Gabriel Liiceanu - Nu vreau să-l uit - despre Petru Creţia

Petru Creţia(  21.01. 1927- 14.04.1997)

Îmi e din ce în ce mai dor de Petru Creţia. Omul acesta, care era capabil să coboare în viaţă cât mai jos, pentru a fi sigur că nu are să-i scape nici unul dintre abisurile ei de abjecţie, se ridica cu o nemaipomenită uşurinţă către tot ce era mai pur. Ai fi zis că, pentru a ajunge-n vârf, avea nevoie să bată pe treapta cea mai de jos a căderii. "Jos"-ul îl catapulta. De aceea, tot ce era înalt în el era excesiv. Scria sublim dintr-o urgenţă a compensării. Părea că experimentase toate viciile, pentru a putea vorbi cu competenţă despre virtute.
Putea simţi orice şi putea gândi orice. Ştia tot, citise tot. În greacă, latină, engleză, franceză, italiană. Când scria despre contingenţă, despre libertate sau despre etic, gândea ca un profesionist, deşi nu-i frecventase în mod sistematic pe filozofi. Şi totuşi cândva, pesemne într-o altă viaţă, îi citise şi pe ei. Când scria despre Homer, Platon, Dante, Shakespeare sau Eminescu, despre cei mari pe care îi iubea, se muta cu toată fiinţa lui în universul lor. Toată viaţa s-a pregătit pentru întâlnirea cu ei. De altfel, cam tot ce a scris important se îngrămădeşte în anii lui târzii, când a căpătat certitudinea că se familiarizase, uzându-le între timp, cu toate resorturile vieţii. De aceea interpretările lui la marii scriitori sunt sapienţiale, şi nu culturale. Vorbea, cu ajutorul celor foarte mari, despre el însuşi, iar despre ei, cu tot ce învăţase despre viaţă pe cont propriu.
Aşezat undeva între Noica şi noi, nemaiputând fi învăţăcel, dar nu încă maestru, a plecat lăsându-mă cu regretul că n-am luat de la el tot ce-ar fi vrut să-mi ofere. Îmi reproşez că n-am ştiut să profit până la capăt de nevoia lui de a mă fi iubit. A rămas fratele meu mai mare, pe care, de la nivelul răsfăţurilor sau răzgâielilor mele, îl puteam lua uneori peste picior. Şi totuşi, era un frate vitreg, pentru că spiritul lui critic şi un anumit orgoliu filologic nu-i îngăduiau să-l recunoască pe Noica drept părinte.
Inteligenţa lui era incisivă: tăia gânduri care, deja despicate, păreau să nu mai suporte o nouă diviziune. În ce şcoli o şlefuise? Nu studiase în nici o universitate celebră şi nu avusese maeştri. Totul se născuse miraculos, printr-un soi de partenogeneză culturală. Avea ceva suveran în conducerea unui gând către imprevizibilul deznodământului său.
A mai fost şi un mare seducător. Dar nu o făcea trăgându-te pe un drum al lui, ci, prin altă formă de iubire, intrând cu voioşie pe cel pe care te găsea. Însă odată venit lângă tine, termina prin a te lua de mână şi a deschide, el mai departe, calea pe care te aflai.
Minţea copios. De fapt inventa, ca şi cum viaţa pe care o avea îl plictisea şi trebuia să născocească în permanenţă altele mai palpitante. Când îi dădeai pe faţă minciunile nu se supăra, nici nu bătea în retragere, ci lua minciuna dovedită ca un punct de plecare către o minciună nouă. Credea atât de mult în propriile lui născociri, încât îşi făcea un punct de onoare din a nu le recunoaşte niciodată ca atare. Ar fi fost un mare romancier, pentru că nu avea scrupule în a imagina orice.
Aş vrea să adaug ceva despre contrastul care exista la el între felul de a se îmbrăca şi cel de a locui. Era oarecum sclivisit. A locuit o vreme la mine şi mă uimea să văd că se pregătea să ia micul dejun, apoi să-nceapă ziua de lucru la masa de scris, îmbrăcat întotdeauna în costum şi cravată. Îşi făcea îndelung toaleta şi, nu ştiu de ce, mi se părea, pornind poate de la pieptănătura lui îngrijită, cu cărare pe o parte şi cu părul aproape lins, că avea ceva din silueta pedantă a unui castor. Făcea parte dintre oamenii care purtau cu ştaif chiar şi costumele obosite sau nearătoase. N-a avut niciodată bani (care dintre noi ar fi putut avea în perioada aceea?), şi totuşi reuşea să lase impresia, după felul ţanţoş şi demn cu care apărea în lume, de om cândva avut, de aristocrat scăpătat.
Nu Ştiu de ce, dar mi-am imaginat întotdeauna că între stilul vestimentar al cuiva şi felul său de a locui există o legătură. O asemenea legătură nu exista în cazul lui Petru Creţia. De fapt cred că îi era indiferent dacă ar fi avut la dispoziţie un apartament în toată regula sau o simplă chilie. Cred, totuşi, că avea o înclinaţie către poduri şi mansarde şi că îl atrăgea tipul de cameră monahală, care se rezumă la obiectele esenţiale ale locuirii, patul, masa şi un raft pentru cărţi. Însă oriunde ar fi stat, fie şi în cel mai umil spaţiu, aducea cu sine stilul acela pe care l-am numit "sclivisit" şi care consta într-o pedanterie a organizării pe spaţii mici, începând cu propria persoană şi terminând cu cei câţiva metri din jurul său. Împingea obsesia alinierii obiectelor atât de departe - pixurile, gumele, ascuţitorile, riglele, cutiuţele cu fişe, foile de hârtie, dicţionarele erau dispuse pe masă sub forma unor mici trupe gata oricând să se pună în mişcare -, încât un psihiatru l-ar fi încadrat lesne în categoria anancaştilor.
Din aceeaşi nevoie de ordine exterioară perpetuă, care era, neîndoielnic, menită să ascundă şi compenseze dezordinea suferitoare a sufletului său, făcea parte şi domolirea zgomotelor unei case. Năzuia să locuiască într-o linişte perfectă. Pândea zgomotele pentru a le veni de hac. Principalul lui duşman erau uşile care scârţâie. Lipsind eu într-un week-end de acasă - locuia, cum am spus, la mine pentru câteva săptămâni - nu mică mi-a fost mirarea când, la întoarcere, odată intrat în vestibul, apoi în prima cameră, m-au întâmpinat, întinse pe jos, ca secerate de o uriaşă furtună, uşile apartamentului. Fuseseră toate demontate, iar Petru, cu un aer absorbit şi conştiincios, ungea cu vaselină arămie, pe care o scotea ceremonios dintr-o cutie de tablă cu ajutorul unei aşchii de lemn, balamalele astfel eliberate.
Îi plăceau locurile promiscue, mai cu seamă cârciumile de cartier, cu ciment murdar pe jos, cu miros de bere stătută, cu ospătăriţe şleampete şi soioase, cu proletari zgomotoşi, cu fum de ţigară să-l tai cu cuţitul, cu înjurături peste mese. Acolo se retrăgea, la o masă sordidă, cu un păhărel de votcă ordinară alături, pe care, la răstimpuri, îl golea mecanic, cu mişcări de manechin, în timp ce citea Croce, Emilio Cecchi sau Eliot.
Era plin de ciudăţenii. Dacă te vedea luând un medicament, te ruga să-i dai şi lui să guste o pastilă pe care, dacă te-nvoiai, o înghiţea închizând ochii şi dând capul, scurt, pe spate. Declara apoi că e "bună". Într-o dimineaţă, venind la mine să lucrăm, mi-a spus că noaptea dormise în cadă, îmbrăcat în palton şi cu o pernă sub cap, şi asta pentru că avusese musafiri şi le lăsase lor dormitorul. A ţinut să mă asigure că în cada de baie se doarme excelent şi că ar merita să-ncerc odată.
Despre profesoratul lui la Facultatea de Limbi clasice şi despre felul unic în care "se juca" cu morfologia şi semantica greacă am scris cu altă ocazie. Aici aş adăuga doar că se pregătea pentru fiecare curs sau seminar asemeni unui actor care intră în scenă şi care ştie că în lumina rampei nu poţi apărea oricum. Aş mai putea spune că se purta ca un samurai care, potrivit codului bushido, nu avea voie să iasă niciodată în public fără o ţinută ireproşabilă, iar faţa lui trebuia să aibă tot timpul prospeţimea florii de cireş, pentru atingerea acestui scop, la nevoie, spunea codul, putând fi folosit şi fardul. L-am văzut uneori, înainte de a intra în sala de curs, îndepărtându-şi cearcănele cu o urmă discretă de pudră şi de aici, cred, asocierea care s-a făcut de-atunci în mintea mea între meseria de profesor şi cea de actor. Intra în amfiteatru asemeni lui Laurence Olivier pe terasa castelului din Elsinor. Ca şi prima lui soţie, o femeie de-o mare frumuseţe şi o profesionistă desăvârşită, colegă cu el la Clasice, avea o imagine foarte înaltă despre sacerdoţiul didactic. Slujeau amândoi de la catedră cu semeţie şi ştaif. Cultura rostirii cuvântului era esenţială pentru el şi de aceea nu e de mirare că, mai târziu, a ajuns să citească la radio, ca un actor de clasă, reconstituite de el însuşi, sonetele lui Eminescu.
De unde apăruse acest om, care în viaţa lui de zi cu zi putea pendula fără încetare pe un spectru ce acoperea condiţia umană în toată amploarea ei, nelăsându-te să ştii niciodată dacă în clipa următoare te vei întâlni cu un clochard sau un prinţ, cu cel umil sau cu semeţul din el, cu cel hârşit prin catacombele vieţii sau cu spiritul înalt, apt de severe geometrii morale? Dacă, în acest etern travesti, purtarea lui nu putea fi dinainte ghicită, judecata, în schimb, rămânea totdeauna neclintită şi mergea întotdeauna, fără abatere, la ţintă. I-am povestit odată cum am fost chemat la conducerea Academiei - urma să plec din Institutul de Filozofie şi să trec la cel de Istorie a Artei -, pentru a mi se propune să devin membru de partid. M-a întrebat, fără nuanţă în glas, ce am făcut. I-am spus c-am refuzat. Şi atunci am auzit vorba aceea pe care am trecut-o apoi şi altora, rostită ca unul dintre marile comandamente ale vieţii: "Nu se intră într-un partid a cărui istorie e pătată de sânge". Nu respecta morala în sensul ei filistin obişnuit, dar micile lui texte pe teme morale au frumuseţea unui cod sau a unui îndreptar de viaţă.
Era cu totul conştient de calitatea excepţională a minţii sale. Dar, aşa cum astăzi este total ignorat, în timpul vieţii n-a fost niciodată onorat pe măsură. Şi asta nici măcar atunci când numele lui s-a confundat cu clasicismul culturii sau cu cel al editorului en titre al manuscriselor eminesciene. Înţelesese, cred, că împărtăşea soarta dintotdeauna a intelectualului de rasă confruntat cu standarde ale vedetismului cultural pe care poate că, în secret, şi le dorea, dar pe care, prin sobrietatea minţii sale, el nu le putea atinge. Nu înseamnă că n-a suferit. Ştia că ne domină pe toţi prin ştiinţa lui de carte, poate prin sensibilitate, oricum prin nebunie existenţială şi, desigur, prin felul nespus de nobil în care folosea limba. Până astăzi mă urmăreşte o scenă al cărei autor involuntar am fost şi care-l avea în centru pe el, suferitor ca un erou homeric rănit. Scurtă vreme după ce a luat fiinţă Editura Humanitas, am scos în ediţie bibliofilă Norii lui Petru Creţia şi Jurnalul de la Tescani al lui Andrei Pleşu. Am organizat o lansare, cu fastul care era posibil atunci, la Sala Dalles, urmată de o şedinţă de autografe. Cei doi autori au fost instalaţi la o masă comună. În dreptul lui Pleşu s-a născut rapid o coadă de nu-i vedeai capătul. În faţa lui Creţia apărea când şi când, prizărit, câte un cititor care lua semnătura, dispărea şi lăsa locul gol. Privirea lui Petru care aluneca o clipă pe coada de alături, apoi rătăcea prin sală, neştiind pe ce anume să se aşeze, îmi reapare periodic în minte. Era nedrept, era umilitor.
În Jurnalul de la Păltiniş am scris despre el o pagină a cărei cruzime ar putea tăia viaţa oricui în două. Exasperat de zecile de proiecte făcute cu Petru de-a lungul anilor, fără ca măcar unul să se fi materializat, şi, pe de altă parte, confruntându-l perpetuu cu standardele de eficacitate pe care ni le impunea Noica, am avut cruzimea, în pagina aceea, să trag o linie sub viaţa lui de până atunci şi să-i declar, mânat de o afecţiune dezamăgită, falimentul. Ce demon mă-ndemnase să fac o asemenea grozăvie? A aşteptat, după publicarea cărţii, să revin din Germania, unde fusesem plecat doi ani cu o bursă Humboldt. Oricine, în locul lui, mi-ar fi-ntors spatele. Reîntâlnindu-mă, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că între noi trebuie să rămână, imperial şi rece, conceptul prieteniei noastre. Şi că rândurile mele nu păcătuiau prin neadevăr, ci prin aceea că nu cuprindeau tot adevărul. I-am scris la rândul meu o scrisoare (ea se află în Epistolar) în care, cerându-i încă o dată iertare pentru pagina din Jurnal, îi spuneam că, în fond, îmi oferise prietenia sub forma ei cea mai frumoasă: ca picnic nesfârşit la porţile unei fapte etern amânate. Petrecuserăm împreună şaisprezece ani de visare, creaserăm şi dărâmaserăm împreună cele mai măreţe imperii ale culturii. Şi asta ne făcuse bine.
Îmi place să trăiesc cu credinţa că pagina aceea nimicitoare din Jurnal nu a fost doar un act de cruzime comis în public, ci că ea a clintit ceva în resorturile lăuntrice ale fiinţei sale. Poate chiar i-a tăiat viaţa în două, făcându-l să se despartă de Petru cel boem, de risipitorul harnic care era, şi care nu putuse pune laolaltă nici măcar câţiva bănuţi din inteligenţa lui între coperţile unei cărţi. Poate că vorbele acelea crude l-au îndârjit şi se va fi gândit poate că "o să ne arate el nouă!". Fapt e că a început deodată să publice carte după carte. Şi ce feerie culturală a început! Cărţii Norii, pe care o scosese (mai înainte de pagina incriminatoare) din sutele de notaţii făcute vreme de cincisprezece ani cât stătuse cu ochii pe cer, aruncate într-o cutie şi uitate apoi în podul casei părinteşti, i-au urmat, pe acelaşi registru al meditaţiei rapsodice şi monografice, Oglinzile. Dar Petru Creţia nu se putea limita la un gen al scrisului. Era în fond un om al desfrâului şi, în primul rând, al desfrâului cultural. A trecut cu o uşurinţă care pe mine, în acel moment, mă deconcerta, vrând parcă să-ncerce sunetele tuturor instrumentelor culturii scrise, de la poezie la munca de editor, de la comentariul filologic la poziţia de gânditor original, de la eseul moral la hermeneutica lui Homer, Dante sau Shakespeare.
Cu câteva luni înainte ca Noica să moară, l-a numit, într-una dintre revistele culturale ale vremii, "întâiul om de cultură al ţării". Dar era mai mult decât atât. Ajunsese foarte departe în ceea ce s-ar numi libertatea minţii cuiva. Ajunsese la libertatea ei pătimitoare, adică la o inteligenţă care absorbise cultura lumii în câmpul de experienţă al vieţii. Tot ce îndurase, pe toate versantele existenţei, era spus când în nume propriu, când sub masca marilor figuri întemeietoare ale Europei.
În ultima sa apariţie publică la televizor, într-o emisiune cu Iosif Sava - împlinise 70 de ani - un surâs foarte înalt îi flutura tot timpul pe buze. Ştia că inima lui obosise şi că mai avea puţin de bătut. Dar el murise de-atâtea ori cu eroii lumii eline, încât propria lui moarte era oarecum străjuită şi împrumuta ceva din măreţia morţii acestora. Mă uitam la el cum vorbea. Se săltase în şa, privea dincolo şi ne comunica, fără să mai întoarcă spre noi capul, ceea ce noi nu văzuserăm încă. O făcea cu desăvârşită seninătate. Ultima oară când l-am văzut a fost acasă la el. Scria pe masa din bucătărie, unde-i plăcea să lucreze, şi, la întrebarea mea "ce mai faci, prietene?", mi-a răspuns râzând: "Aştept să-ntorc ochiul".


Prefaţa volumului:  Petru Creţia, Ahile sau forma absolută a prieteniei. Ariel, sau despre forma pură a libertăţii, Humanitas, 2009