Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Magda Isanos - Cu ochii mei...

    

Cu ochii mei închişi eu pot vedea
atîtea lumi, cît numai creatorul,
cercînd azurul tainic cu piciorul,
în ziua cea dintîi închipuia.

Şi-apoi aleg cuvintele că ştiu
că-s rude cu metalul care-nşală,
cu vremea strălucirea lor se spală,
dar, dacă-s bune, sunetul e viu.

Aleg cu trudă vorbe : cînd înalte,
cînd mici, cînd mătăsoase ; drept unelte,
doar ritmul şi cu rima, ci nimic
nu-mi place ; a doua zi, ce-i gata stric.

Întocmai ca Manole, simt eu bine,
c-am să-mi durez atuncea mănăstire
în veacuri, cînd te-oi pune şi pe tine
la temelia versului : iubire.

Magda Isanos - În dimineţile clare

    
Uneori, în dimineţile clare,
mă uit drept în soare râzând
şi nu pot crede c-am să mor în curând; 
viaţa mea sună înalt, fără-ntristare.

Cred în ea, cred în numele ei
şi-n colorile-anotimpului meu,
zveltă ca mestecenii, mereu,
să freamăt aş vrea în soarele-acesta dintâi.

Poate nu va fi seară, poate nu va cădea 
în putred octombrie fruntea-mi aprinsă; 
în glumă pun mâinile mele pe piept şi zic 
viaţa e stinsă de mult, viaţa e stinsă...

Însă mai plin decât grădinile-n vară, 
sângele meu sună atunci ridicând
o dulce-auroră-n obrajii de ceară:
o, nu-i adevărat c-am să mor în curând...

Cules din „Poezia ieşeană contemporană”, Casa judeţeană a creaţiei populare, 
Iaşi, 1968

Magda Isanos - Ion

  
Aş cânta liniştea din ograda mea
Seara – când creşte în cireş o stea –
mă mai uit  o dată la curechi şi bostani,
că sunt plugar de-atât amar de ani.

Faţa dumnezeului meu e-mblânzită. 
Când mângâi pe grumaz câte-o vită, 
sau când m-aplec să culeg un trifoi, 
văd urma lui în ţarină la noi.

Cea mai frumoasă unealtă e coasa!
Cine-i toarce păpuşoiului mătasa?
Eu cred în dumnezeul ţarinei mele – 
printre cartofi dormind ca printre stele.

Nu mă mai tem de fulgerul lui; e-un amnar, 
Dumnezeu, ca şi mine,-i plugar
seamănă, pune vie, culege.
Uneori nici n-aşteaptă să lege...

Şi pe mine-o să mă strângă-ntr-o zi. 
Am să mă culc, n-am să mă pot trezi. 
Chipul lui din nori va zâmbi:
„Ioane, astăzi nu mai este zi”.

Cules din „Poezia ieşeană contemporană”, Casa judeţeană a creaţiei populare, 
Iaşi, 1968

Magda Isanos - Frumoase-s câmpiile vieţii…

  
Frumoase-s câmpiile vieţii,
frumoasă primăvara de aur;
ci eu se cuvine să plec înainte
de-a-ntomna în pădure.

Se cuvine să plec înainte
de-a vedea miezul zilei,
când nu s-au copt încă perii vărateci
şi grâul nu sună.

Frumoase-s câmpiile vieţii.
Întorc capul să mai văd încă o dată
ceea ce ani în şir am privit;
ceea ce şiruri lungi de ani n-am să mai văd.

Cules din „Poezia ieşeană contemporană”, Casa judeţeană a creaţiei populare, 
Iaşi, 1968

Magda Isanos - Doamne, n-ajung pân'la tine ?

  
Doamne, n-ajung pân'la tine
vârfurile-acestei păduri de suspine?
Cum eşti tu atotştiutor,
să fi dat pâne de-ajuns tuturor,
culcuş pentru copiii îngheţaţi,
câte puţin din lumina celor bogaţi,
câte puţin din cerul lor senin,
de care îngeri întraripaţi se ţin.

Să fi dat, Doamne, fiecărui om,
câte-o bucată verde de pământ şi câte-un pom 
al tuturor speranţelor pământeşti,
şi nu te-am fi-ntrebat unde eşti.
Am fi spus că te-ai răspândit
în noi, ca un fluviu liniştit,
că te-am băut fără să ştim...
N-ai fi rămas în biserică şi-n ţintirim,

ci ai fi mers împreună cu noi
şi te-am fi pus între coarne la boi, 
ca pe-un ciucure frumos de mătasă 
să ne-ajuţi la plug şi la coasă.

În loc să pleci pe celălalt tărâm,
ai fi avut la masa noastră un tacâm 
şi seara, obosit şi făr' de-alai,
în loc să te-ntorci înapoi în rai,
adormeai undeva pe-aici, 
printre copii şi pisici,
într-un colţ de vatră luminat.

Doamne, de ce ţi-au crescut aripi 
şi-ai zburat ?

Cules din „Poezia ieşeană contemporană”, Casa judeţeană a creaţiei populare, 
Iaşi, 1968

Magda Isanos - Nu ştiu cum s-a făcut

  
Nu ştiu cum s-a făcut.
Tinereţea s-a dus, a trecut.
Arcul sprâncenelor mele s-a mai lăsat 
Nu mai e mândru şi încondeiat.

Ce s-au făcut zilele răsunătoare,
vara mea cu grâu şi cicoare?
N-am să caut, n-am să-mi aduc aminte. 
Toate erau mai frumoase-nainte.

Lumina egală
nu m-ademeneşte, nu mă-nşală.
Toate fructele spre care-am râvnit 
s-au copt şi-n vis din nou au înflorit.

Da. Nu ştiu cum s-a făcut.
Pământu-i mic şi zările-au scăzut.
Nu se petrec minuni şi nu cad stele, 
ca-n nopţile copilăriei mele.

Cules din „Poezia ieşeană contemporană”, Casa judeţeană a creaţiei populare, 
Iaşi, 1968

Magda Isanos - Ţii minte-ntâia ploaie ?

   
Ţii minte-ntâia ploaie cum cădea,
cu fulgere, cu stele lungi în ea? 
Arborii stăteau drept, intonând 
imnul vieţei şi-n zarea foşnind,

verde ca un codru lichid,
s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.

Şi noi stăteam ca pomii în picioare.
„Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nu moare...”

Şi plantele creşteau, ne făceau semne, 
ca nişte mâini, ca umbre nempăcate, 
se străduiau spre viaţă să ne-ndemne 
şi iar cădeau în deznădejde toate. 
 

Magda Isanos - Pomii cei tineri

  
Pomii cei tineri, în dimineaţa de marte,
unii lângă alţii au stat să se roage -
frunţile lor străluceau inspirate deasupra 
pământului incă-n zăpezi.

Şi-n aerul în care nu erau zboruri, 
pomii, ale căror umbre nu se născuseră, 
cântau un imn pentru viaţă,
ca nişte oameni goi şi frumoşi ei cântau:

„Soare de-aramă, zeu popular printre plante, 
priveşte oastea noastră-ndrăzneaţă;
ici-colo aerul e rumen de tot printre ramuri, 
că viitoarele fructe acolo vor sta...

Noi nu ne-nchinăm de fel şi nu plângem,
ci pregătim un loc cât mai înalt pentru cuiburi 
şi pregătim o orgă de brazi pentru vânturi, 
soare de-aramă, zeu totdeauna rotundt…

Ni s-a povestit despre tine-n pământ,
când nu cunoşteam dimensiumile cerului;
mi s-a povestit despre tine-n leagănul cald.
Seminţele-n somn visau că există colori, 
roşu, albastru şi gri, minunate colori.
Tu, peste frunţile noastre, soare, cobori. 
Şi noi vom da fructe, şi noi vom fi hore de flori. 
Gloria noastră toată-n vârf se presimte...”

Şi-un curcubeu pe deasupra tulpinelor strâmte 
cade vestind: nu moarte, desigur, nu moarte,
pomilor tineri în dimineaţa de marte…
 

Magda Isanos - Flori

  
Vijelioase flori, din pământ aburind,
ca nişte strigăte cresc, saltă zâmbind. 
Care e vrerea lor gingaşă-n vreme?
Noaptea-n grădinile mari nu se vor teme?

Însă-n mijlocul lor, bolnav de vis,
ochiul lui Dumnezeu şade deschis…
Haina lui mirosind a ierburi şi cer -
fără să ştie oraşul de piatră şi fer.

Mânile micilor flori intră-n pâmânt.
Morţii când le sărută ştiu dacă-i vânt, 
şi de pe dânsele sorb ploaia şi veştile.
Astfel, în flori îşi deschid morţii fereştile…

(Poezii, 1943)

Tudor Arghezi - Seara

 
Un păianjen, ca un neg,
Umblă lung, în şase peri.
Abia-l vezi şi e întreg
Cu nevoi şi cu dureri.

Vine de la munca lui,
Nu se-nşeală de picior.
Îl aşteaptă, colo-n cui,
Casa prinsă de urcior.

Nu mă vede, nu mă are,
Nu mă ştie de nimic,
De ce-oi fi atât de mare?
De ce-i el atât de mic?
  
Din volumul Cuvinte potrivite, 1927

Tudor Arghezi - Ex libris

  
Carte frumoasă, cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaş cumpănită;
Eşti ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis.

Eşti ca vioara, singură, ce cântă
lubirea toată pe un fir de păr,
Şi paginile tale, adevăr,
S-au tipărit cu litera cea sfântă.

Un om de sânge ia din pisc noroi
Şi zămlisleşte marea lui fantomă
De reverie, umbră şi aromă,
Şi o pogoară vie printre noi.

Dar jertfa lui zadarnică se pare,
Pe cât e ghiersul cărţii de frumos.
Carte iubită, fără de folos,
Tu nu răspunzi la nici o întrebare.
 
 
Din volumul Cuvinte potrivite, 1927
 

Tudor Arghezi - Inscripție pe o ușe

   
Când pleci, să te-nsoțească piaza bună,
Ca un inel sticlind în dreapta ta.
Nu șovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista.
Purcede drept și biruie-n furtună.

Când vii, pășește slobod, râzi și cântă.
Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.
Căci neamul trebuie să-ți fie drag
Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă.

Tudor Arghezi - Frageda

 
Nu îi fie de deochi,
Ce frumoasă-i fără ochi!
Tivul pleoapelor se coase-n
Ferfeniţe de mătase.

De când s-a uitat în stele
I s-a prins bezna de ele.
Dintr-un lunecuş cu pana
I s-a-ncondeiat sprânceana.
E tot pana care scrie
Fluturii din păpădie.
A luat gura ei tipar
Parcă de la nenufar:
Ce i-a spus visul ascuns,
De-a şoptit şi i-a răspuns?
Nu ş'cu cine seamănă
Că îi pare geamănă:
O să mă silesc să caut
A ghici pe nai şi flaut.

Între perine şi pături
Mâna-i stă pe-aci, pe-alături.

Pune-i degetare
Câte-o sărutare.

Umblă-ncet, ia-i măna-ncet,
Mută-i-o încet,
Să nu se deştepte...
Şi-n cuprinsul pălmii drepte,
De zântii de marte,
Pune-i mărţişor o carte. 
 
 
Din volumul Mărţişoare, 1936
 
 

Tudor Arghezi - Să vedem ...

  
Să vedem, ar putea graiurile mele
Să-ţi vie ca nişte inele,
Ca nişte brăţări, ca nişte cercei?
Încearcă-le! Uite o dată unul, o dată cinci, o dată trei,
Părechi şi despărechiate,
Sau odată pe toate!

Le-am suflat cu zmalţuri de zile, de ore şi de secunde
Şi le-am făcut rotunde:
Cristale ca piatra acră şi ca sarea de lămâie,
Neputându-le face tămâie
Şi scârbit de diamante limpezi şi lucii.
Uite, de pildă, unul în chipul crucii,
Ar pune un semn turbure de lumină
Subt bărbia ta de fată creştină.
Altul îşi agaţă de aţă
Gogoloiul de ceaţă.

Să vedem, din atâta sărăcie,
Să vedem, nu se ştie,
Ce ţi-ar veni mai bine,
Lucrurile goale, lucrurile pline,
Grele sau uşoare?
Căci toate sunt mărţişoare.

Din volumul Mărţişoare, 1936
 

Tudor Arghezi - Creion

Vino joc de vorbe goale.
Suntem singuri. Ce să-i spun?
Numai gura dumisale
Se aude subt un prun.

Plouă crengile lui rouă.
Cade câte-o picătură,
Una-n păr, găteală nouă,
Una-n gene, alta-n gură.

Floarea mică, iarba toată;
Subt dantela albei rochi,
Spre genunche ridicată,
Plină-i de pândiri de ochi.

Aerul o strânge. Cerul
O dogoare şi-o sărută.
Unde trece-n câmp, ca fierul,
Ţara caldă face-o cută.

Şi din toate, singur eu
Nu-ndrăznesc s-o prind de mână
Şi, c-un şold în pieptul meu,
Să o sprijin la fântână.

Din volumul Cuvinte potrivite, 1927