Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Paul Zarifopol - Din istoria poeziei românești


Alexandrescu - Bolintineanu Cu acești doi poeți munteni, prin excelență așezați între clasicii noștri școlărești, stăm în plină influență a poeziei franceze.
Pe Alexandrescu îl cunoscuse Ion Ghica elev la Sfântul Sava, băiat măricel începea să-i mijească mustața băiat măricel cu memoria plină de versuri din clasicii francezi. Îmi pare că epistolele, satirele și fabulele formează inventarul bun al lui Alexandrescu. Orientarea lui naturală a fost clasicistă. Melancolia întrucâtva insistentă, sentimentalism pe tema ruinelor, a fantomelor trecutului, sunt teme literare pe care le impunea literatura apuseană pe atunci. S-a observat, cu dreptate, că adoptarea unor teme ca aceasta nu ne permite a vorbi hotărât de un romantism român. Românii care căutau a face poezie în anii 30 până la 40 luau ce găseau pe piața literară franceză. Romantică era poezia aceasta franceză la ea acasă, în București și în Iași ea nu era romantică, era poezia nouă din Apus, poezia pe care tinerii români aveau a o pune împotriva poeziei de imitație neogreacă.
Romantism nu puteam avea, pentru că nu avusesem clasicism.
În poezie, ca și în alte domenii ale vieții, românii trebuiau să croiască pe de-a-ntregul. Era vorba de umplut cadre, date de o cultură nouă, impusă, prin fatalitate istorică, dinafară. Pe poeții din jumătatea întâi a veacului XIX se cuvine dar să-i judecăm, mai întâi, ca pe niște diletanți de mare bunăvoință, plini de râvnă patriotică. Animați, în primul rând, de a da substanță unei vieți intelectuale naționale care, cât de cât și cât mai iute, să înceapă a lua loc în tabloul european.
Însă Grigore Alexandrescu se deosebește și ne interesează prin aceea că spiritul său se silește a fi critic.
În prefața la culegerea sa de Poezii din 1847 (prefață retipărită și în edițiile ulterioare) citim lucruri ca acestea. Pomenind de un bărbat de spirit și de gust care, întrebat de ce nu-și publică scrierile, răspunde: M-am speriat de când am văzut atâția poeți, Alexandrescu continuă astfel: Negreșit, niciodată nu am avut mai multă îndestulare, nu zic de poezie, ci de versuri. De unde vine aceasta? Poate în parte din greșita idee că arta poetului ar fi mai ușoară decât a prozatorului după cum socotim cei mai mulți, atunci când intrăm în cariera literară cu toată încrederea juneții.
Iată excesul diletantismului literar, clar formulat de Grigore Alexandrescu în anul 1847: pletoră de poeți pe piața literară, și acest exces explicat prin convingerea comună că arta poeziei e ușoară. Poezia era sport obligator al băieților cu știință de carte.
Ion Ghica, care l-a cunoscut pe Alexandrescu din prima tinerețe, notează ca o curiozitate mania poetului de a tot îndrepta și șterge tot timpul cât scria. Lui Ghica, îngrijirea literară a colegului îi părea manie... Alexandrescu însuși gândea astfel. În prefața pomenită, el urmează așa: cu cât arta e mai frumoasă, cu atât este mai anevoie; cu cât sunt mai rari poeții care au lăsat numele lor la secoli, cu atât mai numeroși aceia care s-au pierdut în adâncul uitării. Faimosul Béranger, puternicul liric al timpilor moderni, poet popular cu aristocratice forme, și unul din capetele cele mai judicioase ale Franței, zice că multe din cântecele sale mici l-au costat două și trei săptămâni de lucru; mărturisire ce dovedește câtă strășnicie trebuie să aducă un autor la compunerea scrierilor sale; căci arta este așa de întinsă și variată, frumosul are atâtea nuanțe delicate și fugitive, lucrările imaginației atâta trebuință de ale judecății ca să poată ajunge ținta lor, încât nu este de mirare dacă desăvârșirea lipsește la mulți, cărora încă nu le lipsește talentul, și dacă literatură noastră nu se compunea până în anii din urmă decât din niște balade tradiționale, inspirații necultivate ale suferinței și ale naturii sălbatice, nu este, zic, de mirare dacă literatura noastră nu a dat încă nici un cap de operă care să poată sluji de model netăgăduit: acelea nu ies decât în literaturile formate și în limbile statornice, după cum o știu mai cu deosebire toți acei care scriu și, prin urmare, cunosc influența ce are limba asupra stilului.
Așa judecă Alexandrescu situația poeziei române. Să nu ne mirăm auzindu-l zicând că Béranger este puternicul liric al timpilor moderni; să ne amintim mai bine că Goethe avea despre acum uitatul chansonnier aproape părerea lui Alexandrescu, și să facem partea cuvenită schimbărilor ciudate ale gustului literar.
Ceea ce e cu deosebire prețios în judecățile lui Alexandrescu e insistența împotriva ideilor și a practicii diletante. El simțise exact păcatele amatorlâcului literar. Și putem crede că nu e simplă și banală formulă de modestie, când Alexandrescu, tot în prefața din care am citat, atribuie succesul versurilor sale persecuțiilor politice care făceau persoana lui foarte interesantă și simpatică publicului pentru care scriau pe atunci tinerii români.
Foarte de însemnat e și tonul în care vorbește Alexandrescu de poezia populară de inspirațiile necultivate ale naturii sălbatice, cum zicea dânsul. Era de așteptat ca un scriitor care prețuia atât de mult strictețea strașnică în execuția artistică, să fie nemulțumit de incorectitudinea atât de frecventă în versurile populare. Alexandrescu judecă poezia populară ca un elev pătruns de învățăturile lui Boileau. Ciudățenia sau necorectitudinea facturii literare îl face pe Alexandrescu să nu vorbească decât ironic de vechii poeți ca Pralea, traducătorul Psaltirii în versuri, sau Paris Momuleanu.
Critica lui Alexandrescu se rezumă și se precizează astfel în următoarele versuri din epistola către Voltaire:
Aș vrea să poți să-nviezi, o zi numai să trăiești,
Parnasul nostru să-l vezi, apoi să ne mai vorbești.
Unul iscoditor trist, de termeni încornorați,
Lipsiți de duh creator numește pe toți ceilalți,
Se plânge că nu-nțeleg acei care îl ascult,
În vreme ce însuși el nu se-nțelege mai mult.
Altul, strigând furios că suntem neam latinesc,
Ar vrea să nu mai avem nici un cuvânt creștinesc,
Și lumii să arătăm că nu am degenerat;
Altul, ce scrie pe șleau ca preotul de la sat,
Zice că e deslușit, se crede simplu, iar eu
Mă trag doparte, privesc și scriu cum dă Dumnezeu.
Cu toate acestea luăm titluri de mari autori,
Dăm sfaturi și osândim, ne facem legiuitori,
Ne credem pe cât putem ai lui Apollon nepoți,
Râdem de unii câțiva, și publicul de noi toți.
În Alexandrescu aflăm un scriitor român, om matur pe la anii 40, pe care lupta pentru naționalitate nu-l împiedica de a fi lucid literaricește.
Spiritul său era prin excelență didactic. Când Alexandrescu spune: sunt din numărul celor care cred că poezia, pe lângă neapărata condiție de a plăcea, condiție a existenței sale, este datoare să exprime trebuințele societății și să deștepte sentimente frumoase și nobile, care înalță sufletul prin idei morale și divine, el nu repeta simplu o formulă a doctrinei clasiciste, ci își mărturisea însuși temperamentul său literar. Până și în erotica lui, altminteri neglijabilă, el strecoară bucuros idei generale. În faimosul vers: Să stăpânim durerea care pe om supune Alexandrescu a dat, fără să vrea, formula firii sale întregi. A
fost un stăpânit și, probabil, stăpânirea îi era lucru firesc; tot scrisul său e stăpânit, vorba lui e întotdeauna clar construită; lirismul aproape nul; iar singurul sentiment de care nu se sfiește a se lăsa stăpânit e îndeosebi acela al umorului. Atitudinea lui e indulgent ironică, și-i e firesc a vedea în uriciunile omenești partea poznașă.
Ca material ideologic, contribuția lui Gr. Alexandrescu mai aduce și un pesimism, acordat, în tonul decepției; la dânsul evocarea trecutului este accentuată melancolic. Așteptarea unui viitor mai bun e la Alexandrescu mai slab pronunțată decât la contemporani, cu atât mai mult decât la predecesorii săi.
Aceasta schimbă și nuanța naționalismului său, care nu mai e elementar și candid, cum era la mai toți literații deșteptării românești. Iar în celebra satiră adresată Spiritului său, Alexandrescu ia hotărât poziția intelectualului modern, în dezbinare, sau chiar în revoltă, față de banalii care formează publicul. La Alexandrescu auzim chiar pe cucoana mare șoptind vecinei, la masa de whist: A! ce nenorocire ma chére, ce idiot! Iar spiritul poetului, calificat de idiot pentru ignoranța lui cartoforicească, îi răspunde consolator:
Dar cărțile cu mine nu pot să se împace,
Mai lesne pot a spune hoțiile urmate
La zece tribunale sub nume de dreptate,
Mai lesne pot să număr pe degetele mele
Câți sfinți avem pe lună și câte versuri rele Alexandrescu își face, cum vedeți, bucuros ocazie de a lovi și mediocritatea literară a timpului său.
Siliți suntem a nota că el însuși, cu toate că, în teorie, pleda cu cea mai sinceră convingere pentru o tehnică literară severă, în practică dă drumul multor versuri necorecte. La dânsul, ca la toți înaintașii, contemporanii și mulți din urmașii săi în poezie, până târziu, se întâlnește mai mult decât trebuie incorectitudinea ritmică, cu obișnuitele eliziuni, contracțiuni și sinereze arbitrare.
Și la dânsul, arhitectura bucăților e adesea defectuoasă; și el nu știe sau neglijează a grada impresiile, și lui îi scapă franțuzismul urât. Insuficiența lui lirică face că imaginea e obișnuit palidă, dacă este; iar spiritul său didactic îl duce adeseori prea departe, spre platul prozaism, și reușește în tonul solemn și elocvența netedă. Nici ca muzicalitate, nici ca imagini, în scrisul său nu găsim versuri de pomenit, pentru că ar depăși ceea ce, în sensul de care vorbim, realizase Eliade sau, mai rar, chiar și Gh. Asachi.
De fabulele lui Alexandrescu nu e locul să pomenim aici. Pentru dezvoltarea de față, avem însă nevoie a cita aici, din fabula Dervișul și fata, versurile următoare:
Se povestește cum că odată,
Un derviș pustnic, om cuvios,
S-amorezase, văzând o fată
Cu trup subțire, cu chip frumos.
Dintr-una-ntr-alta vorba aduse
Și în stil neted patima-și spuse
Zicând: «Ascultă, eu te iubesc,
Și pentru tine mult pătimesc.
Stilul acesta, adevărat,
Nu mi se pare prea minunat;
Dar pentr-un pustnic trăit departe
De ale lumii valuri deșarte,
Putem să zicem că nu e prost.
Astfel ironizează Alexandrescu stilul obișnuit al poeziei de dragoste de pe atunci. Numaidecât trebuie să citâm din poeziile lui de dragoste, pentru a verifica gradul de emancipare al acestui critic de erotica vulgară:
Adio! n-am cuvinte
Să-ți arăt tot ce simte
În astfel de minuturi mâhnit sufletul meu.
E o durere mare,
Și suferinți, pe care
A le simți pot numai, a le descri mi-e greu.
Cum vedem, nici Alexandrescu nu scapă de oarecare platitudine și are și norocul deplorabil de a uza de comodul paradox al celui mai inferior diletantism cu n-am cuvinte și a le descri mi-e greu. N-am cuvinte este, în vorbirea literară, o intolerabilă infirmitate.
Alexandrescu mai poate zice și așa:
Dar însă suvenirul ființelor iubite
Va fi al meu suflet etern înfățișat.
Pentru dar însă Alexandrescu are o curioasă predilecție.
Sau, astfel, sau tot atât de plat prozaic:
Negreșit că Elisa de sine încântatâ,
Văzându-și în fântână atâtea frumuseți...
sau:
O văz ziua și noaptea, seara și dimineața;
Ca un rănit de moarte simt în piept un fier greu;
Voi să-l trag, fierul iese, dar însă cu viața,
Și cu sufletul meu.
Dar însă și fierul greu (de ce greu? decât pentru rimă, epitet ales la întâmplare și nepotrivit) și fierul care iese cu sufletul și cu viața sunt evident efectele unei neglijențe ce deloc nu se potrivește cerințelor superioare ale criticului Alexandrescu.
Și vânătorul ce imitează
Pe frunzuliță un glas străin
De vicleșugu-i se îngâmfează,
De bucurie el este plin sunt versuri pe aproape de muzicalitatea celor de plăcintă de altminteri ca și următoarele două:
Când pierzi o ființă obiect de iubire,
O lungă viață e nenorocire.
Și parcă ne cuprinde un dor pervers după versurile dervișului:
Ascultă, eu te iubesc
Și pentru tine mult pătimesc versuri ce ne duc înapoi până la Neculai Văcărescu și care, de altfel, se află aproape textual în Păstorul întristat al lui Cârlova, ni se face dor de asemenea naive platitudini vechi, când ne cad înainte platitudini pretențioase ca:
Omul este o taină care-o știe mormântul,
Femeia e un înger, viața-i un suspin.
Și odată cu acest dor, un dor din necaz, ne cufundăm într-o perplexitate melancolică, aducându-ne aminte că Eminescu Eminescu, conducătorul frumoasei limbi vechi românești, așează, cu un procedeu regretabil sumar, tot scrisul din vremea lui Alecsandri și Bolintineanu în Veacul de aur al scripturilor române, pe când e doar de prima evidență că, pentru Eminescu, ca și pentru acei dintre noi câți iubesc trecutul fără rezervă, Veacul de aur al scripturilor române îl umplu atât de frumos Dosoftei, Costin și Neculce.
Îl mustra odată Eliade pe Alexandrescu că nu urmează regulat cursurile. Alexandrescu îi răspunse că lui îi trebuie filozofie, și așa ceva nu se află la Sf. Sava. În adevăr, alături de exigența scrupuloasei corectitudini artistice, Alexandrescu a iubit și filozofia, ca să zicem așa. Silințele sale în această direcție însă, nu trec dincolo de vagi tristeți asupra scurtimii vieții pământești, asupra răutății nepedepsite a oamenior, și de acea religiozitate lamartiniană nebuloasă și inconsistentă cu suprafața sonoră și cu un foarte anemic fond de imaginație și de pasiune. Gândirea lui Alexandrescu rămâne mediocră. Ca toată grupa începătorilor noștri, el era prea puțin cugetător, prea puțin cărturar. Rămân însă cel puțin aceste două cerințe ca noutăți prețioase: scrupulozitatea artistică și nevoia de a îmbogăți cu fond serios poezia ce se năștea, prin silințele lui și ale altora. Și în privința lui Alexandrescu dar, rămâne să ne mulțumim, în definitiv, cu o contribuție valoroasă la formarea limbii literare, să ne mulțumim cu un scris liber de străinismul tradițional, ca și de comicăriile pernicioase ale latiniștilor.
* * *
În poezia Mângâierea, dedicată Unei tinere femei, Alexandrescu scrie astfel: Sub degetele tale, în sunete argintoase
Clavirul când răsună, când dulce preludezi,
Deștepți în al meu suflet acorduri fioroase,
A patimelor stinse cenușe înviezi.
Trebuie să presupunem că, prin acorduri fioroase, Alexandrescu vrea să spuie: acorduri care-l înfioară fiindcă dacă pianista preludează dulce, cum zice versul, e de neînțeles ca sufletul poetului să răspundă cu acorduri fioroase. E o mare violență de vocabular, care trebuie semnalată: și la acest iubitor al corectitudinii, sentimentul vorbei materne e nesigur, și el cade pradă arbitrarului. Dar citatul l-am făcut de dragul clavirului.
Istoria clavirului în literatura noastră ar putea da un paragraf savuros. Clavirul a fost un element de modernism în poezia noastră de dragoste; Catincile, Marghioalele, Ruxandrele și celelalte amante, acum cu totul dezafectate, nu fuseseră pianiste.
Ca și amanții lor, poeți, ele își comunicau sentimentele pronunțate, de preferință prin lăutari. Nu aveau, probabil, încă, sufletul prea artistic. Era în veacul de aur al eroticii fără complicații.
Să trecem însă la Bolintineanu. Bucata e intitulată Evelina și este a doua cu acest titlu , iar versurile cu clavirul sunt acestea:
Ea zice și, pe față trecând bucle de fir,
Se scoală și s-așează să cânte la clavir...
Sub degete de purpur octavele d-ivor
Intonă un aer dulce, suav, desfătător.
E sufletul ei tânăr, plin de melancolie,
Ce cură în torente de-amor și armonie...
Împreună cu clavirul, numele Evelina e un mare simptom de modernizare. În colecția poeziilor din tinerețe (nepublicate încă), cum explică titlul, pe care Bolintineanu le tipărește în 1869, deci în plină maturitate, sunt multe bucăți intitulate cu nume de femei.
Avem, de exemplu: Lilia, Dilica, Aleiza, Dora, Tecla, Elia, Milia, Tilia, Zilia, Virginia, Amelia, Dilia, Binica, Flora, Lucia, Tedica, Helisa, Lusica, Ada, Adica în sfârșit Evelina, pianista citată mai sus. Evelina revine de trei ori în titlu:
Sunt gelos, o, Evelino,
Idol dulce și rebel.
Și totuși, numele acestea și clavirul semnalează o revoluție în poezia română de dragoste. Toate numele acestea, ca și instrumentul de muzică, sunt rechizite occidentale. S-a isprăvit erotica orientală, în șalvari de mătase și papuci călcați.
Totuși, ciudat amănunt, și probabil o simplă scăpare din vedere a poetului. În prefața acestei colecții, Bolintineanu spune așa: Aceste poezii, scrise în frageda tinerețe, nu au nici un raport cu viața autorului. Ele sunt o vibrațiune hymnurilor greci și latini, care fac și astăzi literatura și poezia tuturor națiunilor Europei.
Faptul imaginațiunii, școala elegantă amoroasă în care au strălucit Sapho și Horace (așa scrie Bolintineanu, ŕ la française, Horace, Catulle, Properce și alții...).
Românii, dominați de limba, de datinile grece, în mijlocul suferințelor și aspirațiunilor către un viitor român, cugetau și visau ca poeții antici amoroși și grațioși, în acea poezie delicată și suavă prin care Anacreon venea să ia locul lui Homer sub altă fază. Astfel era școala unde Văcăreștii, Conachii împleteau pe rozele Greciei crinii Carpaților, când veniră și alți poeți, spre a da mai multă vigoare nervelor acestei poezii. Sub impresiunea școlii antice, scrisesem cele mai multe din aceste poezii, pe care nu le-am publicat niciodată. Această carte este o cestiune de curiozitate. Această școală nu mai este de timp. Cată a se cânta eroii, faptele lor strălucitoare, durerile și aspirațiunile națiunii.
Bolintineanu păcătuiește aci prin modestie, sau marea lui spontaneitate îi ascundea lui însuși meritele lui ca răsturnător al eroticii Văcăreștilor și a lui Conachi. El a dat haină occidentală poeziei române de dragoste. Și nici nu e exact că această poezie, anacreontică cum o judecă el, ar fi rămas, pentru dânsul, o curiozitate. Fiindcă, deși aproape nici una din bucățile acelei colecții a poeziilor din tinerețe n-a trecut întocmai în culegerea Poeziilor ordinată de chiar autorul și tipărită sub privegherea minuțioasă a lui Gh. Sion, stilul a rămas același. A rămas același, și în bucățile eroice, în poezia de genul nou, care va să zică.
Prefața din care am citat este un monument al superbei neglijențe, care a caracterizat toată cariera literară a lui Bolin tineanu. Iată un om care deloc nu se gândea la greutățile artei literare, cum făcea Alexandrescu. Bolintineanu este un fel de reproducere în negativ a acestuia și s-ar zice uneori: o caricatură a lui.
Bolintineanu a fost un scriitor de pură bunăvoință. Un prea zelos umplutor de cadre, și ca atare istoria literară nu-l poate trece cu vederea. A scris de toate, cu o fertilitate inocentă, nepăsătoare. În vremile acele, poligrafia masivă opera ca putere solicitatoare a atenției publicului, și ca stimul pentru începători.
Stimul adesea de o valoare cam dubioasă, dar în sfârșit: un stimul.
În colecția pomenită, poezia Mihai la Călugăreni ne aduce versurile acestea:
Cerul, cât vederea poate să zărească,
Nu-nvelește încă tabăra turcească.
Dar Mihai în cortu-i nu se odihnește,
Cheamă căpitanii și astfel le vorbește:
Turcii ne întrece prin numărul lor,
Batori refuză al său ajutor.
Ce credeți a face? - ne vom bate oare?
Toți exprim mirarea de-a se apăra...
Dar Mihai răspunde:
Domnul ce nu are suflet a muri,
Pentru tron și țară nu merită a fi!
A fugi de luptă, nu e demn de noi,
Sunt român, românul moare ca eroi.
Acesta-i Bolintineanu, din tinerețe până la bătrânețe. O egală și senină insensibilitate pentru raportul între ritm și ideație, pentru vocabular, ca și pentru imagine. Peste tot: aceeași candidă și monotonă neglijență literară.
Prea puține reușite, convenabile la limită, la întâmplare, apar în această masă literară ieșită din o ușoară și neobosită bunăvoință.
Astăzi, Bolintineanu apare ca autor vesel fără voie. În acest sens, sunt mai ales de recomandat romanele, cu deosebire acel intitulat Manoil, în întreagă această producție aproape parodistică.

Paul zarifopol - Din registrul ideilor gingașe:Tipul politic


În înțeles psihologic și social, se poate numi politică: orice sistem de fapte și intenții prin care cauți a impune - până la totală substituire, dacă se poate, - voința ta voinței altuia. Uzul comun, care ținea seama numai de intensitatea și generalitatea efectului practic, respinge înțelesul politicii la activitatea de stat și pentru stat. Dar orice minte normală poate vedea că aceleași motive și atitudini, cu aceleași metode și rezultate se constată, indiferent dacă conflictele de voință se întâmplă între mucoși din clasele primare, între mahalagioaice de temperament, între dame care patronează opere umanitare rivale, - sau: între Napoleon și Europa, ori între Mussolini și orașul Danzig.
În orice situație politică, astfel definită, metodele pentru realizarea acelei substituiri de voință despre care vorbim sunt aceleași: pumnul, completat cu diverse aparate artificioase care-i imită efectele, intensificându-le minunat; zbierătul viguros, adică forma cea mai perfectă a limbajului intuitiv, - mijloc de comunicare incontestabil superior limbajului rațional, totdeauna migălos și tardiv; în sfârșit, amenințarea și făgăduința, sublima pereche clasică de argumente sentimentale, al căror efect prompt este totdeauna asigurat, dacă sunt prezentate într-un stil absolut metaforic și hiperbolic. Toate aceste, susținute și împlinite prin eliminarea cât mai desăvârșită a motivelor și faptelor care le-ar slăbi efectul; fiindcă aceste metode trebuie să rămână product curat al silei sau al unei sugestii cât se poate mai puțin intelectuale.
Din ierarhia naturală a trebuințelor și, prin urmare, a poftelor omului, rezultă că politica, în înțelesul curent, adică activitatea de stat, coincide în bună parte cu aceea ce, în știința economică, se numește: distribuția bunurilor. În faptă dar, tipul politic este o ființă care, prin calitățile sale materiale și sociale, se afirmă cu deosebire destoinică a pune stăpânire pe bunuri produse prin activitatea specifică altor tipuri umane. Așa a fost de la origini. Numai că la început raporturile acestea erau simple și perfect transparente, iar astăzi, peste măsură complexe și greu de pătruns. În cazul antropofagiei, la care este totdeauna cuminte să recurgem pentru a înțelege raporturile cele mai comune dintre oameni, învingătorul devine bărbat politic prin însuși faptul învingerii, iar învinsul, adversarul politic de adineaori, devine simplu bun de consumație și cade sub guvernarea celui care l-a doborât, și acesta îl administrează, din momentul ce începe să-l rupă în bucăți, până la ultima fază a digestiei. De la acest caz cu totul luminos în esențialitatea lui general umană, până la diversitatea vieții politice moderne, natura fundamentală și poziția caracteristică a tipului politic rămân aceleași: el regulează împărțirea și consumarea valorilor născute prin fapta altor tipuri psihice și sociale. Tipul politic are dar slujba cu deosebire nobilă de a pune stăpânire pe produsele, materiale ori intelectuale, ale unor activități radical deosebite de politică, pe care le putem numi în scurt activități tehnice; iar operațiile prin care se perpetuează această stăpânire se numesc, cu un termen solemn: organizație socială și de stat.
Să nu se grăbească, mă rog, cetitorul a scoate, din cele scrise până aici, concluzii ponegritoare asupra oamenilor politici. Tipul politic pur nu este ființa simplu hrăpăreață pe care prea lesne și-o închipuiește uneori prostimea necăjită.
Trepădușul electoral, reporterul ignar și neastâmpărat, șeful de cabinet servil și obraznic, ori alte asemenea încarnări de elementare apetituri, nu sunt și nu devin tipuri politice, chiar dacă ajung și rămân la nivelul ministrabilității și la un regim susținut de icre moi, șampanie, automobil și dame de nediscutată marcă. Tipul adevărat politic gustă, se înțelege, ca oricare altul, din aceste realități, care oricum nau direct a face cu viața de stat, dar fără a se putea opri la dânsele; pentru că lui îi este cu deosebire dat, nu să se bucure de anume realizări ale vieții sociale, ci să dorească cu sete nestinsă a le stăpâni pe toate. Nu obiectul stăpânit, ci stăpânirea este ținta voinței politice. Să poruncești și să fii ascultat fără împotrivire, să fii admirat și lingușit cu cea mai fanatică stupiditate, să te răzbuni așa ca să îngrozești și pe cele mai plecate dintre slugile tale, să dobori și să strivești pe acel care-ți stă împotrivă, până a-i lăsa numai putere ca să-și înghită otrava fără seamăn a înfrângerii celei de pe urmă, - din aceste voluptăți de o grozavă simplicitate se țes visele și se realizează paradisele creaturii politice.
Dar această elementară sete de stăpânire, trebuința aceasta naiv sălbatică de a supune, a smulge aprobare și admirație fără margini sunt, în grad divers, atributele cele mai comune ale animalului prin excelență social. De aceea este atât de comună evlavia pentru tipul politic și râvna către dânsul. Numai tipului politic i-au dat oamenii din toate vremile, cu toată inima, brevetul de om mare. În cultul lui suntem crescuți; lui i se închină cărticica simplistă de istorie națională din clasa primară, ca și tratatul pompos de istorie universală de unde cetățeanul matur își completează cultura generală. Câte amănunte din dezvoltarea științei și a tehnicii află școlarul în cărțile hotărâte să-i vorbească doar tocmai de specia noastră considerată în afară și mai presus de animalitate? Ce știe el despre ostenelile atât de straniu ingenioase, despre toate drăciile profunde și curioase cu care a întâmpinat omul greutățile perfide ale realității? Însă trântele gălăgioase, tragerile pe sfoară solemne, tot bagajul mahalagismului uriaș al vieții politice trebuie învățat bine pe dinafară; pentru că năzbâtiile crude, viclene ori brutale, ale creaturii politice, sunt tocmai pe potriva sufletului oricărui exemplar al speciei, pe când istețimea tehnică și teoretică este un joc pe care rar numai îl face natura cu unele din aceste exemplare.
Nu toți acei care nu domnesc și nu se bat pentru domnie, și nici toți acei care produc valori materiale, științifice ori artistice, pot fi trecuți cu strictă dreptate la categoria pe care am numit-o tipul tehnic. Mulțimea mare lucrează în aceste domenii nu din necesitate interioară, ci din întâmplare și prin constrângere socială. Dimpotrivă: politica este vocația naturală a majorității umane. Din impuls imediat, aproape orice om poftește și practică cu deliciu funcțiunea de stăpân; aproape oricui îi vine numaidecât bine să recurgă la siluire; să caute lacom admirația ori teama smerită și aprobarea fără rezervă a cât mai multor din acei cu care are a face. Succesul politic este acea valoare socială pe care gloata o înțelege mai deplin, la care jinduiește mai tare. Între toate satisfacțiile direct izvorâte din viața socială, cele mai palpabile și mai comun accesibile sunt sentimentul puterii și gloria, fie ele realizate într-un fund de mahala ori pe continente întregi. Și aceste satisfacții groase sunt însăși condițiile psihologice cele mai generale ale sociabilității.
Tipul eminent politic consideră ca subalterne orice alte activități în afară de a sa proprie: celelalte sunt meserii, numai a lui singură este o demnitate. În îngâmfarea, mai mult ori mai puțin prostește purtată, a celor mai de rând părtași ai puterii publice, ca și în brutalitățile prototipice ale lui Bonaparte, care a maltratat în public pe bătrânul Lamarck până l-a făcut să plângă, iar pe istoricul Volney l-a trântit în nesimțire cu un picior în burtă, creatura politică își arată și își justifică caracteristic superioritatea specifică de care se simte plină.
În scurt, am numit tehnică orice activitate producătoare de valori materiale, ori științifice, ori artistice. Tipuri adevărat tehnice sunt, în înțeles psihologic, numai acei indivizi care, prin naturală pornire, inventează valori științifice, artistice sau industriale, și se absorb cu autentică dragoste în munca prin care se creează astfel de bunuri. Mulțimii, care prin constrângere socială și din întâmplare numai servește să multiplice prin imitație rezultatele acestei inventivități, nu i se cuvine, strict psihologic, locul pe care l-am atribuit tipurilor inventive. Această mulțime se compune din tipuri natural politice, oprite din silă socială de a-și manifesta deplin și efectiv caracterul lor adevărat. Când oameni foarte ageri au spus că lenea este patima absolută, ei s-au gândit, îmi închipuiesc, numai la activitățile acele pe care le-am pus aici în opoziție cu politica, fiindcă numai acolo masa oamenilor se arată leneșă din fire, dar nicidecum în ce privește setea de putere și procedările elementare cu care ea se satisface.
În creația științifică, artistică sau industrială nu este loc pentru minciună, nici pentru bătaie, nici pentru zbierăt: numai copiii, nebunii și sălbaticii pot recurge la atitudini și procedări politice față cu realitățile materiale ori spirituale, considerate ca obiecte de înțelegere sau ca material de creație sensibilă. Sufletul omului tehnic neapărat se organizează într-un fel cu totul deosebit de acel politic, și tinde a se opune cu atât mai exclusiv acestuia, cu cât el însuși este mai viguros diferențiat. În omul tehnic se realizează o ființă energic deosebită de animalele violente care formează masa speciei. Oricât de rari sunt indivizii care întrupează această ființă nouă, oricât de puternic apare încă animalul violent, viclean și hrăpăreț chiar în majoritatea oamenilor de tip tehnic, hotărât este că în sânul acestui tip numai se întâlnește ființa nouă, specific omenească. Politica este însăși perpetuarea barbariei originare. Stăpâni ori stăpâniți, aceleași porniri primitive inspiră voințele celor mulți. Singur tipul tehnic reprezintă emanciparea autentică de această primitivitate: el constituie excepția adevărată în nivelul comun al speciei, fiindcă singur el este o ființă nouă, care nu poate încăpea în cadrele animalității, pe când creatura politică, cu psihologia ei redusă la varietățile simplei violențe și simplei viclenii, rămâne o anexă zoologică.
Merimee scria, din observație proprie, astfel: Lord Palmerston are siguranța unui vechi ministru și gustul de aventuri al unui școlar. Îmi pare foarte nesocotit, încrezător în steaua lui și cu totul fără scrupule. Ar răsturna lumea ca să aibă un succes de elocvență în parlament. Are toate prejudiciile și toate ignoranțele lui John Bull, îndărătnicia și îngâmfarea acestuia. Iar despre Gladstone: îmi pare în unele privinți un om de geniu, în altele un copil. Copil, om de stat și nebun, din toate aceste este câte ceva într-însul. Deunăzi reproduceau ziarele un portret al lui Lloyd George, schițat de nu știu care ziarist sau politician englez; acest autor se arăta cu deosebire impresionat de ușurința cu care premierul Angliei apucă, aruncă și întoarce ideile, de vioiciunea cu care își afirmă și își anulează atitudinile.
Am dat cele două constatări dintâi, pentru că sunt făcute de unul dintre cei mai ageri și mai lucizi europeni ai vremurilor noastre; și le-am dat pe toate trei, fiindcă se referă la oameni politici ai unei nații care nu se semnalează prin excese de vioiciune de nici un fel. Altminteri se poate înțelege și fără nici un exemplu, că mobilitatea infantilă, latentă ori manifestă, trebuie să fie caracterul natural al creaturii politice. Voința în plină libertate n-are nevoie să fie decât mehenghie; încolo ea se dispensează, natural și avantajos, de orice rigoare, consecvență și răspundere specific intelectuală.
Prințul Ludwig Windischgraetz, bărbat politic și fost ministru al Ungariei, istorisește următoarea teatrală întâmplare de o stranie frumusețe. Într-un salon închis al unui mare hotel din Budapesta, Tisza avea să prânzească cu câțiva prieteni politici. Când am sosit, spune Windischgraetz, l-am găsit pe Tisza dezbrăcat de surtuc, jucând singur, cu ochii la lăutari, fără să ia seama la prietenii care mâncau și vorbeau întrun colț al sălii. Juca fără să scoată o vorbă; numai din ochii lui mari făcea semn vioristului, când trebuia să schimbe cântecul. Patru ceasuri întregi a jucat singur, omul acesta de peste cincizeci de ani, cărunt, președinte de consiliu. Își juca triumfurile și planurile lui politice. Mulți vor zice că exemplul acesta păcătuiește prin perfecție: este răsăritean-meridional și maghiar. Desigur, în epidemia naționalistă care zgâlțâie Europa de câteva decenii, maghiarii s-au arătat să fie "cazul frumos" prin excelență. Dar eu cred că orice tip politic, independent de latitudine și descendență, își gustă triumfurile obținute sau plănuite tot așa de elementar ca și Tisza; numai că nu toți jubilează atât de vizibil. Pe cei mai mulți îi supune și deformează o estetică socială de proveniență nepolitică, o disciplină născută din uzurpările intelectului asupra voinței genuine. În ascuns, tot politicianul își are clipele lui de ceardaș. Căci n-are, în fond, altă voință și alte voluptăți decât acele ale primitivului care țopăie în jurul ospățului asigurat sau al dușmanului prins, ceea ce adeseori e totuna. Efectele activităților nepolitice au prefăcut creatura politică, așa că în locul gambadelor autentice, ea ne oferă mutre grave, în care, pentru cei neatenți ori altfel slabi de duh, își deghizează tumbele maimuța stilizată printr-o mimică solemnă.
Creatura politică are vocația și slujba de a rezuma simplicitatea și violența sufletului maselor; fizionomia ei caracteristică se va alcătui necesar din îndărătnicii și capricii, ca la copii și la primitivi. Concentrată excesiv în actualitate, voința politică este, în fond, neaccesibilă judecății consecvente; fiindcă grupul politic și creatura lui n-au memorie exactă, nici răspundere, și toată structura vieții politice este astfel, încât individul politic este dispensat și apărat de răspundere și memorie. La întâmplări de ordin intelectual, creaturile politice răspund prin solidarizarea pumnilor propriu-ziși sau deghizați.
Cine n-are cumpăt și răbdare va declara exagerate cele scrise de mine până aici. Cu desăvârșire frivolă va fi o asemenea judecată. Referatul meu despre tipul politic este exact, dar ideal și schematic. În practică, activitatea acestui tip se lovește de greutăți complexe care-i alterează efectele, fără a-i putea schimba, se înțelege, natura intimă care coincide doar tocmai cu fondul elementar al animalului uman. Adversarul statornic și cel mai vătămător al vieții politice este omul tehnic. Prin fapta acestuia s-au întâmplat cele mai adânci transformări în ființa speciei: animalul s-a pervertit și s-a prefăcut în om. Fiindcă prin tehnică s-a născut în ființa noastră un interes deosebit pentru viață, și pământul transformat de inventivitatea tehnică am început să-l iubim cu o dragoste rafinată care ne-a săltat peste granițele animalității. Îmbogățirea uriașă a realității prin tehnică a creat ocupații care trezesc și absorb energiile bune și a format caractere nouă, opuse acelora de care are cu deosebire nevoie politica. Mulțimea și diversitatea valorilor tehnice au dat ființă unui organism complicat de cooperație, și atunci însăși creatura simplu politică a fost silită să se transforme într-o creatură administratoare. Și aceasta a fost schimbarea cea dintâi și cea mai directă pe care a suferit-o tipul politic, prin puterea discretă dar tenace a tipului tehnic. Dar natura politică caută negreșit să dea activității administratoare o dezvoltare excesivă și parazitară, potrivit apetitelor sale elementare de putere, de glorie și universală acaparare. Iar viața tehnică se trudește să anuleze încălcările absurde ale administratorului, care instinctiv se poartă astfel, ca și cum administrarea, iar nu producerea și utilizarea propriu-zisă a valorilor ar fi scopul absolut al colaborării sociale.
În acest conflict permanent, succesele groase sunt desigur tot ale creaturii politice. Tehnica însăși, dând naștere organismului administrator și întemeind supunerea, răbdarea și spiritul de toleranță, a pregătit un suculent bulion de cultură, în care tipul politic dospește avantajos. Supunerea cronică oferă astfel de-a gata apetitelor politice hrana la care ele jinduiesc continuu. În societatea îmbogățită și disciplinată prin tehnică, puterea se obține fără vitejie; s-au cultivat dar inevitabil vicleșugurile, lașitățile arogante ori târâtoare, și toate păcatele mici și urâte în care se încheagă energiile inferioare și echivoce. Mecanismul acesta minunat al supunerii și îngăduielii, care face posibil statul, permite tipului politic, stăpân pe dânsul, să facă nerozii într-o măsură care în nici un domeniu specific omenesc n-ar putea fi atinsă. Fiindcă acel mecanism, prin structura și întinderea lui, are o miraculoasă capacitate de a neutraliza prostiile individuale. Dar să-și închipuie cineva ce s-ar întâmpla cu un matematic, un muzicant ori un inginer care ar comite neghiobii echivalente cu cele pe care le seamănă un bărbat politic cu deplină seninătate în activitatea sa de stat, și va evalua ușor cu ce marafeturi primitive se poate mulțumi, poate ființa și prospera activitatea politică.
De opt ani înflorește peste tot pământul politica. State se distrug și se fabrică, partide și programe se înmulțesc pe măsura microorganismelor, presa se îneacă în obezitate și huzur -: în lumina acestor fenomene, ochii cei mai stupizi pot vedea conflictul radical dintre tehnică și politică. Una nu poate prospera prea mult, fără ca cealaltă să nu înceapă a se prăpădi. Înflorirea politică este de-a dreptul orbitoare în pământul fostei împărății rusești: consilii, întruniri, decrete, manifeste, broșură de propagandă, teatru de propagandă, tren de propagandă -; raiul creaturii politice. Dar atât. Pentru alte lucruri care nu se pot realiza prin decrete, broșuri și vagon retoric, nu mai e vreme nici putere. Bairamul cel mare al politicii acolo este, dar mai fiecare țară europeană își are micul său chef.
Revoluție nu se poate face fără mizeria maselor, și masele noastre nu sunt mizere, - spune Bebel către un tovarăș rus, care-l întreba nerăbdător de ce nu pornește mai curând răsturnarea generală. Într-adevăr, trebuie mizerie pentru ca politica să-și dea floarea supremă: criza convulzivă, revoluția. Dar mizeria tot numai politica o poate produce, pentru că creatura politică nu poate să-și înghită prea lungă vreme natura intimă: violența; și nu poate dura fără trântă și scandal grosolan. Numai așa ea se poate simți cu adevărat pe sine, își poate da sieși deplină justificare - și astfel ea a născut războiul și mizeria, semnele cele mari de exuberanță politică.
Macchiavel, în consecvența lui unică, era de părere că ar trebui, din zece în zece ani, să vie catastrofe purificatoare, care să întoarcă statele la stări primitive; fiindcă aceste stări, după ideea lui Macchiavel, sunt adevărat sănătoase și robuste, iar artele păcii strică pe oameni. Oamenii politici n-au astăzi consecvența florentinului. Cu groază și înverșunare se apără acum toți de răspunderea războiului. Ca și cum faptul de a fi pornit o așa grandioasă operație purificatoare nu ar fi o glorie fără pereche; iar revoluționarii ruși se declară inocenți de întâmplările materiale ale patriei lor, ca și cum un ideal social n-ar justifica îndeajuns orișice. Evident, politica pură se strică, deoarece ea își neagă esența proprie și urmările ei cele mai specifice.
Realizările tehnice au fost totdeauna un minimum hotărât de exuberanțele continue ale zburdălniciei politice. Civilizația - cum se numesc în total valorile tehnice - s-a produs pe apucate, s-a strecurat cum a putut prin vălmășagul beției politice.
Este de înțeles că oamenii propriu-ziși, adică ființele umane de tip tehnic, să fi simțit încă demult rostul creaturii politice. S-au pornit copacii, zice Scriptura, să-și caute împărat; măslinul, smochinul și vița n-au vrut să se facă împărați, fiindcă avea fiecare destul de lucru cu roadele lor frumoase și bune, dar spinul s-a învoit numaidecât să fie mai mare peste toată pădurea. Ca o concluzie optimistă a acestei vechi înțelepciuni destul de amare, vin vorbele lui Fichte care, într-o vreme mult asemănătoare cu a noastră, visa astfel despre sfârșitul vieții politice: scopul propriu al statului este să se facă pe el însuși de prisos. Se vede ușor că această formulă nu poate avea înțeles decât din punctul de vedere al omului tehnic; singură existența tehnicii a făcut posibilă o asemenea critică a statului și deci a naturii politice; pentru că numai prin efectele directe și indirecte ale vieții tehnice, politica s-a alterat într-atât, ca, în teorie măcar, ea să poată fi subjugată tehnicii și calificată după normele acesteia.
Dar tocmai de aceea toată lumea n-are cădere să invectiveze politica și să se plângă de dânsa. Și dacă totuși face aceasta, atunci toată lumea adaugă numai o ipocrizie grosolană la plămădeala insipidă de locuri comune pe care ea o ia și o dă drept gândire. Căci toată lumea este aceea care dă naștere și creștere politicii. S-ar putea să nu semene plodul cu zămislitorul?

Paul Zarifopol - Din registrul ideilor gingașe:Revolta contra istoriei


"Oamenii mari sunt necesari, vremea lor este întâmplătoare", a zis Nietzsche în superbă formulă romantică. Mai târziu, hipertrofiat de paralizia generală, își exaltă gândul asupra lui însuși: "secolele or fi ceară în mâna mea".
Acest erudit "defroque" a părăsit tagma filologilor trântind, cum zice, ușa după dânsul, a atacat cu vehemență de transfug iluminat spiritul și opera istorică a veacului său, fără să ia seama cât de mult îl stăpâneau credințele și visele umaniste; și poate cele mai copilărești dintre toate. Elevul mânăstirei protestante Schulpforta, pepinieră de filologi, camaradul renegat cu dușmănie de Wilamowitz și cu dragoste de Erwin Rohde, își alcătuise, cu adevărat umanist, o filosofie a istoriei din istoricii, încă mai mult poate, din tragicii antici. Ideile lui sunt, în această privință, rodul unei poetizări originale și violente a eroilor legendari din drama greacă, a oamenilor celebri naiv dichisiți de biografismul tendențios al clasicilor. Prinsă în dogme de filolog clasic și în imagini prestigioase de poet, gândirea lui Nietzsche a rămas până la sfârșit nevârstnică. El vedea oamenii celebri și lumea din jurul lor după chipul eroilor și al corurilor de tragedie. Activitatea și pasivitatea istorică, el le despărțea în chipul cel mai simplist posibil.
Dar, în general, mintea literatului imaginează greu, adeseori fals, structura reală a vieții istorice. Fiindcă e lesne în literatură să faci ce vrei, sau aproape, literatul conchide simplu că în politică omul "mare" face orice-i trece prin cap. Este cel puțin discutabil, chiar dacă în literatură și în arte se poate reveni efectiv la forme vechi, numai prin simpla putere a talentului, cum se zice. Probabil că nici în domeniul acesta al luxului celui mai liber și copilăresc, reînvieri întocmai ale stilurilor trecute nu sunt realizabile. Încercările de acest fel sunt sterpe, duc la parodie involuntară ori la pastiș bizar. Oricum, viața politică și socială nu se poate plăzmui din inițiativa fantaziilor individuale. În fața aforismelor celebrului filolog-poet, se cuvine să punem vorba unuia care știa de aproape ce-i politica. Bismarck zicea: unda fert, non regitur; și pe el, cel puțin, nici un om întreg la cap nu-l va suspecta de slăbiciune pentru concepția democratică a istoriei.
Înțelegem însă că o clasă stăpânitoare, în primejdie să-și piarză situația, trebuie să iubească cu deznădejde filosofia care, oricât de orbește și oricât de fantastic, îi promite viață lungă, și prosperă, dincolo chiar de marginile pe care i le-au prescris condițiile istorice, și oarecum în contra acestor condiții. Filosofia istoriei, nu inventată, dar strălucit poetizată de Nietzsche, poate fi înțeleasă ca fenomen de apărare burgeză. Această clasă, în delirul unei crize grele, e setoasă de a reînvia orice trecut, ca trecut, și ca garanție pentru fixitatea puterii sale; și e dornică să crează că o reînviere a trecutului e o chestie de voință, atârnă de silințele oamenilor tari în care speră, pe care-i așteaptă, îi caută, îi inventează cu nervoasă și puerilă nerăbdare. Astfel în burgezia mare se poartă, ca supremă eleganță, monarhismul și diverse ortodoxii religioase.
Când un profesor de literatură sau un diletant rămas pe dinafară de cursul viu al vieții literare se încântă pe sine ori speră să-și fericească prietenii cu tragedii clasice de proprie fabricație anahronismul este prea de tot secundar și se anulează ușor și fără durere. Anahronismul politic și social e lucru grav și costă scump. Și printr-un joc logic, dar de o ironie diabolic pitorească, anahronismele spre trecut se fac tot mai violente și deochiate, pe potriva anticipațiilor pe care vor să le impună istoriei revoluționarii extremi. Sunt atunci momente de rivalizare teribilă; dreapta se zbate în utopia trecutului, stânga în cea a viitorului. Iar demonul istoriei pare să-și fi pus la cale o bătaie de joc statornică: această întrecere nebună în utopii el o rezolvă, fără excepție, printr-o realizare mediocră, care e ca un duș deopotrivă batjocoritor pentru cei doi concurenți, înfierbântați de așteptări direct opuse și egal amăgitoare. Fără metaforă: viața politică este tărâmul voinței și al instinctului; când această viață trece printr-un maximum de intensitate, voința izbucnește în toată stupiditatea ei constitutivă.
Este filosofic și distractiv să înțelegi că Nietzsche, poetul desperării burgeze, avea despre oamenii mari și viața societății aceleași idei, adică aceleași vise naive care se perpetuează din străvechi timpuri în masele populare, oricare ar fi ele, conservatoare ca și sovietice. Cei doi vrăjmași, deopotrivă răzvrătiți contra necesității istorice, unul cu deznădejde, celălalt cu nerăbdare, se zbat în convulsiile unui profetism imbecil și popular. Aristocrată autentică e singură știința. Dar ea nu dă decât nuanțe, rezerve și temperări. E radical inaccesibilă maselor, poeților și - oamenilor tari.

Paul Zarifopol - Din registrul ideilor gingașe:Simț de clasă


Răsturnările economice au creat parvenitismului o actualitate acută. Declasările în sus și în jos se precipită în anii aceștia cu o profunzime cataclismală.
Îmbogățirea prin ea însăși nu are alt efect decât să dea omului putința să șază în altfel de casă, să poarte alte haine, să frecventeze alte cafenele și spectacole, să vază alte locuri decât acelea care îi erau impuse de sărăcie. Toate aceste încă nu însemnează strămutare de clasă. Trebuie o specială ambiție și deosebite interese pentru ca omul să înceapă a se trudi ca să se vâre într-o clasă al cărei prestigiu îl îmbată. Mi se pare că se poate constata, spre lauda multor îmbogățiți de război, că se mulțumesc să consume bunătățile care le-au devenit accesibile, rămânând cu totul curați de orice arzătoare ambiție socială. De aceea parvenitismul propriu-zis este mai interesant, poate, în epoci de prefaceri relativ calme decât în vremi de prăbușiri catastrofale.
La noi, după alarma din 1907, clasele cele mai de sus au început, cu oarecare sistemă, să manifeste un interes foarte cordial către micii burgezi intelectuali, cu preferință accentuată pentru acei de origine rurală. Rostul acestei mișcări este evident destul: trebuia îmblânzită și pe cât se poate fermecată - măcar indirect, prin odraslele ei orășenizate - o clasă care se dovedea a fi interesantă în grad îngrijorător. La organizarea acestei cochetării sociale au servit bine oarecare idei sentimentale ale tradiționalismului istoric: cele două clase, țăranii și boierii, au parfum de vechime, poartă pecetea pitorească a trecutului depărtat și lesne poetizabil. Efectele sociale ale acestui flirt între clase nu se pot arăta în scurt. Probabil că el a făcut să se nască și fortifice în sufletele acelor mici burgezi intelectuali sentimente conservatoare. Oamenii tineri de această categorie socială sunt natural impresionabili pentru prestigiul exterior, estetic oarecum, al clasei boierești, și lesne ademeniți chiar de cea mai slabă atenție grațioasă din partea acesteia. În mica burgezie, în intelectualii și mai ales în intelectualele acestei pături, simțul de clasă este prin excelență nestabil. Dezorientarea și clătinarea care constituie starea psihică a parvenitului se produc acolo grabnic și intens.
SPERIAT este o vorbă românească de o minunată ciudățenie, care arată pipăit fizionomia celor social dezorientați. Alegerea acestui cuvânt cu înțeles foarte viguros nu poate fi o întâmplare. Este vulgară vorba că societatea noastră, sub influența irezistibilă a unor civilizații străine, a sărit dintr-odată mai multe trepte istorice, în loc să pășească încet de pe una pe cealaltă, cum ar fi fost sănătos să fie. Dar nu se observă de ajuns, mi se pare, că această săritură a dat societății noastre, în total, caracter de parvenit față de societățile străine care - au SPERIAT-o. S-a format la noi, pe urma acestei sărituri istorice, între altele, un parvenitism politic și cultural: unii voiau ca România să fie numaidecât o Franță ori o Belgie, alții o Prusie, alții, mai puțini, poate chiar o Anglie. Alături cu aceste bovarisme politice s-a născut un parvenitism exterior, de mutră, de vorbă și de port; au apărut astfel și apar încă români-francezi, români-englezi - aceștia toți sunt, neapărat, mai mult ori mai puțin speriați, deși capacitatea noastră de imitație e în adevăr respectabilă.
Parvenitismul acesta al culturii noastre față de alte culturi a sporit și complicat pe acel intern, de clasă, foarte energic și fără de asta; parvenitul era silit să copieze și mutrele unei clase naționale și formele unei culturi străine. Distanța socială și morga par să fie la noi mai nesigur accentuate ori cu mai puțină consecvență și sistemă decât în alte societăți. Circulația între pături, ori chiar contrabanda socială au fost poate mai libere decât aiurea. Păstrarea strictă a distanței sociale este probabil și o chestie de vechime, de descendență foarte conștientă și de datini; și puține lucruri din viața noastră sufletească se arată să fie vechi, să aibă prestigiul trecutului depărtat. Și aci se vor fi simțind efectele săriturii de care vorbeam.
Eu însumi mi-aduc aminte că, acum câteva decenii, se formase în Moldova un simț de clasă burgez. Am cunoscut familii în cari, deși credincioase adânc politicii boierului Lascar Catargiu, se zicea cu serioasă convingere: suntem "negustori", nu suntem boieri. În adevăr, erau moșieri, se înțelege; dar tocmai asta lămurește valoarea cuvântului. Căsătoria unui astfel de "negustor" cu o boieroaică era ironizată cu îngrijorare: exista dar frica de apucăturile deosebite ale unei clase, de altfel sincer respectate, și mândria pentru ideile și felul de viață al clasei proprii. Pe cât știu, această afirmare a simțului de clasă, la o pătură, alta decât cea boierească, a fost de scurtă durată. A urmat apoi, în mișcări mai iuți ori mai încete, repezirea în sus, care dă societății noastre o nervozitate deosebită. Fiecare băietan, dar mai ales fiecare fetică de funcționar, liber-profesionist sau comerciant cu dare de mână, se consumă febril ca să aibă intrare în cele câteva saloane ai căror stăpâni poartă nume istorice.
Iar sferele de sus, și cele de mai sus, continuă astăzi, din motive prea evidente, să fie dispuse democratic, ceea ce creează o foarte frumoasă armonie între cei de jos, cari se ghiontuiesc ca să se vâre, și cei de sus, cari au interes să primească. Să primească totdeauna astfel, încât cel care intră să simță că rămâne, într-un anume grad, pe dinafară.
Acei cari se vâră în clasa considerată ca cea mai de sus, fără să aibă legături de sânge cu dânsa, rămân, orice ar face, totdeauna la ușă sau pe aproape. Drept vorbind, sforțările parvenitului semnifică negarea principiului claselor nobiliare, adică negarea idealului după care tocmai umblă el cu limba scoasă. Omul fără simț de clasă este o caricatură cu deosebire mizerabilă și stricătoare de apetit. Românul trebuie să o fi văzut în exemplare și numeroase și monumentale, pentru ca să găsească o așa strălucită și surprinzătoare aplicație participiului speriat.

Paul Zarifopol - Din registrul ideilor gingașe:Cuvântul în libertate


În vagon. O doamnă tânără vorbește energic unui domn cărunt despre Einstein... Domnul întreabă, cam leneș, ce a descoperit Einstein. Doamna se miră și explică. Trenul uruie tare. Domnul încrețește fruntea, ca și cum i-ar da în ochi o lumină neplăcută. Doamna întărește glasul și dă multă siguranță tonului: "Einstein - nu-i așa? - un învățat, profesor - în astronomie erau lucruri cunoscute - nu-i așa? - care se știau, în parte, dar el - nu-i așa? - le-a dat adevărata demonstrație". Vocea doamnei s-a descurajat. Domnul ostenit, descrețește fruntea, întoarce capul în partea opusă. Zgomotul trenului a slăbit. În coridor, un tânăr, a cărui întreagă persoană grasă pare pătrunsă de un optimism fără condiție, zice tare cătră un camarad: matematica e chestie de bun-simț.
Cunoaștem toți pe Einstein, pe nu-i așa (?) - și bunul-simț, mai ales. Întâlnirea acestor trei motive de cultură consacrată mi s-a părut o frumoasă și instructivă armonie. De un an numele acelui matematic este o fanfară deosebit zgomotoasă în lumea europeană cu știință de carte. Să nu răspunzi la acest semnal, cu un capital cât de simplu măcar, este lucru umilitor pentru omul conștient de obligații intelectuale. Dar matematicii, îndeobște, se păzesc cu groază de a vorbi profanilor despre mecanica nouă; cei cu excesivă prudență afirmă cu stăruință că ei singuri nu înțeleg lucrul și, în afară de descoperitor însuși, abia doi ori trei oameni în toată lumea îl pot înțelege. Unii încearcă totuși să lumineze prin conferințe și articole de revistă. Succesul unor asemene întreprinderi nu ar putea fi serios evaluat decât prin anchete asupra ascultătorilor și cetitorilor. Tânăra de care pomeneam vorbea tocmai sub impresia unei conferințe: după fraza împănată cu cei câțiva nu-i așa (?), foarte convins accentuați, persoana și-a încheiat vorba, având hotărât aerul că a istovit tot materialul intelectual obținut în ascultarea conferențiarului. Presa zilnică, ca totdeauna, își face harnic datoria: teoria relativității lui Einstein (așa se zice în formulă ziaristică nu numai comodă, ci, cum vedeți, și nițel amuzantă) vine la rând în răstimpuri dese, fiindcă articolul este încă proaspăt și iritant. Totuși, chiar tipul cu cele mai favorabile idei despre capacitățile sale intelectuale nu poate afla aici liniște deplină: nedumerirea pare fără leac. Pentru noi latinii doar există un paliativ mai sigur. Einstein este ovrei-neamț, ceea ce, față de noi, îi creează o dublă inferioritate, și din cele mai grele. Așa că depinde numai de abilitatea fiecăruia să scoață de aici mijloace tari de glorioasă rezistență în contra acestui plicticos subiect.
Pentru nu-i așa (?) am nădejde că unii din cetitorii mei păstrează încă sensibilitate potrivită, deși întrucâtva blazată. Nu-i așa (?) este un ornament verbal intrat în circulație intensă acum vreo opt ani - cam în aceeași vreme cu mentalitatea. Acest din urmă produs cultural s-a uzat însă mult mai repede; la "Capșa", mi s-a părut că se zâmbește câteodată la emiterea acestui sonor pentasilab. Cu toate că nu-i așa (?) a pătruns de mult până la cârciumari, factori poștali, brigadieri și picheri de șosele, multe persoane propriu-zis culte tot mai socotesc această interogație parazitară printre trufandalele elegante ale vorbirii subțiri, în așteptarea unei alte noutăți echivalente care va veni nu se știe când și de unde. Trebuie luat aminte că nu-i așa (?) nu-i numai o găteală ritmică. Pe deasupra văzută, această inevitabilă grupă se arată ca semnul unui exces de respect către spiritul ascultătorului: nu vreai adică să-i arunci cu prea multă siguranță părerile d-tale în față, ci consulți la fiece pas și pe ale lui. O delicatețe cu totul aleasă. Dar după felul de tot inform al întrebuințării (trenul, nu-i așa? a plecat la 5 - bolnavul a murit, nu-i așa? acum un ceas - aseară, nu-i așa? nevasta îmi zice... de la gară iai, nu-i așa? tramvaiul 15 sau o birjă...), poți lesne înțelege că ai înainte o floare de sonorități ori absolut independente, ori exploatate vizibil spre a câștiga vreme întârzierilor perfide, deși normale ale gândirii comune. Doamna care explica pe Einstein se arăta, din acest punct de vedere, într-o situație cu deosebire nevoiașă: tot discursul său era în evidentă primejdie să se reducă la o serie de nu-i așa-uri deznădăjduite.
În total, conversația din vagon și ecoul din coridor, atât de surprinzător acordat situației intelectuale determinate de inovațiile lui Einstein, era un preparat aproape complet pentru a ilustra prestigiul cuvântului în varietățile sale hotărâtoare. Einstein - nu-i așa? - bun-simț: seria era perfectă.
Cuvântul în absolută libertate are, de când se pomenește de societatea omenească, un prestigiu unic. Din vechi vremuri i se cunoaște valoarea propriu-zisă magică; în timpuri mai pozitiviste, acest fel de putere a vorbei a luat tot mai mult caracter ornamental. Ca și alte manifestări ale colaborării sociale, vorba își are, în afară de funcțiunea ei specific practică, una indirectă, în care există ca formă de lux - un pseudolux, pentru că funcțiunea aceasta a vorbirii nu este estetică, ci socială. Costum și găteală. Sistem de semnale sonore, după care sferele sociale convin să se recunoască și să se afirme cu specială afectare de viață intelectuală.
Aproape deodată cu nu-i așa (?) a năpădit în vorbirea orașelor noastre o prefacere fonetică care urmează încă să schimbe, cu fanatică stăruință, orice s între vocale, sau între n și vocală, în z. Propagarea acestei înverșunate zâzâieli poate fi obiect de observație instructivă, câteodată și hazlie. Unde a început fenomenul nu știu. Acum cincisprezece ani, asemenea pronunțări ar fi fost taxate și tratate încă drept rostoganisme. Puțin înaintea războiului schimbarea a pornit cotropitoare. La provincialii cu multe treburi în capitală se putea constata, aproape după fiecare întoarcere din București, că sunetul cel nou a pus stăpânire încă pe un cuvânt, rareori pe două deodată.
Este însemnat lucru spiritul de supunere al cetățenilor față cu modele verbale: fără consacrare de la centru, nu cuteza nimeni să treacă de la azist și conzist, de pildă, la seziune și conceziune. Acum încă se urmează întocmai, cu un tempo doar ceva mai accelerat. Ultimele consacrări pe care le-am însemnat - regizor, agreziune, kermeză - s-au produs la intervale de câteva săptămâni una de alta. Fenomenul este fără îndoială conștient: omul intonează noua lui achiziție cu o îngroșare de glas și cu un complex de convingeri în figură astfel încât să nu te îndoiești că ai în față o persoană care știe ce se cuvine. Toată ființa este pătrunsă de o satisfacție solidă, care spune: sunt la curent, în rând cu lumea care știe. Cu puțină osteneală s-ar putea stabili, de ex., data când au fost luate de mișcare numele proprii, și cred că aș putea spune săptămâna ori chiar ziua în care cunoscuți de ai mei au schimbat numele d-lui general Pressan în Prezan, al familiei Rossetti în Rozetti. Pentru majoritatea compactă, împotrivire în asemene cazuri nu încape. Dar se întâmplă îndoieli curioase. Am printre rudele mele o rusoaică; familia și prietenii îi zicem obișnuit Sonia. A fost nu demult o vreme de scurtă criză pentru numele acestei fete: unele prietene, mai ales în momente de deosebit afect, au încercat de câteva ori să-i zică Zonia. Dar cuvintele străine, cu deosebire numele proprii, sunt câteodată îndărătnice. Schimbarea n-a prins. Mi se pare chiar că s-a râs de ea, cu toate că tinerele persoane care o riscase nu se gândeau să glumească, ci, dimpotrivă, făceau figură dulce și gravă.
Totuși, nici limbile străine ca atare nu sunt absolut apărate contra puterii unor astfel de curente verbale. Nu cred că azister, inzister și sezion, surprinse de mine în conversație franțuzească delicat bucureșteană, să fie întâmplări unice. Nu-i vorba, această pronunțare, cum am zice "prin noi înșine", a limbii franțuzești, în situația cu totul respectabilă a țării noastre de astăzi, vine, între frați latini, ca o libertate foarte frumos justificabilă din puncte de vedere înalt culturale.
Valoarea ornamentală a cuvântului stă în raport drept cu caracterul meridional al societății. Sufletul meridional este în mare parte o țesătură de vorbe: însăși voința și sentimentul omului de miazăzi sunt esențial împletite în verbalism. Ambiția de a se valorifica verbal este aici cu deosebire iritabilă. Fără îndoială, la orice neam de oameni cuvântul are o specifică putere de sugestie; capacitatea graiului de a transmite sumar voință și mișcări de temperament este, probabil, condiția primă a valorii sale curente. De această zonă practică vorbirea se îndepărtează, în direcții diverse, după intențiile științifice, ori estetice, ori de simplă elocvență, cărora alernativ, câteodată și simultan, vrea să se supună. Culminația activității elocvente este cuvântul în libertate, voluptatea eminent socială provocată de ornamentul verbal. Sociabilitatea excesivă a omului de miazăzi se semnalează aici mai tare ca în orice alte forme de existență psihică. Este fapt de elementară observație că la noi convorbirea, adică dialogul cu substrat de efort intelectual propriu-zis, reușește greu și rar; în schimb, se discurează neostenit, cu aplecare puternică spre emanciparea absolută a sonorităților verbale.
Hipertrofia caracteristică a vieții verbale dezleagă cuvântul de obligațiile lui intelectuale. Formula, calapodul simplu ritmic, ornamentul fonetic, vocabule consacrate prin mode uneori misterioase sunt exploatate cu agresivă energie, cu un fast violent. Astfel, acel Z nou a început și începe la orice progres nou, cu o articulație sensibil emfatică, iar formule ca nu-i așa (?) fac pe vorbitor să treacă prin stări de tot vecine cu imbecilitatea patologică.
Din aceste atitudini de plastronare verbală omul trage un capital respectabil de satisfacție imediată și de optimism cronic relativ la persoana lui intelectuală, și tinde, firește, să întreție acest izvor gras de siguranță mulțumită în orișicare domeniu de cultură obligatorie. Politica și diverse forme hibride moralo-literare sunt, prin esențiala lor lipsă de precizie, locurile special prielnice exploatării cuvântului în libertate. Pe aceste terenuri îndoielnice crește cu spor baliverna comună literară. Astfel, un tânăr de rasă elocventă bucuros părăsește studii neplăcute și slab promițătoare de grabnică glorie, pentru a combina cu ardoare formule verbale care-i pot asigura cotă satisfăcătoare la bursa intelectualismului practic. Fenomen banal, dar eminent simptomatic pentru puterea vanității verbaliste: poeziile de dragoste însăși se fac, obișnuit, nu de dragul femeii; motivul hotărâtor este admirația imitatorie pentru calapoade verbale, adunată cu dorința atotputernică a omului de a se publiciza cu orice preț. Nu domnișoara inspiră pe tânăr, ci textul lui Henri de Regnier. Neapărat va întâmpina aici oricine că supunerea cătră forme tradiționale, estetice ori altele este un fapt din toate vremurile, cu totul general și inevitabil. Dar același oricine uită aproape regulat că de vreun veac și jumătate intelectualul european trăiește sub dogma originalității individuale și se glorifică de ea fără multă discreție. După o sută cincizeci de ani de regim afișat al originalității, simțul real pentru valoarea diferențelor individuale nu pare să se fi subțiat într-un grad care să ne distingă. În modele verbale, imitația ovină pare să se îngroașe în forme din ce în ce mai tâmpite.
Unul din efectele cele mai triviale ale capitalismului modern a fost intensificarea absolută și exterioară a producției. Efectul acesta stă mai presus de orice deosebiri calitative: autocamion, dramă lirică, sonet sau irigator - toate se supun legii de multiplicare la maximum. Astfel, pe când sistemul economic în care suntem strânși împinge cu toată puterea la o acțiune suprem cantitativă, în viața intelectuală persistă, cu veche autoritate, postulatul originalității individuale - o afirmare nu se poate mai categorică a diferențierii calitative ridicate la rang de obligație ideală și normativă. Financiarii, samsarii și comuniștii unifică, în perfectă indiferență, turnătoria de șurupuri cu cercetările de mecanică cerească, poezia lirică cu dactilografiarea unei reclame, și sunt incurabil convinși că pot evalua orice creație omenească excluziv în ceasuri și minute. Și fiindcă aceste puteri supreme tind să reducă până la anulare problema valorii calitative, se înțelege că majoritatea neutră și compactă, deși urmează prin inerție să postuleze originalitate, se simte bine într-o pastă din ce în ce mai groasă de marda intelectuală, care adesea nu-i diferențiată altfel decât prin multiplicitatea materială și prin celelalte caractere externe ale exemplarului dat în consumație. Iuțeala însăși a producerii și a consumării tocește brutal capacitatea de a simți nuanțele și a stabili distanțele valorilor intelectuale. Cuvântul se dezleagă de reflecție, și verbalismul crește în proporții enorme.
Pentru ca o mișcare contrară și corectivă să fie aici posibilă, ar trebui ca și consumatorii și debitanții verbali să practice arta înceată a cetitului - a cetitului liber de ambiția exploatărilor excluziv ornamentale a textelor. Aici negreșit ne întâmpină alte întrebuințări și valori ale cuvântului decât acele rezumate și maltratate de mine mai sus. Mai întâi, cetitul este o ocupație mută. Se cetește desigur uneori cu glas tare, și aici am putut observa cazuri de o virtuozitate aproape misterioasă, în care se arăta iarăși puterea vastă și multiplă a verbalismului. Am cunoscut oameni care, în fața unor texte cu totul străine de educația lor specială, și prin ele singure foarte grele, găseau bogății și diversități de intonații minunate, care dădeau impresia înțelegerii celei mai sigure. Cu un scurt examen, discret subtilizat, asupra cetitorului, te puteai îndată convinge că omul cetise ca într-o limbă lui absolut necunoscută. Astfel de miracule ale aptitudinii simplu verbale în plina ei înflorire sunt cu putință, cum bănuiesc, curat numai prin mulțimea calapoadelor ritmic sonore care poate umplea capul unui verbalist.
Întrebarea dacă și întrucât a înțeles un text și-o pune foarte rar cetitorul de cultură curentă. De obicei, el admite implicit că înțelege fără condiție orice se tipărește sub oarecare vagi categorii literare. Când n-a înțeles, nu simte că n-a înțeles. Memorează câteva legături de vorbe, inform rupte după inspirația locurilor comune celor mai actual valabile - pentru a le repeta vârtos îndulcite, de pildă, cu vomitive nu-i așa-uri.
Scriitorul care-i altceva decât un imitator verbal obligă implicit pe cetitor să se cerceteze pentru a-și evalua capacitatea de înțelegere față de materia și forma scrierii. Fiindcă un asemenea scriitor a plecat doar de la o experiență proprie neverbală, și de acolo a ajuns la cuvinte; iar cetitorul trebuie să facă același drum în direcție opusă: de la cuvinte la un cuprins de cunoștințe neverbale, pe care trebuie să-l creeze el, cetitorul, urmând și rezistând sugestiilor scriitorului. Un adevărat chin, o strașnică pierdere de vreme - ori mai drept: o lucrare nerealizabilă, pentru un cap plin de sonorități verbale și veșnic îmboldit de o sociabilitate fără astâmpăr. Cum să nu cedezi seducțiilor cuvântului în absolută libertate?
Baza psihologică a mulțimii mari de vocații literare o formează diversele puteri de seducție ale cuvântului, cimentate prin vanități și alte diverse interese libere de orice control specific intelectual. Restul îl împlinesc condițiile pieții. Dar natura n-a înțeles să se oblige a diferenția talente în măsură cu cererile tot mai nervoase ale comerțului modern. Prin enormitatea masei și iuțeala mișcării de producție, platitudinea literară curentă trebuie să apară înfiorătoare. Și spectacolul urmează tot sub auspiciile dogmei care obligă în principiu pe debitantul intelectual să fie original. Iar ca să fie comedia mai desăvârșită, șicul cel mare impune literaților, de vreo câteva zeci de ani, să profaneze doctrine extraaristocratice - Nietzsche, coafat adeseori franțuzește de politiciani literatori parizieni.
Neapărat că infinitele prostii sonore se desfășură cu atât mai provocant cu cât, în mediul considerat, debitul verbal este de la natură mai nemilos.

Paul zarifopol - Din registrul ideilor gingașe:Marxism amuzant


"Geometria, așa cum se învață, este știința ideii burgeze de spațiu". Nu mai țin minte dacă această definiție foarte nouă a unei științe foarte vechi a gândit-o serios un marxist de extremă puritate ori e numai invenția unui adversar caricaturist. Oricum ar fi, ea ni se pare plăcută și instructivă, pentru că rezumă pitoresc și exact înverșunarea cu care socialiștii luptători au cultivat ideea de clasă. Să nu ne oprim însă la formula aceasta care pare glumeață. De dragul dreptății numai, trebuie spus îndată că, în clasa burgeză, s-au arătat să fie mai multe geometrii deosebite, că s-au iscat, între burgezi, contestații de la aceste geometrii, că prin urmare burgezii au mai multe și diverse idei de spațiu. Fiindcă și Gauss, și Lobacevski, și Riemann au fost hotărât burgezi, ca și Euclid; și n-am aflat să se fi dovedit că geometriile neeuclidiene ar fi luat naștere în alte clase sociale, ca produse necesare și specifice ale acestor clase și din lupta lor cu burgezia. Rămâne dar asigurată burgezilor calitatea de a-și închipui spațiul în mai multe feluri. Deloc nu vreau să hotărăsc dacă această varietate în gândirea acelei clase este un merit sau o infamie. E sigur însă că, după tactica luptei de clase, se poate susține, cu egală violență, și una și alta.
"Lucrătorul care mănâncă cârnați și primește cinci franci pe zi știe foarte bine că patronul lui e un hoț și cârnatul hrănitor și plăcut. Dar sofistul burgez, cheme-se el Pierson, Hume sau Kant, zice că nu-i așa: părerea aceea a lucrătorului este personală și subiectivă, și el ar putea gândi cu același drept că patronul îi vrea binele și cârnatul e curea tocată, fiindcă omul nu poate cunoaște lucrul în sine". Astfel denunță, cu subtilitate, Paul Lafargue cum burgezia conspiră, sub mască filosofică, împotriva proletarului. Rusul Lenin dă mai de-a dreptul: filosofilor el le zice curat dușmani. De Mach, fizicianul și renovatorul impresionismului filosofic al lui Hume, spune că a vândut știința cum a vândut Iuda pe Mântuitorul - filosofia lui Mach este pentru știință ce a fost sărutul lui Iuda pentru Hristos. Pe Chvolson, profesorul de fizică din Petrograd, îl face laș din banda neagră (ciornoiesotnik), fiindcă a făcut lui Haeckel niște obiecții de detaliu privitoare la teoria cunoștinței. Haeckel, profesorul de biologie care a dezlegat, în sfârșit, toate Enigmele Universului, pare să se fi bucurat de aprobarea deplină și fierbinte a fruntașilor revoluției ruse.
Am avut cinstea să fiu prezentat lui Plehanov, pe când era încă Mare-Maistru al marxismului rusesc. Am avut și durerea să-l supăr tare fiindcă nu credeam în Haeckel. Plehanov era numai credință, din cap până în picioare, așa că pentru alte calități și atitudini mintale nu mai era loc într-însul. Și mi se pare că mulți din "inteligența" rusească erau așa. Pe Kant nu putea să-l sufere: filosofia lui este subiectivă (!), zicea Plehanov, și prin urmare reacționară.
Vorba celebră și aparent paradoxală, că "intelectul dictează naturii legile lui" îl exaspera pe marxistul rus ca o injurie personală. "Dacă-i așa, poftim de învie un mort cu intelectul d-tale!" - și Plehanov râdea crispat, plin de mulțumire acră și febrilă...
Lenin clarifică oarecum situația hotărând că filosofia lui Kant corespunde partidului cadet rusesc. - În cercetare mai de aproape ia un alt "inteligent" revoluționar rus, Chuliatikov, filosofia apuseană. Filosofia nu-i lucru nevinovat, zice foarte iscusit Chuliatikov. Ea este o armă care se făurește contra clasei muncitoare. Idei, concepte, reprezentări, simțuri, lucru în sine, fenomene, subiecte, obiecte, atribute, energii, toate acestea simbolizează clasele sociale și raporturile dintre ele. Sunt semne convenționale, inventate de conspirația burgeză. Și, de pildă, sistemul lui Descartes prezintă lumea după tipul organizării unui atelier de manufactură. Ideea de timp la Descartes rezultă din introducerea orelor fixe pentru începutul lucrului în atelierele din secolul al XVI-lea. Lumea în concepția lui Spinoza este un imn închinat capitalului triumfător - de aceea l-a și dus la groapă cu atâta cinste pe Spinoza toată floarea burgeziei olandeze. Manufacturist este și Dumnezeu așa cum îl înțelege Leibniz. Dar mai ales Hume și Kant sunt reprezentanții adecvați ai manufacturismului în filosofie. Fiindcă în Germania capitalul nu avea încă suficientă elasticitate, Kant concepe sufletul în chip static! Ideile filosofice ale lui Mach și ale lui Wundt simbolizează organizația întreprinderilor capitaliste.
Un prieten al lui Lenin ar fi spus că marele dictator a învățat toată filosofia burgeză în șase săptămâni. Socotind rezultatul, putem zice că timpul acesta n-a fost prea scurt; ca filosof, Lenin are evident vârsta aceasta. Te poți întreba însă, de ce a studiat Lenin filosofia burgeză și de ce a scris o carte de peste patru sute de pagini despre dânsa? Fără îndoială un dușman așa perfid cum e burgezia trebuie atacat și sfărâmat pe toate tărâmurile. Dar cred că Lenin, Chuliatikov și oricare alții ca dânșii, fac exces de prudență. Trebuie să fie cineva prea fanatic sau prea distras, ca să nu vază că burgezul însuși face prea puțin caz de filosofie și nu ascunde cu prea mare grijă această lipsă de considerație. Alarmele revoluționarilor contra filosofiei îi par desigur burgezului surprinzătoare și comice. Lenin denunța o teribilă conspirație, și burgezul se întreba mirat: da ce are a face? Cinstit vorbind, el nu-i cunoaște pe acești tovarăși de conjurație. Desigur ideologiile morale și religioase slujesc interese, și interesele sunt felurite după clasa socială. Dar nu toate detaliile unei ideologii se pot desface, ca firele dintr-o țesătură simplă, de-a dreptul din structura economică a societății... Și în sfârșit ce nevoie are un revoluționar de atâtea explicații? Cărți groase contra filosofiei, lucrătorului nu-i trebuie. Pentru uzul revoluționar se poate regula la iuțeală filosofia burgeză într-o broșură sau în două trei discursuri. Iar spiritele revoluționare mai riguroase au doar pe Haeckel; inocența lui filosofică este adorabilă și simplicitatea gândirii sale e deplin curată de vicleniile filosofilor clasici, conspiratori împotriva proletariatului.
De demult socialiștii au produs, potrivit tacticei politice, și volume groase și broșurele. Volumul pentru intelectuali, broșura pentru lucrători. Și adeseori ce se spunea în volum nu se potrivea întocmai cu ce se spunea în broșură. Această divergență a crescut până s-a dat scandalos pe față, în criza socialismului de după război. În fața catastrofei imediat amenințătoare, unii din fruntașii mișcării și-au adus aminte mai mult de ce era în volum, au luat atitudini moderate și au proclamat metode pașnice; alții s-au ținut strict de broșura pentru lucrător - broșura era totdeauna mult mai violentă decât volumul, - și aceștia au făcut bolșevismul. Câtă vreme criza cea mare era încă de domeniul viitorului depărtat, șefii se învoiau că lucrătorul trebuie necontenit ațâțat, ca să nu adoarmă conștiința proletară. Acum însă Kautsky și alții se miră și se supără că mulți lucrători europeni, dar mai ales "intelectualii" revoluției ruse au luat lucrul ad litteram. Mi se pare că rușii iau totul ad litteram. Și până la revoluție nu cred să fi fost mai grozavi cetitori în Europa decât rușii. Ceteau oamenii negreșit știință apuseană - că ce alta aveau să cetească? Producția filosofică și științifică propriu rusească era aproape neglijabilă. Cu deosebire ceteau rușii carte nemțească. Definiția geometriei, de la care am început vorba, a fost pusă în circulație de nemți. Pare să fie o glumă; rușii însă au luat-o probabil, ca serioasă. Ei sunt serioși teribil.
Au fost în Rusia oameni cari au zis că trebuie radical suprimată orice legătură cu Apusul. Nu sunt deloc autoritar; n-aș fi fost în stare să opresc cu sila pe Chuliatikov, pe Lenin și Plehanov, să cetească filosofie apuseană. Dacă însă ar fi putut fi înduplecați cu binișorul să nu cetească, eleganța lor intelectuală ar fi câștigat. Pagubă nu cred c-ar fi fost pentru proletari, nici mare profit pentru dușmanii lor, din această abținere. Mi se pare că acești oameni, luptându-se cu filosofia au pierdut timp, ceea ce pentru un socialist nu poate fi decât foarte regretabil. Nu vreau să socotesc că șiau ostenit și temperamentul în asemenea luptă, pentru că aici natura lor este de o bogăție extremă. Din contră, temperamentul trebuie să și-l ostenească asemene firi, cu orice preț, ca să nu debordeze prea des. Dar de ce să și-l ostenească tocmai cu filosofia?

Paul zarifopol - Despre ideologia lui Eminescu


Se acumulează, în sfârșit, studiile asupra operei lui Eminescu.
Dl Cezar Papacostea cercetează urmele de filozofie antică; dl Murărașu, naționalismul; Cora Valescu, pesimismul; Iuliu Iura, mitul; iar acum în urmă, G. Călinescu, în primul volum consacrat Operei lui Eminescu, expune și examinează filozofia teoretică și practică a acestuia. Până se va scrie un referat amănunțit despre Eminescu. După ultimele publicații dăm aci câteva însemnări din lectura acestei din urmă, ca una ce tratează în cadru larg gândirea totală a părintelui literaturii noastre moderne.
Cu scrisul său agreabil popular, Schopenhauer s-a interpus între Kant și mulțimea amatorilor de filozofie. Zeci de ani au mers așa lucrurile printre literații europeni cu ambiție de filozofie; sumedenie dintre aceștia au trăit și au scris în convingerea că mijlocul eminent pentru a cunoaște filozofia lui Kant este răsfoirea lui Schopenhauer. Doar acesta însuși se afirmă cu abilă naivitate ca porte-voix autentic al celui ce întemeiase idealismul critic.
Firește, această modă dogmatică a trecut și pe la noi; și la noi s-a zis: Kant, adică Schopenhauer. Apoi în detaliu că, în Eminescu, de exemplu în Sărmanul Dionis, învățăm filozofie kantiană. Cu exactitatea răbdătoare ce-l caracterizează, Călinescu îndreaptă această fundamentală greșeală referitoare la ideologia lui Eminescu. Schopenhauer era om de temperament, înainte de a fi gânditor filozofic; apriorismul timpului se prefăcuse la el în die Wesenlosigkeit der Zeit, ceea ce-i trebuia lui pentru a nega istoria și a se putea înverșuna asupra nimicniciei vieții. Fără îndoială: Eminescu înțelegea cum trebuie pe Kant; însă aceasta nu are a face: acolo unde Eminescu își nutrește poezia din filozofie, el operează cu elementele unui panteism spiritualist, care ne amintește de Spinoza, de idealismul lui Fichte, de ideologii magice, de credințe în revenirea acelorași forme fenomenale și în metempsihoză. Eminescu a definit doar poezia: voluptuos joc cu imagini.
Din filozofie, ca și din orice alt izvor, Eminescu își oprea imaginile care-l fermecau mai întâi pe el însuși. Vis al neființei e universul cel himeric. Vis al neființei este un fel de nonsens, pentru cine ar vrea să ia vorbele acestea drept formulă filozofică.
Dar vis și neființă țin de același conținut, și ambele funcționează ca imagini ale unui același complex: irealul poate niște reflexe din nihilismul budist: poetului îi trebuia acumulare de imagini, pentru a da substanță cât mai densă unui acord de tonuri afective, pentru a înscrie cu o apă tare cât mai concentrată sentimentul irealului. O poemă nu e o expunere coerentă de teoria cunoașterii. Judicios încheie Călinescu: cunoștințele de mai târziu și poate chiar înrâuririle, pe care nu suntem în stare să le dovedim, fiindcă templul a rămas cu zidurile retezate, n-au alterat schopenhauerismul profund al lui Eminescu; în adevăr: cu oricâte abateri, filozofia lui este, în esența ei, o variantă, uneori și mai mult, un comentariu al filozofiei lui Schopenhauer. În total, filozofia teoretică a lui Eminescu este eclectică. Evident, interesul său pentru metafizică, și prin ea numai, și pentru teoria cunoașterii, era considerabil. Fragmente filozofice în versuri și în proză, din materialul manuscris, întăresc destul acest fapt pe care-l arătase, din capul locului, textul poeziilor publicate. Însă filozofia teoretică a fost pentru dânsul, pe de o parte, izvor de imagini; fundament pentru o morală și o politică, pe de altă parte. Fără interes, desigur, nu este o cercetare atât de minuțios lucrată ca a dlui Al.
Dima, a urmelor de idei și terminologie hegeliană la Eminescu (în Viața românească din 15 februarie 1934), fiindcă Eminescu trebuie să fie, pentru noi, românii, subiect eminent de studiu; și îndeosebi prețioasă e apropierea pe care o face dl Dima între monarhismul lui Eminescu și acel al lul Hegel. Hotărât rămâne însă că, în atitudinile strict ideologice, filozofia lui Schopenhauer reprezintă un punct de plecare (Călinescu, pag. 93).
Greșită din principiu este orice încercare de a descoperi un sistem riguros în gândirea teoretică a lui Eminescu. Originalitatea sa ca gânditor stă în chipul cum din această gândire răsar propozițiile gândirii practice (pag. 89).
O instructivă ilustrare a acestei greșeli de metodă, care consistă în a strânge de aproape textele poetice pentru a scoate din ele o filozofie unitară precisă, ne dă Calinescu în analiza Luceafărului poemul socotit de toți ca inima gândirii poetului.
După ce enumeră în treacăt câteva din cele mai impresionante explicări propuse de zeloși comentatori - Luceafărul este arhanghelul Mihail și Eminescu e un mistic care practică postul și prevestește mișcarea ortodoxistă contemporană; Luceafărul este Neptun stăpânind fundul apelor, un demon acvatic care practică vrăji venerice; Luceafărul este o combinare de Satan-Lucifer cu Orfeu; Luceafărul este Logosul creator; Luceafărul este pământul românesc, iar Cătălina e nația română Călinescu ne pune sub ochi singura explicare plauzibilă, pe a lui Eminescu: înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
Despre consacratul pesimism al lui Eminescu, autorul ne propune formula că în poezie pesimismul este invers proporțional cu vârsta. Tocmai în tinerețe, când poetul se agita cu atâta frenezie naționalistă în vederea serbării de la Putna, și pe când sănătatea îi era încă bună, pesimismul său își dă cea mai completă și mai grandilocventă expresie. Înțelegem așa: cu cât înainta în vârstă, cu cât Eminescu își consacra mai mult energiile gândirii sale asupra eticii și politicii, cu atât, firește, pesimismul devenea pentru el mai neglijabil și mai neglijat. În Cezara, ascetismul budist al lui Schopenhauer este uitat, în folosul unui epicureism sădit în primitivitate: pustnicii săi, ca și Cezara, se răsfață goi, în valuri, și își afundă trupul in ierburi și flori. Din primatul schopenhauerian al instinctului, Eminescu scoate o concluzie răsturnată, hedonistică.
În primatul instinctului își fundează Eminescu și ideile politice.
Și aici, conștiința și raționalitatea sunt răul, sunt avocații diavolului. Modelul e statul natural al albinelor. Potrivit ierarhiei naturale a instinctelor, politica lui Eminescu se clădește pe un materialism sau cel puțin un realism economic. În statul conștient, rațional și contractual, triumfă minciuna, falsa viață de stat și falsa cultură. În cazul României, această minciună se incarnează în liberali, în greco-bulgărime, hibrizii sterpi și pernicioși, ființe dezagregate și căzute într-un individualism distrugător de state; sau, cu o frapantă formulă de spirit regional moldovean: masa Caradalelor, pe care moldovenii din eroare o numesc munteni. Ia un băiat de bulgar, trimite-l la Paris și rezultatul chimic e un june român.
Acestei pături suprapuse se opune națiunea autentică cu voința ei oarbă de a trăi. Pătura suprapusă este inventatoarea formelor goale de cultură, necesare parazitismului său esențial, apăsătoare și distrugătoare pentru singura clasă pozitivă a societății românești, pentru țărănime. Astfel se precizează, în esență etnică, pentru Eminescu, discrepanța dintre formă și fond, semnalată și criticată de Junimea, cu Maiorescu în frunte. De la anul 1848 începând, scrie Eminescu, românii au pierdut simțul istoric.
Cuvinte nouă fără cuprins, oameni noi fără trecut și fără valoare, o limbă păsărească în locul vrednicei limbi a strămoșilor, instituțiuni nepotrivite cu trebuințele modeste ale țăranului dunărean, au înăbușit frumoasele și spornicele începuturi ale unei literaturi într-adevăr românești, ale unui naționalism, nu de fraze banale, ci de un cuprins real.
Eminescu își îndreaptă deci polemica împotriva tuturor manifestărilor parazitare orășenești: excesul funcționăresc, proletariatul condeiului, literatura falsă franțuzită, înstrăinată de frumusețea limbii și a poeziei populare pe care, toate, el le alipește regimului nefiresc al formelor de stat liberale.
Păstrătoare ale spiritului național au fost, singure, vorba, și poezia populară, și biserica ortodoxă.
Dar în biserică poetul nu vede numai o păstrătoare a spiritului național și a limbii strămoșești: ea e și puterea principală întru armonizarea claselor, armonie care era sănătatea societății românești în trecut.
Regenerarea și mântuirea se vor găsi, prin urmare, în mântuirea de liberalism, în apărarea țării de industrializare și de capitalism apusean, în eliminarea intermediarului comercial parazitar, în specie a evreului, în degrevarea statului de excesul funcționăresc, în revenirea la mica industrie din trecut, în total deci, autarhie economică în marginile unui stat agrar.
În Opera lui Eminescu, regăsim pe învățatul și omul de gust care ne-a dat acum trei ani Viața lui Eminescu.
Am scris atunci: norocoasă superb este întâlnirea, în același om, a tinereții cu virtuozitatea rutinată. Fizionomia istoricului literar G. Călinescu înviorează neașteptat aspectul studiilor istoric-estetice în țara aceasta. Această Viață a lui Eminescu îmi pare, în spirit cercetător și învățătură, în pătrundere artistică și talent literar, una din cele mai reușite cărți românești. Astăzi, Călinescu urmează cum a început. Aceeași atentă informație, aceeași fericită îmbinare de agerime judicioasă cu subtilă ingeniozitate, acum ca și atunci. Cititorii de lucruri bune rămân plăcut îndatorați, încă o dată, lui G. Călinescu și editorului său.

Paul Zarifopol - Din registrul ideilor gingașe:În procesul intelectualilor


Mi se pare că despre intelectuali se vorbește de la o vreme ca despre o clasă socială. Fiindcă muncitorii manuali formează, propriu-zis, o clasă sau clase, s-a grăbit lumea să-i facă și pe cei intelectuali tot o clasă. În felul acesta se poate disputa în bloc și confortabil despre intelectuali, mai ales contra lor.
Multă lume este foarte supărată pe dânșii. Și eu înțeleg bine de ce. Fără exagerare, intelectualii sunt singuri vinovați de tot ce se întâmplă în viața societăților, dacă luăm vinovăția în înțelesul cel mai strict; maximum de luciditate în momentul faptei, prin urmare maximum de răspundere. Alte clase sociale, bancheri și industriași mari sau mineri sindicalizați pot disprețui și urî pe intelectuali, dar aceasta e numai o stare de sentiment, mai mult ori mai puțin vagă. Singuri intelectualii au fost în stare să prepare filosofic discreditul inteligenței, să dea prestigiu de argumentare disprețului și urii altor clase și meserii față de intelectuali. Sigur, acesta-i cel mai pompos și rafinat caz al lichelismului, pe care, deunăzi, Henri Barbusse și Camil Petrescu îl dădeau în spinarea intelectualilor.
"Afară ticăloșilor! - ticăloși, Măria Ta", ca pe vremea lui Karkaleki.
Evident, intelectualii fac totul, deoarece ei creează tehnica, și tot ei creează și ideile.
Doar fizicii și mecanicii puri, Becquerel, Herz, Maxwell, Röntgen și nu mai știu care, au făcut posibilă toată tehnica radiografică, și radiofonică; iar nu contramaiștrii care supravegheau turnarea șurupurilor, nici bancherii care finanțează negustoria cu raze și unde. Financiarii și contramaiștrii sunt inocenți cu desăvârșire de orice inventivitate, prin urmare de evoluția producției, în înțeles nedemagogic al cuvântului... Intelectualii au fabricat oricând religia și politica. Ei au făcut budismul, creștinismul, socialismul - ei și numai ei. Cine dracul avea să le facă dacă nu ei? Nimic nu poate fi fapt istoric, dacă nu trecea prin capul intelectualului, și fără această lămurire intelectuală, viața societății n-ar avea alt nivel și altă semnificație decât o bătaie între doi țărani de la o piatră de hotar.
Toată lumea are aerul să știe acestea. Oricare prostănac zâmbește de asemenea lucruri - de la sine înțelese, fiindcă dobitocul nu-i în stare să-și clarifice că nimic din ce crede el că știe nu i-ar fi dat în gând lui singur, nici milioanelor de semeni stereotipi ai săi.
Ei așa: intelectualii poartă vina întreagă a vieții istorice, pentru că ei reprezintă luciditatea societății. Dar mi se pare că nu această eclatantă particularitate o au în vedere acei care-i dojenesc sau batjocoresc pe felurite tonuri. Această dojană și batjocură exploatează diverse confuzii. De pildă, se inventează o clasă a intelectualilor. Procedura îmi pare stranie. Aci trebuie să avem în vedere nivelul economic. E naiv să postulezi solidaritatea oțelită între un om ca regretatul Robert de Montesquiou și domnul Panait Istrati, intelectuali, se înțelege, și unul și altul... Un intelectual, de exemplu Henri Barbusse, are o încântătoare vilă pe Riviera; alt intelectual piere de foame în negurile Kopenhagei. Iar lichelism se poate face și către plutocrație și către "masa poporului" - după cum te hotărăști să descoperi genii, eroi sau sfinți, ori numai acolo, ori numai dincoace. Și dacă vrei să faci confuzia cât mai masivă, poți acuza și pe Moliere că n-a inventat comunismul.
Cum văd, acei cari se interesează special cum am zice, de soarta intelectualilor iau lucrurile prea de tot vast și liber: dactilografe, contabili cu patru clase primare, dramaturgi și poeți lirici, copiști de subprefectură, matematici, advocați, moașe, medici - toți formează clasa intelectualilor. Se pare că e cu desăvârșire neglijabil faptul că medicilor, contabililor și advocaților, prin natura meseriei lor, le merge bine și multor poeți lirici foarte prost, tot prin natura meseriei lor. Și se cere să fie solidar contabilul cu lefi și tantieme de 30 000 de lei pe lună, cu romancierul care asudă sau degeră prin redacții pentru a-și încheia la timp foiletonul, ca să nu moară de foame. Nimic economic nu-i leagă pe acești... intelectuali - de! - Iar despre legături "intelectuale" și morale nu-i serios să vorbim.
Comuniștii, când își varsă fierea peste "clasa" intelectualilor, se gândesc la gazetarii și broșuriștii naționaliști, imperialiști, războinici gălăgioși - în general reacționari de varii grade și nuanțe, dar ei vorbesc simplu și sumar de "intelectuali". Ca și cum comunismul "științific" (că altfel doar n-are haz) nu s-a format și limpezit în capul unor intelectuali, ca și cum satirizarea sângeroasă a spiritului și sufletului, ca și a chipului fizic burgez nu au făcut-o tot intelectualii - și încă "burgezi" ei singuri, cum se zice.
Trebuie să ne amintim că felul muncii intelectuale izolează caracteristic: intelectual nu se lucrează în ateliere, cu sutele de inși care execută, în același timp, același lucru, din aceeași materie, cu aceeași formă și dimensie. Răsfirarea producătorilor intelectuali e impusă de natura lucrului.
În ochii oamenilor practici - politiciani, financiari, uvrieri - activitatea intelectuală, chiar în înțelesul pe care i l-am dat eu, nu are valoare palpabilă. Pe aceste clase practice le interesează incomparabil mai tare masa imediată și repejunea actuală a producției decât inventivitatea tehnică care exclusiv depinde de intelectuali. Din cauza priorității interesului precipitat al producției momentane, s-au făcut concesii lucrătorilor manuali, s-au lăsat la o parte intelectualii ori li s-a dat cu piciorul. Deosebit de inutilitatea patentă a unor produse intelectuale, deosebit de faptul considerabil că lucrătorii manuali formează masa amenințătoare cu greva și răscoala. Intelectualii nu formează oaste pentru războiul civil, după cum nu formează nici clasă, adică o grupare determinată și caracterizată prin anume interese economice. Aceasta-i superioritatea cea mai eficace a muncitorilor manuali. Și lucrul acesta îl pierd din vedere acei care vorbesc, impacient și cam confuz de lipsa de vlagă și solidaritate a intelectualilor.
Dacă are dreptate Barbusse, că lichelismul este calitatea constitutivă a intelectualului, atunci cei mai rău situați în meseria asta sunt acei cari nu vor sau nu pot să fie lichele, nici la dreapta, dar nici la stânga. Asemenea indivizi se pun, va să zică, împotriva naturii.

Paul Zarifopol - Din registrul ideilor gingașe:Feminism


Pentru noi, bărbații toți, femeia este un fenomen banal, obsedant și grav. Cu deosebiri, se înțelege, după vârstă, temperament, rasă și sferă socială - dar nu prea mari, fiindcă raporturile naturale și istorice de care vorbesc aici sunt doar din cele mai uniforme.
Printre puținii iluștri pe care-i pomenește lumea ca supreme excepții, Spinoza și Kant, de exemplu, nu mai apar, de-aproape cunoscuți, atât de excepționali cum obișnuit se crede. Kant nu a pierdut numai câteva clipe de tihnită reflecție pentru ași întemeia sistematic hotărârea de a nu se însura, ci a avut și un flirt foarte duios când trecuse de șaptezeci de ani. Spinoza a fost îndrăgostit, ca cel mai simplu tânăr; iar un alt mare izolat, Descartes, a avut un copil natural. În sfârșit, nu fără bună și delicată logică a imaginat legenda într-o caracteristică apropiere cu lumea feminină pe Isus, straniul nostru zeu revoluționar. Norma este prin urmare absolută; genii și zei sunt cuprinși de dânsa.
Dar cea mai roasă banalitate se preface într-o arătare misterioasă și străină ori de câte ori ea, prin cine știe ce ascunse întâmplări ale gândirii, se rupe din lanțurile greoaielor asociații care nasc și nutresc toate banalitățile comode ale vieții practice.
"Nu cred că un om de rasă europeană, dacă nu se va mărgini la superficialități și aparențe, va putea pricepe și descrie pe femeia japoneză întocmai cum este... Rasa galbenă și rasa noastră sunt cei doi poli ai speciei omenești; sunt între dânsele deosebiri extreme până la modul de a percepe obiectele exterioare, și cunoștințele noastre asupra lucrurilor esențiale sunt adeseori contrarii. Nu putem niciodată pătrunde cum trebuie într-o inteligență japoneză ori chineză; la un moment, cu o misterioasă spaimă, noi ne simțim opriți de stavile cerebrale peste care nu se poate trece: oamenii aceștia simt și gândesc "de-a-ndoaselea decât noi". Loti scrie aceste, cel veșnic îndrăgostit de misterele celor mai depărtate străinătăți. Fără îndoială, în locurile acele și în fața acelor neamuri în tot chipul depărtate, fiorul neînțelegerii, farmecul iritant și descurajator al sufletului exotic ne ia cu o surprinzătoare violență. Dar oriunde am fi, în curentul adormitor al vieții celei mai normale, ne împresoară, statornic și latent, exotismul claselor, înstrăinate una de alta prin hotare săpate în vremuri de luptele variate și îndărătnice ale vieții istorice. Ca și portul arhaic, ca și fizionomia atât de ciudat șireată și naivă a țăranului, haina pestriță a femeilor noastre, penele enorme bizar așezate pe cap, încălțămintea care le înțepenește piciorul într-un unghi absurd, nu-ți apar acestea, în clipele rare de lucidă și liberă contemplare, ca simboluri pipăite ale profundelor înstrăinări sociale? Nu te izbesc atunci aparențele aceste, atât de viu desemnate și colorate ca semnele unei lumi de tot depărtate și stranii?... Astăzi, când pornirea cătră aplanarea și egalizarea istorică este mai violentă ca alte dăți, deosebirile aceste capătă un relief cu deosebire aspru.
Astfel, femeia ne apare ca o exotică icoană. În farmecul ei, atât de bogat și de subtil amestecat, sentimentul straniului este, pentru acei capabili să dăm femeii o atenție mai puțin vulgară, ingredientul cel mai specific, poate, și cel mai ascuns. Însă atotputernica atracție sexuală oprește de obicei pe bărbat de a simți deslușit că tocmai acea încântătoare înstrăinare maschează un ferment de străveche și temeinică ostilitate. Ca toți obijduiții, femeia ne dușmănește, pe noi, stăpânii tuturor drepturilor, cu o nealterabilă și naturală persistență. Iar noi, care ne-am bucurat altădată fără griji și discreție de puterile noastre, am intrat acum, asemenea zeului Wotan, pe calea fără întoarcere a concesiilor și învoielilor; iar de când ni s-a întâmplat aceasta, pitorescul atractiv al raselor și claselor pe care voința noastră nedelicată le-a făcut inferioare și nevoiașe a început să ia un gust supărător. Dorință avem încă de a ne apropia cu o indulgență ori chiar respectuoasă curiozitate de cultura preistorică a țăranului genuin, atât de atrăgătoare pentru noi, ca una ce ne este așa de străină și ne pare așa de ciudată; dar vrăjmășia este astăzi prea manifestă pentru acei care suntem destul de lucizi, și dorința aceea conciliantă ori rămâne o fadă și echivocă convenție literară, ori este cu totul stricată de o iritație amară, de o îngrijorare gravă de care nu mai putem scăpa.
Oricum ar fi, mai greu de constatat față de femei, mai ușor față de celelalte clase și rase obijduite, vrăjmășia aceasta ajunge în zilele noastre atât de patentă, încât nimeni din noi, vechii stăpânitori pe cale de a fi detronați, nu mai poate să nu o ia în seamă. În multe feluri, se înțelege, poate fi luat în seamă un asemenea fapt. Înainte de toate, răfuielile istorice trebuiesc făcute cu politică; cred însă că în orice bună politică este loc și pentru a spune de-a dreptul ce avem pe inimă și în gând.
Ca toți acei pe cari voința celor mai tari i-a făcut inferiori și nevoiași, femeile sunt oameni fundamental practici. Omul a cărui voință este supusă altui om, silit fără încetare să pândească și să ghicească voința acestuia, nu are cum, nu are nici când fi contemplativ. Naivitatea specifică din care s-a născut și trăiește arta și știința pură, aceste caracteristice copilării bărbătești, nu se poate și nu s-a putut găsi în grad simțitor la femeie. Nu se putea atunci când sclavia era fățișă și brutală; nu se putea nici atunci când a fost mascată cu tot felul de zorzoane sociale, așa cum s-a întâmplat de la apariția moravurilor cavalerești încoace. După această prefăcută inovație, femeia a fost silită doar să ducă o politică mai complicată; atâta tot. Era inevitabil ca, instinctiv și de multe ori nedeslușit pentru ea însăși, femeia să privească arta și, în general, orice atitudine teoretică ca un moft ori ca un ornament bun pentru alte anume scopuri pur vitale.
La toți proletarii și oprimații, aceeași antipatie firească și explicabilă pentru tot ce nu-i imediat util. Curiozitatea pentru obiect ca atare, naiva urmărire a formelor și transformărilor lui trebuiau să rămână niște puerilități deșănțate, pentru acel absorbit până la ultimele puteri de lupta socială în feluritele ei câmpuri. Pentru femeie întrebarea a fost și încă este cum să rupă mai mult, cele mai adeseori în chip ascuns, din atotputernicia unui stăpân, care, oricât de batjocorit ca individ, rămânea de temut prin formidabila și absoluta consacrare pe care i-o asigura tradiția? Cum în sufletul acesta veșnic iritat de luptă, veșnic lacom de stăpânire, ca orice suflet de sclav, ar putea, ar fi putut încape poftă și înțeles pentru lucrurile cari, prin esența lor, sunt cele mai depărtate de asemenea luptă, de orișice fel de luptă?
În situația aceasta de latentă sau evidentă înverșunare pentru a ajunge, sau în satisfacția supremă și indiscretă de a fi ajuns, psihologia feminină a căpătat acel cunoscut caracter de parvenitism specific. De aceea este cele mai adeseori atât de falș și dizgrațios entuziasmul femeilor pentru activitățile pur speculative. De aceea răsfrângerea prea puternică a gustului feminin în arte a dat naștere la forme atât de deplorabile cum a fost poezia lirică franceză, și pe urma ei mai toată poezia europeană, de la începutul secolului XVII până la nașterea autenticului lirism modern. A fost ca o răzbunare batjocoritoare din partea celor ținute la o parte de viața completă a spiritului. Din această nedreaptă oprire nea venit tot ce se cheamă mievre, tot ce-i strâmbăcios și strâmb, toată falsa pudoare, toate convențiile extraestetice, grosolan strecurate în artă sub cuvânt de bună creștere, toate imbecilele deformări sentimentale, născute din visele unor suflete veșnic ofensate de nedreptăți fățișe ori deghizate, veșnic tulburate de dorința de a se smuci din legăturile absurde în care au fost încătușate.
Gândirea științifică și cea artistică, ca forme de pur lux al spiritului, sunt produse ale unor două foarte ciudate tipuri psihice omenești. Un infim număr de bărbați a fost, pe cât se poate ști, în toate timpurile diferențiat de natură pentru crearea și păstrarea, specifice acestor domenii, direct inutile, indirect exploatate pentru felurite trebuințe ale vieții sociale. Și, fiindcă între aceste exploatări figurează și aceea de a întrebuința arta și știința ca o parte deosebit vizibilă a costumului de bună creștere, s-a întâmplat că femeile, în sufletul cărora nevoile robiei au făcut să înflorească special simțul ornamentului, au fost aduse, de la anume vreme încoace, să se intereseze întrun anume fel de aceste mijloace suplimentare de găteală. Iar o minciună de salon, o farsă bărbătească, cusută cu cele mai vizibile sfori, a venit (firește, din partea bărbaților celor mai străini de producția artistică și științifică) să consacre, sub forma unui dulce și atingător compliment, pretinsul gust și pretinsa dragoste naturală a femeilor pentru artă. Astfel s-au închipuit gingașele inspiratoare, sfătuitoare și protectoare ale artiștilor - ori, mai drept, nu atât ale artiștilor, cât ale virtuojilor. Pentru că este vorba doar de ornament social, și atunci virtuozul are negreșit toată precăderea. Și influența aceasta s-a exercitat inevitabil în gustul acela specific feminin pe care l-am schițat mai sus.
Despre legăturile false, amărăciunile, dușmăniile crunte și catastrofele sufletești cari au înflorit aici nu se mai vorbește. Sunt banale. Literatura, din motive lesne de închipuit, a exploatat cu preferință aceste triste și comice trageri pe sfoară ale războiului intersexual.
Lupta fără răgaz contra bărbatului și pentru cucerirea și stăpânirea lui în marginile care i-au fost îngăduite, singură lupta aceasta creează și modifică sufletul feminin. Pentru activități de lux nu poate fi loc nici deplin înțeles în spiritul, în voința aceea care nu poate vedea alte motive decât acele hotărâte de pofta necurmată de a se ridica și de a stăpâni, poftă natural atotputernică în orice ființă robită.
Ca toți dezmoșteniții, femeia trăiește, în cutele obscure ale sufletului său, din resentiment; este radical prepuielnică, totdeauna la pândă, și fricoasă de a fi păcălită. Ca toți cei tiranisiți și înșelați, ea bănuiește în acele activități care se afirmă ca inutile ori ca caraghioasă născocire de stăpân trândav, ori cine știe ce teatrală înșelătorie pusă la cale de tiran.
Naivitate și inocență poate avea obijnuita jumătate a speciei noastre doar numai în credința ei că are dreptate să lupte fără preget și cu orice preț. Încolo, un practicism absolut o stăpânește. De aceea este și are să fie un subiect excelent pentru politică, singura treabă pentru care deocamdată poate avea înțelegere adevărată, apetit autentic și capacități natural dezvoltate de condițiile vieții sale istorice. La întrunire, în agitație electorală, în club, în Parlament, la vorbă îndărătnică și practic sumară, în sfârșit, oriunde este chestie de întrecere și de putere, acolo trebuie deschis drum larg supuselor noastre de până ieri, care [se] sufocă nerăbdătoare de a se arunca, cu toată lăcomia acumulată, în neastâmpărul vieții publice, unde până acum prea rar numai s-au amestecat ele altfel decât ca inspiratoare oculte și iresponsabile. Să le liberăm dar din ascunzătorile aceste, în care sunt nevoite să se pituleze într-un chip care nu-i nici frumos pentru aspectul, nici sănătos pentru mecanismul vieții cetățenești.
În felul acesta se va curăți și singulara meditație artistică și științifică de diletantismul cel mai fals și mai dizgrațios pe care l-a născut cel mai perfid poate din vicleșugurile noastre față de femeie. După lungi vremuri de viață deplin liberă, când se vor fi șters din sufletul feminin semnele cele din urmă ale celei mai curioase sclavii, se va deschide și mintea femeiască în chip deplin și normal pentru luxurile superb naive ale spiritului.