Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Paul Zarifopol - Din registrul ideilor gingașe:Neînțelegeri inocente între public și artiști


Îmi povestea foarte vesel Panait Cerna, poetul, cum niște admiratoare aprinse ale versurilor lui s-au supărat amar aflând că autorul e scurt de trup, grăsuliu, lat în spete și rumen la față. A fost pentru ele o dureroasă nedumerire: nu știau cum să împace poeziile cu chipul omului. Negreșit, erau niște biete fete, inimoase și crude la minte. Exemplul e prea bun... Dar eu cred că mulți oameni, indiferent de vârstă, sex și calitate socială, poartă în minte un tip al artistului, fizic și moral, care aduce mult cu visul fetelor oarecare; le lipsește celorlalți numai îndrăzneala naivă ca să-l dea pe față direct și complet.
De vreo sută de ani, artistul, pentru masa publicului european, trebuie să fie înalt, subțire, cu obrazul lungăreț, palid, cu păr mult și frumos - dacă se poate ondulat. Adeseori, artistul poartă, chiar astăzi încă, o deosebită uniformă - n-o mai descriu; prea e cunoscută. Pe urmă, trebuie să fie om tare simțitor, cu nervii delicați. Dacă se poate chiar bolnavi. În sfârșit, i se cere să aibă multe întâmplări în viață, mai ales de dragoste - și să fie om nepractic. Fără îndoială, acest ideal nu-i creat din stricte observații biografice și printr-o minuțioasă statistică. A ieșit din capul literaților romantici care l-au vârât neapărat în capul publicului. Și fabricarea acestui ideal s-a întâmplat tocmai atunci când artistul se emancipa printr-o zgomotoasă răzvrătire contra burgezului. Burgezul a primit docil autoportretul naiv flatat al literatului - fiindcă, zvelt ori burtos, artistul, din punct de vedere al intereselor serios burgeze, rămâne un subiect secundar. Câteodată amuzant, decorativ și instrument comod de satisfacții vanitoase.
Felurite resturi de gândire primitivă fac pe omul de mijloc, cel cu intelectul slab diferențiat, să-și închipuie pe orice om vestit ca un buchet în care sunt legate toate perfecțiile. Evlavia masei publice către ceea ce se cheamă artă o formează niște rudimente de curiozitate admirativă către persoana artistului, care e, adeseori, om cu vază. Arta însă, pentru gelatinoasa gândire comună, este un fel de sport și industrie sentimentală, producătoare de obiecte consacrate, nu se știe clar de ce, ca valori ornamentale de care educația și viața negreșit trebuie să țină socoteală. Să ne amintim că pentru gândirea și uzul comun, aceste valori privesc mai ales pe femei, cel mult pe oamenii tineri de ambele sexe. Bărbații maturi sunt, în principiu, scutiți de a se interesa de artă. În liceele noastre, istoria artelor o învață numai fetele. Și muzica este, în practică și după ideile comune, mai mult treabă femeiască.
Oamenii care au cercetat de aproape istoria artei și natura tipului artistic știu că nu există legătură între mutra, caracterul moral și talentul omului; că mulți pictori, muzicanți, ori chiar poeți vestiți, sunt ori au fost cu desăvârșire lipsiți de orice altă formă de "inteligență" decât acea a meșteșugului lor; că, în general, talentul viguros este unilateral, și numai în mintea cețoasă a diletantului "geniul" se prezintă ca o înghețată cu filoane multicolore și cu gust de tutti-frutti. Evident, diletantul își vede atunci propriul lui spirit, inform și difuz. Este o întrebare pentru filozofi, mai mult încă pentru pedagogi, să cerceteze ce parte poate, real, să ia omul de mijloc la viața artistică. Această viață este exclusivistă, ca orice domeniu de extremă diferențiere. Arta în ea însăși privește pe acei care-i dau naștere. În principiu, artiștii o produc numai pentru dânșii. Ea este rezultatul unei experiențe eminent subiective. De aceea, deopotrivă nu are sens obligația de a se supune unor postulate estetice pretinse universale, și nu există nici un drept obiectiv de a interveni în judecarea lucrărilor artistice. Arta izolează conștiințele în grupe de tipuri natural înrudite. Numai știința și practica le leagă, prin obligație rațională și silă exterioară, anulând asperitățile iraționale ale experienței subiective. Desigur, arta se poate interpreta și ca vehicul pentru idei popularizabile. Astfel, în toate vremile, ea a slujit intenții religioase ori altfel practice. Dar se întâmplă că chiar oamenii întrucâtva deprinși să gândească, confundând acest fel de a întrebuința arta cu existența și natura ei specifică, își închipuie că arta implică obligație pentru totalitatea cetățenească și fac din cultivarea ei un paragraf de civism. Aici își găsesc neapărat punct de sprijin acele idei primare despre tipul fizic și moral al artistului - artistul ca om mare în general și, se înțelege, ca învățător de lucruri mari și nobile și apostol-erou. Se poate zice sumar că toată teoria filozofică asupra artei e deformată de asemenea confuzii, căci, în mare parte, ea a rezultat din interese străine artei și artistului. Nu din studiul tipului artistic și al experienței sale specifice s-a scos teoria artei, ci din intenții simpatice tipului filozofic. Drept vorbind, fetele care s-au necăjit așa de rău că Cerna era scurt și gros se găseau în înțelegere deplină cu tradiția filozofică care, din vechime, a pus ca ideal suprem un mozaic de perfecții naiv și neverosimil.
Filozofic ori popular îmbrăcate, asemenea visări despre o personalitate perfectă sunt, deopotrivă, numai jocuri ale diletanților. Artiștii sunt nevinovați de stupiditățile sentimentale ale fetelor, ca și de postulatele solemne și vagi ale filozofilor. Artistul este un meșteșugar; obligațiile și prestigiul lui nu-și pot avea originea, nici rațiunea decât în calitățile lui special producătoare de valori estetice. În capul diletantului însă arta este un fel de eleganță morală care duce la celebritate, și întotdeauna au fost diletanți care, ca oameni de bine, plini de excelente dar lăturalnice intenții, s-au amestecat unde nu le era locul și au fabricat valori pseudoartistice - marda estetică cu pretexte nobile. Acestor nepoftiți le sunt natural simpatice și stupiditățile sentimentale ale fetelor, și dezideratele pompos imprecise ale moraliștilor - și ei fac ideile curente despre artă și artiști.
Ar trebui mai des amintit că pictorii refuză lui Goethe aproape orice pricepere în pictură, cu toate că universala excelență s-a ostenit foarte zelos să cocheteze cu această artă; că Whistler a tăgăduit violent lui Ruskin și lui Oscar Wilde orice competență în judecata artei sale. De la Delacroix până la Max Liebermann, artiști serioși au scris lucruri de mare preț pentru a defini arta și a o apăra de amestecul nechemaților de tot felul. Și oameni nepărtinitori și pricepuți dau dreptate pictorilor.
Omnicompetența este o iluzie caracteristică literatului care, prin carieră oarecum, este adus să vorbească despre orice. Și însuși materialul de expresie al literatului, vorba, prin popularitatea ei, implică un diletantism esențial și cronic. Ca material pentru dezvoltări literare, este incomparabil mai avantajos, de exemplu, să înșiri generalități morale și fizionomice despre persoana unui artist decât să analizezi o lucrare a lui în ea însăși.
Adoratoarele fragede ale lui Cerna luau desigur poeziile lui drept scrisori de dragoste adresate lor, și de aceea închipuiau pe autor după dorul inimii și după lecturile lor sentimentale. Poeziile erau pentru dânsele pretext de literatură intimă. Cu alte forme și alte intenții, dar tot atât de străine vieții estetice, criticii și sugestibilii lor cetitori iau bucuros operele de artă ca pretext de mahalagisme pe seama artistului, deghizate literar.