Marin Sorescu - Ultimele poezii

CE MĂ DOARE CEL MAI TARE

Ce mă doare cel mai tare
E că nu voi mai putea fi
În contact cu cărţile,
Să stau dimineaţa în faţa bibliotecii
Ca la ţărmul mării
Mângâiat de briza tainică adiind
De pe rafturi.

Dacă tot voi fi atât de aproape de ele,
Sper să nu mi se refuze, Doamne,
Plăcerea de a citi în stele
Măcar o dată pe săptămână
După orarul afişat pe un nor.


CARTEA MORŢII

Semnează distrat
În cartea morţii,
Cartea vieţii a fost
Ridicată discret, adineauri,
Şi arsă cu flacără mică
În faţa casei.

Cine a vrut să se uite
S-a uitat, descoperindu-şi capul.
Sângele s-a întins puţin pe pagină,
Îngerul îndoliat pune sugativa.


MESTECENII

Mestecenii îmi trimit răvaşe:
„Curaj, uită porcăria asta,
İntră-ţi în mână,
Fii tu, lucrează!

Şi dacă ai nevoie de hârtie de scris
Îţi dăm noi din coaja noastră
Albă şi moale.
E mai bună decât papirusul
Şi, dacă nu poţi veni s-o iei,
Scrie pe noi, de la distanţă, pe fereastră,
Vom păstra totul în biblioteca noastră vie.”


MĂ SCOL DIN PAT…

Mă scol din pat cu un mare efort de voinţă.
E un act de eroism
Să mă bărbieresc,
Mai ales că bărbieresc un străin,
Care se holbează la mine speriat
Parcă m-ar întreba: tu cine eşti, măi slăbănogule?
Mai rentează meseria de frizer astăzi?
Şi care mai e preţul?
Eu am de gând să-mi las barbă
Şi să mă fac schivnic
Retras în peştera fără sfârşit a nopţii.


OPREŞTE!

Opreşte!
A răcnit sufletul,
Opreşte să mă dau jos!
Sunt sătul de-atâtea corvezi,
De-atâtea determinări, obligaţii şi legi,
Eu am fost făcut să fiu liber.

– Nu pot să mă opresc,
I-a răspuns pământul,
(Pământul din mine),
Dă-te jos din mers,
Dacă-ţi dă mâna
Şi fă-o chiar acum,
Când eu o virez
Spre scârbă şi tină.
Dă-te jos în cer,
Prietene de-o viaţă,
Te iau când revin.


MĂŞTILE

Am experimentat
În chinuri nemaipomenite
Vreo şapte-opt măşti ale morţii
Şi toate mi s-au părut îngrozitoare.

N-am vrut să mă recunosc
– Luaţi-le de aici, odată, mă enervează.
Acesta nu sunt eu.
(Nici mort.)

Eu care-am plâns în hohote
Pe ruina tuturor civilizaţiilor,
Pe mormanele de tăbliţe scrise
Şi cărămizi smălţuite,
De ce să nu plâng acum
Şi pe ruina obrazului meu?


IOV

Gata fetelor!
Ne-am hârjonit toată ziua,
V-am mângâiat,
V-am dezmierdat,
E târziu!
Lăsaţi-mă şi pe mine să dorm
Măcar câteva minute,
Sunt stors ca o lămâie,
Mâine o luăm de la capăt.

Fetele sunt cele 1500-2000 de bube
Care au pus gheara pe bietul Iov
Şi-l joacă aşa cum ştiu ele,
Îl târăsc pe jos şi-l dau cu capul
De ce se nimereşte.

El le zgândâră şi le zâdărăşte
Cu o bucată de cărămidă şi-un ciob.
Vin mulţi să-l hulească
Ştiindu-l căzut acum, de tot,
Şi-o carne vie, învelită cu sac.
El îi ascultă şi le demonstrează
În subtext absurditatea
Atât a existenţei, cât şi a inexistenţei lui.

A, iei numele Domnului în deşert,
Necredinciosule?
– Blestemată fie ziua în care m-am născut,
Să fie ştearsă din crugul vremii,
Dar Dumnezeu nu trebuie judecat logic,
El trebuie acceptat şi trăit.
Doamne, sporeşte durerea mea
Şi du-o până la margini!
Oare cum îmi voi aminti mai târziu
Încercarea aceasta năpraznică,
Anul bubei şi al zgaibei?!


STINGERE VOCALĂ

Îngerul care sună
Stingerea vocală,
Îşi lasă goarna de la gură
Şi mă dojeneşte
Că eu o sting prea repede.
– Îmi piere glasul brusc.
– Să-ţi piară numai când vei auzi goarna.

Pentru tine n-a sunat încă goarna.
Treci în front, soldat, şi cântă.
Cântă viaţa.
Mai ai de mărşăluit prin ea,
Răcanule în ale durerii.


GÂND PENTRU GREC

Vom fi, într-adevăr, părelnici,
Dacă n-ar fi durerea,
Cea fizică, brutală,
Care înăbuşă vuietul
Adânc al sufletului,
Iar când e groaznică,
Şi ţine atât de mult,
Suntem nespus de concreţi
După gratiile existenţei noastre.

Am trecut şi eu prin faţa peşterii tale,
Peştera şi-a dat cu părerea
Că aş fi o umbră iluminată din spate
Şi-aşa mai departe.
Suntem un sistem de umbre, de fapt,
Care se amplifică şi se modifică pe drum.

Pornim mai înainte şi trecem
Prin faţa peşterii tale,
Oameni cu torţe aprinse în mâini.


MOŞI STRĂMOŞI

Îmbătrânesc îngrozitor de repede
În câteva luni, cât alţii în câţiva ani.
Într-un an din om în putere
Am devenit moş şi strămoş.
Înţeleg acum de ce iei preşurile în picioare,
De ce trebuie să mergi gârbovit,
De ce toate obiectele vin spre tine
Şi te agasează,
De ce pregeţi să te ridici din pat,
De ce te încearcă tot mai des
Un preget şi-o uitare
(Cum zicea mama, săraca,
Dumnezeu s-o odihnească):
– Mă, nu ştiu ce am,
Mă-ncearcă aşa un preget şi-o uitare.
De ce mâncarea nu mai are gust
Parcă-ai mesteca paie.

De ce dorinţele au pălit,
Ambiţiile s-au stins,
Simţurile dormitează...

Cred că e un stas care se cere acolo
Ca toţi la sosire să aibă
Aceeaşi fizionomie
Şi să fie la fel de bătrâni.
Chiar copilul, dacă zace un an,
El pleacă gârbovit şi cu mască de bătrân
De şaptezeci de ani.

Am schimbat condeiul pe un toiag,
Mă împiedic şi lucrurile din casă
Toate au devenit agresive
Şi mă agaţă.


CINEVA

Vino la căpătâiul bolnavului, soare,
Mângâie-i obrazul
Cu raza ta de rădăcină a vieţii.

Cerule, bântuit de atâta energie cosmică
De la mii şi mii de sori şi stele,
Energie atât de miraculoasă,
Ţi-am cerut o fărâmă,
Te-am implorat în genunchi,
Dacă nu mi-ai dat
Păstreaz-o pentru tine
Şi să ţi-o bagi în ochi.

Strângeţi-vă în jurul meu, prieteni,
Vino, Doamne, şi Tu şi plânge-mi de milă.
O să-mi facă bine hohotul vostru,
Aduce a viaţă.

Cineva taie cu o foarfecă
Drumurile mele,
Le peticeşte în batjocură
Şi le aruncă la câini.


MERGÂND SPRE BINE

E bine, Doamne,
Că Te-ai gândit la mine
Şi nu l-ai ales pe altul
Pentru delicata, înfricoşata
Ta experienţă.

Eram şi cel mai bun de tăvăleală
Şi mă lăudam
Că am în mine
O energie inepuizabilă.

Am căzut în păcatul trufiei,
Iartă-mi-l mie,
E uman
Ia-Ţi ochii şi de la celelalte păcate.

Am crezut că viaţa care mi s-a dat
E chiar a mea
Şi că eu sunt chiar eu,
Uitând poate uneori de Tine.

Acum, mergând spre bine,
Cum spun cei care mă văd,
Calc pe poala Ta de curcubee
Şi, la toată înfricoşarea asta,
Adaug nestemata umilinţei
Şi aduc ziditorului lumii
Lauda mea de preamărire şi slavă.


DUSUL

A plecat fără să mai verifice
Dacă a închis gazul
Şi dacă a strâns robinetele de apă.
Nu s-a mai întors de la poartă,
Că-l strâng pantofii cei noi
Şi să-i ia tot pe cei vechi,
Ori c-a uitat ceva.
Acum n-a uitat nimic.

A trecut pe lângă câine,
Fără să stea de vorbă cu el,
Iar acesta s-a mirat, apoi s-a liniştit:
«Înseamnă că nu se duce prea departe,
Vine îndată».