Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Mihail Eminescu - Speranţa


Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.

Precum călătorul, prin munţi rătăcind,
Prin umbra pădurii cei dese,
La slaba lumină ce-o vede lucind
Aleargă purtat ca de vânt
Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa - c-un licur uşor,
Cu slaba-i lumină pălindă -
Animă-nc-o dată tremândul picior,
De uită de sarcini, de uită de nori,
Şi unde o vede s-avântă.

La cel ce în carcere plânge amar
Şi blestemă cerul şi soartea.
La neagra-i durere îi pune hotar,
Făcând să-i apară în negru talar
A lumii par?nimfă - moartea.

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân,
Privirea de lacrime plină,
Văzând cum geniile morţii se-nclin
Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin,
Speranţa durerea i-alină.

Căci vede surâsu-i de graţie plin
Şi uită pericolul mare,
L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin
Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin,
La pieptu-i îl strânge mai tare.

Aşa marinarii, pe mare umblând,
Izbiţi de talazuri, furtune,
Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând,
Speranţa îi face de uită de vânt,
Şi speră la timpuri mai bune.

Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii.



1866 11/23 septembrie

Alexandru O.Teodoreanu - Colaj de epigrame


Alexandru O. Teodoreanu (1894 - 1964), cunoscut şi sub pseudonimul Păstorel, a fost un avocat şi scriitor român, cunoscut epigramist, mare cunoscător şi degustător de vinuri şi coniacuri, membru de seamă al boemei ieşene şi bucureştene.
A rămas în literatura română prin epigramele sale.
A fost fratele scriitorului Ionel Teodoreanu (1897 - 1954) ( La Medeleni , Uliţa copilăriei, În casa bunicilor, Bal mascat, Golia)

Iată câteva versuri scrise de Alexandru O. Teodoreanu cu diverse ocazii...

Zece membri de partid

Zece membri de partid
Visau viaţă nouă
Unul a vorbit în vis,
Şi-au rămas doar nouă.

Nouă membri de partid
De marxism s-au copt!
Unul s-a răscopt din ei,
Şi-au rămas doar opt!

Opt membri de partid
Au trecut la fapte ...
Unul a trecut la Tito !
Şi-au rămas doar şapte!

Şapte membri de partid
Fac afaceri grase,
Unul a intrat la zdup
Şi-au rămas doar şase!

Şase membri de partid
Au strigat lozinci,
Unul a strigat greşit
Şi-au rămas doar cinci!

Cinci membri de partid
Când au fost la teatru,
Unul n-a aplaudat
Şi-au rămas doar patru!

Patru membri de partid
Şi cam toţi evrei,
Unul a plecat în Eretz
Şi-au rămas doar trei!

Trei membri de partid
Vorbeau de război!
Unul a vorbit cam mult,
Şi-au rămas doar doi!

Doi membri de partid
Mândri ca păunul.
Unul a înnebunit,
Şi-a rămas doar unul!

Un membru de partid,
Cel mai lămurit.
A plecat cu Onete-ul
Şi n-a mai venit!

ZERO membri de partid,
Luptă pentru pace.
Că partidul nostru drag
Ştie el ce face!



Aici doarme Păstorel,
Băiat bun şi suflet fin,
Dacă treceţi pe la el,
Nu-l treziţi, că cere vin!
 

Versuri scrise când era internat în Dealul Filaretului, la un sanatoriu situat pe Şoseaua Viilor (în Bucureşti).
Posibil să fi fost ultima lui epigramă.
A murit după câteva zile:
 
Culmea ironiilor
Şi râsul copiilor
Să pun punct beţiilor
Pe Şoseaua Viilor!


În clasa a V-a de liceu, li s-a dat la teză, de către profesorul de limba română, Fântânaru, să scrie despre epigramă.
Şi cum Fântânaru savurase de multe ori vinul de Cotnari, Păstorel a scris doar atât în teză:

Dacă apa din fântână
S-ar preface-n vin Cotnar
Aş lăsa limba română
Şi m-aş face Fântânar.
 

Când le-a adus tezele, Fântânaru, ajungând la teza lui Păstorel, nu în sens peiorativ, ci admirativ, i-a spus:
"Măgarule, unu la purtare şi zece pentru epigramă."

La venirea ruşilor:
 
Pe drumeagul din cătun
Venea ieri un rus şi-un tun;
Tunul rus
Şi rusul tun!

Armistiţiul ne-a impus
Să dăm boii pentru rus!
Ca să completam noi doza,
L-am trimis pe Petru Groza!


Statuii ostaşului sovietic:
Soldat rus, soldat rus,
Te-au ridicat atât de sus,
Ca să te vadă popoarele...
Sau fiindcă-ţi put picioarele?


Votaţi soarele! 
Când te văd aşa pe garduri
Şi cu raze împrejur,
Mai că-mi vine să te-asemui
Cu o gaură de cur!


Radioului (unde era invitat să intre prin str. Temişana, adică prin spate) 
De un an şi jumătate
Mă băgaţi numai prin spate,
Pe când eu, întreaga viaţă
V-am băgat numai.... prin faţă!


Comuniştii îşi măresc rândurile cu o parte din legionari 
Căpitane,
Nu fi trist!
Garda merge înainte
Prin partidul comunist!


După alegerile din 1946 se mai putea vedea pe garduri: Votaţi soarele! 
Nu credeam s-ajung vreodată
C-am să pot să fiu în stare
Ca făcând pipi pe garduri,
Să o fac direct în... soare!

Din Banat până la Iaşi
Se resimte lipsa sării,
Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării.


Catren omagial către Caragiale: 
Cu greu îmi vine să aştern,
Un adevăr ce nu-l suport,
Ca tocmai tu să fii cel mort
Şi Caţavencu cel etern...


La Pelişor, palat transformat de regimul comunist în casă de creaţie: 
Voi, creatori ai artei pure,
Ce staţi acuma la pădure,
Să fiţi atenţi când va plimbaţi
Să nu călcaţi în ... ce creaţi!


Steaua 
Câte stele sunt pe cer
Toate pan' la ziua pier.
Numai una, ca o proastă,
Şade pe uzina noastră....

Cine-i mare, dă din mână şi-are 4 la română?
Cine-i la academie şi-are 4 la chimie?
Cine-n ţară este tare şi-are 4 la purtare?
Toate trei de le ghiceşti, 20 de ani primeşti.


Reclamă 
Îmi spunea un beţivan,
Rezemat contra perete:
Fetele din Popa Nan
E frumoase, dar nu-i fete!


La restaurantul Uniunii Scriitorilor: 
Beau băieţii, harnici,
De cu seara-n zori,
Unii sunt paharnici,
Alţii... turnători!


Drăgălaşe păhărele 
Drăgălaşe păhărele
Dinainte-mi să se pună
Să se toarne vin în ele,
Poftă bună !

Să golim toţi în tăcere
Iar cuiva vin de nu-i place
Bea-atunci mai bine bere,
Bea în pace !

Cine-i ameţit prea tare
Pe sub mese să se culce
Şi în zgomot de pahare,
Doarmă dulce !

Să nu fie vorbă lungă
Doară ştim ce scurtă-i viaţa
Să bem până să ne-ajungă,
Dimineaţa.


Geometrie bahică
Hrănit mai mult cu lapte şi iaurt,
Un grec văzu cu mintea-i înţeleaptă
Că între două puncte, cel mai scurt
Din drumuri, cu putinţă, e o dreaptă.

Dar axiomul devenit banal
Şi însuşit de vremile-aceste
A fost atunci precum va fi şi este
Valabil doar pe-un plan orizontal.

Şi dacă vrei să tragi învăţătură,
Un plan orizontal, când te gândeşti,
Constaţi că nu există în natură
Ci exclusiv în minţile greceşti.

Iar când în loc de lapte, bei " Madera ",
Aceasta socoteală te conturbă
Căci tu nu uiţi că ai băut pe-o sferă
Pe care dreapta lui devine curbă.

Şi-n cap cu dreapta grecului defunct
Până ce vreun înalt areopag
O va fi pus definitiv la punct
Porneşti spre domiciliu în zigzag.


Prin anii '30, Veronica Porumbacu a scris nişte versuri de adâncă simţire şi vibraţie, de genul:
" O, Europa, te simt în mine
Te simt vibrând adânc.."

A doua zi Păstorel:
 
"Mult stimată Veronică,
Eu credeam c-o ai mai mică!
Dar mărturisirea-ţi clară
Din "Gazeta literară"
Dovedeşte elocvent
Ca în .....chestia matale...
De-adâncimi fenomenale
Intră-ntregul continent!"


Un schimb de epigrame între Mihail Codreanu şi Păstorel: 
Când a pornit lugubrul zvon
Cum că murit-ai la Carlton
Mi-am zis atunci: - cu adevărat
O fi el mort, însă mort beat.

La care Păstorel , îi răspunde:
La Carlton eu ca dintr-un vis
Lugubrei morţi scăpat-am trenul
Însă aflai că m-a ucis
La Iaşi , Codreanu' cu catrenul. 


Sadoveanu era dator cu nişte bani la Păstorel. Sadoveanu era zgârcit ca un scoţian. Au trecut câteva luni fără nicio mişcare din partea lui. Aşa că Păstorel compune: 
De-ar fi să mori (cam ar fi cazul)
Să nu-mi laşi bani,
Să-mi laşi obrazul
Să-mi fac din el bocanci...


Lui Mihail Sadoveanu
Venea o moară pe Siret
Legănându-se pe-o coastă,
Şi-n ea un autor şiret
Măcina făină proastă!


Naşul lui Păstorel, Sadoveanu, ţine o conferinţă la Ateneu : "Lumina vine de la Răsărit " în care îi pupă-n fund pe ruşi şi declară că din acel moment se întoarce cu faţa spre Răsărit..
Atât i-a trebuit lui Pastorel:

Naşu` sfătuit de-un rus
Întoarse curu` la Apus
Şi arătă Apusului
Care-i faţa rusului...


A DOUA ZI (după moartea lui Stalin) 
Îl plâng pe Stalin şi vă jur
C-am să vă spun secretul:
Mă tem că vom pupa în cur
De-acum tot Comitetul!

Americanilor 
Dacă şi de astă dată
Se retrag din Orient,
Mă fac porumbelul păcii
Şi mă cac pe occident! 


Lucreziei Karnabat, autoarea cartii "Sexul de peste drum": 
Sexul doamnei Karnabat,
De vreo lună mi se pare,
A sporit mult la vânzare,
Căci se vinde separat,
Fără doamna Karnabat


lui Iuliu Maniu 
Într-un moment de grea povară
Pentru sărmana ţară -a mea,
Eu unul stâlp de cafenea,
Închin pentru un stâlp de ţara!


După prima vizită a lui Petru Groza în URSS, Păstorel a scris: 
Din Galaţi la Port Arthur
Petru Groza, în carlingă,
N-a văzut atâta cur
Cât ar fi putut să lingă.

Caligula Imperator
A făcut din cal - senator,
Petru Groza - mai sinistru
A făcut din bou - ministru.

În ţara asta prefăcută
Căcaţii scriu în loc sa pută.
Iar scriitori-adevaraţi
Sunt daţi afară de căcaţi...

Aici zace Pastorel,
Vesnic si nemangaiat
Ca e prima data mort
Fara ca sa fie beat...

.

Mihail Eminescu tradus în limba germană de Lucian Blaga



Sonet (Afară-i toamnă… )

Sieh, Herbst ist draussen… Laub zerstiebt; ein grimmer
Wind peitscht die Tropfen, die ans Fenster ticken;
Du liest vergilbte Briefe, deinen Blicken
erscheint des Lebens längst erloschner Schimmer.

In süßer Nichtigkeit die Zeit ersticken,
du willst, heut’trete niemand dir ins Zimmer;
denn besser ist – wenn’s draussen regnet immer -
am Feuer träumend stehn, in Schlummer nicken.

Im Lehnstuhl der Gedanken Flug geniessen.
Im Traume kehrt Fee Dochias Sage wieder.
Die Nebel immer dichter mich umfliessen.

Ein Kleiderrauschen streift mir jäh die Glieder,
ein weicher Schritt huscht kaum gehört, – es schliessen
zwei schmale, kalte Hande meine Lider. 




Sonet (Trecut-au anii…)

Wie lange Wolken über Heiden schleichen
die Jahre fart, um nie zuruckzukehren.
Heut konnen nicht Entzücken mir gewähren,
wie einst, die Märchen, Lieder, Wunderzeichen,

die leuchtend hell die Kinderstirn verklären,
verstandem kaum, doch sinnreich sondergleichen;
umsonst umwehn much schattenhaft die bleichen
Geheimnis-Studen in den Abendsphären!

Dass ich ein Lied entreiss’vergangnem Leben
dass ich dich, Seele, nochmals lass erbeben?
Umsonst, dass meine Hand die Leier schlage…

Ach, alles schwand im Jugend-Lichtgefunkel,
sturm ist der süsse Mund der andern Tage
die Zeit wächst hinter mir… ich werde dunkel!





(Texte reproduse după CAIETE DE DOR. Metafizică şi poezie, Volumul I (nr.1-4, 1951, Paris), Ediţie critică, prefaţă de Mihaela Constantinescu-Podocea, Nicolae Florescu, Editura Jurnalul literar, 2000. )



Mihail Eminescu - Glossa


Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpănă-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă facând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, câtă-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărărea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Că să nu-ndrageşti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.



(1883, decembrie)


Mihail Eminescu - Iubind în taină...


Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.
Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii... vin' la sânu-mi.


Mihail Eminescu - Criticilor mei


Multe flori sunt, dar puţine
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieţii,
Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă
Doruri vii şi patimi multe,
Ş-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii
Bat la porţile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veştmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ţi viaţă,
Unde ai judecătorii,
Ne'nduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îţi cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,
Care roade n-aţi adus -
E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.


Mihail Eminescu - MELANCOLIE - Ion Caramitru

Mihail Eminescu - Floare Albastră - Vasile Spătărelu

Mihail Eminescu - Mai am un singur dor (Emil Botta)

Petru Creţia - Ultimul chip


Orice pămînt întors în pămînt e un amestec de oase şi de vise, de biată carne abolită cu marile-i rîvne cu tot, de ceva care a fost cu ceva ce nu mai poate fi. Între ce a fost Eminescu şi veacul lui de glorie şi de ţarină stă ultimul lui chip, masca lui funerară, chipul acela emaciat, coborît de pe o cruce nevăzută, flămînd şi însetat, maculat şi totodată izbăvit de suferinţa unei soarte.

Semănînd sfîşietor cu Horea supliciat, cu Iancu rătăcit, cu mulţii mucenici anonimi ai unor cauze pe care le-au crezut pierdute: lungul şir de obidiţi cărora masca lui le da pentru vecie un chip.

De ce doar gînduri pentru slava lui şi nu puţină dragoste pentru rănile lui, pentru obida lui, pentru preţul pe care l-a avut de plătit, pentru ceasurile tîrzii cind atît de greu suspina „o, Doamne“ şi apoi cădea în tristeţe şi tăcere? Sau pentru serile cînd le cînta ardelenilor doine, prin grădinile de vară ale Bucureştilor, de se topeau aceia de plîns. Şi nu mai puţin pentru altă seară, tîrzie şi ea, cînd, însingurat între mai mulţi prieteni, îi spunea lui Panu: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu e nimic mai interesant decît istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un şir neîntrerupt de martiri.“ A fost un om care greu se dădea pe mîna cuiva şi care, pe de altă parte, din inaptitudine pentru orice compromis, şi-a făcut destul de mulţi duşmani.

„...dacă ar şti că nu l-am trădat, că nu ne-am înfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru, că am păstrat ceva din neîndurarea lui inocentă, din care lui nădejdea a început să-i lipsească an după an, luptă după luptă“

De ce nu l-am iubi pentru tot ce a fost în toată fiinţa lui din care o parte era pieritoare şi supusă pătimirii? Pentru lacrimile pe care le vărsa, într-un îndoit amurg, de nerăbdare că nu răsare odată luna de după munţii prea înalţi. Poate nici nu ne-ar accepta iubirea. Şi poate totuşi da, dacă ar şti că nu l-am trădat, că nu ne-am înfrăţit cu vrăjmaşii neamului său şi al nostru, că am păstrat ceva din neîndurarea lui inocentă, din care lui nădejdea a început să-i lipsească an după an, luptă după luptă. Cine n-a ştiut, în acest ceas, să sărute în gînd, plîngînd, fruntea măştii lui funerare a lipsit de la sărbătoarea veacului său. 



Petru Creţia, Ultimul chip, Luceafărul, iunie 1989


Ion Minulescu - Drum crucial


Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu –
Eu coboram mâhnit din conştiinţa mea,
Iar El urca surâzător spre ea!...

Şi ne-am oprit la jumătatea scării
Încrucişându-ne în clipa-ntâmpinării
Săgeţile perechilor de ochi, ca de-obicei –
Ah! ochii Lui cum semănau cu ochii mei!

Pe scara sufletului meu
M-am întâlnit din nou cu Dumnezeu –
El cobora solemn din conştiinţa mea
Iar Eu urcam surâzător spre ea!...



„Revista Fundaţiilor regale”, VI, nr 2, februarie 1939


Mihail Eminescu - Despărţire


Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar’ pe tine, dar nu mai eşti a ta;
Nu floarea veştejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.
La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting’ asemeni, ci’n veci să stea pe loc?
Tot alte unde-i sună aceluiaş pârâu;
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?
La ce de-acu’nainte tu grija mea s-o porţi?
La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?
Tot una-i dacă astăzi sau mâne o să mor,
Când voiu să-mi piară urma în mintea tuturor,
Când voiu să uiţi norocul visat de amândoi,
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi.
Să fie neagră umbra în care-oiu fi perit
Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,
Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi –
– Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi?
Cu faţa spre părete mă lasă prin străini
Să ’ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,
Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile răci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci,
Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape
Să-mi spuie al tău nume pe’nchisele-mi pleoape,
Apoi – de vor – m’arunce în margine de drum...
Tot îmi va fi mai bine ca’n ciasul de acum;
Din zare depărtată răsar’ un stol de corbi
Să ’ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar’ o vijelie din margini de pământ,
Dând pulberea-mi ţărinii şi inima-mi la vânt...
Ci tu remâi în floare ca luna lui April
Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,
Din câte eşti de copilă să’ntinereşti mereu,
Şi nu mai şti de mine, că nu m’oi şti nici eu.