Mihai Eminescu - Icoane vechi şi icoane nouă

I. ACTUALITATEA

Sociologia nu este până acum o ştiinţă, dar ea se întemeiază pe un axiom care e comun tuturor cunoştinţelor omeneşti, că adică întâmplările concrete din viaţa unui popor sunt supuse unor legi fixe, cari lucrează în mod hotărât şi inevitabil. Scriitori cari în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintaţi au renunţat totuşi de -a mai crede că statul şi societatea sunt lucruri convenţionale, răsărite din libera învoială reciprocă dintre cetăţeni: nimeni afară de potaia de gazetari ignoranţi nu mai poate susţine că libertatea votului, întrunirile şi parlamentele sunt temelia unui stat. De sunt acestea sau de nu sunt, statul trebuie să existe şi e supus unor legi ale naturii, fixe, îndărătnice, neabătute în cruda lor consecinţă.

Deosebirea este că în viaţa constituţională lupta pentru existenţă a grupurilor societăţii care ştiu puţină carte găseşte răsunet, pe când în statul absolutist acea luptă e regulată prin o putere mult mai înaltă, a monarhului adică, al cărui interes este ca toate clasele să steie bine şi ca lupta dintre ele să nu fie nimicitoare pentru vreuna. Nimic nu arată mai mult că spiritul public nu e copt decât discuţii asupra teoriilor constituţionale. Această copilărie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rău sau deloc preparaţi s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite a unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitând că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie are un trecut foarte lung în urmă-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi,introducând formulele scrise ale vieţii publice de acolo. E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s- o mănânci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi plăcintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită. Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se bucură atâta, sunt economice; temelia liberalismului  adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pânzătură fină, din fier maşine, din lână postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei? Clasa noastră de mijloc consistă din dascăli şi din ceva mai rău, din advocaţi.

 D. X bunăoară e plătit de stat ca să înveţe pe studenţii de la universitate limba română din punct de vedere filologic şi istoriaromânilor, două obiecte pe cari nu le cunoaşte deloc. Să ne-nţelegem. Nu avem pretenţiune ca profesorii noştri să fie genii. Departe griva de iepure. Dar, în împrejurări normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvăţat carte şi, fiindcă nu este cu totului tot mărginit, încât să aibă nevoie de a

fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăşi studenţilor ceea ce au aflat alţii, de ex. învăţaţii străini, despre limba română, le -ar fi arătat calea bună şi bătută de oameni mai cuminţi, încât s-ar fi împlinit teoria unui pedagog francez, că unşcolar poate învăţa de la profesorul său mai mult decât ştie acesta însuşi. Atunci nu 1-am fi auzit susţiind pe d. X autenticitatea cronicei lui Hurul, autenticitatea unei scrieri care, pentru filologi elementari chiar, e o galimatie deplină şi un falsificat greoi, pe care-l cunoşti ca atare la cea dîntîi vedere.

 

Dar împrejurările nefiind normale d. X nu învaţă nimic, ci face politică. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor,responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvaţă pe de rost într -un sfert de ceas şi care-1 ridică

pe om la noi în ţară, făcând de prisos orice muncă intelectuala. Căci natura comună nu munceşte decât de silă. Silit de împrejurărinormale, d. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de nimenea, se simte în sat fără câni şi umblă cu mânile în şolduri, lasă şcoala pustie şi vine la Bucureşti ca să-şi facă mendrele şi să-şi deie o importanţă pe care natura n-au voit să i-o deie.

Tot astfel e d. Y şi bună parte din cumularzii universităţilor. Am luat profesori de universitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de decadenţă. Şi cine plăteşte oare pe aceşti domni din clasa de mijloc a căror mâni şinteligenţe nu produc valori de un ban roşu măcar? În linia din urmă munca ţăranului care, ca dorobanţ moare pe câmpul de război, ca muncitor se speteşte plătind dări, pentru a ţinea pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici. Ce să mai zicem de advocaţi ?Întorşi din străinătate, ei nu şi - au dat silinţa să-nveţe legile şi datinile pământului, să codifice obiceiurile naţiei româneşti, ci  au introdus pur şi simplu codicele pe cari le învăţaseră la Paris, ca şi când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, şi trebuia să i s-aducă toate celea de-a gata din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocaţiisunt inteligenţele cele mai stricate din lume. Căci, într-adevăr, ce credinţe poate avea un om care azi susţine, mâini combate unul ş- acelaşi lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru - i alb şi albu-i negru? Oricât

de bună morişcă intelectuală ar avea, ea se strică cu vremea şi devine incapabilă de a afla adevărul. De aceea cele mai multe din discuţiile Adunărilor aucaracterul de cârciocuri şi apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papură, de vorbe înşirate şi fire încurcate.Acestea sunt elementele cărora legile noastre franţuzeşti le dau în stăpânire ţara. Plebea de sus face politică, poporul de jossărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şiadministrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român.Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni cari pe calea statului voiesc săcâştige avere şi onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi cari doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă,fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre cari n-ar putea să împlinească nici pe una în deplinăconştiinţă? Ce caută d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atâtea cunoştinţe pozitive pe câte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care cu toate acestea pretinde a fi mare politic şi om de stat? Ce caută? Vom spune noi ce caută.Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă.Am făcut strane în biserica naţionalităţii

noastre neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute.

 Nefiind oameni vrednici, cari să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şiinteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că

n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchiace desparte trei civilizaţii deosebite : cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului,greceşti, jidoveşti, bulgăreşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, când loveşte înei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român.

Într-adevăr, d. Serurie, care a scris un volum de poezii „greceşti", d. Andrunopulos, care batjocoreşte armata noastră puind-osă joace la circ, d-nii C. A. Rosetti, Carada, Candiano, tot nume vechi de care foieşte textul cronicelor României, sunt singurii români adevăraţi, iar noi ţăranii, mici şi mari, căci, la urma urmelor tot ţărani suntem, noi băştinaşii din ţările acestea suntem străini cari vindem ţara cui ne dă mai mult pe ea.

Liberalii sunt smântâna şi temeiul României, noi suntem nişte rămăşiţe din vechile populaţiuni autohtone, cari nu merită să fie băgate în seamă. De ! iertaţi-ne, boieri, Arioneşti şi Cărădeşti, că ni s-a părut şi nouă biet că trăim în ţara noastră ai avem de zis o vorbă. Iertaţi-ne pentru că nu băgasem de seamă că suntem în Bulgaria, iertaţi - ne apoi că-n-am voit să ne batem pentru bieţiigreci şi bulgari. Nu vedeţi că ne-am supus stăpânilor? Nu vedeţi că ne-am trimis copiii la junghiere pentru că d. Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor? Ba au ajuns ca până şi ciorò-horò, rumânaş de laie, alb ca pana corbului, să scoată gazetă, în care să ne batjocorească în toate zilele. Nu vă e destul, milostivi stăpâni? Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească şi să vă întrebăm ce poftiţi d-voastră ? Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi ? Arătaţi - ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricelor mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului", şi ale „Românului" şi de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei! Căci nu credem să puteţi cere ca noi să confundăm mătăsăriile de Lyon cublagomaniile d-lui N. Ionescu, nici postavurile de Manchester cu isteţiile d-lui Popovici-Ureche.

Ciudată ţară într - adevăr ! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i - au crescut, adică i-

au hrănit prin internate, ca după aceeasă-şi câştige, printr-un meşteşug cinstit, pâinea de toate zilele.Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. După ce aceşti domni şi -

au mântuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârşitul vieţii. Dar nu-i numai atâta.

Domnia lor vor să facă pe boierii. 3 —4—500 de franci pe l ună nu - i liniştesc şi nu-

i fac să se puie pe muncă pentru a devenifolositori naţiei de pe spinarea căreia trăiesc. Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la cari cinstiţii lor părinţi, care vindeau bragă şi rahat cu apă rece sauumblau cu patrafirul şi sfiştocul din casă - n casă, nici nu visaseră şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dedese naştere unor feţi - frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.Căci din două una. Sau aceşti oameni sunt toţi genii, şi prin „calitatea" muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă,sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinşi în întunerecul ce li se cuvine.

 

Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi—numai de palavre, meseriaşi nu, breaslăcinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prinnimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţărei.De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupraelementelor intelectuale sănătoase ale ţărei, pentru că, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor [de] cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.19Într- adevăr, cum lis-ar deschide oamenilor ochii când unul le-

ar zice: ,,Ia staţi oameni buni! Voi plătiţi profesori cari nici văînvaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori cari vă fură, căci nici unuia dintr  -înşii nu-i ajunge leafa.Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toţi poruncesc, şi nimeni n-ascultă. Nefiind stăpân care să-i ţie înfrâu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creându -şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care

voi le plătiţi peşin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, după ce voi i -aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stăpânească cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puţin oamenicare, prin

mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dânşii?De aceea alungaţi turma acestor netrebnici cari nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi,nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc [să] vă iconomisească pe voi toţi.

II. PARALÉLE ECONOMICE

Trebuie să admitem că între anii 1830 şi 40 vor fi esistat abuzuri şi neajunsuri îndestule în ţările noastre, pentru că neajunsurile se ţin de natura lumii aceştia, încât oricând ne putem ruga, ca bătrânii, ca să nu dea Dumnezeu omului atâta necaz cât poate duce. În epoca aceea în care s-a născut Regulamentul şi-au ivit capul şi cele dintâi idei liberale şi, ca totdauna, relele de atunci au fost atribuite claselor stăpânitoare. Dacă mergea lumea rău, boierii erau de vină. Căci lipseau garanţiele, lipsea suveranitatea poporului, lipsea controlul, abuzurile erau la culme, toţi furau şi liberalii ziceau: “Daţi-ne nouă ţara pe mână şi veţi vedea ce om face dintr-însa, cerul pe pământ, nu altceva!” Ca şi acum, ei făgăduiau marea cu sarea, ca şi acum cauza tuturor relelelor era că clasele privilegiate domneau, că dispuneau fără control de avuţiele ţării, că jupuiau lumea şi-şi făceau de cap.

Bun. S-au dus privilegiele. Astăzi naţiunea controlează tot ce se face. Nu mai esistă abuzuri, nici hoţii, suntem stăpâniţi de legi absolut drepte, cari ne garantează toate libertăţile ce sunt cu putinţă. Să facem deci izvodul averilor noastre.

Avem în avere: Camere, consilii comunale şi judeţene, primari, notari, advocaţi, profesori de universitate, academii etc., etc., toate plătite cu bani în numărătoare.Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli cât şi a breslaşilor, o despoiare mai neîndurată a ţăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală, iar negoţ şi meserii în mâni străine. Am admis legiuiri străine? Ei bine, nu le -am admis pentru român, cu trebuinţele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi cari ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare. Căci azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale.

Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile nouă nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de cari dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern. Suntem ţărani, curată socoteală, şi ţărăneşte ar fi trebuit să gospodărim. Ţăranul, oricât seu la rărunchi ar avea, bani n-are, şi statul modern are nevoie de bani. Un pas pe care-l face deputatul în Cameră, o prostie care o zice, costă pe ţară bani şi banul emuncă. Un şir scris de un ajutor de ajutor de primar la sat costă bani şi banul e muncă. O prelegere rea ţinută la universitate costă bani şi banul e muncă - în sfârşit banul este pretutindenea reprezentantul şi tălmăcirea citeaţă a muncii, într-însul e sudoare şi putere musculară şi, precum arătătorul pe ceasornic spune la numărul cutare câte ceasuri au trecut, asemenea suma din buzunarul meu arată cât s-au muncit pentru mine în societatea omenească. Dar va zice cineva : Ei şi? Cu munca românului nu pot face stat constituţional cu libertate, egalitate, fraternitate şisuveranitate? Franţujii sunt farmazoni de au putut-o face, -şi noi să nu putem? Nu suntem noi oameni şi nu putem să ne luăm după dânşii? Adică ei să fie mai cu cap decât noi? Adevărat. Franţuzul nu -i mai cu cap decât noi ... dar mai este un cusur la mijloc, care ne-mpiedică sau ar fi trebuit să ne-mpiedice.

Franţuzul ia o bucată de metal în preţ de 50 de parale şi-ţi face din ea un ceasornic pe care -ţi vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lână cu un franc şi el ţi-o trimite înapoi sub formă de postav şi-ţi ia pe aceeaşi oca 20 de franci; franţuzul ia paie de orez, care nu-l ţin nimica, şi-ţi împleteşte din el[e] o pălărie pe care nevasta dumitale dă trei sau patru napoleoni.

Nu-i mai cu cap, pentru că mintea nu se mănâncă cu lingura, ci o moşteneşte omul de la tată şi de la mumă, încât un mocan poate fi tot atât de isteţ şi deschis la cap ca şi un ceasornicar din Paris, numai vorba e că mocanul n-au deprins meşteşugul şi de aceea câştigă într-un an cât câştigă meşterul din străinătate într-o zi.

De aceea însă meşterul din Paris are de unde plăti Camere, universităţi, teatre, biblioteci, ba chiar brânză de iepure, de ar avea poftă de dânsa, poate s-o aibă. Dar noi, popor de ţărani, nu le putem toate acestea decât cu-ncetul, şi unde franţuzul e cu dare de mână noi trebuie să legăm paraua cu trei noduri, pentru că ceea ce un popor agricol nu are niciodată sunt banii. Căci ce se-ntâmplă într-adevăr? Ai vândut ocaua de lână cu un frac, pe care-l ai în mână şi-l poţi da iar, dar ea, când ţi-a venit înapoi, te ţine nu unul, ci 20 de franci. Cu ce- mplineşti cusurul de la unul până la 20, de unde mai iai încă 19? Neapărat că din alte producte şi nu din lână, deci din grâu. Dar grâul se produce cu osteneală multă şi spor puţin. Spre a produce un fir de grâu [î]-ţi trebuie o vară-ntreagă, şi atunci încă atârnă de la ploaie şi de la vânt de se va face sau nu, pe cândmeşterul străin au lucrat ocaua de lână şi i-au dat o valoare înzecită în câteva ceasuri. De acolo vine că ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux comandat din străinătate. Calitatea muncii industriale e alta. Un zugrav face o icoană bună, o vinde şi trăieşte cu-ndestulare 10 ani de pe dânsa; un tăietor de lemne munceşte zi cu zi şi abia-şi ţine zilele de azi pe mâne. Şi apoi ce deosebire între muncă şi muncă! Unul munceşte uşor şi cu plăcere sufletească şi câştigă mult, cellalt munceşte din greu şi câştigă puţin. Este vreo asemănare între unul şi cellalt? Poate tăietorul de lemne, a căruia muncă prin calitatea ei preţuieşte aşa de puţin, să se măsure vrodată cu zugravul? Dar aşa-i şi naţia. O naţie care produce grâu poate trăi foarte bine, nu zicem ba, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxulnaţiilor industriale înaintate. Neapărat că nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţie industrială, măcar pentru trebuinţelenoastre; dar vezi că trebuie omul să-nveţe mai întâi carte şi apoi să calce a popă, trebuie mai întâi să fii naţie industrială şi dupăaceea abia să ai legile şi instituţiile naţiilor industriale. Să zicem, bunăoară, că cineva are un palat cât al lui Vodă, şi venituri numai de pe un petec de cincizeci de pogoane. Va putea el să ducă trai de Domn, să ţie slugi multe de pe petecul lui de moşie?Şi ce-i într-adevăr o naţie agricolă pe lângă una industrială? Cât un răzaş, oricât de vrednic fie, pe lângă un boier cu 100 000de pogoane într-un hotar.

Poate să fie răzaşul cât de isteţ, cât de bun de gură şi cât de harnic, să ducă traiul boierului tot nu-l ţin curelele, pentru că deunde nu-i nici Dumnezeu nu poate lua. Acuma poate înţelege oricare om cu minte ce fel am putut introduce la noi instituţiile străinătăţii. Păpuşării, cari, ca păpuşării chiar, sunt cumplit de scumpe pentru noi, căci de-a putere-a fi tot n-am putut face nimic.

Acuma, după ce am văzut că suveranitatea, libertatea, egalitatea şi fraternitatea ne ţine o jumătate de miliard datorie şioptzeci de milioane de franci pe an, să vedem cât ne ţinea pe noi, popor sărac, ocârmuire[a] jefuitoare a boierilor. Douăzeci şi vro două de milioane pentru amândouă ţările cu două scaune domneşti. Dar aceşti bani poate erau cheltuiţi înzadar. Populaţia săracă şi rău administrată poate că se stingea mai rău decât astăzi şi la o vreme de foamete, Doamne păzeşte,mureau oamenii pe uliţi? Ia să vedem. Deschidem „Curierul românesc" de la 1840, no. de la 5 august, şi citim următoarele :În anii 1837. 38 şi 39 s - au născut 139263, au murit 90207.

 Va să zică în trei ani au fost 43993 de oameni spor în populaţie, sau ţifră rătundă 50 000 numai în Muntenia; să punem pentru Moldova 40000, căci populaţia se-nmulţea acolo în acelaşi mod regulat ca şi dincoace. Dar populaţia se-nmulţeşte în pătrat, nu în progresiune aritmetică. Dacă ţinea tot guvernul jefuitor al boierilor, astăzi aveam 8000000 de locuitori, pe când n-avem nici patru bune —din contra populaţia românească a ţării noastre e azi mai mică decât la1840.

Dar ce mai citim încă în ,,Curierul românesc"?În magaziile de rezervă se află depuse în vreme de trei ani din urmă 4441106 chile porumb 299700 chile mei. Ce avem astăzi în magaziile noastre de rezervă? Tot pe atâtea chile de palavre liberale. Dar ce mai citim încă? Capitalul ,,cutiilor satelor" din Principate s-au văzut In catagrafia din urmă la 2357483 lei.

Câţi lei avem noi în cutiile satelor? Datorii cîtă frunză şi iarbă, căci astăzi şi comunele rurale sunt datoare cu câte 10—20000de fr[anci], precum statul e dator cu cinci sute de milioane.

Dar boierii prădau şi erau răi, zic liberalii. Haide să le facem pe plac şi să zicem şi noi că erau para focului şi varga lui Dumnezeu; zicând-o, penoi nu ne ţine parale, iar liberalilor le facem o plăcere. Nu rămâne însă mai puţin sigur că populaţia se-mulţea, că ea, întâmplându-se ani răi, nu era espusă să moară de foame, că erau nunţi şi cumetrii multe şi prohoade puţine, încât şi popa era mai câştigat, pentru că la nunţi şi cumetrii mai mult chef se face decât la prohoade, şi toate erau cu spor, până şi cărările, pentru că părintele când se-ntorcea de la vrun botez, în loc de a umbla pe una, umbla pe cinci.

Dar poate avem azi mai multe garanţii de dreptate? la să vedem. Stan găseşte azi o pungă înainte de a fi pierdut-o Bran. Care-i urmarea judecătorească? Se discopere lucrul şi Stan mănâncă mai întâi bătaie de la primar şi de la subprefect, apoi e închis preventiv, pierde zece zile de lucru, câte un franc, fac zece franci. Judecătorul de instrucţie îşi pierde ziua cu dânsul, în loc de-a se ocupa c-un delict mai complicat, deci punem leafa lui zece franci, fac 20. Judecata tribunalului corecţional ţine 10, fac 30. Stan e închis pe două luni de vară, câte un franc ziua fac 60, la un loc 90. Stan se întoarce acasă şi-şi găseşte ogorul pârloagă şi via păragină, pierzând munca unei veri, fac zicem 100, la un loc 190. Stan găseşte dările neplătite şi-şi angajează munca pe un an, ca să le plătească ş.a.m.d., c-un cuvânt: Stan e ruinat pe câţiva ani, pentru c -au găsit o pungă înainte de-a o fi pierdut Bran, bez  bătaia primarului şi subprefectului pe deasupra. Cum era înainte? Bran pâra pe Stan la boier şi-şi primea punga îndărăt, iar Stan căpăta în schimbu pungii cinci beţe sănătoase, pe care le ţine aminte, ş-apoi se ducea să-şi vadă de trebi. Scurt drept şi .., gratis. Azi mănâncă două-trei bătăi şi-şi pierde şi tot rostul. Dar apoi îndeobşte legi franţuzeşti ne-au trebuit nouă?

Pentru împresurarea ce pătimeşte un loc despre megieşi, pentru pescuirea unui iaz, pentru neîngăduirea la posesie, pentru a li se alege părţile, pentru un vad de moara ş. a. trebuiau legi franţuzeşti, în care să se vorbească despre „lapini", trebuiau miile de advocaţi, miile de primari şi ajutori de primari, notari, consilii şi paraconsilii! Asta e curată socoteală de mofluz. Şi ce avem în schimb? Poate o cultură mai mare? De loc. Dacă cultura se judecă după scriitori, atunci vom trebui să constatăm, cu părere de rău, că Eliad şi Asachi ştiau de zece ori mai multă carte decât d-nii C. A. Rosetti, Costinescu, Carada şi Fundescu, că Anton Pann era un scriitor cu mai mult talent şi mai de spirit decât o sută dintre ofticoşii cari fac astăzi ,,esprit" prin gazete, că singura comedie ,,Buna educaţie" a lui C.Bălăcescu, e mai originală decât toate scrierile d-lui V. A. Ureche la un loc; apoi să nu uităm că de generaţia aceea a urgisiţilor  boieri se ţine pleiada scriitorilor noştri celor mai buni: Alexandri, C. Negruzzi, Bolintineanu, Donici, Bălcescu ş. a., că oamenii ştiau o limbă frumoasă, vrednică şi înţeleasă de opincă ca şi de Vodă. Apoi esista autoritate şi ascultare. De zicea Vodă un cuvânt, era bun zis; iar azi... ?

Azi porunceşte cânelui, cânele pisicei, pisica şoarecelui, iar şoarecele de coadă îşi atârnă porunca. Azi găseşti prin sate ordine ministeriale cărora nu li se dă nici o urmare, deşi d. primar au scris pe dânsele: ,,se va urma înconformitate cu ordinele d-lui ministru". Azi se împlinesc ordinele numai când d. prefect sau subprefect voiesc să se răzbune asupra unui conservator.

Statul e azi maşina prin mijlocul căreia cei laşi se răzbună asupra protivnicilor lor politici. Iată la ce hal am ajuns cu suveranitatea poporului, libertatea, egalitatea şi fraternitatea.

Apoi bune sunt? Bune, numai au un cusur: Nu se potrivesc.

III. BĂTRÂNII ŞI TINERII

Cu greu pricepe o minte de rând că nu este în lumea aceasta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social vecinic. Precum viaţa consistă din mişcare, aşa şi adevărul social, oglinda realităţii, este de-a pururea în mişcare. Ceea ce azi e adevărat, mâine e îndoielnic, şi pe roata acestei lumi nu suie şi coboară numai sorţile omeneşti, ci şi ideile. În această curgere obştească a împrejurărilor şi a oamenilor stă locului numai arta, adică, ciudat lucru, nu ceea ce e-n folosul oamenilor, ci ceea ce este, spre petrecerea lor.

Citim azi cu plăcere versurile bătrânului Omer, cu care petreceau odată neamurile de ciobani din Grecia, şi imnele din Rig-Vedape care păstorii Indiei le îndreptau luminei şi puterilor naturei, pentru a le lăuda şi a cere de la dânsele iarbă şi turme devite. Tot aşa privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pământul nostru, plăsmuirile lui Shakespeare, şi ne bucurăm de frumuseţea lor atâta, ba poate mai mult încă decât contimporanii lui, şi tot astfel privim statuele lui Fidias ş-ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael, şi ascultăm muzica lui Palestrina. Tot astfel ne bucură portretul pe care-l face Grigorie UrecheVornicul lui Ştefan Voievod cel Mare, încât simţim şi azi plăcere citind ce vrednic şi cu virtute român a fost Măria Sa.

Dar nu tot astfel sunt gândirile cari ating folosul oamenilor, bunul lor trai şi petrecerea lor unul lângă altul fără a se prigoni şi fără a-şi amărî viaţa ei în de ei. Introducând legile cele mai perfecte şi mai frumoase într -o ţară cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpă, oricât de curat ţi-ar fi cugetul şi de bună inima. Şi de ce asta? Pentru că- întorcându- ne la cărarea noastră bătută-orice nu-i icoană, ci viu, e organic şi trebuie să te porţi cu el ca şi cu orice alt organism. Iar orice e organic se naşte, creşte se poate îmbolnăvi, se însănătoşează, moare chiar. Şi, precum sunt deosebite soiuri de constituţii, tot aşa lecuirea se face într-altfel, şi, pe când Stan se însănătoşează de o buruiană, Bran se îmbolnăveşte de dânsa şi mai rău.Cum numim însă pe aceia cari zic c-au descoperit o singură doftorie pentru toate boalele din lume, un leac fără greş, care, de eşti nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s- auzi, în sfârşit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele, tot c-o alifie te unge şi tot c-un praf te îndoapă?

Pe un asemenea doftor l-am numi şarlatan.Ce să zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre tot c-un praf ne îndoapă, care cine ştie de ce o fi bun? Da'-i şoseaua rea, încât ţi se frânge caru -n drum? Libertate, egalitate şi fraternitate şi toate vor merge bine. Dar se îmulţesc datoriile publice? Libertate, egalitate şi fraternitate dă oamenilor, şi s-or plăti. Da'-i şcoala rea, da'nu ştiu profesorii carte, da'ţăranul sărăceşte, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da'-i boală de vite ?... Libertate, egalitate şi fraternitate, şi toate or merge bine ca prin minune.

Am arătat, într-un rând, că aceste prafuri şi alifii ale liberalilor le-am luat de ni-i acru sufletul de ele şi tot rău. Or fi bune ele buruienele acestea pentru ceva, dar se vede ea nu pentru ceea ce nelipseşte tocmai nouă. Să vedem acuma cum au ajuns liberalii la reţeta lor, bună pentru toate boalele şi pentru nici una. În veacul trecut au fost în ţara franţuzească tărăboi mare pentru ca statul încăpuse prin risipa curţii crăieşti într -atâtea datorii încât se introdusese monopol până şi pentru vânzarea grâului. Ajunsese cuţitul la os prin mulţimea dărilor şi prin tot soiul de greutăţi pe capul oamenilor, încât nu mai era chip decât să dai cu parul şi, sau să-i scapi, sau să mori, decât să duci aşa viaţă. La noi, Vodă Ştirbei pleacă din domnie lăsând l6 milioane în visteria ţării şi 3 milioane în cutiile satelor. Nu se potriveşte! În Franţa toate dările erau date în antrepriză, şi antreprenorii storceau toate clasele societăţii, pentru a hrăni curtea cu trântoriiei. La noi, dările se strângeau mare parte de-a dreptul, iar Vodă era boier cu stare, care trăia de pe moşiile lui şi nici nu făcea vrun lux de-acătărea.

Iar nu se potriveşte! În Franţa locurile de judecători şi din armată se cumpărau cu bani, şi dreptatea asemenea, la noi fiecine, după câtă carte învăţase şi minte avea, putea să ajungă alături cu coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. Iar nu se potriveşte! În Franţa nemulţumirea economică era la culme: căci fiecăruia îi trebuia mai mult decât avea. Luxul şi modele istoveau averile cele mai mari. La noi boierul moştenea o blană de samur de [la] străbunu-său, un şal turcesc de la bunu-său, un antereu de  citarea de la tată - său, având de gând să le lase toate şi nepotu-sa ca să se fudulească şi el cu dânsele şi fiecare avea strânsură pentru iarnă şi parale albe pentru zile negre; c-un cuvânt fiecare avea mai mult de câtu-i trebuia, căci pe atunci toată ţara era ,,conservatoare". Iar nu se potriveşte!Oare ce făcuseră moşnegii ca să merite urgia liberalilor? Ce să facă? Ia pe cât [î]i ajunsese şi pe ei capul. Biserici/mănăstiri, şcoli, spitale, fântâni, poduri, să li se pomenească şi lor numele când va creşte iarba deasupra lor... şi încă una, pe care mai că era s- o uităm. Mulţi din ei au scos punga din buzunar şi au trimis pe băieţii ce li s - au părut mai isteţi „înlăuntru", ca să-nveţe carte, să se procopsească spre fericire neamului. Şi-au crescut şerpi în sân cu alte cuvinte.

Căci acest tineret s-au fost dus într-o ţară bolnavă în privirea vieţii sociale. Clasele superioare putred de bogate au ajuns acolola o rafinare de plăceri nemaipomenită în alte colţuri ale pământului, producerile sănătoase în literatură şi artă făcuse loc picanteriilor de tot soiul, în sfârşit orişice era mai căutat decât apa limpede şi răcoritoare de izvor. Apă ca parfum, apă cu zahăr, apă cu migdale, apă cu otravă, tot ce pofteşti, numai apă de izvor nu. Acolo, în loc să-nveţe lucruri folositoare, adică cum se ară şi se samănă mai cu spor, cum faci pe copii să priceapă mai binecartea, cum se lecuieşte o durere de stomah, cum se ţese pânza şi se toarce inul, cum se fac talpe trainice la cisme şi alte lucruri

folositoare de acest soi, s-au pus aproape toţi pe politică, să afle adică şi să descopere cum se fericesc neamurile şi cum se pun lacale ţările, adică au adunat multă învăţătură din „Figaro", „Petite République Française" şi, cu capul gol şi punga item, s-au întorsrânduri —rânduri în ţară, ca să ne puie la cale. Această tinerime veselă şi uşoară trăieşte în România şi se trezeşte în Franţa, trăieşte într -o ţară săracă şi au deprins cu toate acestea obiceiurile bogatei clase de mijloc din Franţa, are trebuinţe de milionar şi bani mai puţini decât cinstita breaslă a ciobotarilor din acele ţări. Acest tineret, ce se caracterizează prin o rară lipsă de pietatefaţă cu nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoşeşti, vorbind o păsărească coruptă în locul frumoasei limbi a strămoşilor, măsurând oamenii şi împrejurările cu capul lor strâmt şi dezaprobând tot ce nu încape în cele 75 dramuri de creier cu care i-a-nzestrat răutăcioasa natură, acest tineret, zic, a deprins ariile teatrelor de mahala din Paris şi, înarmat cu această vastă ştiinţă, vine la noi cu pretenţia de a trece de-a doua zi între deputaţi, miniştri, profesori de universitate, membri la Societatea Academică, şicum se mai cheamă acele mii de forme goale cu care se-mbracă bulgărimea de la marginele Dunării! Căci cei mai mulţi din aceşti lăudaţi tineri sunt feciori de greci şi bulgari aşezaţi în această ţară şi au urmat întru romanizarea lor următorul recept: ia un băiat de bulgar, trimite-l la Paris şi rezultatul chemic e un june „român". Pe la 1840, Eliad bătrânul, pe când încă nu se numea „Heliade - Rădulesco" adică pe când nu-l ameţise încă atmosfera Parizului, scria marelui ban M. Ghica următoarele: Sunt tată de familie, n-am unde să-mi cresc copii decât în aceste aşezământe (ale ţării) pentru că, şi de-aş avea mijloace a-I creşte aiurea, gândul meu nu este ca să-i cresc străineşte şi ei apoi să trăiască româneşte; voi să fac din ei români şi trebuie să ştie cele româneşti, şi legi şi obiceiuri. Ticăloşi au fost părinţii şi ticăloşi fiii cari orbeşte s-au crescut pentru „alt veac" şi pentru ,,altă ţară" şi au trăit apoi în ,,alt veac" şi în „altă ţara".

În mod mai precis abia se poate arăta ce lipseşte acelor indivizi pe cari geograficeşte, şi pentru că ei o spun, îi numim români.Le lipseşte simţul „istoric", ei se ţin de, naţia românească prin împrejurarea că s -au născut pe cutare bucată de pământ, nu prin

limbă, obiceiuri sau manieră de a vedea.Astfel vin pătură după pătură în ţara noastră, cu ideile cele mai ciudate, scoase din cafenelele franţuzeşti sau din scrierile lui Saint-Simon şi alte altor scriitori ce nu erau în toate minţile iar formele vieţii noastre de astăzi au ieşit din aceste capete sucite cari cred că în lume poate exista adevăr absolut şi că ce se potriveşte în Franţa se potriveşte şi la noi. Când au sosit la graniţă, bătrânii - i aşteptau cu masa - ntinsă şi cu lumânări aprinse, habar n-aveau de ce-i aşteaptă şi de ce belea şi-au adus pe cap. Bucuria lor că venise atâţia băieţi tobă de carte scoşi ca din cutie şi frumoşi nevoie mare! Dar ce să vezi? în loc să le sărute mânile şi să le mulţumească, ei se fac de către pădure şi încep cu libertatea, egalitate,fraternitatea şi suveranitatea, încât bătrânii-şi pierd cu totul călindarul. Parcă se pornise morile de pe apa Siretului. Şi le povesteau câte în lună şi în soare, câţi cai verzi pe pereţi toţi, c-un cuvânt câte prăpăstii toate. Cum să nu-i ameţească? Cap de creştin era acela, unde se mai pomenise atâtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle bătrânilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi, ba câte altele toate, până ce au ajuns să le zică că nu sunt nici români, că numai d -lor, care ştiu pe Saint-Simon pe de rost, sunt români, iar bătrânii sunt altă mâncare. Vorba ceea: nu crede ceea ce vezi cu ochii, crede ceea ce-ţi zic eu! Şi, cu toate acestea, ei nu fusese decât tocmai numai români. De aceea, la dreptul vorbind, nici nu pricepeau bine acuzarea ce li se făcea. Neam de neamul lor trăit în ţară, nepricepând altălimbă decît cea românească, închinându -se în această limbă, vorbind cum se vorbeşte cu temei şi sănătos, ei auzind-ţiunile şi-ţionile, imperatorele, red aptorele, admisibilile şi propriamentele,au gândit în gândul lor: ,,De, frate, noi om fi fost proşti. Noi socoteam că, daca ştim ceaslovul şi psaltirea, cum se ară gospodăreşte un ogor, cum se cresc vite şi cum se strâng banii, apoi ştim multe. Da' ia auzi-i, că nu ştim nici măcar româneşte". Şi, în loc să ia biciul din cui să le arate care li-i popa lor, au zis: „De, dragii moşului, aşa o fi. N-om fi ştiind nici româneşte... Dar de acuma mult au fost, puţin au rămas, şi în locul nostru voi veţi stăpâni lumea şi veţi orândui - o cum vă va plăcea vouă". Şi, luându -şi ziua bună de la lume ca de la cel codru verde, s-au strecurat pe rând acolo unde nu le mai zice nimenea că au fost răi români, mai fericiţi decât noi, cari am fost meniţi să ajungem zilele acestea deticăloşie, în care ţara se înstrăinează pe zi ce merge în gândire şi-n avutul ei, şi când toţi se fălesc de a fi români fără a mai fi.Uimitoarea putere a frazelor, împrejurarea că mulţi dintre liberali erau chiar copii de-ai lor, cari aşteptau numai ca ei să închidăochii pentru ca să bată la tălpi averea moştenită, credinţa că cei ce venise tobă de carte ar fi mai folositori ţării decât dânşii, patriotismul lor din totdeuna încercat şi dovedit prin cinci veacuri de când au stătut stâlpi acestor ţări, i-au făcut să tacă molcumşi să se retragă din viaţa publică fără zgomot, fără opoziţie, fără mânie.I-au tras liberalii pe sfoară, cum îi trăsese c-un veac şi jumătate înainte fanariotul Mavrocordat. Acest domn şiret nu putea pune biruri grele pe ţărani pentru că erau vecini şi peste cisla, care-i ajungea pentru plata dării către Poartă, prea puţin mai ieşea. Ce va fi fost vecinătatea aceea nu ştim bine nici astăzi, dar, tocmai pentru că n-o ştim, ni se pare că trebuie să fi fost o măsurăluată de Domni, după vremi de mare turburare şi de invazii, ca să statornicească oamenii, să nu umble din loc în loc cu bejănia.

De- ar fi fost vrun rău pe capul oamenilor ne-o spuneau cronicarii, cari totdauna revarsă cuvinte de mânie asupra orânduielelor ce asupreau norodul. Precum liberalii le ziceau boierilor „strigoi" şi alte celea, asemenea le-au zis şi domnul fanariot că sunt vânzători de sclavi, tirani etc. şi le -au luat ochii, încât ei s -au adunat şi, cu mitropolitul în frunte, au ridicat vecinătatea şi s-au legat cu jurământ că neam de neamul lor n - a mai înfiinţa-o. Atât au şi aşteptat domnul. Nemaifiind oameni boiereşti, erau a nimăruia şi de a doua zi le-au pus biruri ce nu le mai avuse niciodată, biruri pe cari apoi le-au încincit şi înzecit preste câţiva ani.Şi, ca şi la începutul veacului trecut, urmările bunei lor credinţe au fost cumplite. Bătrânii aveau gură de lup şi inimă de miel; au venit liberalii cu gura de miel, plină de cuvinte amăgitoare, dar cu inima de lup. Ce -au făcut, vom vedea mai pe urmă.

IV. ILUSTRAŢII ADMINISTRATIVE

Daca i-au apucat liberalii pe boieri înainte, se-nţelege că opinia publică din ţară s-au pornit asemenea asupra lor.

 Nu înţelegea nimenea atunci la noi, şi abia acum au început să înţeleagă pe ici pe colea, că temeiul unui stat e munca, şi nu legile. Nu înţelegea, asemenea, aproape nimeni că bogăţia unui popor stă, nici în bani, ci iarăşi în muncă. Banul „reprezentează" numai munca, nu este ea însăşi, şi, aducând bani mulţi cu ciubărul într-o ţară în care munca lipseşte, vei ajunge să plăteşti o zi de lucru c-un napoleon, o pereche de cisme cu cinci, şi-ncolo tot povestea veche, adică tot sărac, dovadă ţările cu mine de aur din America.

Căci dintre cel ce câştigă 10 şi cheltuieşte 11 şi cel ce câştigă 2 şi cheltuieşte 1, acest

din urmă e cel bogat, iar cel dintâi e sărac. Apoi se mai răspândise încă o părere greşită, care era, ba mai este încă aproape generală, că ţara noastră e cumplit de bogată şi că poţi cheltui din greu, ea tot o să aibă de unde plăti. Nu-nţelegea nimeni că bogăţia nu este în aer sau în pământ, ci în braţe şi că, unde lipsesc braţele sau calitatea producţiei e, proastă, nu poate fi nici vorbă măcar de ţară bogată. Deci în ţară săracă am voit să introducem de-a gata toate formele civilizaţiei apusene.Trebuiau şcoli. Prin ce le puteai înfiinţa ?

După cum am spus, buruiana noastră de leac-prin muncă. Trebuia ca şcoalele puţine, câte erau, să se ridice la cel mai înalt grad de dezvoltare cu putinţă, precum se şi-ncepuse treaba în vremea în care d-nii Laurian, M. Cogălniceanu ş. a. nu erau decât simpli profesori de liceu. Pentru atâta treabă erau şi buni. Generaţia ce le-ar fi urmat ar fi făcut altele mai bune şi mai multe şi, în treizeci de ani câţi sunt de atuncea, aveam astăzi şcoli destul de multe şi bune şi o generaţie sănătoasă care ar şti să gândească limpede şi cu temei şi să-nşire două cuvinte potrivite pe hârtie. Aceasta ar fi fost calea de dezvoltare prin muncă. Am luat calea contrară. Pe vechii profesori de liceu i-am prefăcut în profesori de universitate, deşi nu se potriveau de loc, căci nu se ocupase toată viaţa c-un singur obiect, apoi am făcut o mulţime de şcoli secundare, pe cari le-am umplut cu care cum ne-au eşit înainte, apoi mii de şcoli primare, la numirea personalului cărora chiar de cap ne-am făcut. Afirmăm că sunt sute de învăţători cari nu ştiu să despartă cuvintele unul de altul, nici să puie punct şi virgulă unde trebuieşte. Nu mai pomenim de sintaxă sau de ortografie, căci în privirea aceasta e vavilonie curată, şi fiecine crede că poate scrie cum îi place. Ne- au trebuit o administraţie mai bună. Boierii  îşi procopseau vechilii de moşie făcându-i zapcii. Rău şi fără cale, n-o tăgăduim, dar ce au făcut liberalii ? Au numit pe orişicine, numai să fi ştiut a înnoda două slove, adică tot pe acei vechili, numai că le dădură dreptul de a juca pe autoritatea statului faţă cu foştii lor stăpâni. Ce treabă avea însă zapciul vechi? Să îngrijească ca oamenii să-şi semene toţi pământul, să depuie partea lor în coşarele de rezervă şi, din când în când, îi mai scotea şi la câte un drum a cărui facere o poruncise domnia.

Bun, rău—atâta treabă ştia să facă. Dar se mai potriveau ei cu noua stare de lucruri, cu cerinţe mai mari ? Câtu-i lumea şi pământul nu. Căci, fiind astăzi omul liber de a nu ţinea coşare de rezervă şi de a nu - şi semăna ogorul propriu, adică liber de a muri de foame cât i-o plăcea, subprefectul, care azi nu are o idee mai clară de ceea ce trebuie să facă decât predecesorul lui, nu mai are nici o treabă, ci e curat un agent de corespondenţă între prefectură si primării; iar prefectura este un biurou de corespondenţă între minister şi subprefecturi şi, în linia din urmă, primăria e un biurou de corespondenţă între autorităţi şi particulari, o treabă pe care serviciul poştal îndeplineşte mai bine şi mai repede.

Afară de aceasta mai sunt încă ceva, agenţi electorali faţa cu cei care-şi vând votul. Li s- au luat atribuţiunile simple pe cari le aveau zapcii vechi şi li s-au dat altele, pe care nu le pricepeau deloc, căci administraţia este o ştiinţă, iar subprefectul de azi nu ştie mai mult decât a scrie neortografic şi a încurca slovele tipărite pe hârtiefără a şti ce zice într -însele.A administra ? Dar întrebatu-s-au vrounul din geniile universale ale liberalismului ceva să zică a administra ? Ce va să zică a privi bunăstarea populaţiunii ca pe un lucru încredinţat înţelepciuni şi vegherii tale? Să gândeşti pentru cel ce nu gândeşte, să puiîn cumpănă dările comunale, să le deschizi oamenilor ochii ca să nu puie dări peste dări, ba butucărit, ba stupărit, ba văcărit, bacâte comedii toate îi trec prin cap primarului pentru a stoarce si cea din urmă picătură de sânge din ţăran!Ce era mai firesc decât ca liberalii să se întrebe ce însemnează a administra. Îndată ce şi-ar fi făcut această întrebare ar fi  văzut ce lucru gingaş e administraţia şi cât e de necesar ca un subprefect să ştie atâta carte cât şi un profesor de admnistraţie şi de economie politică, şi pe lângă aceasta îi trebuie şi o deprindere cu locul în care trăieşte, pentru a şti să aplice ceea ce ştie. Escepţie făcând de ţara noastră, administratorul pretutindenea e un adevărat părinte al populaţiei rurale. El are să judece, când scade populaţia, de ce scade; când dă îndărăt producţia, de ce dă; când e un drum de făcut, pe unde să-l facă; când e o şcoală de înfiinţat, unde s-o aşeze mai cu folos, şi în sfârşit el e autoritatea care cu vorbă bună poate convinge pe ţăran că trebuie să aleagă de primar în sat pe cel mai harnic, mai de treabă şi mai cuminte român, iar nu pe cel mai hărţăgos, mai bun de gură şi mai rău detreabă; el vede daca notariul şi învăţătorul ştiu carte şi daca popa îşi vede de biserică ş.a.m.d. Pentru sarcina de subprefect se cere atîtă ştiinţă, atîtă dezinteresare, atîtă patriotism pe cât le poate avea numai un om cu multă şi temeinică cultură. Cum că vor fi între cei de azi si oameni cumsecade admitem, dar, în orice caz, o cultură temeinică şi o experienţă lungă sunt o garanţie mai mare decât nici o cultură şi nici o experienţă. Dar fiindcă la aproape toate posturile din ţară poate aspira oricare cenuşer, de aceea fiecine care a-nvăţat două buchii lasă plugul, cotul si calupul în ştirea lui Dumnezeu şi râvneşte a se face roată la carul statului. Ş-au făcut ei, nu-i vorbă, mii de locuri în care să încapă, dar nu-i încape pe toţi, încât acuma au de gând să mai scoaţă la maidan alt moft, decentralizarea şi electivitatea funcţionarilor publici, ca, cel puţin pe rând, să încapă în pita lui Vodă; adică vor să creeze un guvern de zece ori mai scump, c-un personal de zece ori mai numeros şi mai netrebnic decât cel de azi, care să se schimbe din trei în trei ani şi să se sature toţi, căci numai cu libertatea, egalitatea si fraternitate sadea nu se cârpesc toate coatele rupte.

Dar să nu ne uităm vorba. Oameni cari nu ştiu bine scrie şi citi în ţara noastră sunt mulţi şi vor fi din ce în ce mai mulţi. Toţi au dreptul de- a fi funcţionari ai statului sub diferite forme şi toţi aspiră ca măcar subprefecţi să li dea Dumnezeu s-ajungă. De acolo au interes ca liberalii să vie la guvernul central, pentru c-atunci se mătură ţara de la [un] capăt până la altul, atunci e vremea ca un advocat fără pricini să se facă director de şcoală secundară, un altul primar de oraş, un al treilea revizor de şcoale,un al patrulea prefect. Dar, odată intraţi în pâne, ei au interes să fie mult guvernul liberal şi, fiindcă acesta atârnă de Camere, deci de alegeri, ei se fac luntre şi punte ca să-şi scoată prietenii deputaţi. Dar prietenii în mare parte sunt sau ei înşii arendaşi ai statului, sau rude cu arendaşi, sau antreprenori de lucrări publice, sau advocaţi de antreprenori, sau au procese cu statul, decicaută să fie aleşi, ca să tremure miniştrii de dânşii şi să le facă treburile. Băcanul, negustorul, preotul, cari nu ştiu istoriile astea,îşi dau votul, pentru că „libertatea" e în primejdie şi mai ales pentru că liberalii promit totdauna că nu se va mai plăti nici o dare;

nici timbru n-are să mai fie în vremea lor, nici capitaţie, nici monopol de tutun, nici armată, nici dări pe băuturile spirtoase, ci numai posturi multe, în care să încapă toţi, şi Paştele Domnului, Paştele libertăţii de la un capăt al ţării la altul.

Acuma, cumu-i omul, de se gândeşte mai întâi la sine, el nu vede legătura în care stau toate lucrurile cu munca şi punga lui, nu vede că toţi liberalii nu speculează decât să trăiască de la dânsul, pentru că n-au nimic şi nu ştiu nimic, ci crede ce-i spun gazetele, cari ies ca ciupercile asupra alegerilor în tipografii jidoveşti, tipărite pe datorie, şi astfel omul, besmeticit, allege cinstitele obraze propuse şi se-njgheabă Camera liberală. Acum adunătura de gheşeftari din Dealul Mitropoliei se pune să judece lumea. Mai întâi toţi din guvernul trecut, fie miniştri, fie funcţionari, a fost cel puţin hoţi, stabilesc d-nia lor. De aceea, proces tuturora, iar funcţionarilor  — destituire. Dacă unuia nu-i găseşti nici măcar cusurul pe care-l are soarele şi daca are mai multă ştiinţă decum s -ar cere pentru serviciul lui, îi desfiinţezi deocamdată postul pentru că trebuie făcute economii, apoi [î]l reînfiinţezi când ţara e iar bogată şi-ţi pui ciracul în locul găsit vacant, ca din întâmplare. În predmetul alegerilor li se face primarilor cu ochiul de a protegia la muncile agricole pe cei ce ţin cu guvernul, pe rudele miniştrilor şi prefecţilor, iar la ceilalţi rechiziţii şi perchiziţii şi ordin verbal, ca nu cumva ţăranul să le lucreze pe moşie. Pentru acest scop se desfiinţează legea tocmelelor, pentru ca cel ce au dat bani ţăranilor să n - aibă lucrători, iar cel ce n -au dat să-I angajeze cu te miri şi mai nimica, cu înscrisuri pline de clauze penale, pe cari apoi tot subprefectul liberal le judecă în absenţa împricinatului ţăran şi - l condamnă să-i dea arendaşului liberal până şi cenuşa din vatră.

Familii ultraliberale s-au deprins şi cu treaba asta. Au tras la sorţi să vadă, care dintre ei să fie „conservator", şi apoi acela face treaba celorlalţi cându-s conservatori[i] la putere, iar restul roşu face trebile celui unul, când sunt liberalii la putere. Şi astfel mii de oameni râvnesc în ţara aceasta să capete avere şi onori pe calea statului sau cel puţin să trăiască de la dânsul. Prin ideea curat negativă a libertăţei, care nu însemnează nicăieri alta decât ca să nu fiu oprit de a munci, adică de a producebunuri reale, liberalii din România au ajuns la ideea pozitivă că libertatea trebuie să le dea şi de mâncare şi încălţăminte şi lux şitot ce le pofteşte inima, iar clasele muncitoare? ... Pe apa Sâmbetei meargă !Apres nous le déluge.Cât lumea n-avem să trăim,nu- i aşa ? Cât vom trăi, să ne curgă laptele-n păsat... După aceea, bun e Dumnezeu si va avea grijă de clasele pe care le sărăcim şi le stoarcem. Acesta e liberalismul la noi în ţară. Cei care nu sunt nimic, nu reprezentează, nimic, nu au nimic formează o societate pe acţii (un abonament la ,,Românul" sau la „Telegraf"), formează apoi comitete prin judeţe, un fel de filiale, cu liste exacte a domenielor statului şi-a funcţiilor existente, deschid jurnale în care arată „naţiunii suverane" că libertatea e în pericol, amăgesc mulţimea, care totdauna se luptă cu greutatea vieţii, făcând-o să creadă că ei sunt mântuirea, fac alegerile şi-apoi, când ajung sus, ... ţin-te bine. De la un capăt al ţărei până la altul se corupe orice simţire curată, orice om onest. Ici unu1 e aruncat pe uliţi cu o familie grea, pe care o ţinea de pe o zi pe alta cu leafa lui, pentru ca să vadă pus în locu-i pe un om care ştie tot atâta sau şi mai puţin decât dânsul; dincolo un arendaş e dat afară de pe moşia statului, pentru că, deşi are o avere întreagă băgată în semănături, n-a plătit latermen şi un deputat vrea să ia moşia cu preţul jumătate şi să se folosească şi de semănăturile omului ... şi tot aşa in infinitum.

Conservatorii au încercat ani îndelungaţi de zile a cârpi o clădire a cărei temelie chiar e o mare greşală. Astfel i-am văzut că, înspăimântaţi de delapidările de bani publici, de plastografii liberale ş. a. au botezat crimele delicte, ca să vie înaintea tribunalelor, adică înaintea unor oameni cari avea conştiinţa greutăţii crimelor; au voit să reducă prefecturile, au redus primăriilela sate, pentru a putea controla mai de aproape pe primari, notari şi perceptori, erau pe calea de-a înfiinţa şcoli reale şi de meserii,în care să intre progenitura acestei generaţii corupte şi să -nveţe ceva cu care să se poată hrăni... Aş ! De -a doua zi cum au venit liberalii, au suflat în ele şi au dispărut ca şi când n-ar fi fost de când lumea.

De câte ori le arăţi toate isprăvile zic : „Apoi noi n-am fost decît foarte puţin la guvern". Dar un palat zidit în zece ani se strică în două zile, d-nii mei, şi dac-aţi fost în stare să treceţi într -o bună dimineaţă cu buretele preste toată dezvoltarea istorică a ţărilor, cu cât mai mult veţi izbuti întru aceasta, neavând de risipit decât reparaturile făcute cu greu de conservator.

V. DIN ABECEDARUL ECONOMIC

De câte ori un creştin  s-apucă la noi să scrie un rând ca să lumineze neamul —presa este lumina, după cum zic d-nia lor —de atâtea ori pune mâna-n raft şi scoate la iveală o carte nemţească sau una franţuzească şi răsfoieşte până ce găseşte ce-i trebuie.Precum ni s-aduc toate d-a gata din străinătate şi n-avem alt chin decât să băgăm mânile în mânicele paltonului venit de la Viena şi piciorul în cizma pariziană, fără a ne preocupa mai departe din câte elemente economice se compun lucurile, tot astfel facem şi cu cunoştinţele; le luăm frumos din cărţi străine, le aşternem pe hârtieîn limbă păsărească şi facem ca negustorul care nu-şi dă nici el seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învăţaţii noştri, când vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinătăţii, d. X sau Y, a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neapărat adevărat şi să se potrivească, pentru că au ieşit dintr -o minunată morişcă de creier.

Să fie d. X sănătos, împreună cu toată casa, dar de se potriveşte, e altă căciulă! La gazetarii români, mai ales la cei liberali, lucrul e şi mai simplu. Îşi pun mai întâi degetul în gură şi vede câte „cuvinte" îi vin în minte. La chemarea aceasta se deschide dicţionarul nepaginat al capului, compus din prea puţine file, pe care stau scrise libertate, egalitate, fraternitate, legalitate, suveranitate şi alte cuvinte tot cu atâta cuprins material şi după aceea le-nşiră, mai puind pe la soroace şi câte un Ştefan sau Mihai Viteazul, din buzunările cărora scoteam ce ne pofteşte inima.

Bietul Ştefan Voievod ! El ştia să facă fărâme pe turci, tătari, leşi şi unguri, ştia niţică slavonească, avuse[se] mai multe rânduri de neveste, bea bine la vin vechi de Cotnar şi din când în când tăia capul vreunui boier sau nasul vrunui prinţ tătăresc.Apoi descăleca târguri de-a lungul râurilor, dăruia panţirilor şi dărăbanilor locuri bune pentru păşunarea hergheliilor de cai moldoveneşti, a turmelor de oi şi de vite albe, făcea mănăstiri şi biserici, şi apoi iar bătea turcii, si iar descăleca târguri şi iar se-nsura, până ce şi - au închis ochii în cetate la Suceava şi l-au îngropat cu cinste la mănăstirea Putnei. Ce-şi bătea el capul cu idei cum le au d-alde gaze-tari de-ai noştri, ce ştia el de subţietura de minte din vremea de astăzi ? Până la fanarioţi n -am avut cod, un semn că nici trebuia'.

 Ce-i drept şi ce-i strâmb ştia fiecare din obiceiul pământului şi judecată multă nu se-ncăpea. Ţară săracă, stăpânire puţină, biruri mai de loc, cară cu două oişti, să se poată înjuga boii la venirea tătarilor şi dintr -o parte şi dintr -alta, după cum l-apuca pe om vremea pe cale de munte, case de vălătuci acoperite cu paie, pentru a li se da foc la călcarea duşmanului, ba se da foc ierbei şi se-veninau fântânele, pentru ca să moară duşmanii de flămângiune şi de secetă, iar oamenii se trăgeau la munte şi lăsau câmpul limpede în urma lor, până ce venea Vodă de-i amăgea pe duşmani prin glas de buciume în văi şi prin codri, şi-apoi vai de capul lor! Îi mersese vestea voievodului românesc şi moldovenilor că nu sunt deprinşi a sta pe saltea turceşte, ci sunt totdauna gata de război, oameni vârtoşi, cari nu ştia multă carte dar au multă minte sănătoasă; averi mari iar n-au, dar nici săraci nu sunt. Şi tot astfel au fost până-n vremea noastră, până la Regulament, cea dântâi legiuire importantă şi plăsmuită. Românii au fost popor de ciobani şi, daca voieşte cineva o dovadă anatomică despre aceasta, care să se potrivească pe deplin cu teoria lui Darwin, n-are decât să se uite la picioarele şi la mânile lui. El are mâini şi picioare mici, pe când naţiile cari muncesc mult au mâni mari şi picioare mari.

De acolo multele tipuri frumoase ce se găsesc în părţile unde ai noştri n-au avut amestec cu nimenea, de-acolo cuminţia românului, care ca cioban au avut multă vreme ca să se ocupe cu sine însuşi, de acolo limba spornică şi plină de figuri, de acolo simţimântul adânc pentru frumuseţile naturii, prietenia lui cu codrul, cu calul frumos, cu turmele bogate, de acolo poveşti, cântece, legende, c-un cuvânt de acolo un popor plin de originalitate si de-o feciorească putere formată prin o muncă plăcută, fără trudă, de acolo însă şi nepăsarea lui pentru forme de civilizaţie care nu i se lipesc de suflet şi n -au răsărit din inima lui.

Au venit grecii, ş-au domnit o sută de ani. Când au ieşit din ţară, nici urmă n -a mai rămas prin sate. Parc-ai fost trecut cu buretele peste kolakiile şi bizantinismul acestor damblagii. Poporul nostru au rămas nepăsător la reformele greceşti, ruseşti, franţuzeşti, şi nu-şi dă nici azi bucuros copiii la şcoală, pentru că simte ce soi de şcoli avem.Ci înainte acest sentiment de sănătoasă barbarie era predomnitor. Radu Vodă cel Mare adusese în ţară pe sf. Nifon patriarhul, ca să ne puie la cale. Se -n treba şi el ce-o mai fi şi civilizaţia şi voia s-o vadă cu ochii. Dar sfântul, venind, începu să dea sfătuiri pentru schimbarea legilor şi obiceiurilor, pentru introducerea paragrafelor ş. a., încât Vodă -i zise într- o zi; ,,Ia slăbeşte -ne, popo, că ne strici obiceiele". Sfânt, nesfânt, vedea el pe cine nu-1văzuse de nu pleca în ţara cui l-au fost avut! Acesta- i sentimentul oricărui popor sănătos căruia-i propui să-i altoieşti ramuri străine pe când el e dispus a-şi produce ramurile sale proprii şi frunzele sale proprii încet şi în mod firesc. Un asemenea popor însă îşi impune feliul lui de a fi şi vecinilor. Ce ar zice liberalii de la noi daca le-am spune că, pe când ei introduc istorii franţuzeşti în instituţii, limbă şi datine, pravilele lui Vasile Lupu şi ale lui Matei Basarab nu s-au introdus niciodată, decât în partea lor canonică. Tot pe atuncea în Rusia de amiazăzi se introduc pe zi ce merge datinele româneşti pintre malorosieni, care au îndrăgit feliul de a fi al românului ?

Dar aici se iveşte totodată întrebarea : cui i-au putut veni în minte de a introduce toate formele costisitoare de cultură ale apusului într-o ţară agricolizată, abia pe la anul 1830 ? Sigur că numai oameni cari nu-şi cunoşteau ţara deloc. Oare crezut-au reformatorii că lucrurile acestea nu vor ţinea bani ? Şi, dacă ştiau că vor ţinea, n-au ştiut de unde, cum şi cine îi va plăti ? Nu ştia absolut nimenea cum stat, armată, biserică, cultură, c-un cuvânt tot ce e comun al naţiei, se plăteşte numai şi numai din prisosul gospodăriei private, cum că din acel prisos se hrănesc toate formele civilaţiei şi că, dacă istoveşti pre acesta, atunci începi a mânca însuşi capitalul de muncă al oamenilor, condiţiile existenţei lor private, şi-i ucizi economic, deci trupeşte şi sufleteşte ?Apoi de ce munceşte omul ? Ca să aibă el  din ce trăi. Dacă ascultă vioara sau petrece sărbătorile, cheltuieşte prisosul timpului şi banilor lui, nu însă ceea ce - i trebuie pentru ca să-şi ţie sufletul lui ş-al copiilor.

Dar puterea fizică a unui om e restrânsă, căci natura n-au făcut calculul că această putere va avea de hrănit din prisosul ei liberali, advocaţi, pierde - vară şi alte soiuri de paraziţi, ci i-au dat fiecăruia atâta putere ca să se poată ţine bine şi să mai puie şi ceva la o parte, pentru ca mâine să poată reîncepe munca cu mijloace mai multe. Va să zică prisosul pe care muncitorul îl poate pune la dispoziţia civilizaţiei şi a junilor crescuţi la Paris e foarte mic. Dar ce le pasa d-lor de aceasta ! Liberi nu sunt de a sărăci lumea?

 

D. C. A. Rosetti, în cuvântul său de la circ, vorbea cu dispreţ despre calitatea cea mai bună care o aveau boierii. „Ţara ?"— întreba d-lui —„40 de boieri mari, 40 de boieri mici, iată ţara pe când eram eu tânăr". Ţinem seamă de aceste cuvinte. Ţara n-avea pe umerele ei decât 80 de oameni, încât la 30 000 de suflete venea un boier, şi încă şi acela cu trebuinţe foarte mici; adică80 de oameni cari îmblau cu zilele în palmă şi ţineau neatârnarea tării prin isteţie şi adesea prin sacrificiul persoanei sau al averii lor, adică compensau pe deplin munca socială care-i purta. Astăzi avem zeci de mii de liberali cari nici îmblă cu zilele-n palmă, pentru că nici turc, nici leah, nici ungur nu caută să-i taie, nici de vrun duh aşa de subţire nu se bucură, nici compensează prin ceva muncă socială, pe care o istovesc din rădăcini, mâncând chiar condiţiile de existenţă a claselor producătoare, nu prisosul lor. Moţul din Ardeal e un negustor foarte cuminte, lui nu-i trebuie la negoţ nici un fel de samsar, nici chiar banul. El face ciubere şi doniţe, trece în Ţara ungurească şi nu se mai încurcă, ci le schimbă de-a dreptul pe ... grâu. Atâtea doniţe de grâu pe o doniţă de lemn, atâtea ciubere de grâu pe un ciubăr de lemn. Dacă am face şi noi socoteala moţului din Ardeal am zice : Atâtea mii de chile de grâu ne ţine o chilă de fraze liberale, atâtea chile ne ţin mărfurile importate din străinătate, atâtea chile ne ţin tinerii ce-şi pierd vremea prin străini, atâtea mii de chile ne ţine Constituţia, atâtea ne ţin legile franţuzeşti, cu un cuvânt toate liberalismurile.Prisoasele economiilor individuale constituiesc o sumă certă. Daca vei hrăni cu ele câteva mii de stârpituri liberale, de unde îţi mai rămân condiţiile pentru întreţinerea unei culturi sănătoase şi temeinice ? Două sute de nebuni mănâncă desigur mai mult decât un singur înţelept. Deci abecedarul nostru economic zice :Natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ţinea pe sine şi familia.El produce ceva mai mult decât consumă. În acest „ceva" mai mult, în acest prisos sunt cuprinse : întâi ceea ce-i trebuiepentru a reproduce, va să zică condiţiile muncei de mâni, şi încolo un prea mic prisos, care-1 poate pune la dispoziţia societăţeisub formă de dare. Din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăieşte toată civilizaţia naţională. Dacă hrănim cu acest prisos străinătatea de idei, de instituţii şi de forme lipsite de cuprins al căror complex liberalii au apucata-l numi „tot ce este românesc", atunci nu ne mai rămâne nimic pentru ceea ce esteîntr-adevăr românesc, pentru cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvântului.

VI. FRAZĂ ŞI ADEVĂR 

Nimic n-ar părea mai natural decât ca oamenii să ia lucrurile aşa cum sunt şi să nu caute în nouri ceea ce-i dinaintea nasului lor.Cu toate acestea tocmai calea contrară urmează.

Înainte de-a da exemple din ţară dăm unul din străinătate.Socialistul Bebel, în foaia sa „Volksstaat", anul 1873, spune următorul lucru: ,,Sau există Dumnezeu, ş-atunci suntem traşi pe sfoară, sau nu există, ş-atunci putem face ce-om pofti". Fraza întoarsă nu va fi nici mai clara şi mai cuprinzătoare de cum e. Să zicem: „Sau nu există Dumnezeu, ş- atunci suntem traşi pe sfoară, sau există ş-atunci putem face ce-om pofti".Tot astfel sunt toate frazele radicalismului. Oricum le-ai întoarce, cuprinsul lor nu s-adaogă, pentru că nu-l au; ba adesea contrariul lor coprinde mai mult adevăr decât ele înşile. „Luminează-te şi vei fi". Poate contrariul e adevărat. ,,Fii şi te vei lumina !". Căci o existenţă lungă şi sigură va avea drept fruct al ei cunoştinţa, adică lumina.

Tot aşa-i şi cu „Voieşte şi vei putea !". ,,Să poţi, şi-atunci vei şi voi", căci omul vrea ceea ce poate, iar când vrea ceea ce nu poate nu-i în toate minţile.

Dar, fie cum o fi, cu vorbe nu-l încălzeşti pe nimenea şi vorbe rămân toate abstracţiunile şi, cu cât mai abstracte sunt, cu atâtsunt curată vorbă de clacă. Dar cu asemenea cultură din gazete au început reformatorii noştri. Căci nu mai este îndoială că n -au învăţat mai nimic de

la străini decât să vorbească subţire, să se îmbrace subţire şi să puie lumea la cale cu fraze. Cultura frazelor o puteau învăţa bine din gazetele străine.Oamenii scot acolo gazete în toate zilele şi neavând ce spune, abstracţiunile le vin foarte bine la-ndemână, căci prin mijlocul lor poţi scrie coale întregi fără să spui nimic. Să nu ne înşelăm. Beţia de cuvinte din gazetele româneşti e numai întrecerea beţiei de cuvinte din cele străine. Mai puţin culţi, deci având mai puţine de împărtăşit decât străinii, gazetarii noştri au şi mai multănevoie de gură decât de cap, dar şi în străinătate lucrează în mare parte gura, fără ca crierii să ştie mult despre aceasta. Ci în străinătate în genere nu prea iau oamenii gazetele în serios întrucât s-atinge de partea lor intenţională. Se ştie că sunt făcute pentru a trezi patimele societăţii şi a crea în public atmosfera ce-i trebuieşte guvernului sau adversarilor săi spre a inaugura suirea unora şi coborârea altora; în sfârşit presa nu-i cu mult mai mult decât o fabrică de fraze cu care făţărnicie omenească îmbracă interese străine de interesul adevărat al poporului. Căci ce este statul şi ce scop are el ? Nu din carte— aievea.

Iasă cineva pe uliţă sau la câmp şi va vedea îndată ce e. Colo unul vinde, altul cumpără, unul croieşte, altul coase, un al treilea bate fier[ul] până-i cald, la câmp se ară, se samănă, se seceră, colo meliţă cânipa, ţes, tund oi şi numai în zi de sărbătoare stau mânile şi lucrează crierul. Atunci se foloseşte omul de prisosul liber al unei vieţi de muncă, merge la biserică, după aceea la horă, în sfârşit săptămâna toată e a stomahului, sărbătoarea e a creierului şi a inimei. Materia vieţii de stat e munca, scopul munci bunul trai, averea, deci acestea sunt esenţiale. De aceea se şi vede care e răul cel mai mare : sărăcia.

Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt câştigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor.Sărăcia trebuie luată în înţelesul ei adevărat.

 

Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are. Că este aşa ne e dovadă suma de cuvinte cari însemnează relele morale prin cuvinte împrumutate sărăciei şi boalei. Mişel, altă dată însemna sărac, azi înseamnă lipsă de calităţi morale. Tot astfel, „misérable" francez şi ,,elend" german. Odată voievozii româneşti dăruiau prin hrisoave pe „mişei" în înţelesul lor, astăzi mişeii în înţelesul nostru stăpânesc toată ţara de la un capăt la altul.

Calităţile morale ale unui popor atârnă — abstrăgând de climă şi de rasă-de la starea sa economică. Blândeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţămit, c-au avut ce-i trebuia.

Deci condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zădarnică.Dar aşa au făcut liberalii noştri. În loc de a- şi arunca privirile la răul esenţial ai societăţii s-au ţinut de relele accidentale şi fără însemnătate. În veacul nostru se-nmulţeau trebuinţele, deci trebuia îmulţită producţia şi braţele producătoare. Din contră am urmat. Numărul producătorilor, cari în ţara noastră sunt absolut numai ţăranii, dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decât poate purta; şi se-nmulţesc—cine ? Cei cari precupeţesc munca lui în ţară şi în afară şi clasele parazite. La ţară putrezesc grânele omului nevândute, în oraş plăteşti pânea cu preţul cu care se vinde la Viena sau la Paris. Căci firul de grâu trece prin douăzeci de mâni de la producător până la consumator şi pe această cale se scumpeşte, pentru că cele douăzeci de mâni corespund cu cinci zeci de guri cari, având a trăi de pe dânsul, produc o scumpete artificială.

Va să zică, îmulţindu-se trebuinţele, trebuiau îmulţite izvoarele producţiunii şi nu samsarlâcul, căci la urma urmelor totnegoţul nu e decât un soi de samsarlâc între consumator şi30producător, un fel de manipulare care scumpeşte articolele. În această manipulare naţia agricolă totdeauna pierde, pentru că productele ei sunt uniforme în privirea valorii şi, dacă constituiesc o trebuinţă generală, nu e mai puţin adevărat că sunt cel maigeneral articol de producţiune, adică acela care se face pretutindenea. Pe când naţia agricolă plăteşte atât transportul cât şi vama şi câştigul comerciantului la cumpărătura unui articol industrial, tot în aceeaşi vreme vamă, transport şi câştigul comerciantului se scad din preţul cu care naţia agricolă îşi vinde productele, va să zică ea păgubeşte dublu în toate tranzacţiile ei, la vânzarea productelor ei, la cumpărătura celor străine. Apoi e cumplit de mare diferenţa între valori. Încărcând 500 de vagoane cu grâu capeţi în schimb o jumătate de vagon de obiecte de lux. C-un cuvânt naţia agricolă e expusă de -a fi exploatată de vecinul industrial, ba de-a pierde pe zi ce merge clasele sale de manufacturieri, cari, neputând concura cu fabrica, devin proletare.Dovada cea mai buna pecontinent e chiar popurul nostru. Samsarlâcul care mijloceşte schimbul între productele noastre şi cele străine încape pe zi ce merge în mânile străinătăţii. Oameni bătrâni n-ar avea decât să asemăneze fizionomia de azi a Bucureştilor cu aceea pe care o avea înainte de cincizeci de ani. Nu-i vorbă, nu erau aşa de străluciţi Bucureştii pe atuncea, dar erau româneşti; azi ...? Ce să mai zicem de Iaşi şi, în genere, de oraşele Moldovei ?Toate împrejurările acestea însă nu se schimbă prin fraze, ba nici măcar prin şcoli profesionale. Căci profesiile lipsesc, pentrucă lipsesc condiţiile lor de existenţă. Dar aceste împrejurări nu se schimbă nici prin legi civile, cari regulează modul în care are a se face tranzacţiunea X între indivizii A şi B; nu se schimbă prin axiomul că toţi oamenii sunt liberi prin drept înnăscut şi imprescriptibil, nici prin regula căci toţi sunt născuţi egali, mici prin participarea tuturor la afacerile guvernării. Evul mediu avea o formă pentru păstrarea fiecării ramuri de producţiune, ş-aceasta era autonomia breslelor şi îngrădirea lor faţă cu orice agresiune de din afară. La noi evul mediu au ţinut până mai ieri-alaltăieri, şi mulţi bătrâni vor fi ţinând minte epoca în care un străin nu putea fi breslaş. Nu mai pomenim că pricinele dintre breslaşi se hotărau la staroste şi se întăreau numai deVodă; nu mai pomenim apoi că instituţia au fost atât de puternică încât împărăţia, totdauna foarte diplomată, a Austriei şi-au introdus consulatele în ţară sub numele şi forma de „stărostii de breaslă". Deci salus re[i]publicae summa lex esto.Puţin ne pasă pe baza căror principii metafizico-constituţionale s-ar fi putut realiza bunul trai al claselor României, destul că avem dovadă că pe valea liberalismului mergem tocmai demprotivă.Căci statul are nevoie de clase puternice, şi liberalismul le -au adus la sapă de lemn.

Înainte de 30—40 de ani aveam o clasă puternică de ţărani, nu bogată, dar cuprinsă, şi începuturile unei clase de mijloc.Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem,negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să neluăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România.

Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce or pofti, să atârne mai multori mai puţin de înrâuriri străine. Nu doar c-ar sta în relaţii cu consulii, această acuzare ar fi prea gravă pentru ca s-o facem cuiva.

 Ne înnegrim unii pe alţii— vorbesc de naturile mai nobile, fie ele în orice parte, nu de stârpituri — ne înnegrim, zic, unii pe alţii, pentru că simţim că starea poporului românesc e nesuferită şi că ne-am încurcat rău. Dar în această încurcătură vina istorică şi blestemul urmaşilor să cază asupra celor ce-au făptuit tot răul, asupra liberalilor de orice nuanţă, care au format cadre goale, încare au intrat tot gunoiul societăţii, au creat guvern reprezentativ pentru ca să-l împle oameni ce abia ştiu a îndruga două cuvinte, au făcut ca clasa de mijloc, în loc de a căuta să muncească şi să înflorească, să se azvârle toată asupra puterii statului, ca sădomnească.Răul esenţial au fost că se-mulţeau trebuinţele fără a se înmulţi producţia sau fără a se urca în mod considerabil valoarea ei; inegalitatea claselor şi nelibertatea, apoi neparticiparea la guvernul ţării erau rele cu totul neesenţiale.

Daţi-mi statul cel mai absolutist în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi, îl prefer statului celui mai liber în care oamenii vor fimizeri şi bolnavi. Mai mult încă, în statul absolutist, compus din oameni bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali, decât în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri. Căci omul are pe atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdauna sclav şi totdauna neegal cu cel ce stă deasupra lui.

 

[11, 13, 14, 18, 21 şi 23 decembrie 1877]