slove ovreieşti" - în Edda "runele", beţişoare rupte (zig-zagurile fulgerului). Acum, dacă mitul vorbind de fulger l-a numit "semne latineşti" sau "slove", e o explicare cel puţin poznaşă să zici că baladele vorbesc de inscripţiuni latine pe malul Dunării, în versurile:

Piatră mare necioplită
Şi cu slove rîcăită.
Racle mari împărăteşti
Purtînd semne latineşti.

Poporul pe atunci nu ştia carte deloc, şi totuşi ştia că inscripţiile sînt scrise latineşte! Intr-un imn vedic, am citit că duşmanul soarelui, Vrtra, "are gură enormă, dar nu poate înghiţi mult, e mai mult trufaş decît aducător de primejdie" şi acelaşi lucru îi zice în Edda eroul Helghe despre uriaşul Fafnir. Şi cu asta mi-a perit o iluzie. Credeam şi eu că într-adevăr românul în balada Miului a caracterizat bine pe ungur, cînd zice: "Unguru-i fălos, nu-i primejdios, are gură mare dar nu muşcă tare" - şi cînd colo aceste versuri sînt fragmente dintr-un cîntec mitic, pe care le-avea românul în comoara sa înainte de-a exista unguri. Numele duşmanului variază în baladele solare, e ungur, e turc mai ales, în colinde e jidov.

Ai putea dovedi existenţa duelului la noi în veacurile trecute? Ai balada Miului, a Vidrei, a lui Ghiţă Cătănuţă. E adevărat, dar aceste balade au fond mitic, cîntă duelul soarelui cu norul sau cu noaptea, şi nu poţi dovedi nimic pe sfînta lume cu duelul lui MiuI. Tot acelaşi duel e între Gruia lui Novac (soarele) cînd se luptă cu turcii care voiesc să-I lege cu funii de mătasă împletite-n cinci şi-n şase (fulgerul) şi să-I închidă; acelaşi duel între Novac bătrînul şi turci, acelaşi duel între Toma Alimoş şi Manea, acelaşi între Făt-Frumos şi zmeu ori Omul cit şchiopul cu barba cît cotul (Negură). Şi dacă Hera la greci e imorală, ce moralitate o să găsim în tipicele vorbe ale nevestei din baladă, care pe cînd se lupta bărbatu-său cu hoţul, zice bărbatului cînd o roagă să-i lege brîul că-i piere puterea: "Ba eu nu! că oricare o birui, eu cu dînsul m-oi iubi!" Da, au lăudat unii de-ai noştri pe această nevastă, preamărindu-i "cavalerismul" că ea iubeşte pe cel mai tare; alţii au hulit-o. Vorba e, scoatem vreun document pentru cultura şi moralitatea neamului român, din purtarea acestei neveste? Românul a creat tipul acesta? Nu. Nevasta reprezintă cerul, care se bucură deopotrivă şi de nor şi de soare; vorbele ei au fost repetate de toate literaturile ariene.

Fragmentele epice -adecă mitice- stau de obicei ascunse pînă ce se încheagă, cînd li se dă ocaziune. Sînt ascunse prin poeziile lirice, care vecinic sînt în circulaţie, de aceea întîlnim în doine versuri care ni se par interpolate şi mai ales cunoscute din poezii epice. Da. Pe Tudor nu l-au cunoscut ardelenii, ei n-au cîntecul Visul lui Tudor. Dar versurile acelui cîntec le au risipite prin doine; şi cînd vor avea şi ei vreun erou, le vor scoate la iveală, le vor închega într-o baladă. Astfel un fapt istoric însemnat ori neînsemnat dă ocaziune răzleţelor fragmente epice să se închege pe un anumit timp. De creat nu mai creează poporul nimic epic. Fără îndoială, variind după localitate şi timpuri, el caută ciment nou pentru fragmente, dar acesta e trecător şi n-are de a face nimic cu fondul baladelor. Şi amănuntele de "adjustare" pot să varieze.

Fragmentele mitice ale bocetelor, descîntecelor, colindelor şi ale basmelor au altă soartă. Nici un fapt istoric nu poate veni, ca să le dea ocaziune de a se închega. De aceea sînt vecinice fragmente, de aceea sînt formule sacramentale, neschimbate, stereotipe. Dar în fond, cum am zis, nu sînt decît variante ale baladelor. Aceeaşi concepţiune, alte imagini; acelaşi subiect, altă formă. Un singur fond mitic, indo-germanic. Bineînţeles, eu nu voiesc să zic că toată poezia noastră epică e de origină cosmică, ori că toată e indo-germanică. Avem poezie a cărei origină e de altă natură -dar aceasta e foarte puţină- şi poezie cu fond străin indo-germanilor în general, dar aceasta e şi mai puţină. Apoi, în baladele noastre se găsesc multe reminiscenţe istorice şi culturale, precum un riu duce cu el pămînt de prin toate locurile pe unde a trecut. Însă precum rîul nu porneşte de la obîrşia sa, numai ca să ducă cu el pămînt şi nămol în mare, ci cu alt scop, tot aşa poezia noastră epică nici nu visează să fie istorică şi să culeagă reminiscenţe. Dacă se leagă de ea, bine, dacă nu, iarăşi bine. Acest lucru e de sine înţeles.

Teoria emigrării cîntecelor s-a compromis rău prin furia apărătorilor ei şi prin ştiinţa mitologiei comparate şi a folclorului. lntr-o vreme, îndată ce se găsea acelaşi cîntec în Italia şi Englitera d.e., s-apucau cărturarii să dovedească drumurile pe cari a emigrat acel cîntec, fie din nord spre sud, fie dimpotrivă, făceau chiar hartă geografică şi-i arătau trecerea din loc în loc cum s-arată drumul lui Alexandru cel Mare prin Asia. Arătau şi suta în care s-a născut cîntecul, după Hristos. Trebuia cu orice chip o emigrare. După ce însă cu vremea s-a găsit că acelaşi cîntec există şi la ruşi, au trebuit schimbate hărţile şi probele emigrării; dar iată, cîntecul s-a găsit şi prin Asia, pe tot de-a lungul drumului pe unde sînt popoare ariene. Atunci data naşterii cîntecului în cutare sută, sau pe timpul cutărui rege, a rămas de ruşine. Atunci data emigrării cîntecului a trebuit împinsă pînă în timpurile preistorice; iar drumurile cele cu atîta "savantlîc" dovedite că ar fi fost în toate direcţiunile cerului, au fost reduse la un singur drum cu o singură direcţiune: de la est spre vest. Acum, ca să explici "masa" de cîntece şi basmuri, identică la toate popoarele indo-germane, printr-o perpetuă şi înceată emigrare de la un popor la altul, în toate direcţiunile, e lucru cu mult mai neverosimil decît să ţi-o explici ca fond comun al tuturor acestor neamuri, fond adus cu ei de pe malurile Gangelui.

Odobescu s-a încercat să probeze că balada noastră Mioriţa e emigrată tocmai din Egipt. Ea ar fi fost un bocet şi cîntă moartea lui Adonis-Thimmuz. Ciobanii greci au adus-o din Egipt, împreună cu cultul lui Adonis, în Tesalia. De la greci au luat-o românii din Pind şi ne-au adus-o peste Dunăre, prin suta cutare şi cutare. Mioriţa într-adevăr e un bocet solar, ciobanul ucis e Soarele, maica bătrînă e pămîntul, dar de ce să fie acest cîntec egiptean? Toţi indo-germanii au acelaşi cîntec, aceeaşi concepţiune despre moartea soarelui peste iarnă. O să aduc cu altă ocaziune un "drappa" (bocet) din mitologia nordică şi-l voi pune alături cu Mioriţa ca să se vadă că au acelaşi fond. Poate o fi "emigrat" cîntecuI lui Adonis pînă la scandinavi? Cînd Făt-Frumos al nostru e omorît de o babă, care i-a vrăjit mai înainte cînii (N-aude, Na-vede, Na-greul pămîntului, Na-uşorul vîntului, reprezentanţi ai celor patru vînturi) şi cînd frate-său sau fratele-de-cruce plînge şi pleacă să-I caute prin lume, căci i-a spus semnul (inel ruginit, simbol al soarelui scăpătat) că Făt-Frumos ori va fi ucis ori e ucis gata - nu e acelaşi subiect cu cel din Mioriţa?

In baladă e mioara, în basm e inelul, care prevesteşte moartea eroului; în basm e un frate de cruce (dar de multe ori soră-sa, mumă-sa împărăteasa), în baladă mama care caută pe fiul său. In baladă eroul nu se apără cu cînii de dusman, deşi ar putea; în basm nu se apără, că-i sînt cînii vrăjiţi de-o babă. Şi e natural să nu se vorbească de apărarea lui - de aceea basmul face cu neputinţă apărarea, iar balada tace -e natural- căci natura îşi merge drumul ei; oricît s-ar apăra Făt-Frumos, el trebuie să moară. Soarele trebuie să scapete şi iarna trebuie să vie. In baladă eroul e cioban; o concepţie indo-germană. Indra, zeul soarelui în Veda, e păzitor de vaci (în sanscrită go însemnează şi nor şi vacă). Hercule eroul solar e păzitor de turme şi toţi zeii cari dintru început au reprezentat Soarele sînt stăpîni ai norilor (Zeus, adunătorul de nori, Odin etc.), iar norii sînt „turme de vite ale Soarelui" pe cari le adună –prin căldură- şi le risipeşte prin vînturile sale, căci vînturile de vară sînt totdeauna tovarăşi ai Soarelui (la noi Sfărîmă-pietre şi Strîmbă-lemne, în anumite cazuri, şi N-aude, Na-vede etc. într-altele). Că sînt trei ciobani, e lucru limpede: toţi indo-germanii au în mitologiile lor pornirea spre triadă, unde e nevoie de un singur zeu îşi fac trei, de aceea numărul trei şi mai ales triada triadei -nouă- e număr sacramental în cultul şi în obiceiurile arienilor, pe cînd la semiţi e numărul şapte. Iar că sînt tovarăşi, e tot o concepţiune comună indo-germană. Soarele e ucis de înşişi tovarăşii săi, de vînturi cari iarna adună norii peste soare -omul primitiv crede că din pricina vînturilor şi a negurilor e soarele iernii fără putere- şi învie tot prin tovarăşi, prin vînturile cari primăvara împrăştie norii.

Nu vreau s-aduc exemple de prin mitologii şi literaturi ariene ca să nu mă întind cu vorba; mă mărginesc la analogiile mitologiei noastre. După ce Făt-Frumos scoate pe cele trei fete de împărat de la zmei, pleacă cu ai săi tovarăşi -Strîmbă-lemne şi Sfarmă­piatră- pe alt tărîm. Aceşti doi tovarăşi se înţeleg să omoare pe Făt-Frumos. Motivul? Acelaşi ca în Mioriţa. Ciobanul vrîncean şi cel ungurean sînt geloşi de oile mai frumoase ale moldoveanului, iar Sfărîmă-piatră şi Strîmbă-lemne sînt geloşi de fata cea mai mica a împăratului, pe care şi-o ţine Făt-Frumos pentru el, că era mai frumoasă decît celelalte două ale lor. E de notat că Făt-Frumos ştia că tovarăşii voiesc să-I omoare, cum stia şi ciobanul moldovean, dar nici ciobanul nu se luptă cu duşmanii, nici Făt-Frumos nu-şi ucide tovarăşii, cu toate că putea. In basm a intervenit apoi alt mit. Făt­Frumos pune în leagăn o piatră, tovarăşii o ridică pe sorbul pămîntului pînă la un loc, apoi îi dau drumul şi piatra se sfărîmă. In treacăt atrag atenţia că piatra aceasta joacă un mare rol în mitologiile indo-germanice; cea din basmul nostru e una cu piatra pe care a dat-o Rhea lui Cronos să o înghită în locul lui Zeus. Şi dacă Cronos varsă, după aceea, pe înghiţiţi, în basmul nostru ca la poruncă urmează vărsătura: Făt-Frumos ucide un balaur care mînca puii unei pajuri, iar pajura, vulturul lui Zevs, lupul lui Odin îl înghite (de bucurie) si iarăşi îl varsă "mai frumos de cum a fost", cum e într-adevăr soarele cînd iese din negură şi nor.

Dar, la urmă, nu e nevoie să fie doi ciobani care omoară pe al treilea în Mioriţa. Varianta publicată de d-l Densusianu (în Revista critică, anul IV) are numai un cioban, în loc de doi. In varianta aceasta, ciobanul se luptă într-adevăr cu duşmanul - dar sfîrşitul e tot acelaşi; el moare, trebuie să moară, de-ar avea oricîţi cîni şi oricît de viteaz ar fi. Nu se poate altfel. Imi rezervez alt loc, unde voi aduce ca mărturii şi obiceiuri şi credinţe solare, ca să dovedesc că Mioriţa e a noastră, românească, e a indo-germanilor si n-am importat-o de nicăieri, ci am avut-o noi totdeauna. Şi sînt convins că şi slavii şi germanii şi francezii şi toţi arienii o au. Prea multe rudenii are în basmele noastre, în credinţele, în obiceiurile româneşti şi prea e concordant cu toate ale noastre acest cîntec, ca să fie un vagabond adus de vînturi acum două-trei sute de ani în tară.Şi de ce? Pentru că cultul lui Adonis -probabil de origine semitică, şi în special iudaică, al lui Adonai- e şi el un cult solar? La greci se pare a fi solar -căci multe lucruri nu ştim despre el- dar solar a fost în Egipet? Nu l-au răstălmăcit grecii? Dar în urmă asta nu ne importă. De ce însă Mioriţa ar fi egipteană şi nu mai bine o legendă creştină, căci şi aşa Hristos e întru multe şi întru toate asămuitor cu un erou solar. El a ştiut că are să moară şi nu s-a apărat; a fost trădat de tovarăşi (de un apostol); maica bătrînă de ce n-ar fi Maica Precista? Moartea ciobanului e descrierea morţii lui Hristos ...

Dacă dintre eroii mai bine cunoscuţi ai baladelor noastre, Doicim şi Novac bătrînul ori Manole din Mănăstirea Argeşului se regăsesc şi la sirbi şi Ia greci şi în colecţia de balade vechi engleze a lui Percy şi în Şah­nameh la Firduzi - ce vrea să zică asta? Să ne certăm, care de la care? Sînt mituri comune, născute pe platourile Gangelui. Dacă d-l Hasdeu a aflat la Zenzi mitul "Cucul şi Turturica", e numaidecît nevoie să "imigrăm" balada din Golful Persic la Delta Dunării? A emigrat mai departe la sicilieni şi la provensali, şi întrucît ea e simplu mitul iubirii soarelui cu norul, e una cu mitul lui Apollo cu Dafne. Arienii încă nu-şi cunosc literaturile poporale -abia de cîţiva ani se ocupă lumea cu ele- dar odată şi-odată lumea va rămînea mirată văzînd că totul dar totul în mitologia, literatura şi credinţele popoarelor ariene e identic.

Să ne oprim puţin la altă teorie, a influenţelor străine. Cine Dumnezeu s-o nege? Dar precum evhemeriştii au căutat în mitologie idei înalte filozofice şi morale, uitind că toate miturile, şi de aici basmele etc. sînt creaţiuni ale poporului de rind, ale celor mai primitivi oameni cari nu pot să aibă idei înalte filosofice, tot aşa cei cu teoria influenţelor străine în literatura şi mitologia populară uită că poporul e una şi clasele culte de deasupra, alta. Dacă ţii ochii tot la cei "zece mii de deasupra", e lesne să vezi pretutindeni influenţe străine, schimbări de modă, maimuţării şi cîte altele; dar la cei de jos, fără carte, fără corupţie intelectuală şi morală, fără contact nemijlocit cu toate neamurile, e alta. Ca la rîuri: suprafaţa zbuciumată, adincul liniştit. Eu am căutat să-mi dau seama de influenţele străine în literatura poporului nostru -bine să fiu înţeles, nu vorbesc de obiceiuri, credinţe, porturi, jocuri, muzică, limbă, ci numai de poezie- după cărţile citite de popor. Iată un exemplu: Nu e carte mai citită decît Alexandria. Şi o citesc românii de mult. Sînt atîtea lucruri într-această carte, cari s-ar putea lipi de sufletul românilor, dar s-au lipit? Povestea lui Netinav care făcea oştiri de ceară, a lui "Hamon Dumnezeu", bătaia lui Alexandru cu furnicile, clopotul care sperie pe piticii ascunşi în peşteră etc., etc., toate aceste n-au intrat în popor. Nu e nici un vers românesc, nici un basm care să le repete ori să facă aluzie la ele. Nu l-au influenţat pe român, unde l-au găsit acolo l-au lăsat. Iar dacă se găsesc în Alexandria lucruri pe cari le cîntă românul, nu el le-a luat din Alexandria, ci Alexandria le-a luat din ciclul de mituri indo-germanice. Aşa e scoborîrea lui Alexandru în iad. Lasă că asta o ştia românul de la Hristos dar şi fără Hristos ar fi ştiut-o, căci Orfeu scoboară în tartar, Apollo tot aşa, Odin al Eddei merge să vorbească cu Hell, Odiseu scoboară în iad, Eneas în tartar - lucru simplu, e apunerea soarelui, scoborîrea lui în noapte. Făt-Frumos scoboară pe "alt tărîm" ca să caute pe fata împăratului.

Şi aşa şi cu alte cărţi - cînd judeci drept, nu cînd întorci lucrurile cu "capul unde stau picioarele". Sînt lucruri în poezia poporului nostru cari nu s-ar putea explica, poate, fără de emigrări şi influenţe străine. Poate, cu timpul, se vor explica şi fără de aceste două teorii. Cu vreo teorie nouă a unui fond comun de poezie, a neamului omenesc. Ca exemplu povestea potopului. Nu înţeleg potopul în sine, ci amănuntele legate de el, corabia, muntele pe care s-a oprit ea, Noe, porumbelul etc.,etc.

Ce priveşte împrumuturile străine, ele pătrund în popor dar nu s-amestecă cu adevăratul fond mitic. Trebuie să deosebim două lumi în literaturile poporale, una veche, limpede, cea mitică; alta întunecată şi zăpăcită a influenţelor creştine şi streine. La noi poveştile, streine şi legendele creştine şi toate bogomilismurile şi cum le mai cheamă trăiesc ca nişte parazite, nu sînt cunoscute de toţi românii, sînt zăpăcite şi variază din sat în sat. Cele mai multe nici nu merită să le cunoaştem. Revista Şezătoarea a publicat multe lucruri de acestea, şi vezi cît de încurcate sînt şi cît de fără rădăcini în mintea şi-n inima românului. In descîntece, bocete şi colinde, au intrat numai numele creştine, altceva nimic. Hristos -sau Sf. Ion- a înlocuit pe eroul solar, Maica Domnului cerul şi lumina, şi aşa mai încolo - în fond mitul a rămas neatins.

Acum dînd la o parte puţinele împrumuturi şi neînsemnatele influenţe străine, mai ales ale creştinismului, poezia noastră epică în întregimea ei este continuarea ciclului de mituri ale indo-germanilor. Ea constă din fragmente "flotante" cari se combină în cele mai variate chipuri şi se încheagă cînd li se dă ocaziunea printr-un fapt istoric oarecare, întocmai cum se încheagă negurile plutitoare ale văilor, ca să se resfire iarăşi. Toate sînt înrudite şi se sprijinesc reciproc; fondul lor e neschimbător, de multe ori e stereotipă şi forma, dar aceasta, trebuie să sufere din pricina evoluţiei limbii. Multe fragmente sînt în perpetuă circulaţiune; altele sînt în stare latentă într-anumite timpuri, ori ascunse în poezia lirică, ori trăind izolate undeva în vreun colţ al provinciilor româneşti ca să iasă la iveală pretutindeni cu aparenţa unei creaţiuni de curînd, şi într-acest caz au caracter provincial.

George Coşbuc - Puterea limbei româneşti


Intr'o zi, pe o stradă din Viena, mi-au atras atenţiunea doi soldaţi dintr’acelaş regiment, cari veneau în urma mea vorbind româneşte într’un chip înspăimântător de stricat. I-am lăsat să treacă înaintea mea şi m'am luat după ei ca s'ascult ce vorbesc. Nu mă puteam mira destul de graiul lor. Hotărât, gândeam în mine, ei nu sunt Români. În garnisoana Vienei sunt mulţi Români, în multe regimente şi de obiceiu un batalion întreg al regimentului românesc de la Cluj, din Transilvania, stationeza neîntrerupt în capitala Austro-Ungariei. Prin „Prater”, mai ales Dumineca, te întâlneşti des cu soldaţi români, dacă eşti cât-de-cât atent să-i asculţi în ce limbă vorbesc.

Aceştia doi nu vorbeau nici în graiul bucovinenilor, nici ardelenilor. Mi se părea, că amestecuşul lor de românească s'ar fi apropiind de graiul bănăţenesc, un grai frumos dar care nouă celoralalţi Români ni se pare puţin cam peltic. Dar nu vorbeau nici în graiul acesta.

În urmă, i-am oprit, să-i întreb de unde sunt şi unde au învăţat româneasca lor aşa de pocită. Unul : Iu-s dila Zara. Celălalt : Io di Telci di Boemen. Să fiţi ai Tătarilor, gândeam eu. Unul, din Dalmaţia, de la Zara, altul dintr’altă margine a împărăţiei austriace, din Boemia. Intr’adevăr, unul era albanez şi altul boem, dar cum au ajuns ei să vorbească româneşte ? Neputând să ma'nţeleg cu ei repede, şi văzând că mă trudesc degeaba cu graiul lor, am început să vorbesc nemţeşte. Nemţeşte însă ei vorbeau şi mai rău decât româneşte.

Mi-a fost mai mare mirarea când am înţeles că ei vorbesc româneşte fiindcă altfel nu s'ar putea înţelege unul cu altul. Erau din casarma unde staţionau soldaţii români, şi au prins de la aceştia graiul românesc. Faptul acesta m'a mirat atunci, dar mai târziu mi s'a părut aşa de natural. În casarmele Vienei stau îngrămădiţi soldaţi de zece şi de cincisprezece naţionalităţi, cu religie şi cu limbă deosebită, un amestec ca sub zidurile Babilonului. Limba comandamentului e cea germană, dar afară de Nemţi, toate zecile acelea de mii de soldaţi de felurite neamuri nu ştiu nemţeşte mai nimic, nu pot să înveţe, şi-şi vorbesc între ei limba lor de-acasă.

E interesant faptul ce-l spun şi e vrednic, să fie studiat ca un capitol al psihologiei popoarelor, anume că Românii sunt cei care dintre popoarele Austro-Ungariei învaţă mai lesne şi mai bine a vorbi o limbă străină, şi de aceia dintre soldaţii de alt neam decât cel german al imperiului austriac Românii sunt aproape singurii care vorbesc nemţeşte. Ungurul nu învaţă nici mort ; Boemul hodorogeşte nemţeasca lui ca o moară stricată ; Croatul şi Sârbul şi Polonul o rup aşa de rău încât nu le-o mai înţelegi din gură.

Faptul acesta e de mult observat, şi în genere se ştie, ca noi Românii învăţăm lesne limbile străine şi le rostim corect şi frumos. Dar acest lucru e numai jumătate din interesantul fenomen psihologic, ceealaltă jumătate este, că toate popoarele cu care vine Românul în contact, învaţă limba acestuia, a Românului, cu toate că Românul, ca mai cu talent întru învăţarea limbilor străine, ar putea el să le înveţe pe ale lor. În Ardeal, prin satele amestecate, unde Ungurii sunt în majoritate mare şi conduc trebile comunei, învaţă toţi româneşte fiindcă e nevoie să se înţeleagă Românii cu Ungurii într'o limba oarecare, fie cea română, fie cea maghiară. Cu toate că limba maghiară e oficială, la primărie şi la şcoală, şi cu toate că majoritatea absolută a comunelor e maghiară, limba parlamentară e totdeauna a minorităţii, a Românilor. Tot aşa în comunele rurale, unde sunt în amestec Saşii cu Românii. Tot aşa se întâmplă în Bucovina cu Rutenii, cu Huţulii, cu Polonii care vin în contact cu Românii. De ce învaţă toţi aceşti străini româneşte, ei care sunt în majoritate şi sunt mai puternici şi politiceşte şi economiceşte ? De ce ?

Oamenii de Stat ai Ungurilor cunosc acest lucru, dar n'au ce face. Şi nu e fără temeiu plângerea lor, că Ungurii în Ardeal se românizează, că pierd terenul. O ştiu ei bine, că în vreme ce Statul ungar vrea cu trâmbiţe şi surle şi ţipete să maghiarizeze pe Români, Românii românizează pe Maghiari pe tăcute şi mai ales fără voia şi ştiinţa lor.

Etnografii unguri au căutat să explice fenomenul că toate popoarele ce vin în atingere cu Românii învaţă limba acestora, şi nu Românii pe ale acelor popoare, prin împrejurarea că popoarele străine „sunt mai culte şi au interes să înveţe limba celor ce le pot sluji”. Să fie şi aşa, că Românii sunt „mai inculţi” şi că “sunt buni de a fi slugi altor popoare”, dar te miri de când e obiceiul să înveţe cel cult obiceiurile şi limba incultului, şi de când stăpânul învaţă limba slugii sale, şi nu sluga pe-a stăpânului ? Poate să fie într’atâta ăsta un adevăr, că neamurile străine, ce ne înconjoară au interes să ştie româneşte, ca să ne poată mai lesne exploata. Românul nu e comerciant, nu e exploatator - e plugar şi cioban - şi n'are nevoie de alte neamuri, deci n'are nici interes să le înveţe limba. Au însă străinii, şi le-o învaţa, nu însă fiindcă vreau să ştie limba „inculţilor” şi a „slugilor lor”. Zic că asta ar fi ceva. Dar deloc nu explică fenomenul, care e psihologic, şi nu economic.

Mă întorc la soldaţii mei din Viena. Ce interes economic au Boemii şi Croaţii, Şvabii şi Ungurii, să înveţe în casarme limba românească ? Ce se exploateze cu ea ? Pe cine ? Nu! Ei, în babilonia lor, au nevoie de o limbă comună, oarecum internaţională ; şi de ce, de ce aleg tocmai pe cea românească ? „Fiindcă e limbă uşoară şi o poţi învăţa pe neştiute ?” Asta au spus-o mulţi şi de mult ; mai zilele trecute au spus-o cu multă amărăciune gazetele maghiare, constatând că în Ardeal Ungurii ştiu cu toţii româneşte.

E adevărat, că pusă în comparaţie cu limbile slave şi cele germanice, limba noastră e uşoară. Limba germană cu sistemul ei şi cu felul de a compune cuvintele, apoi cu formele ei sintactice greoaie, e o limbă anevoioasă. Troncănitul accent şi curioasele sunete aspre şi asvarlite de-a valma ale limbii ungureşti o fac să fie sgomotoasă şi nesuferită ca huruitura unui car în fugă pe un drum cu hopuri. Polonii şi Boemii au atâta „scrâşnitură” în limbă prin îngrămădirea de consonante, încât par că mereu sfărâma sticla în gură. Saşii în Ardeal vorbesc chipul un dialect german, trăgănat şi lăbărţat, şi cu atâtea deosebiri locale încât un Sas nu înţelege pe Sasul dintr'alt judeţ.

Pălăria de paie, bunăoară, o numesc Saşii din Sudul Ardealului „Ştrihat”, cei din Nord răsucesc vocalele şi-i zic “Ştrahit”, iar vorba adevărată a limbii germane este „Ştrohut”. Cum vrei să se înţeleagă oamenii aceştia între ei, dacă îşi schimonosesc astfel cuvintele ? Nu e deci de mirare, că întâlnindu-se un Sas din Nord cu unul din Sud, să despereze de încercarea lor zadarnică a se înţelege în dialectul săsesc şi s'o rupă amândoi pe româneşte, căci limba românească e una şi în Nord şi în Sud şi peste hotare - o limbă fericită, fără dialecte.

Fără îndoială, e limbă uşoară. N'are nici consonante îngrămădite, ca s'o facă prea aspră pentru popoarele cu limba mai dulce, n'are nici vocale prea multe - mai ales ca terminaţiuni - ca s'o facă prea moale şi fără culoare pentru popoarele din Nord. Partea lexicală, de origine slavă şi puţinul accent slav ce-l are limba noastră, o fac lunecoasă pentru poporele slave ca s'o înveţe uşor.

Pe şesul Carpaţilor, de deasupra Bucovinei şi a Maramureşului, spre Nord-Vest, limba obişnuită a ciobanilor e cea românească, şi cât ţin Carpaţii în sus spre pasul Iabloniţei, spre culmile Păpădiei, mai în sus spre Cerna-Repa, şi Usoc, şi Halici şi Cerna-Hora, pe sub Galiţia, până în munţii Tatrei şi înainte pe şesul Beschizilor până în Moravia şi Silesia s'aude prin stanele munţilor vorba româneasca. Foarte stricată, negreşit, şi abia de recunoscut, căci a făcut drum lung şi printre atâtea neamuri străine! Cum am ajuns noi s'avem Români în Moravia ? Pe graniţa dintre Moravia şi Boemia am auzit eu însumi limba românească a ciobanilor moravi care scoborâseră la târgul Müglitz să-şi vândă „brenze”. Era un amestec de limbă, curioasă şi uneori ridicolă, dar în fondul sau românească.

George Coşbuc - Pricoliciul


Să-ţi spui acum ce e pricoliciul. Nu numai poporul nostru, ci multe-multe din lume, mai că aş zice că toate, cred că anumiţi oameni se pot preface în animale vătămătoare. Credinţa asta o au tot aşa sălbatecii de prin Africa şi Australia, cum au avut-o şi înţeleptele neamuri vechi ale grecilor şi romanilor.

Dar e o încurcătură mare cu credinţa asta. Unii cred că numai vrăjitorii se pot face lup ori cîne, ori porc, ori bivol, ori alt animal; dar şi într-asta se despart, că unii zic că vrăjitorii se prefac aşa drept bătaia lui Dumnezeu pentru relele lor şi astfel aleargă cît e noaptea; iar alţii, că se prefac de bunăvoie în animale rele, ca să facă stricăciuni. Iar alţii zic că vrăjitorii se prefac animale nu cînd voiesc, ci cînd le vine sorocul, adecă "boala", care ar fi cam ca năpîrlirea la pasări şi ca schimbare a pelii la şerpi ori a coarnelor la cerbi. Apoi iarăşi sînt alţii cari ştiu că nu vrăjitorii se prefac animale, ci că tocmai ei prin vrăjile lor prefac pe alţi oameni, pe cari au ură, şi-i poartă în goană peste hotare. Apoi alţii spun că nu e nevoie să fie vrăjitor omul care se preface pricolici; poate să fie om cinstit şi cumsecade, şi se face ori lup, ori cîne fără să ştie, tocmai cum lunatecii umblă fără ştirea Ior pe acoperişul caselor. Dar de ce se face animal, nu se prea ştie, ori că l-a luat în stăpînire diavolul aşa tam-nesam, cum să zice, ori că are "boala" în el. Nu o spun toţi la fel nici cînd e vorba de animalul în care se preface omul. Unii, că numai în cîne, alţii numai în lup, alţii că într-amîndouă acestea, iar alţii că în orice fel de animal răutăcios, alţii ca in orice fel de animal negru, iar o seamă zic că numai într-anumite animale, cam acestea: lup, cîne, pisică, bivol, porc, capră, cal, paianjen, muscă, scorpie, şarpe, broască. După credinţa îndeobşte a românilor, nu se poate preface in oaie şi porumbel, că sînt animale blînde şi sfinte. Iar după cît ştiu eu, nu se mai poate preface în animale cari au fost şi sînt sfinte în credinţele deşarte, în albină, arici, cerb şi rîndunică.

Vezi d-ta ce lucruri de-a valma! Bunăoară, ştii că animalele negre alungă duhurile rele, că de-aceea se zice totdeauna în descîntece: "Du-te unde cocoş negru nu cîntă, cîne negru nu latră, vaca neagră nu mugeşte şi nici preotul nu toacă", şi totuşi omul se face pricolici în chipul animalelor negre. Asta nu se prea potriveşte, după firea lucrurilor, dar poporul nu-şi bate capul cu potriviri cînd are să născocească minuni. Ştii că ţăranii cred că dracul fuge de tămîie şi de cruce cu atîta spaimă, încît chiar şi o cruce făcută cu limba în gură îl scoate din sărite. Asta e cu lege. Dar cum se potriveşte că tot ţăranii se tem noaptea să treacă prin cimitir, iar să intre în biserică singuri noaptea, n-ar face-o pentru bogăţia lumii. Că e dracul în cimitir, ba chiar în biserică. Se poate neghiobie mai mare? O cruce făcută cu limba sperie pe dracul, dar printre zecile de cruci din cimitir el se plimbă ca prin lobodă, ba intră în biserică şi nu se teme de toate acelea lucruri sfinte cîte le vede, cu toate că pe cîmp ori pe deal, cînd arunci după el nu-mai cu un fir de tămîie, fuge fuga orbului de dă prin gropi. Nepotriviri de acestea ţi-am mai arătat şi-ţi voi mai arăta, că sînt cîţi peri în cap.

Să ne întoarcem la pricolici. Trei lucruri ţi le voi pune în vedere ca să te luminezi. Dar mai întîi, să bagi de seamă şi să desparţi lucrurile, să nu ţii că strigoiul şi pricoliciul sînt una. Amîndoi se prefac în animale, dar unul e suflet mort şi altul suflet viu. Pricoliciul e un om care trăieşte, iar strigoiul e un mort care se scoală din mormînt ca să ia ori să nu ia chip de animal, căci strigoiul poate veni şi în chipul avut, al celui de om. Vezi că nu ştii care e minune mai mare: că se preface un om viu în lup, ori se scoală un mort din groapă, ca să-şi facă mendrele. Ţăranii cam amestecă lucrurile, numindu-i strigoi şi pe unul şi pe altul, ba numeşte strigoi -şi mai ales strigoaice- şi pe vrăjitorii cei ce se îndeletnicesc numai cu chiţibuşuri, cu luarea manei, cu furatul somnului copiilor, cu descîntece şi alte şolomonării mai lesne de făcut.

Lucrurile acestea să le desparţi, strigoi e una, pricolici alta. De strigoi îţi voi spune cînd va veni rîndul. Acum, întîi de toate, poţi să bagi de seamă că firea cea deosebită a oamenilor are lasemănare cu firea unor animale. Unul e blînd şi lesne de purtat de nas, are firea oii. Altul e lacom şi obraznic, are firea porcului. Altul făţarnic, care te muşcă pe furiş, deci are firea unor cîni. Altul e hrăpăreţ, răutăcios, vrea mereu să facă răul, are firea lupului. Unul are firea şarpelui, altul a caprei şi aşa mai departe. De aceea şi numim pe oameni cu numele unui animal, care spune mai mult cu o singură vorbă decît oricîte alte tălmăciri. Cînd zici: "e un cîne de om", "e un şarpe", "e boul lui Dumnezeu", "scorpie ce eşti !", "porcule !", şi cîte altele, nu-i aşa că ajunge ca să-mi arăţi omul?

Dintre toate însuşirrile rele ale omului, răutatea este cea mai nepricepută. Că eşti zgîrcit, ori mîndru, ori lacom, ori stricat, toate sînt ale omului. Dar să fii rău, să n-ai pentru nimeni vorbă bună, tot dosnic şi întunecat, hrăpăreţ, fără milă, zăvistnic, să loveşti pe la spate, numai tu să trăieşti şi toţi să piară, să-ţi vinzi fraţii şi părinţii - acestea sînt ale diavolului. De unde vine atîta răutate în suflarea lui Dumnezeu? Nici temei n-are răutatea de inimă, ca alte însuşiri rele, căci toate strică numai celui ce le are, dar răutatea strică tuturor, căci pustieşte şi dărîmă, sugrumă şi ucide. Iar asta e mai ales firea lupului şi a cînelui; lupul ca hrăpăreţ şi cînele ca duşman ce te muşcă pe furiş. De aceea, poate înţelegi acum de ce pricoliciul, după credinţa poporului, se face mai ales lup ori cîne. Omul acesta aşa de răutăcios, viclean şi făţarnic, cu fire de lup, nu mai e om, ci lup, zic cei ce-l cunosc. Dar dacă el e într-adevăr un lup în chip de om? E lesne s-ajungi pînă la credinţa că el, neputindu-şi sătura poftele răutăţii lui, ca om, din cînd în cînd se face lup ca să omoare si să facă răul după poftă. Să-I facă orişicum şi orişiunde, căci pricoliciul lup muşcă şi atacă nu numai pe cine are ură şi mînie.

Se spune de o regină, de demult, că pe vremea unui război care a adus pustiirea ţării, după ce a văzut pe bărbatu-său mort în palatul lor, în care intraseră duşmanii, şi după ce a văzut pe copiii ei morţi de sabie, şi-a pierdut mintea şi în faţa celei din urmă fete pe care a văzut-o străpunsă de suliţi, a început să latre în felul cînilor. Iar de un rege se spune că într-o nebunie ce i-a venit deodată, a sărit la nevasta sa care avea gemeni şi-i ţinea în braţe, i-a apucat un copil şi ţinîndu-l de picioare l-a izbit cu capul de pereţi, iar biata nevastă-sa fugind cu celălalt s-a aruncat intr-o fîntînă. Vezi dintr-asta că în nebunie regina se închipuia cîne, iar regele leu.

Gîndesc că ai priceput din toate că oameni cari să se facă lupi şi cîni nu sînt. E peste fire să se poată face. E numai o credinţă, al cărei temei e răutatea de inimă, peste fire de multă, a cîte unui om. Nu-l putem înţelege răutăcios într-atîta decît numai că e lup adevărat în chip de om. Deci, nu om care se poate face lup, ci lup care se poate face om. Cînd vin toanele prostului, face prostii întruna, cînd i s-abate unui om crunt din fire, bate şi omoară ca-n neştire. Aceste sînt "atacuri" ale "boalei". Atunci omul răutăcios se face lup sugrumător, şi apoi iarăşi îi trece. Se vede că dintr-aceste "atacuri", numite de învăţaţi paroxisme, au făcut popoarele "sorocurile" pricoliciului, şi-au luat ca adevărat ceea ce se spune numai ca pildă.
Noi zicem "în furie omul devine fiară", cu apucături de fiară adică, să zicem de "lup", dar nu luăm vorba în înţelesul că într-adevăr omul se face cu patru labe, cu păr pe el, mai scurt, fiară ca în pădure. Dar poporul aşa a luat-o. Asta e tot.

George Coşbuc - Sărbătorile creştine


Părinţii bisericii au fost siliţi să treacă cu vederea şi alte lucruri de-ale păgânilor. Numai Paştele - cu sărbătorile cari se schimbă, atîrnînd de Paşte - sînt stabilite de biserica creştină, fără să fi avut amestec şi înrîurire păgînismul la stabilirea lor. Dar sărbătorile statornice, acele cu zi anumită, cad toate în zilele de sărbători ale păgînilor cari s-au Încreştinat. De ce ? Fiindcă era greu să faci pe păgînii încreştinaţi să se lase deodată şi cu de-a sila de obiceiurile lor din strămoşi, să-şi lepede sărbătorile, să-şi uite idolii lor şi zeii. Ei trebuiau deprinşi cu încetul. Astfel s-au lăsat neatinse zilele lor de sărbători, dar în loc de zeii lor, cu încetul, s-au rînduit sfinţi creştini într-aceste zile, ca să fie sărbătoriţi. Toţi zeii păgîni au fost înlocuiţi cu sfinţi creştini. Iată ce scrie Papa Grigore cel Mare, către nişte călugări, cari căutau să facă silă păgînilor încreştinaţi ca să se lepede de zeii lor: "Spuneţi lui Augustin că, după multă chibzuire, iată la ce convingere am ajuns, în ce priveşte încreştinarea englezilor. Cu nici un chip să nu dărîmaţi bisericile păgÎneşti ale lor ; ci să daţi jos numai idolii, să stropiţi clădirea cu aiazmă, să clădiţi un altar şi să puneţi icoane. Căci, dacă acele clădiri sînt trainice, noi trebuie să le prefacem din temple păgîne în adevărate case ale lui Dumnezeu, ca astfel poporul, cînd va vedea că nu i se dărîmă templele, să aibă tragere de inimă spre creştinism, să se întoarcă cu drag de la păgînism spre noi, să cunoască pe Dumnezeul nostru cel blind şi îngăduitor, şi cu atîta mai cu drag să s-adune la biserică, cu cît vor şti că se adună la locul unde au fost obicinuiţi să s-adune şi părinţii lor. Oamenilor inculţi şi spiritelor înăsprite nu le poţi tăia deodată felul lor de viaţă."

Dintre aceste sărbători, Crăciunul e cea mai de căpetenie. Cum am spus, germanii-păgîni sărbătoreau cu jertfe de vite şi cu jocuri începerea, adecă naşterea anului lor, 9 zile. Cum să facă părinţii bisericii pe germanii-încreştinaţi să se lepede dintr-odată de sărbătorile acestea? Era cu neputinţă. Deci le-au lăsat, dar le-au dat un caracter creştinesc: au înlocuit "naşterea anului" cu "naşterea lui Christos". Sărbătorile păgînilor erau solare, adecă sărbătoreau fenomene din natură şi mişcările soarelui. Aşa, tocmai în toiul verii, popoarele nordice aveau sărbătoarea lui Donner, zeul tunetelor, la şase săptămîni după solstiţiu (20 iulie). Sărbătoarea le-a fost lăsată, o are şi astăzi întreaga biserica creştină. Donnar însă a fost înlocuit cu un sfînt, cu Ilie prorocul. Ba chiar şi puterile zeului păgîn, au rămas pe seama sfîntului nostru. Donnar alerga peste nori cu carul de foc, tunînd şi fulgerînd. Iar Ilie tot aşa, în credinţele poporului. Dintre zilele de sărbători ale romanilor-păgîni, mai însemnată e Parilia, pentru noi. Ea se serba la 21-23 aprile, tocmai în toiul primăverii, la 6 săptămîni după echinocţiu şi cu 6 săptămîni înaintea solstiţiului de vară, şi însemna biruinţa luminii şi-a căldurii asupra întunerecului şi a frigului iernii. Sărbătoarea a rămas şi la creştini: la 23 aprile, sărbătorim pe eroul care biruie asupra balaurului din peşteri întunecate, pe sfîntul Gheorghe.

George Coşbuc - Colindele noastre


Colindele au fost cîntece solare, fragmente si rămăşiţe din cîntările liturgice ale cultului naturii. Unele dintre ele - probabil minoritatea lor - în aparenţă sînt imnuri religioase creştineşti, tratînd legende creştine şi cîntînd naşterea şi moartea lui Isus. Ele însă sînt mai vechi decît creştinismul şi numai unei coincidenţe calendaristice i se datoreşte faptul că vechile cîntece solare poartă, deşi foarte superficial, o urmă de creştinism.

Cîntările pe cari le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri, elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Indeosebi soarele stă în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, făceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi binefăcător soarele era şi este centrul miturilor solare şi este astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa seara, dar mai ales depărtarea lui de pămînt începînd de la solstiţiul de vară, era privită ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui - pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuiarea naturii - iar oamenii îi dedeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă, ca să nu să rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumet înstrăinat, el era plîns în cîntece şi este plîns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, cînd începea să se apropie de pămînt, el era eroul biruitor care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cîntau cîntece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci cu el se renăştea lumina zilelor şi viaţa naturii. Iar la echinocţiul de primăvară era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă "ca eroul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii". Ca erou ce se naşte a fost cîntat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări şi este cîntat şi astăzi în colindele noastre şi este sărbătorit de datinele noastre.

Colindele erau şi sînt cîntece la adresa soarelui, ce se renaşte la solstiţiul de iarnă, prin decembrie. Printr-o coincidenţă calendaristică, naşterea lui Christos în cultul creştin, cade tot pe vremea solstiţiului de iarnă. Poporul nostru, sărbătorind deodată naşterea eroului păgîn cu a Dumnezeului creştin a substituit numirile cîntecului păgîn. In loc de soare a zis Christos, în loc de lună, cer sau lumină, a zis Sfînta Maria, în loc de Jupiter a zis sfîntul Ilie etc. Faptele însă au rămas neatinse, cîntecul e păgîn. Nu numai fondul cîntecului e întreg, dar însăşi forma este a cultului solar. Bineînţeles, acest fapt nu e general. Nu, pentru că schimbarea nu s-a putut întîmpla decît în unele cazuri: cand cîntecul cîntă naşterea soarelui ori printr-o atracţie - moartea lui. Deci, colindele cari cîntă naşterea şi moartea lui Christos au substituit numirile păgîne; rar însă sau mai niciodată acele cari cînta fapte prea păgîneşti de-ale soarelui, nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Aceste au rămas, neatinse întru nimic, cîntece păgîne.

Avem două feluri de colinde :
Unele sînt cîntece de laudă la adresa stăpînului casei. Origina lor sînt cîntecele ce le cîntau clienţii romani, în ziua anului nou, la casa patronului, glorificîndu-i faptele sale, mai ales cele războinice, ori ale strămoşilor săi. Poate tocmai din această cauză - căci altfel e cu greu să afli o explicare în colindele noastre - preamăresc mai ales fapte războinice, vitejii din campanii şi întîmplări din tabără. Toate colindele din colecţia G.D. Teodorescu, numite acolo tradiţionale vînătoreşti, sînt în acest gen. Colinda face erou pe însuşi stăpînul casei sau pe un fiu al său, numindu-l cu numele. In colind de tînăr se povesteşte simplul fapt că "în prundurile mării, în marginea ţării" stau două oşti, a leşilor, cari au domn şi a românilor, cari n-au. Românii deci cutreieră ţara să-şi afle domn şi în urmă aduc că:

Ăst domn bun de casă
Are un cocon
Bun de a-l face domn.

Şi-l cer. Dar mă-sa nu-l dă, căci e prea tînăr, nu ştie să încalece calul, nu ştie să strîngă frîul, nici să încingă sabia şi să bată oşti. Dar trimeşii îl cer cu stăruinţă, căci în oaste sînt ostaşi bătrîni, cari îl vor învăţa toate acestea. Iar "coconul" pleacă apoi cu oştile. Colinda însă preamăreşte mai rar şi fapte bune, binefacerile. Unele colinde cîntă faptele povestite de evanghelişti. Naşterea Domnului Christos, prinderea lui şi restignirea. Origina lor trebuie căutată în cîntece bisericeşti. Numărul lor e foarte restrîns. Cu mult mai multe sînt acele cari cîntă legende, fapte nepovestite de sfintele noastre cărţi, a căror origină - fie mai veche, fie mai nouă decît creştinismul - n-au de-a face cu el aproape nimic, ba de multe ori povestesc fapte cu o concepţie opusă învăţăturilor creştineşti. Aşa în colindul Sf. Marii, ni se spune că Maria, Maica Domnului, pe cînd se pregătea să-şi boteze fiul, aude că i l-a botezat, fără ştirea ei, Sfîntul Ioan. Atunci "Sfînta Maria" de ciudă şi de mînie, "dete în foc ca să ardă", dar “Busuiocul stinse focul”. Ea încearcă din nou ca să se omoare, sărind în apă, însă apa n-a înecat-o. A treia oară s-a aruncat în sabie, dar sabia n-a voit s-o taie. Deci, e vorba de o încercare de sinucidere a Sf. Maria şi pentru ce lucru puţin!

Acest fapt, ca legendă poporală, nu-şi poate avea origina în creştinism. Intr-altă legendă se spune că maica Domnului, cînd a fost să nască, a venit în casa unui sas, care însă a alungat-o. Ea a intrat în casa unui român, care a primit-o cu drag şi a născut Maria. Această legendă e mai mult etnică şi prin sas se arată popoarele creştine neortodoxe, care n-au frumosul obicei al colindării şi în special sasul, care e zgarcit şi cum spune colinda: "de veste cînd a prins, porcii şi-au închis, socurii şi-a dezlătat, cînilor ne-a dat, în goană ne-a luat".

Intr-alte colinde cu caracter în aparenţă religios, se face învălmăşag de credinţe păgîne şi creştine. Aşa în Colindul Sfintei Vineri se spune: că Sfînta Vineri venea la Dumnezeu şi se plîngea că ea a creştinat şi a botezat multă lume, dar "Cetatea Irodului" i s-a împotrivit. Dracii de aici au bătut-o, au schingiuit-o, au fiert-o trei zile într-un cazan. Atunci Dumnezeu dă poruncă sfinţilor Ioan, Petru şi Ilie să bată cetatea Irodului şi Ioan a bătut-o cu aghiazmă, Petru cu ploi şi Ilie cu fulgere, iar dracii de spaimă s-au botezat. Intr-această colindă zeitatea păgînă Venus, devenită Sfînta Vineri, devine o martiră: cetatea Irodului e locuinţă de draci, care la urmă se fac creştini. E curios să încreştinezi dracii! Apoi Sf. Petru ajunge stăpînul ploilor etc. Tot atîtea confuziuni sau elemente mitice neasimilate. Altele dintre legendele cîntate de colinde, puţine la număr, explică origina sau însuşirile unor animale, cari sînt privite ca sfinte, sau ale unor anumite lucruri. Aşa e colinda în care boul, calul şi oaia îşi dispută întîietatea ca animale folositoare. Boul "răstoarnă pămîntul de răsare grîul roşu" ; calul "te duce, te şi aduce" ; iar "oaia hrăneşte şi te îmbracă". Intr-alt colind povesteşte însuşi Christos cum s-a născut grîul din sudoarea feţii sale în ceasul morţii, mărul din lacrămi şi vinul din sîngele ce-i curgea pe urma piroanelor.

Două colinde ni se par, dintre cele ce cîntă legende, mai de importanţă. Amîndouă sînt de origină păgînă şi de natură cosmogonică. Intr-una se spune cum se scaldă "bătrînul Crăciun", Sf. Ioan şi cu Christos şi se judecă unul pe altul, care e mai mare. Iar într-altul se spune cum dracii au intrat în rai şi au furat "soarele şi luna" şi raiului cununa.

George Coşbuc - Anul nou


Toate popoarele creştine de pe faţa pămîntului încep anul la 1 ianuarie, adecă la o săptămînă după Crăciun. Turcii şi ovreii şi popoarele păgîne încep anul lor la felurite alte zile ale anului. Lucrul e limpede: fiecare popor şi-ar putea începe anul la o anumită zi, care-i place lui, păsîndu-i puţin de ceea ce fac alte popoare. Ziua de la care începem a număra un an nou, poate să fie volnică, precum volnică ni se pare a noastră a creştinilor. De ce începem anul la Sf. Vasile, şi nu la Sf. Gheorghe, ori la Sf. Dumitru, ori la altă sărbătoare mare? Care e pricina că tocmai la mijlocul iernii să începem anul şi nu la mijlocul verii, la începutul toamnei, ori altcîndva ? Ce să ştii răspunde la asta ? Iată ce.


Din pricina învîrtirii pămîntului şi-a felului cum stă el în faţa soarelui, nu toate zilele şi toate nopţile de peste an sînt asemenea de lungi. Toţi ştim că iarna sînt zilele mai scurte, iar nopţile foarte lungi şi, dimpotrivă, vara sînt nopţile scurte şi zilele lungi. Nici zilele, nici nopţile nu stau pe loc, ele scad mereu şi cresc mereu aşa că tocmai cu cit scade ziua, cu atît creşte noaptea, şi aşa o duc ele întruna anul întreg. Sînt ca o balanţă. Abia apucă să stea bine cumpănite, adică noaptea să fie tot aşa de lungă cit ziua, şi iarăşi încep să ciupească una din cealaltă. Astfel se întîmplă că în vreme de un an ziua stă bine cumpănită cu noaptea în două răstimpuri: o dată primăvara, tocmai în ziua celor patruzeci de mucenici (9 martie) şi o dată toamna, cu trei zile după Sf. Mărie-mare, sau cu trei zile înainte de Ziua Crucii (11 Septembrie). Intr-aceste zile, noaptea e deopotrivă de lungă cu ziua. Aceste răstimpuri se zic echinocţii; unul dintre ele e începutul primăverii, celalalt începutul toamnei. Oamenii, chiar cu mii de ani înaintea noastră, au băgat de seamă acest lucru. Au mai băgat de seamă în care răstimp e ziua cea mai lungă şi în care ziua cea mai scurtă. Cea mai lungă zi e la 9 iunie, adecă la Sîn Toaderul nostru, tocmai cu două săptămîni înainte de Sînziene; iar ziua cea mai scurtă la 9 decembrie, în ziua Sfintei Ana, sau trei zile după Sîn-Nicoară (Sfîntul Nicolae). Aceste două răstimpuri se numesc solstiţii, unul de vară, altul de iarnă; cel dintîi e începutul verii, al doilea al iernii. Avem, aşadar, în cursul unui an, patru anotimpuri vrednice de băgat în seamă - patru popasuri ale soarelui - două echinocţii şi două solstiţii, cari răspund la cele patru schimbări de vreme, ale anului: primăvara, vara, toamna şi iarna.

Acum să ne întoarcem la lucrul dintru-nceput. Oamenii , în afacerile lor cu alţi oameni, îŞi numără anii de la o anumită zi, oricare. D.e. o poliţă pe cinci ani îşi începe anul de la ziua iscălirii ei, nu de la 1 ianuarie. Dar statul, în afacerile sale cu particularii, ori popoarele în afacerile lor cu alte popoare trebuie să aibă o zi statornică de la care să înceapă anul. Care să fie ziua aceea? Nu poate fi o zi oricare, cum a lăsat-o Dumnezeu; ea trebuie să aibă un rost, aşa că toţi să o ştie care e. Astfel, oamenii s-au învoit să înceapă anul de la echinocţiu ori de la vrun solstiţiu, zic s-au învoit, deşi erau siliţi să facă aşa, căci numai aceste patru zile cad deodată pentru toţi, sînt îndeobşte cunoscute şi uşor de găsit. Grecii cei vechi şi-au început anul de la solstiţiul de vară (9 iunie), adică din ziua în care începe soarele să scapete. La început şi romanii îşi începeau anii de la solstiţiul de vară, dar mai tîrziu au venit la alt gînd şi şi-au început anii de la echinocţiul de primăvară (9 martie). Aşa, la ei martie era întîia lună, aprilie a doua etc. Septembrie a şeptea, octombrie a opta, noiembrie a noua, decembrie a zecea. De aceea, azi nu se potrivesc, ca în latineşte, numele lunilor cu numărul lor în an, căci bunăoară septembrie vrea să zică "luna a şaptea", octombrie "a opta"; la ei, într-adevăr, septembrie era luna a şaptea, la noi însă e a noua, fiindcă incepem anul de la ianuarie, nu de la martie, ca ei.

Alte popoare, cari trăiau pe vremea naşterii lui Christos , şi mai ales germanii, îşi începeau anul de la solstiţiul de iarnă, de la ziua în care soarele începe să se ridice pe cer, şi sărbătbreau începutul anului cu mare alai, căci ziceau ei "această zi e ziua biruinţei soarelui asupra întunerecului şi a frigului". După ce a început să prindă aripi creştinismul, părinţii bisericii au fost siliţi să stabilească o zi de la care să se înceapă anul. Să-I înceapă de la martie, ca romanii ? Popoarele păgîne nu voiau în ruptul capului să se lepede de obiceiul lor; iar părinţii bisericii, vrînd să încreştineze pe păgîni, au trebuit să le lase neatinse obiceiurile, să le mai treacă cu vederea multe de-ale lor. Deci, ca să-i poată face mai primitori de creştinism, au hotărît ca anul să înceapă în chipul păgînilor, de la 9 decembrie. Dar totuşi le era oarecum silă de acest lucru: să cadă sărbătoarea creştină deodată cu cea păgînă. Au găsit o scăpare. Serbările Anului nou la germani ţineau 9 zile : părinţii bisericii au lăsat pe păgîni să-şi serbeze şi după încreştinare aceste 9 zile, dar a zecea zi să o serbeze ca An nou creştinesc. Şi iată de ce Anul nou al creştinilor cade a zecea zi după solstiţiul de iarnă, în loc să cadă chiar la solstiţiu.

George Coşbuc - Curiozităţi de-ale limbii româneşti


Curioase lucruri are şi limba românească! După legile rostirii noastre, bunăoară, o silabă nu poate să aiba mai mult de cinci anumite consonante - dentale, rostite printre dinţi – iar acestea să fie aşa aşezate ca vocala să fie la mijloc. In vorba crîng avem patru consonante, dar toate patru se pot rosti (dimpreună cu vocala) printre dinţi. Probaţi s-o rostiţi, cu dinţii strînşi si cu buzele puţin desfăcute: nici buzele nu le veţi mişca deloc, nici dinţii. Cuvinte de o silabă, cari au mai multe consonante, cinci, sînt în limba noastră puţine: strîng, strîmt, strîns, strîmb, strung etc. şi băgaţi de seamă că în toate trebuie să fie s şi r la-nceput (sau ş ori z). Fără r nu se poate. Cu şase consonante n-ar putea exista o silabă, decît compusă din tot cîte doi s, t, şi r, deci un strîrst care s-ar rosti printre dinţii strînşi fără mişcarea buzelor.

Acestea nu sînt curiozităti ale limbii. Dar iată o curiozitate. Este în limba noastră un cuvînt de trei silabe - cine îl caută, o să-I afle - sau din şapte litere. Acum, e natural că, dacă tai dintr-acest cuvînt două litere de la sfîrşit, au să-ţi rămîie cinci litere. Şi într-a-devăr rămîn cinci. Dar nu acelaşi lucru cu silabele. Dacă tai o silabă de la sfîrşit, în loc să ai două silabe în urmă, ai patru! Vedeţi că trei minus unu este egal cu doi, e o lege adevărată numai în matematică, în limbă trei minus unul face patru, cîteodată! Ştiţi că în limba noastră sînt cuvinte care se pot ceti întors şi rămîn tot aceleaşi. Mai scurte sînt multe, ca sus, pup, coc, sas, rar etc. Frumoase sînt acele de două silabe ca potop, cazac, cojoc. Fraza eliptică atîta loc, ocol atîta! se poate ceti şi de-a-ndărătelea, ovreieşte. E curios însă un verb românesc. Acesta se poate ceti şi întors, dar ce ţi-e mirare e că, cetindu-l invers, în loc să ai un verb, ai trei ! Cine are vreme poate să-I caute. Şi iarăşi, sînt cuvinte curioase din care poţi tăia pe rind cite o literă, fie de la început, fie de la coadă, şi ce rămîne e alt cuvînt. Aşa d.e. drac. Tai pe d, rămîne rac, apoi ac. Tot aşa plac. D-voastră puteţi să vă căutaţi singuri exemple. Dar băgaţi de seamă: eu ştiu un adjectiv de patru litere, căruia poţi să-i tai litera de la început, ca să ai alt cuvînt. Pîn-aici lucrul e în regulă. Dar ceea ce nu e în regulă este că tăind o literă, în loc să scadă s-adaugă, astfel că se dublează: în loc să ai din patru litere trei, ai opt. Lucrul însă nu e de mirare, căci e bazat pe un chiţibuş gramatical, în special sintactic. Dacă aş scrie corect, ca sintactică, lucrul ar fi cu neputinţă. Fără îndoială, o să vă miraţi ce caută sintactica în scrierea unui singur cuvînt, căci cu scrierea cuvîntelor are de-a face ortografia. Dar, din capul locului, vă spun că acel cuvînt e scris corect ortografic şi nu e nici o "şmecherie" ortografică în ce vă spun.

Ştiţi apoi că un scriitor bun se fereşte de cacofonii, adică de repetarea aceleiaşi silabe, în şir, d.e. mama m-a măritat, sau a unui sunet prea ascuţit (d.e. ţ), d.e. ţin în dinţi, ascuţitul cuţit şi ţipă beţi etc., o frază care parcă e ţiţăit de şoarece. In poezie însă, poetul de multe ori imitează sunete de-ale naturii, şi atunci îngrămădirea aceleiaşi consonante sau vocale (afară de ţ) în loc să fie cacofonie e o frumuseţe. Alecsandri zice, despre herghelia din Dan căpitan de plai, că venea potop rotopitor, îngrămădind trei p, trei t şi cinci o, ca să imiteze vuietele cailor. Acel to, repetat de trei ori, e sunetul galopului. Şi ca să facă această frumuseţe de sunete, Alecsandri a îndrăznit chiar să creeze un cuvînt: nu e româneşte nici un verb a rotopi, şi nu e vorbă existentă rotopitor. Dar e mai mult decît atîta. Alecsandri zice: "Deodată se aude un tropot pe pămînt, un tropot de copite, potop rotopitor". Iată în două versuri îngrămădiţi: 10 t şi 8 p.

Dintre cîte cacofonii din repetirea silabei ştiu eu, fie citite, fie căutate de mine, cea mai frumoasă - şi urîţenia e frumoasă! - e: s-a întîlnit cucu cu cucuvaia. Cinci cu la rînd. Asta am cetit-o, era însă aşa: trăiesc acu ca cucu cu cucuvaia, o frază în care te pierzi rostind-o rar, silabă cu silabă, căci ori pui prea multe silabe, ori prea puţine. Ca glumă, într-o zi, privind un lan cu rapiţă nu prea des răsărită, am zis unui prieten: "Ştii tu ce e româneşte ra ra ra ra ra ra?" Prietenul meu m-a privit cu mirare, văzînd că-i număr pe degete şapte ra şi-l asigur că e o frază cu înţeles ce-i spun dacă ultimul ra îl completez şi zic rapiţă. Eu mă gîndeam la fraza "Rar ar ara rara rapiţă ţăranii dacă..." etc.

Lucrul acesta e o jucarie; dar, oricum, o jucarie frumoasă, căci e curios să poţi face o frază în care să ai şapte ra unul după altul, şi jucăria aceasta e potrivită ca ghicitoare. Acum, pentru că trăiesc la oraş, eu nu mă cred mai deştept decît d-voastră care trăiţi poate la sat, şi ştiu bine că si d-voastră puteţi găsi fraze în care s-ar perinda cîte de cinci-şase ori aceeaşi silabă într-o frază. O cacofonie straşnică, găsită de popor cu scopul şi de-a încurca dibăcia de rostire a vorbitorului, este aceea cu ouăle. Un străin, care ştie puţintel româneşte, nici bătut n-o poate spune; înşişi românii se încurcă spunînd-o. "Cîte ouă vechi şi cîte nouă; cîte nouă, cîte vouă? Vechi sînt nouă, nouă două: două nouă, vouă nouă, nouă două ouă nouă, vouă nouă ouă vechi." Eu aveam de gînd să vă spun o curiozitate a cacofoniilor acestora. Dar o las pe altă dată căci v-am spus prea multe dintr-un răsuflet, şi nu mi-e că obosesc şi eu scriind, dar îmi e că obosiţi d-voastră cetind şi nu mai luaţi bine seama la ce spui. Şi vreau să vă las şi vreme, ca să găsiţi curiozităţile pe care le-am pomenit mai sus, şi dacă le veţi găsi, să vă dea Dumnezeu sănătate; să v-o dea Dumnezeu, şi dacă nu le veţi găsi. Dar dacă vă plac lucrurile acestea, atunci să ştiţi că n-aştept să fiu mult rugat. Mie îmi place să le spui şi ştiu destule.

Dimitrie Cantemir - Despre moldoveni ... Căluşul


"...Osebit de jocurile acestea ce obicinuiesc pe la veselii, mai sunt şi alte jocuri cu eres, alcătuite cu număr nepotrivit, adică 7, 9, 11. Şi jucăuşii se cheamă căluşei şi se adună o dată într-un an, se îmbracă în haine femeieşti şi pun pe cap cununa de pelin împletită şi împodobită cu alte flori, vorbesc cu glas femeiesc şi, ca să nu se cunoască, îşi învelesc faţa cu pânză albă, şi în mâini poartă sabie goală, ca să taie cu dansa ori şi pe cine ar cuteza să le descopere faţa ; căci puterea aceasta le-a dat-o lor un obicei vechi, aşa încât nimeni nu-i poate trage la judecată când fac vreo ucidere întru acel chip.

Povăţuitorul cetei se cheamă stareţ şi cel de-al doilea primiceriu şi are datorie să întrebe ce fel de joc pofteşte stareţul şi apoi să spuie celorlalţi în taină, ca să nu audă norodul numele jocului până când nu-l va vedea cu ochii, pentru că ei au mai mult de o sută de sărituri, şi unele aşa de potrivite, încât aceia care joacă se pare că nici nu se ating de pământ, ci se poartă în văzduh. Şi cu acest fel de urmări, cu jocuri şi sărituri prin toate târgurile şi satele se petrec acele zece zile dintre praznicul înălţării şi al pogorârii Sfântului Duh. Şi întru această vreme nu se culcă ei nicăieri, fără numai sub străşinile bisericilor ; şi zic ei că de se vor culca la alt loc ar fi căzniţi de strigoaice.

Când se întâlnesc pe drum două cete de căluşei, bat războaie una cu alta şi ceaţa cea biruită este supusă celeilalte nouă ani. Şi întâmplându-se să se omoare vreunul la acest fel de bătaie, atunci nu se încape judecată şi nici judecătorul nu întreabă pe cel ce a făcut uciderea. Şi cel ce intră într-o ceaţă dintr-acestea, trebuie nouă ani în tot anul să se afle adunat dimpreună, iar întâmplându-se să nu se arate vreodată, atunci zic ceilalţi că este căznit de duhuri rele şi de strigoaice. Şi prostimea cea ereticeasca crede cum că ei au puterea să gonească acel fel de boale. Căci ei fac vindecarea într-acest chip adică : aştern la pământ pe cel bolnav şi încep a sări ; la o notă anume a cântării îl calcă fieştecare de la cap până la călcâie. Mai pe urmă îi zic la urechi nişte cuvinte alcătuite de dânşii înadins şi poruncesc beteşugului să se depărteze. Şi după ce fac ei aceasta de trei ori în trei zile, apoi urmează lucrarea care o nădăjduiau ei şi aşa, într-acest chip cu prea puţină osteneală se pot vindeca boalele cele mai grele care se împotrivesc meşteşugului doftoresc. Asemenea lucrare are şi nădăjduirea în farmece."


George Coşbuc - Sufletul după moarte


Mortul acum e întins pe laviţă, acoperit cu pânză pe obraz, iar femei despletite îl bocesc la cap. Casa e plină de fum de tămâie şi de fum de lumânări. Oamenii intra în casă şi sărută crucea de pe pieptul mortului ; oamenii ies făcându-şi cruce şi rugându-se pentru sufletul mortului. Pentru bietul suflet !

Ca o rândunică întârziată toamna târziu şi apucată de nopţile cu brumă, aşa se zbate bietul suflet trei zile de-a rândul, cât stă mortul în casă, negăsind astâmpăr şi alinare. El a ieşit din trupul în care a stat închis o viaţă întreagă şi acum rătăceşte singur şi străin pe lume, ca un copil pierdut prin păduri. Îndată ce a ieşit sufletul din trup, în chip de vânt şi luând apoi chip de porumbel nevăzut de ochii omeneşti, el zboară puţin pe deasupra mortului, fâlfâind din aripi. Ţăranii ştiu, şi îndată ce a închis mortul ochii, deschid fereastra ca să aibă pe unde să zboare sufletul. Dar el, orbit de lumină şi neştiind unde se află, dă din colţ în colţ de odaie şi în urmă, se aşează de se odihneşte puţintel, într-un colţ al casei sus, pe lângă grindă. Iar când dă de fereastra deschisă, zboară afară.

Nedumerit, vede acum Sfântul Soare şi cerul lui Dumnezeu şi larga lume cu veşnica frumuseţe a Celui ce toate le-a făcut. Şi aleargă de ici până colo, cu teamă şi cu mirare şi iarăşi se întoarce şi zboară pe lângă casă, speriat de bocetele plângătoare ale femeilor şi, trist şi tot mai trist, începe să-şi aducă aminte cine este şi de unde a ieşit. Se-aşează în urmă pe un capăt de bârnă la chiotorea casei şi şade aşa.

Dar îl chinuieşte setea amar, căci sufletul are, totdeauna după ieşirea din trup, un foc cumplit într-însul. Şi caută apă. Dacă vede o fântână în curte, aleargă ca turturica rămasă singură de soţul ei şi bea apă din găleata plină, ori din oala cu apă curată pusă anume de oamenii casei, care s-au îngrijit să umple de cu bună vreme găleata ori oala neîncepută, ca să aibe sufletul să bea şi să se scalde. Căci după ce bea şi se răcoreşte, sufletul se scaldă în apa aceea. Apoi se întoarce iarăşi lângă casă.

Dar nu ştie bietul suflet că oamenii casei s-au îngrijit să aibă apă nu la fântână, ci mai aproape în calea sufletului, pe fereastră. Aici i-au aşternut o bucată de pânză albă şi pe ea au pus un colac, o oală cu apă curată şi o făclie aprinsă. Şi tot aşa au făcut la capătul mortului, ca să poată bea sufletul apa numaidecât, sufletul însă, în zăpăceala cea dintâi, n-a văzut nici apa de la căpătâiul mortului, nici cea de pe fereastră. O vede şi el mai târziu. Că nici pe chiotoarea casei nu stă mult şi iarăşi dă ocol pe lângă casă, ca fluturele nopţii pe lângă zarea luminii, şi vine şi pe la fereastra deschisă. Şi acolo iarăşi bea apă şi stă pe pânza aşternută, apoi zboară pe deasupra mortului, stă la căpătâiul lui, zboară pe o icoană sfântă dacă este în casă şi de acolo se uită la ce se petrece prin casă.

Şi aşa stă sufletul trei zile pe lângă casă şi în casă, până ce duc mortul la groapă. Atunci zboară şi el pe deasupra cosciugului şi când se fac stările stă şi el, iar când nu se fac Podurile legiuite pentru mort, se întristează şi plânge. El e de faţă şi toate le vede, toate le judecă, veselindu-se când vede că mortul e plâns din inimă curată de ai săi, şi se mâhneşte când rudele şi cunoscuţii mortului uită cele cuvenite morţilor.

Iar după ce toată lumea a plecat din cimitir, sufletul rămas singur şi fără de nimeni pe lume, se aşează pe crucea mormântului şi plânge. Dar dacă a murit omul fără lumânare, sufletul n-are voie să se aşeze nici pe cruce, nici pe nimic, şi-l dor aripele şi nu mai poate şi atunci deznădăjduit zboară sub streaşina bisericii. Dar nici aici n-are loc de stat şi astfel se chinuieşte o zi şi două şi multe zile, alergând fără astâmpăr între cer şi pământ. Şi numai făcliile aprinse în ziua de Rusitori şi lipite de uşile bisericii pentru toţi cei ce-au murit fără lumânare, numai acestea îi dau linişte şi pace şi voie să se aşeze undeva să se odihnească. Dar soarta asta o au numai sufletele celor muriţi departe de-ai lor, în călătorii şi războaie şi ale celor cu moarte de năpraznă. De aceea aprind creştinii la Rusitori lumini pentru sufletele acestea chinuite, iar la Moşii de primăvară şi la cei de toamnă li se răscumpără sufletele şi ale acestora şi ale tuturora prin ulcica plină cu apă curată ori cu vin şi cu lumânări lipite de toarta ulcelei.

Dacă pe câmp ori în pădure vei întâlni om murind şi n-ai lumânare să i-o aprinzi la cap, atunci, în clipa când îşi dă sufletul, să-i pui palmele la gură şi să-i prinzi sufletul în palme – că e vânt – şi închis aşa în palmele tale strânse să-l duci până la biserică şi acolo să-i dai drumul sub streaşina. Căci aşa măcar nu se zbate în largul cerului, fără ţintă şi fără ştire, şi-şi aşteaptă pe lângă biserică lumina lui Dumnezeu pusă într-o făclie de ceară.

Iar după ce s-a făcut noapte, sufletul mortului se ridică de pe cruce şi neştiind încotro să plece prin întunericul nopţii, se întoarce pe drumul ştiut şi vine la casa omului. El şase săptămâni nu poate părăsi lumea asta, ca să se ducă acolo unde se-adună sufletele tuturor ca să plece pe cealaltă lume. Iar aceste şase săptămâni le petrece umblând pe locurile pe unde a umblat până ce-a fost în trup şi-şi aduce aminte de toate câte le-a făcut în viaţă şi de unele se mâhneşte şi de altele se bucură, pentru că acum are putinţă să le vadă toate limpede, prin ochi dumnezeieşti şi judecată sfântă.

În cele dintâi trei nopţi, deci, după înmormântare, el temându-se de întunerecul nopţii vine la casa mortului şi caută să intre în casă şi se izbeşte pe la ferestre şi pe la uşi. Atunci, ca semn că a sosit, pocneşte de sine-şi câte-o icoană în casă. În urmă, el se aşează pe pragul casei unde se află aşternută o bucată de pânză albă, o ulcică cu apă şi mucul rămas din lumânarea ce-a ars pe pieptul mortului, în mână. După trecerea acestor trei nopţi, el se duce în lume şi nu mai vine îndărăt decât la zilele când se fac legiuitele pomene după mort, la şase zile după moarte, ori la două săptămâni. Atunci vine acasă şi gustă câte puţin din toate mâncările şi băuturile şi din când în când mai vine pe puţină vreme şi numai aşa, ca să ia parte la bucuriile şi la durerile celor din casă.

Iar dacă nu i se fac pomenile legiuite şi el vine şi nu află nimic pentru el, atunci ia nisip şi cenuşă în gură şi pleacă mânios şi nu se mai întoarce niciodată pe-acasă, dus fiind pentru totdeauna. Iar după şase săptămâni, când i se fac pomenile el lasă pământul şi – dacă nu e duh rău, ursit să chinuiască lumea ca strigoi – se duce la sorbul pământului şi acolo se adună cu gloata de suflete ce purced prin văzduh spre apele Sâmbetei până la Mărul Sfântului Petru, unde stă Sfânta Marie şi arată cărările cătră Rai şi Iad.

George Coşbuc - Baba Dochia


Este o legendă cunoscută pretutindeni între români, a babei Dochia cu nora-să. Am văzut-o până acum culeasă de vreo opt ori şi totdeauna absurd redată. Baba trimite pe noră sa – zice povestea – cu o lână neagră să i-o înălbească. Îi mai da apoi să facă alte două lucruri cu neputinţă. Dar cu ajutorul unui sfânt, nora le face. Atunci baba îmbracă nouă cojoace, pleacă la munte cu oile, dar venind vremea rea, ea tot dezbracă rând pe rând câte un cojoc, până ce rămase în camaşă şi îngheţă de frig.

Toţi culegătorii simt în ei puterea de a explica legendă. Zic ei că Dochia – fie fată, fie ţara lui Decebal – că sfântul care ajută nurorii e Traian-împăratul şi aşa mai departe. Pe scurt, că legendă e o închipuire a cuceririi Daciei. Ferească Dumnezeu !

Legenda, cum o văd publicată, e absurdă. Explicarea ei – şi mai absurdă.
Întâi. E nefiresc lucrul spus de legendă. Când e vremea caldă pleci mai uşor îmbrăcat şi, dacă eşti cuminte, îţi iei cu ţine o haină pentru vreme mai răcoroasă. Cine e nebunul să se-mbrace cu cojoace când e vremea caldă; iar când dă zăpada cu viscol şi ger, să se dezbrace aruncându-şi hainele ? Baba Dochia pleacă îmbrăcată cu nouă cojoace pe timp cald, şi când o ajunge gerul îşi leapădă cojoacele. De ce? Nu e aşa povestea ; e nenatural aşa. Povestea cea adevărată spune tocmai dimpotrivă: baba, cu cât o răzbeşte gerul, cu atât se îmbracă mai bine, tot luând un cojoc peste altul – şi totuşi îngheaţă. Aşa ştiu eu povestea, nu numai auzită de la mama, ci aşa am citit-o că o spun litvanii, sârbii, bulgarii, ruşii, polonii şi chiar ungurii.

Al doilea. Povestea nu e românească – vreau să zic, nu e numai a românilor – şi, după cât e dovedit pân-acum, o cunosc mai toate popoarele din Europa. Litvanii o spun mai scurt aşa : baba, răutăcioasă, trimite pe nora-să să-i facă neagră lâna cea albă. Sf.Petru i-o face. O trimite apoi să-i toarcă fir alb din lână neagră. Iarăşi îi ajută Sf. Petru. Îi dă apoi o creangă uscată s-o înverzească şi s-o înflorească. I-o aduce. Baba atunci pleacă cu oile, dar dă gerul, ea îmbracă pe rând nouă cojoace şi totuşi îngheaţă. Nu e bine să caute însuşi culegătorul a da explicaţii legendelor. A explica o legendă e lucru mai greu şi cere multă-multă înţelepciune şi multe cunoştinţe despre legendele altor popoare. Şi mai ales să nu ne silim să vedem în oricare legendă pe Traian şi pe nepoţii lui Romul(us). Noi tot români rămânem, chiar şi dacă mărturisim că cutare legendă e sârbească ori bulgărească ; nu e nevoie să tragem câinele de coadă, ca să scoatem din fiecare legendă un obicei român ori o tradiţie română.

Să stăm la legendă noastră. Adică Dochia. Zor-nevoie să fie Dacia ? Şi de ce ? Pentru că vorbele astea cam aduc la sunet – ce mi-e Dachia, ce mi-e Dochia ? Nu. N-au a face una cu alta, cum n-are de-a face sarea cu ochii, sânul cu gheaţa şi nuca cu peretele. Prea ar fi o poveste simplă povestea asta a Dochiei. Eu n-aş admira niciodată o legendă ca asta şi mi-aş face o idee proastă de poporul care ar spune două mii de ani o poveste aşa de banală şi fără nici o licărire de poezie. Dar vezi, legenda Dochiei e o poezie adâncă, are un rost uimitor de frumos, şi de aceea toate popoarele Europei o spun, nu de două mii de ani, dar poate de 4-5.000 de ani, dacă nu aici, dar prin Asia de unde au pornit. Şi tocmai fiindcă o spun atâtea popoare, ea n-are de-a face cu Dacia şi cu Traian. Ce-or fi având de împărţit ungurii cu Traian ? Legenda Dochiei există, probabil, şi la arabi şi la persani şi la popoarele de pe lângă Gange ; ce-au avut ăştia cu Traian ? Şi încă cum îi de ani înainte de-a fi Traian pe lume…

Legenda « Dochiei » e una dintre cele mai vechi poveşti ale lumii, nu a românilor, şi una dintre cele mai vechi pretutindeni cunoscută. E o poveste solară. Poveştile solare  se ocupă cu fenomenele naturei, cu ploile, cu vînturile, cu schimbările lunei,  cu nourii, fulgerele,  curcubeul,  cu rotirea soarelui, cu  anotimpurile,  cu stelele  etc. Lucrurile  acestea  au  zăpăcit întîi  pe oameni, iar  ei şi le-au  explicat  în chip miraculos.  Ţăranii tot  aşa fac  şi azi.  Cînd se întunecă soarele, îl mînîncă vîrcolacii, când  tună, aleargă Sf. Ilie cu carul prin nouri, cînd se  cutremură pămîntul, se  mişcă peştii pe  care  stă pămîntul, şi  cîte  nenumărate! Toţi ştim lucruri  de acestea măcar cîte un leghion  la număr. Ce  sînt Sîn Toderii ? Prorocul  Ilie ? Atanasie al Ciumii ? Moşii? Haralambie  cu  aripi  de foc?  Alexia? Filipii? Martinii? Foca? Paliile? Ce  sînt  ielele,  vîntoasele, Făt-Frumos, Ileana  Cosînzeana?  Şi ce  e  în  urmă baba Dochia ? Toate acestea  sînt  întrupări ale fenomenelor  din  natură.

Credeţi că e întâmplare că de la Sf. Gheorghe pînă la  Sf. Dumitru e tocmai atîta vreme ca  de  la  Sf.  Dumitru  pînă la Sf.  Gheorghe? Şi că sfîntul Gheorghe  e tânăr şi  omoară balaurul,  iar  Sf. Dumitru e  bătrîn cu barbă  albă şi-l ţin ţin închis în  Sîn-Toderii de toamna? Sf. Gheorghe e tânăr, căci el începe  primăvara, omoară balaurul întunericului  iernii; Sf. Dumitru e bătrîn, căci de la el începe  toamna  cea  cu zăpezi, şi e  închis cum e soarele peste  iarnă. E întîmplare că începutul  primăverii e  tocmai  în  zilele  babei  Dochia?  Că începutul  toamnei  e  tocmai  la Sf. Maria-mică ? Nu. Toate  sînt chibzuite  şi potrivit  aşezate şi au un rost  solar.

Baba  Dochia  reprezintă timpul răutăcios şi vecinic schimbător de la începutul primăverii. Nora ei - care dealtfel  poate  să-i fie şi o fată vitregă, cum e într-unele poveşti - e însăşi natura ce se redeşteaptă din amorţeală, cîmpia  cu  ierburile, codrii cu  frunzişul etc. Ginerele  poate  să fie, ori să nu  fie, în  poveste el n-are  a face.  Sfîntul Petru  e  soarele.
Restul povestei e acesta: E  iarnă. Pămîntul e  acoperit cu zăpadă - ca şi cu o lînă albă - cerul  e acoperit  de nouri  negri, ca şi cu o  lînă neagră. Se apropie  de  martie.  Baba  cere nurorii sale să-i facă lînă cea albă, neagră. Ce adică? Să topească zăpadă, ca să se vadă pământul care e negru. Nora  (natura) nu poate face. O face însă soarele, care e Sfîntul Petru. Acu cere baba: să-i toarcă fir alb din caier  negru. Ce e asta ? Să dea deoparte nourii cei negri, ca să rămîie cerul senin, alb (seninul  e înţeles ca alb, contrar negrului ; aşa zice ţăranul : e senin ca laptele). Nora nu poate  face, dar o face soarele. Acu baba, zăpada fiind  topită şi cerul  înseninat, cere nurorii  să-i înverzească şi să-i înflorească creanga  cea uscată. Sfîntul Petru i-o înverzeşte. Asta reprezintă înverzuirea cîmpiilor. Amăgite de căldură, răsar flori în martie; baba iese cu oile pe munte. Dar deodată vin "zilele babei" cu ger, cu viscol (lucru ce se întîmplă în fiecare an la începutul lui martie), florile pier, baba îngheaţă, deşi ia pe rînd nouă cojoace. Ce sînt aceste nouă cojoace? De obicei timpul rău, la începutul primăverii, ţine 9 zile. Toţi vorbim de cele 9 babe. Acest timp rău e pricinuit de  soare : tocmai într-aceste zile soarele trece peste ecuator, din partea nordului pe  partea sudului. Aceste treceri  ale soarelui (echinocţii), două pe an, primăvara şi toamna, aduc schimbări de  vreme, vînturi şi ploi. Cele nouă cojoace sînt cele 9 zile răutăcioase.

De ce e vorba de o baba? Pentru că babele sînt de felul lor cicălitoare şi răutăcioase, baba e tipul vremii rele. De ce nora sau  faţă vitregă? Căci cerul într-adevăr se poartă cu cîmpiile, la începutul  primăverii, că o mama cu faţă vitregă, sau o soacră rea cu nora. Dar de ce pe baba o cheamă Dochia?  La alte popoare o cheamă ca şi la români, iar pricina o puteţi găsi în calendar. Deschide-l : ce sfînt cade pe ziua de 1 martie, ziua întîi a lunei de primăvară? Sfînta muceniţă Evdochia. Apoi, cei ce au  aşezat sfinţii în calendare, patriarhii de la Roma, de la Ţarigrad, sinoadele  bisericei creştine, desigur  nu s-a[u] gîndit la Dacia şi la Traian şi nici la români, şi n-ar fi zis  doar: haide să punem pe ziua de ieri pe Dochia, ca să se potrivească cu legendă  babei. Nu. Întîmplarea a făcut că pe ziua de 1 martie, sinoadele  au ales de patron pe Evdochia. Şi noi românii am  luat-o ca "baba" a legendei. Dacă o  chema altfel, baba noastră nu s-ar  fi numit  Dochia şi nu ne-ar fi dat de lucru s-o asemănăm cu  Dacia  lui Traian.

George Coşbuc - Lumea s-a pornit într-o marţi


Marţea nu e bine să croieşti cămăşi, nu e bine să legi "gura pînzii" şi nu e bine să îmbraci haină nouă, dar mai ales nu e bine să pleci la un drum mai lung, fiindcă într-o marţi a urzit Dumnezeu lumea, adică lumea s-a pornit într-o marţi. Asta e o credinţă de obşte a românilor. Alţii, mai puţini, cred că toate acestea nu e bine să le faci sîmbătă, tot pentru acelaşi mare păcat, fiindcă sîmbătă s-a pornit lumea. De unde ne-a venit nouă credinţa asta şi ce rost are ea ? Acum, eu n-am să mă ocup să vă înşir vorbe ca să vă lămuresc că această credinţă e o superstiţiune, pentru că asta o ştiţi dumneavoastră poate mai bine de cum o ştiu eu. Dar gîndesc că poate nu ştiţi de unde şi cum ne-a venit superstiţiunea, şi încă eu aş încerca să văd de v-o pot spune.

Mai întîi de toate, credinţa că marţea marţea s-a pornit lumea a prins rădăcini între popoarele ortodoxe ale Europei. Apoi de la acestea au luat-o şi alte popoare , de alte religii, dar n-o au întru atîta sfinţenie ca neamurile de la cari au luat-o. Aşadar, credinţa de care vorbim are ceva strînsă legătură cu religia ortodoxă a creştinilor, şi numai a celor din Europa.
După Biblie, Dumnezeu a făcut lumea în şase zile. Nu se spune în ce zi a început, dar se spune în care zi s-a odihnit; şi dacă s-a odihnit sîmbăta, a şaptea zi , atunci ziua dintîi a lumii a fost duminecă. Apoi atunci de ce nu spunem că duminecă a pornit Dumnezeu lumea? Şi că duminecă nu e bine să pornim la drum lung? Aşa ar fi după cele ce ni le arată Biblia. Dar credinţa din taifasul nostru n-are de lucru cu Biblia, măcar că tot facerea lumii îi este temeiul şi de acolo porneşte, de la ziua dintîi a lumii. S-au făcut fel de fel de socoteli, cam cîţi ani pot să fie de la facerea lumii, aşa cum înţelegem facerea ei după spusele Bibliei. Acum, unii au scos un număr de ani, alţii altul, cîte-o seamă de numere mai apropiate, altele depărtate foarte cîte cu 2.000 de ani şi mai mult. Aşa că nu se potrivesc doi cu doi şi anumit tot nu ştim nimic. Dar feluritele popoare au primit ca adevărată anumită numărătoare de care se ţin. Aşa, iudeii spun că lumea a fost făcută cu 3760 înainte de anul naşterii lui Hristos. Catolicii o spun în trei feluri, dar şi ortodocşii tot în trei feluri o spun: cei ce se ţin de patriarhul Alexandriei o spun într-un fel, cei de sub patriarhul Antiohiei într-alt fel, iar cei din Europa se iau după cum s-a hotărît în Constantinopol.

Anul acestor din Europa e 5508 înainte de Hristos. Acesta e anu'l de la facerea lumii, de la Adam, "leatul" sau "veleatul" de la zidire. Toate cărţile noastre bisericeşti pînă mai acum o sută cincizeci de ani întrebuinţau numai leatul de la facerea lumii, tot aşa şi cronicarii, numai că ei puneau pe lîngă leatul acesta şi anul de la Hristos, de cele mai multe ori. Cum au ajuns cei din Constantinopol să statorească anul 5508 înainte de Hristos ca an al facerii lumii, şi cum au ajuns alţii să statorească alt an, e o socoteală lungă şi nu e pentru noi. Pentru noi ajunge atîta, că aşa au statorit lucrul şi unii si alţii. Dar orice an ar fi statorit pentru facerea lumii feluriţii învăţaţi, un lucru au trebuit să-I ţie toţi la fel: să potrivească aşa anii, încît cel din urmă an al veacului vechi să fie an visect, şi aşa că anul 1 de la Hristos (adecă,anul care începe era creŞtină) să înceapă într-o sîmbătă. Adecă, ziua întii a întîiei luni, a întîiului an care începe veacul cel nou trebuie să fie sîmbătă. Şi aşa este pentru toţi creştinii. Dacă noi spunem că întîiul an al erei creştine e anul 5509, dacă unii catolici spun că e 5201, alţii altfel, e totuna, pentru că toţi aceşti ani, feluriţi după număr, arată acelaşi an care a început (1 ianuarie) cu o sîmbătă.
Toţi aceşti ani se potrivesc la sfîrşitul lor, adecă li se încheie şirul în anul 1 al erei creştine, dar fireşte nu se potrivesc la începutul lor, la capul şirului. Iar această nepotrivire face că lumea "a pornit" după unii într-o zi, după alţii într-alta. Toţi zic că cea din urmă zi a veacului vechi s-a sfîrşit într-o vineri şi cu sîmbătă s-a început noul veac, dar nu toţi au la fel aceeaşi zi ca întîia zi a tuturor zilelor la începerea lumii.

După numărul nostru, al ortodocşilor din Europa, în anul 5508 înainte de Hristos, ziua întîi, a anului (1 ianuarie) a fost marţi. Aşa urma. Căci dacă anul 1 după Hristos s-a început cu sîmbăta, anul de dinaintea lui (anul 1 înainte de Hristos) s-a început cu joi, anul 2 s-a început cu miercuri, anul 3 cu marţi, anul 4 cu luni, anul 5 ca visect cu sîmbătă şi apoi tot aşa mergînd înapoi spre începutul lumii vezi că anul 5506 a început cu joi, 5507 cu miercuri, iar anul începăturii 5508 cu marţi.

Aşa dară întîia zi a întîiului an al lumii a fost marţi. Marţea a pornit lumea. Numai după calculele bizantinilor "începe lumea" într-o marţi. Deci numai popoarele ortodoxe ale Europei au în veleatul Lumii lor marţea ca prima zi a tuturor zilelor. Acum, eu cred că prin călugări a ajuns la ştiinţa poporului că marţea s-a urzit lumea şi apoi ştiinţa asta a fost adusă în legătură cu credinţele lui superstiţioase şi aşa a devenit şi ea credinţă fără nici un rost. Că unii vorbesc şi despre sîmbătă ca zi în care s-a urzit lumea, poate că vine din faptul că au auzit ceva despre sîmbătă ca zi de începătură a erei creştine, a noului veac, sau - poate mai curînd - fiindcă şi sîmbăta se poate lua ca întîia zi a lumii, dacă te ţii de cei ce încep anii cu martie. (In evul-mediu se obicinuia şi una şi alta: numărau anii începîndu-i ori de la ianuarie ori de la martie şi lucrul acesta face şi astăzi cronologiştilor multă încurcătură pentru cele doua luni ianuarie şi februarie cari puteau fi luate şi într-un an şi într-altul de după el). Iar în anul 1 al lumii ziua întîi de martie a fost sîmbătă.