Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Traian Furnea - Scrisoare mamei

 
Prin lumina zmeurie
A unei veri aproape sfârșite
Aș vrea să mă întorc acasă
Mamă
Plin de bani și alături
Cu cea mai frumoasă fată din lume

Și tu să fii mândră
Și puțin fâstâcită
Te știu eu bine

Dar vezi
Eu sunt sărac și slăbuț
Port ochelari și umblu ntruna trist

Iar peste toate astea tu îmi spui
Că umblu puțin aplecat înainte
Ca moșii

Ăsta sunt mamă
Ce naiba să fac
Așa că n am să pot veni acasă nicicând
Plin de bani și alături
Cu cea mai frumoasă fată din lume

Prin lumina zmeurie
A unei veri aproape sfârșite
Și tu să fii mândră
Și puțin fâstâcită
Te știu eu bine

Cea mai frumoasă fată din lume
Va merge cu altul acasă


din volumul Niște poezii, Editura Eikon, 2013, ediție, cuvânt înainte, note biobibliografice de Iulian Boldea)

Marin Sorescu - Echilibru


Totul trebuie măsurat riguros,
Nimic să nu ne scape,
De la fluturii din jurul sufletului
Până la golul unde se pierd privirile
În gol
Totul - cântărit cu grijă.

Astfel, îngrămădesc pe un talger
Cărţi şi frunze, orice,
Firele de praf care zboară liber prin camera mea
Le suflu cu multă măiestrie
Să se depună exact.

Pe celălalt talger mă aşez eu
(Deşi nu mai voiam să mai fac nimic,
De răsunet mondial),
Dar îmi lipsesc, iată, încă multe fire de praf,
Multe raze îmi lipsesc, ca să fie un echilibru
Să se ducă vestea.

Mihai Ursachi - Triplu poem pentru batrânul porcar Garibaldi


I. Redeşteptarea imaginii lui

Atât de târziu, şi cenuşa
din sufletul meu, dintr'al tău...
Mai trec şi acum pe sub zidul cu uşă,
în mahalaua adâncă, Ţicău.

O, înnecat în narcoza salcâmilor mari,
aproape-am uitat de ceasornicul vechi cu nisip
din odăiţa din zid a bătrânului nostru porcar
pe care îl poreclisem Chrysip,

deşi el era propriu-zis Garibaldi, din pricina bărbii
patriarhale, a pălăriei şi-a isteţimii
ce-o arată în instrucţia porcilor lui nărăvaşi precum cerbii
şi imaculaţi precum serafimii...

Trăia deci în zidul în care avea o chilie
şi ceasul de care ziceam, cu nisipul, cenuşă,
şi porci peste tot, incredibil de mulţi, cam o mie,
unii imenşi, alţii mici, peste dânsul, pe stradă, căci uşa

din zid stătea veşnic deschisă...
El îi iubea, "feţii tatii", căra ne'ntrerupt "lături caldi",
plătea pentru dânşii impozit, avea pentru toţi "ricipisă",
bătrânul porcar Garibaldi.

II. Descrierea plină de tristeţe şi de înţelesuri a morţii lui

"O gaură'n marele zid nu se poate,
i-au spus, o vizuină, un gol în cetate;
mîine în zori să fi părăsit acest jalnic defect
în care trăieşti. Zidul nostru va trebui să devină perfect."

A înţeles, n'a'nţeles... Şi-a hrănit purceluşii
că întodeauna, i-a spălat până noaptea târziu,
a scos mai pe urmă un şip
colbăit, cu rachiu,
şi-a stat toată noaptea'n deschiderea largă a uşii
privind mahalaua adâncă Ţicău. În mână ţinea ceasul lui cu nisip.

Când goarnele clare cântară în zori,
veniră cu sculele lor:
şapte meşteri mari
calfe şi zidari.
Făcură mortar
din nisip curat
care l-au aflat.
Cumpăna dreaptă şi plumb
să nu iasă zidul strâmb.
Cancioace, mistrii,
agere-argintii,
de la temelii
înaltei zidiri,
sântei monastiri.

III. Inscripţia pe zid, în locul unde nu se va mai deschide nicicând
uşa bătrânului porcar

În zidul acesta enorm în care cândva a fost uşa,
odihneşte de-a pururi porcarul şi porcii lui; cu toţi sublimii,
s'au prefăcut hăt de mult în cenuşă
dar umbrele lor sunt în ceruri şi împreună cu serafimii

hălăduiesc prin toloacele veşnice.


Mihai Ursachi - Proiecte primăvăratice


Visul nostru era
(o, din naivitate
nici nu bănuiam că o mulţime de lume
se gândise mai înainte la asta)
visul nostru era să deschidem
un pension pentru fluturi.
Născoceam felurite metode
educative, tu te pierdeai în detalii
cu privirea la avantajele orei de dans în formarea
graţioasei deprinderi de a plana prin livadă.
Eu voi preda limbi străine şi instrumente
precum clavecinul, viola da gamba şi cornul.
În privinţa chestiunilor practice să nu avem grijă:
tu te pricepi
la dulceţuri şi din rochii mai vechi, prăfuite,
ştii să faci bluze uşoare şi colorate ca florile-n mai.

Acesta era visul nostru, să deschidem
un pension pentru fluturi;
şi din naivitate nici nu ştiam
că o mulţime de lume se gândise
mai înainte la asta.


(Diotima, 1975) 

Mihai Ursachi - Poemul de purpură (fragmente)

.............

VI. Jocul

Iubito, hai să ne jucăm
de-a Ildiko și de-a Attila.
Acesta'i cortul meu de blăni
în care te-am adus cu sila.

Dar jocul nu'i adevărat,
vedem fantasme ca nebunii,
a fost odată-un împărat...
Nuntașii-aceștia nu sunt hunii.

Iubite, oare pentru ce
e-atât de roșu acest fluviu?
Și numele lui care e?
Iubito,-acesta e Danubiu.

Iubite, oare frații mei
dorm liniștiți în roșii ape?
Și oare tata e cu ei?
Iubito, vino mai aproape.

Iubito, toate au trecut,
să'ți spun un vis din multe vise:
dar mai întâi să te sărut,
căci toate ușile's închise.

Părea că-am fost copii cândva
în verdele Septentrion
și doica noastră ne citea
din cartea lui Marcel Brion.

Că ne jucam un straniu joc,
un joc cu flăcări și cu sânge;
iubite, dă'mi acum te rog
pumnalul tău, ceva mă strânge.

Să ne jucăm un joc frumos,
ce se va scrie în istorii
... Deasupra pustei colbul gros,
și lung se tânguie cocorii.


VII. Confesiunea autorului: slăbiciunea sa în fața lumii, a trecerii vremii și a Poemului de purpură

Acesta e autorul; el duce pe umăr un crin ca pe-o pușcă.
Astfel înarmat, tot ce există îl mușcă.
Adeseori spune:
”O, slăbiciune,
numele tău este artă.”
Fiind deci atât de ridicul și slab, întreprinderea lui e deșartă,
întocmai ca a zidarului, fratele său,
care a vrut să clădească o piramidă'n Țicău.
Dar mai cu seamă,
ora îi pare târzie, și mult îi e teamă
că vremea nu-i pe măsura uneltelor sale modeste.
Deci plin de mâhnire el vă propune această poveste:

VIII. Bătrânii cronologi

Doi inși stăteau de foarte multă vreme într'o zidire fără porți; ei nu știau de câtă vreme ședeau acolo, deși numărau cu meticulozitate fiecare zi care trecea și, cu ajutorul calendarului digital al călugărului Damaschin, calculaseră exact toate sărbătorile și datele mai importante pe multe mii de ani. S'ar putea spune că deveniseră specialiști în cronologie, căci știau cu precizie pe ce dată căzuseră Paștile în anul 1054, și dacă ziua aceea din 1453 fusese o joi sau o vineri; visul lor era un calendar complet pe șaisprezece mii de ani.
Uneori ziceau: 24 aprilie 11007 va fi o marți înaintea Floriilor.
Și totuși n'ar fi putut spune de cât timp ședeau în încăperea aceea, deși își aminteau precis ziua venirii lor acolo, precum și numărul exact de zile care trecuseră de atunci.
Târziu de tot ziseră: calendarul complet pe șaisprezece mii de ani e făcut, din oscioarele degetelor noastre, și știm precis că de azi în șaisprezece mii de ani va fi o marți înaintea Floriilor.
Dar în clipa aceea unul din ei oftă și zise: iată, acum eu am să mor, păstrează tu cronologia.
Iar celălalt: și eu simt că mor.
Apoi, privindu'și încheieturile mâinilor mumifiate, cu pielea ca pergamentul, pe care se aflau însemnați cu minuție cei șaisprezece mii de ani, muriră amândoi. Era într'o marți înaintea Floriilor.

IX.

Aici unde suntem e pace cu adevărat. E pace cu adevărat.

La picioarele tale, iubito, prunul sălbatic a înflorit,
colina întreagă e semănată de îngeri cu florile
ce s'au numit imortele. Din inima mea
un mac de câmpie s'aprinde o dată pe an. Este noapte,
și la picioarele tale iubito, prunul sălbatic a înflorit.

Marea adânc priveghează tăcerile albe în care
s'a înecat graiul nostru, iar luna, ca'n vechile sfinte poeme
duminează zidirea în formă de crin. Un crin cugetând,
astfel am fost și-am trecut noi pe țărmul acesta
la marginea mării. Universul întreg e un crin.

Aici unde suntem e pace cu adevărat. E pace cu adevărat.


.............


din volunul "Poemul de purpură și alte poeme" (1974)

Mihai Ursachi - Originea şi destinul unei haltere de modă veche


Se pare că masiva halteră strămoşească
s-a condesat din factori cândva imponderabili;
fapt e că nici cu gândul nu poate s-o urnească,
vocaţia astrală găsindu-l incapabil.

Încât el stă pe vine, legat de inerţie
c-o funie anume prea scurtă; ghemuit,
cloceşte umilirea ironică ce ştie
că-i parte integrantă din textul stabilit.

Ci-n clipa hotărârii, mirabila balistă
irumpe şi preface tăcerea-ntr-o ghiulea
plasată pe o curbă cerească ce persistă
cu-atât mai mult în sfere, cu cât a fost mai grea.

Mihai Ursachi - O viaţă bogată


De jur împrejur nălucire de ape,
răstoace rotunde şi rotitoare
şi glasul de îngeri răzbate aproape,
din care izvoare, din care izvoare...

Acuma din nou mă opresc la fântână,
am fost noi pe-aici, am mai fost noi vreodată,
un om rătăcit c-o pribeagă străină...
am duce-n adâncuri o viaţă bogată.

Acolo-s palaturi verzui şi tăcute,
cu turnuri de apă, statui de rusalce,
făcliile ude şi pletele ude,
verzuile plete de alge.

Mihai Ursachi - În adâncuri


Pogoară-te
dintru adâncuri
dă-mi hotărâre
că nu e nimic
în adâncuri...
că ochii ah ochii
nu ţin nimic
în adâncuri...
cum în oceane
nu pot să fie
ruini şi armade...
că nu e nimic
decât pletele blonde
care-s nimic...
că nu e nimic
în adâncuri
nimic.


Mihai Ursachi - Flanela


Îţi aminteşti desigur flanela violetă,
flanela aceea sublimă pe care o îmbrăcasem
în cea mai frumoasă din serile noastre;
despre care spuneai că îmi şade
ca o armură de smalţ, ştii tu, în seara
când ne porniserăm împovăraţi de garoafe şi iasomie
către Ierusalim…Când madam Zambilovici
ne-a dat câte două tartine ( ca să avem pe drum)
flanela pe care apoi am adus-o
fluturând ca un steag zdrenţuit în războaie,
pe care apoi am purtat-o
cu frenezie pe trupu-mi uscat de hangiu,
până ce-a fost absorbită prin pori şi s-a asimilat
în toate celulele trupului meu,
şi în schelet,
iar ţesătura ei sclipitoare a devenit un ţesut.
De ce încerci să negi,
de ce pretinzi că nu ştii ce flanelă,
ce seară, ce Ierusalim şi aşa mai departe?
De ce vrei musai s-o pipăi, s-o vezi,
să o dezbrac, tocmai acuma când nu se mai poate,
de ce pretinzi că n-a fost nici o flanelă,
că nu mă vezi, că nu mă simţi, că nu mă recunoşti?

Mihai Ursachi - Din reveriile domnului R.


Când singuraticul domn R. a ajuns
din întâmplare în chiar apropierea
domnişoarei sensibile N., el i-a spus:
„mă bucur că existaţi, domnişoară”.
La tăcerea mirată şi indignată a ei, a răspuns:
„aţi fi putut, mă gândesc, să nu existaţi”.
Dar imediat, încercând să repare greşeala, a spus,
şi de altfel aceasta-i era şi convingerea fermă
(pe care acum regreta s-o fi pus la-ndoială)
„vă felicit pentru faptul că existaţi, domnişoară”.
Înţelegând (prea târziu) că întrecuse măsura
şi devenise cam cordial, se corectă, cum urmează:
„vreau să spun, propriu-zis, că de fapt
mă felicit pe mine pentru faptul că existaţi”.
Abia acum domnul R. săvârşise o gafă enormă.
Cât ai clipi, înţelese că ultima-i frază
era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride
şi intenţiuni refulate, ba chiar
de o vanitate absurdă (ca şi cum domnişoara
i-ar datora cât de cât existenţa),
că din aceasta reiese un fel autarhic
şi solipsist de a fi, în sfârşit, se făcuse ridicul.
Schimbându-şi cu totul dicţiunea, domnul R. deveni analitic:
„adică, voiam să constat că sunteţi o persoană sensibilă”.
Formula aceasta avea, evident, un cusur:
cuvântul „persoană” strecura nu ştiu ce aluziv, ca şi cum,
domnul R. fiind o persoană, domnişoaara la fel, prin aceasta
o comunitate ar exista între ei,
un soi de frăţie, de apartenenţă
la aceeaşi familie.
„Mai bine zis, am constatat cu plăcere obiectul sensibil”.
Şi după o pauză, în care roşi:
„Vreau să zic o idee sensibilă, sau, oricum,
posibilitatea unei atare idei, sau
bănuiala (în fond destul de obscură) despre putinţa,
în general, a ideii că în principiu
se poate admite că dacă
existenţa e genul suprem şi inexistenţa
există, atunci inexistenţa e existenţă, deci
nu există şi, în consecinţă...”
Aici domnişoara sensibilă N., din pricina
ciudatei purtări a ciudatului domn, deveni
în uşoara-nceţoşare a serii aşa disparentă,
încât domnul R. a conchis: „Doamne, iată că iarăşi vorbesc
singur pe stradă, probabil că iarăşi
am uitat să iau picăturile”.

Mihai Ursachi - Cîinele Miriapodis


Un somn adânc, nerăzbătut de glasuri, de umbre
şi nici de zborul vreunei păsări.
Doar cîinele Miriapodis
îmi dă tîrcoale subţire şi lung,
dar el nu există.
Cîinele Miriapodis
e doar o vagă amintire
despre bănuiala destul de obscură
că undeva printre arbori există un fel de pădure.
Dar cîinele acesta atît de'ndoielnic,
cu toate că mişună - urechelniţă lungă
pe la picioarele mele,
cîinele Miriapodis
nici nu există.

Doar apa în veci stătătoare a somnului.

Mihai Ursachi - Aşa grăit-a


"Cât timp vei avea vreo umbră de speranţă,
să nu speri nimic; ci doar atunci când
cu adevărat
vei uita ce-i speranţa, poţi începe
să speri. Şi de îndată
pentru tine nu va mai fi vreo speranţă."

Astfel îmi spuse Demonul, şi
plin de nădejde
lăsai orice speranţă când am intrat acolo.


(preluată din "Nebunie şi lumină" ed.Nemira/1998) 

Mihai Ursachi - Casa


Îţi mai aduci aminte de casa noastră,
Singuratică, nuci şi castani ancestrali ascunzându-i
Zidirea imaculată...
Iar către scările albe
Erau două şiruri posomorâte de brazi.
Zidire înaltă şi zveltă, un templu de spumă,
Sau mânăstire...
Semne ciudate împodobeau frontonul ionic
Pe care ar fi putut exista o inscripţie
Neconcepută...
Pe sub ferestrele-nalte cu gratii
În umbră creştea margarintul - floarea cu lacrimi
A celor de dinăuntru...
O, casa noastră de visuri,
Pe dinăuntru n-o cunoşteam,
Pe dinafară n-o pricepeam...
Casa aceea aşezată în locul
De nicăieri, sub nuci şi castani,
Casa aceea cerească, desăvârşită, inexistentă...

În ceaţa adâncă, durere şi spaimă,
Şi câtă iubire, şi câtă iubire..
Îţi mai aduci aminte?



Rodian Drăgoi - Scrisoare către Dimitrie Stelaru


De mii de ani nu ţi-am mai scris Dumitre
cenuşa dintre noi a dat în floare
îţi scriu acum şi ştiu c-o să mă ierţi
sunt străbătut de-o rană călătoare

de când te-ai dus m-am înnoptat şi-aud
cum te caută planetele pe care ai trăit
acum e primăvară vin mugurii pe jos
spre satele pe care le-ai iubit

sălbatec ninge-n casa în care te aştept
s-a-ntunecat şi vinul strigându-te duios
mi-e-aşa de frig de parcă tot aş sta
lângă un foc cu flăcările-n jos

şi umbra mea e leoarcă de sudoare
spre palida ta casă alerg pe-un drum beteag
aş vrea să deschid uşa dar nu mai pot să intru
o namilă de greier s-a aşezat în prag.



George Almosnino - Şi somnul ca drumul


poate că apa s-a încălzit în pahar
dar afară plouă
şi somnul îmi aduce aceeaşi nelinişte
ca drumul
până la fereastră sunt o sută de ani de-ntuneric
până la unghiile mâinii
o oră de dragoste
poate că apa o să-ngheţe-n pahar
mai devreme decât ne gândim
dar nu ştiu decât
să mă rostogolesc din pat
până la piciorul mesei

mi-e frică de scaunul acela
pe care mi-am pregătit
hainele de duminică


(Din vol. "Nisipuri mişcătoare" - 1979)

Rodian Drăgoi - Cad pene de înger pe umerii mei


Cad pene de înger pe umerii mei
În mine-acum se face seară
şi-ncepe să ningă sălbatec în miei

tu iartă-mă că am rămas aceeaşi greşeală
cad pene de înger pe umerii mei
cu ochii respir moartea unei ape
cămaşa mea refuză să-mbrace o părere
prin părul nimănui ard păsări despletite
şi jarul din mirese neîncetat mă cere
luna îneacă fântânile în iarbă
încă un cuţit singurătatea-şi ascute
pe limba mea pădurea acum o să se culce
o piatră fierbe-n sine şi-mi face semne mute