Paul Zarifopol - Din registrul ideilor gingașe:Cuvântul în libertate

În vagon. O doamnă tânără vorbește energic unui domn cărunt despre Einstein... Domnul întreabă, cam leneș, ce a descoperit Einstein. Doamna se miră și explică. Trenul uruie tare. Domnul încrețește fruntea, ca și cum i-ar da în ochi o lumină neplăcută. Doamna întărește glasul și dă multă siguranță tonului: "Einstein - nu-i așa? - un învățat, profesor - în astronomie erau lucruri cunoscute - nu-i așa? - care se știau, în parte, dar el - nu-i așa? - le-a dat adevărata demonstrație". Vocea doamnei s-a descurajat. Domnul ostenit, descrețește fruntea, întoarce capul în partea opusă. Zgomotul trenului a slăbit. În coridor, un tânăr, a cărui întreagă persoană grasă pare pătrunsă de un optimism fără condiție, zice tare cătră un camarad: matematica e chestie de bun-simț.
Cunoaștem toți pe Einstein, pe nu-i așa (?) - și bunul-simț, mai ales. Întâlnirea acestor trei motive de cultură consacrată mi s-a părut o frumoasă și instructivă armonie. De un an numele acelui matematic este o fanfară deosebit zgomotoasă în lumea europeană cu știință de carte. Să nu răspunzi la acest semnal, cu un capital cât de simplu măcar, este lucru umilitor pentru omul conștient de obligații intelectuale. Dar matematicii, îndeobște, se păzesc cu groază de a vorbi profanilor despre mecanica nouă; cei cu excesivă prudență afirmă cu stăruință că ei singuri nu înțeleg lucrul și, în afară de descoperitor însuși, abia doi ori trei oameni în toată lumea îl pot înțelege. Unii încearcă totuși să lumineze prin conferințe și articole de revistă. Succesul unor asemene întreprinderi nu ar putea fi serios evaluat decât prin anchete asupra ascultătorilor și cetitorilor. Tânăra de care pomeneam vorbea tocmai sub impresia unei conferințe: după fraza împănată cu cei câțiva nu-i așa (?), foarte convins accentuați, persoana și-a încheiat vorba, având hotărât aerul că a istovit tot materialul intelectual obținut în ascultarea conferențiarului. Presa zilnică, ca totdeauna, își face harnic datoria: teoria relativității lui Einstein (așa se zice în formulă ziaristică nu numai comodă, ci, cum vedeți, și nițel amuzantă) vine la rând în răstimpuri dese, fiindcă articolul este încă proaspăt și iritant. Totuși, chiar tipul cu cele mai favorabile idei despre capacitățile sale intelectuale nu poate afla aici liniște deplină: nedumerirea pare fără leac. Pentru noi latinii doar există un paliativ mai sigur. Einstein este ovrei-neamț, ceea ce, față de noi, îi creează o dublă inferioritate, și din cele mai grele. Așa că depinde numai de abilitatea fiecăruia să scoață de aici mijloace tari de glorioasă rezistență în contra acestui plicticos subiect.
Pentru nu-i așa (?) am nădejde că unii din cetitorii mei păstrează încă sensibilitate potrivită, deși întrucâtva blazată. Nu-i așa (?) este un ornament verbal intrat în circulație intensă acum vreo opt ani - cam în aceeași vreme cu mentalitatea. Acest din urmă produs cultural s-a uzat însă mult mai repede; la "Capșa", mi s-a părut că se zâmbește câteodată la emiterea acestui sonor pentasilab. Cu toate că nu-i așa (?) a pătruns de mult până la cârciumari, factori poștali, brigadieri și picheri de șosele, multe persoane propriu-zis culte tot mai socotesc această interogație parazitară printre trufandalele elegante ale vorbirii subțiri, în așteptarea unei alte noutăți echivalente care va veni nu se știe când și de unde. Trebuie luat aminte că nu-i așa (?) nu-i numai o găteală ritmică. Pe deasupra văzută, această inevitabilă grupă se arată ca semnul unui exces de respect către spiritul ascultătorului: nu vreai adică să-i arunci cu prea multă siguranță părerile d-tale în față, ci consulți la fiece pas și pe ale lui. O delicatețe cu totul aleasă. Dar după felul de tot inform al întrebuințării (trenul, nu-i așa? a plecat la 5 - bolnavul a murit, nu-i așa? acum un ceas - aseară, nu-i așa? nevasta îmi zice... de la gară iai, nu-i așa? tramvaiul 15 sau o birjă...), poți lesne înțelege că ai înainte o floare de sonorități ori absolut independente, ori exploatate vizibil spre a câștiga vreme întârzierilor perfide, deși normale ale gândirii comune. Doamna care explica pe Einstein se arăta, din acest punct de vedere, într-o situație cu deosebire nevoiașă: tot discursul său era în evidentă primejdie să se reducă la o serie de nu-i așa-uri deznădăjduite.
În total, conversația din vagon și ecoul din coridor, atât de surprinzător acordat situației intelectuale determinate de inovațiile lui Einstein, era un preparat aproape complet pentru a ilustra prestigiul cuvântului în varietățile sale hotărâtoare. Einstein - nu-i așa? - bun-simț: seria era perfectă.
Cuvântul în absolută libertate are, de când se pomenește de societatea omenească, un prestigiu unic. Din vechi vremuri i se cunoaște valoarea propriu-zisă magică; în timpuri mai pozitiviste, acest fel de putere a vorbei a luat tot mai mult caracter ornamental. Ca și alte manifestări ale colaborării sociale, vorba își are, în afară de funcțiunea ei specific practică, una indirectă, în care există ca formă de lux - un pseudolux, pentru că funcțiunea aceasta a vorbirii nu este estetică, ci socială. Costum și găteală. Sistem de semnale sonore, după care sferele sociale convin să se recunoască și să se afirme cu specială afectare de viață intelectuală.
Aproape deodată cu nu-i așa (?) a năpădit în vorbirea orașelor noastre o prefacere fonetică care urmează încă să schimbe, cu fanatică stăruință, orice s între vocale, sau între n și vocală, în z. Propagarea acestei înverșunate zâzâieli poate fi obiect de observație instructivă, câteodată și hazlie. Unde a început fenomenul nu știu. Acum cincisprezece ani, asemenea pronunțări ar fi fost taxate și tratate încă drept rostoganisme. Puțin înaintea războiului schimbarea a pornit cotropitoare. La provincialii cu multe treburi în capitală se putea constata, aproape după fiecare întoarcere din București, că sunetul cel nou a pus stăpânire încă pe un cuvânt, rareori pe două deodată.
Este însemnat lucru spiritul de supunere al cetățenilor față cu modele verbale: fără consacrare de la centru, nu cuteza nimeni să treacă de la azist și conzist, de pildă, la seziune și conceziune. Acum încă se urmează întocmai, cu un tempo doar ceva mai accelerat. Ultimele consacrări pe care le-am însemnat - regizor, agreziune, kermeză - s-au produs la intervale de câteva săptămâni una de alta. Fenomenul este fără îndoială conștient: omul intonează noua lui achiziție cu o îngroșare de glas și cu un complex de convingeri în figură astfel încât să nu te îndoiești că ai în față o persoană care știe ce se cuvine. Toată ființa este pătrunsă de o satisfacție solidă, care spune: sunt la curent, în rând cu lumea care știe. Cu puțină osteneală s-ar putea stabili, de ex., data când au fost luate de mișcare numele proprii, și cred că aș putea spune săptămâna ori chiar ziua în care cunoscuți de ai mei au schimbat numele d-lui general Pressan în Prezan, al familiei Rossetti în Rozetti. Pentru majoritatea compactă, împotrivire în asemene cazuri nu încape. Dar se întâmplă îndoieli curioase. Am printre rudele mele o rusoaică; familia și prietenii îi zicem obișnuit Sonia. A fost nu demult o vreme de scurtă criză pentru numele acestei fete: unele prietene, mai ales în momente de deosebit afect, au încercat de câteva ori să-i zică Zonia. Dar cuvintele străine, cu deosebire numele proprii, sunt câteodată îndărătnice. Schimbarea n-a prins. Mi se pare chiar că s-a râs de ea, cu toate că tinerele persoane care o riscase nu se gândeau să glumească, ci, dimpotrivă, făceau figură dulce și gravă.
Totuși, nici limbile străine ca atare nu sunt absolut apărate contra puterii unor astfel de curente verbale. Nu cred că azister, inzister și sezion, surprinse de mine în conversație franțuzească delicat bucureșteană, să fie întâmplări unice. Nu-i vorba, această pronunțare, cum am zice "prin noi înșine", a limbii franțuzești, în situația cu totul respectabilă a țării noastre de astăzi, vine, între frați latini, ca o libertate foarte frumos justificabilă din puncte de vedere înalt culturale.
Valoarea ornamentală a cuvântului stă în raport drept cu caracterul meridional al societății. Sufletul meridional este în mare parte o țesătură de vorbe: însăși voința și sentimentul omului de miazăzi sunt esențial împletite în verbalism. Ambiția de a se valorifica verbal este aici cu deosebire iritabilă. Fără îndoială, la orice neam de oameni cuvântul are o specifică putere de sugestie; capacitatea graiului de a transmite sumar voință și mișcări de temperament este, probabil, condiția primă a valorii sale curente. De această zonă practică vorbirea se îndepărtează, în direcții diverse, după intențiile științifice, ori estetice, ori de simplă elocvență, cărora alernativ, câteodată și simultan, vrea să se supună. Culminația activității elocvente este cuvântul în libertate, voluptatea eminent socială provocată de ornamentul verbal. Sociabilitatea excesivă a omului de miazăzi se semnalează aici mai tare ca în orice alte forme de existență psihică. Este fapt de elementară observație că la noi convorbirea, adică dialogul cu substrat de efort intelectual propriu-zis, reușește greu și rar; în schimb, se discurează neostenit, cu aplecare puternică spre emanciparea absolută a sonorităților verbale.
Hipertrofia caracteristică a vieții verbale dezleagă cuvântul de obligațiile lui intelectuale. Formula, calapodul simplu ritmic, ornamentul fonetic, vocabule consacrate prin mode uneori misterioase sunt exploatate cu agresivă energie, cu un fast violent. Astfel, acel Z nou a început și începe la orice progres nou, cu o articulație sensibil emfatică, iar formule ca nu-i așa (?) fac pe vorbitor să treacă prin stări de tot vecine cu imbecilitatea patologică.
Din aceste atitudini de plastronare verbală omul trage un capital respectabil de satisfacție imediată și de optimism cronic relativ la persoana lui intelectuală, și tinde, firește, să întreție acest izvor gras de siguranță mulțumită în orișicare domeniu de cultură obligatorie. Politica și diverse forme hibride moralo-literare sunt, prin esențiala lor lipsă de precizie, locurile special prielnice exploatării cuvântului în libertate. Pe aceste terenuri îndoielnice crește cu spor baliverna comună literară. Astfel, un tânăr de rasă elocventă bucuros părăsește studii neplăcute și slab promițătoare de grabnică glorie, pentru a combina cu ardoare formule verbale care-i pot asigura cotă satisfăcătoare la bursa intelectualismului practic. Fenomen banal, dar eminent simptomatic pentru puterea vanității verbaliste: poeziile de dragoste însăși se fac, obișnuit, nu de dragul femeii; motivul hotărâtor este admirația imitatorie pentru calapoade verbale, adunată cu dorința atotputernică a omului de a se publiciza cu orice preț. Nu domnișoara inspiră pe tânăr, ci textul lui Henri de Regnier. Neapărat va întâmpina aici oricine că supunerea cătră forme tradiționale, estetice ori altele este un fapt din toate vremurile, cu totul general și inevitabil. Dar același oricine uită aproape regulat că de vreun veac și jumătate intelectualul european trăiește sub dogma originalității individuale și se glorifică de ea fără multă discreție. După o sută cincizeci de ani de regim afișat al originalității, simțul real pentru valoarea diferențelor individuale nu pare să se fi subțiat într-un grad care să ne distingă. În modele verbale, imitația ovină pare să se îngroașe în forme din ce în ce mai tâmpite.
Unul din efectele cele mai triviale ale capitalismului modern a fost intensificarea absolută și exterioară a producției. Efectul acesta stă mai presus de orice deosebiri calitative: autocamion, dramă lirică, sonet sau irigator - toate se supun legii de multiplicare la maximum. Astfel, pe când sistemul economic în care suntem strânși împinge cu toată puterea la o acțiune suprem cantitativă, în viața intelectuală persistă, cu veche autoritate, postulatul originalității individuale - o afirmare nu se poate mai categorică a diferențierii calitative ridicate la rang de obligație ideală și normativă. Financiarii, samsarii și comuniștii unifică, în perfectă indiferență, turnătoria de șurupuri cu cercetările de mecanică cerească, poezia lirică cu dactilografiarea unei reclame, și sunt incurabil convinși că pot evalua orice creație omenească excluziv în ceasuri și minute. Și fiindcă aceste puteri supreme tind să reducă până la anulare problema valorii calitative, se înțelege că majoritatea neutră și compactă, deși urmează prin inerție să postuleze originalitate, se simte bine într-o pastă din ce în ce mai groasă de marda intelectuală, care adesea nu-i diferențiată altfel decât prin multiplicitatea materială și prin celelalte caractere externe ale exemplarului dat în consumație. Iuțeala însăși a producerii și a consumării tocește brutal capacitatea de a simți nuanțele și a stabili distanțele valorilor intelectuale. Cuvântul se dezleagă de reflecție, și verbalismul crește în proporții enorme.
Pentru ca o mișcare contrară și corectivă să fie aici posibilă, ar trebui ca și consumatorii și debitanții verbali să practice arta înceată a cetitului - a cetitului liber de ambiția exploatărilor excluziv ornamentale a textelor. Aici negreșit ne întâmpină alte întrebuințări și valori ale cuvântului decât acele rezumate și maltratate de mine mai sus. Mai întâi, cetitul este o ocupație mută. Se cetește desigur uneori cu glas tare, și aici am putut observa cazuri de o virtuozitate aproape misterioasă, în care se arăta iarăși puterea vastă și multiplă a verbalismului. Am cunoscut oameni care, în fața unor texte cu totul străine de educația lor specială, și prin ele singure foarte grele, găseau bogății și diversități de intonații minunate, care dădeau impresia înțelegerii celei mai sigure. Cu un scurt examen, discret subtilizat, asupra cetitorului, te puteai îndată convinge că omul cetise ca într-o limbă lui absolut necunoscută. Astfel de miracule ale aptitudinii simplu verbale în plina ei înflorire sunt cu putință, cum bănuiesc, curat numai prin mulțimea calapoadelor ritmic sonore care poate umplea capul unui verbalist.
Întrebarea dacă și întrucât a înțeles un text și-o pune foarte rar cetitorul de cultură curentă. De obicei, el admite implicit că înțelege fără condiție orice se tipărește sub oarecare vagi categorii literare. Când n-a înțeles, nu simte că n-a înțeles. Memorează câteva legături de vorbe, inform rupte după inspirația locurilor comune celor mai actual valabile - pentru a le repeta vârtos îndulcite, de pildă, cu vomitive nu-i așa-uri.
Scriitorul care-i altceva decât un imitator verbal obligă implicit pe cetitor să se cerceteze pentru a-și evalua capacitatea de înțelegere față de materia și forma scrierii. Fiindcă un asemenea scriitor a plecat doar de la o experiență proprie neverbală, și de acolo a ajuns la cuvinte; iar cetitorul trebuie să facă același drum în direcție opusă: de la cuvinte la un cuprins de cunoștințe neverbale, pe care trebuie să-l creeze el, cetitorul, urmând și rezistând sugestiilor scriitorului. Un adevărat chin, o strașnică pierdere de vreme - ori mai drept: o lucrare nerealizabilă, pentru un cap plin de sonorități verbale și veșnic îmboldit de o sociabilitate fără astâmpăr. Cum să nu cedezi seducțiilor cuvântului în absolută libertate?
Baza psihologică a mulțimii mari de vocații literare o formează diversele puteri de seducție ale cuvântului, cimentate prin vanități și alte diverse interese libere de orice control specific intelectual. Restul îl împlinesc condițiile pieții. Dar natura n-a înțeles să se oblige a diferenția talente în măsură cu cererile tot mai nervoase ale comerțului modern. Prin enormitatea masei și iuțeala mișcării de producție, platitudinea literară curentă trebuie să apară înfiorătoare. Și spectacolul urmează tot sub auspiciile dogmei care obligă în principiu pe debitantul intelectual să fie original. Iar ca să fie comedia mai desăvârșită, șicul cel mare impune literaților, de vreo câteva zeci de ani, să profaneze doctrine extraaristocratice - Nietzsche, coafat adeseori franțuzește de politiciani literatori parizieni.
Neapărat că infinitele prostii sonore se desfășură cu atât mai provocant cu cât, în mediul considerat, debitul verbal este de la natură mai nemilos.