Mihail Eminescu - Despărţire

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aş cere doar’ pe tine, dar nu mai eşti a ta;
Nu floarea veştejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.
La ce simţirea crudă a stinsului noroc
Să nu se sting’ asemeni, ci’n veci să stea pe loc?
Tot alte unde-i sună aceluiaş pârâu;
La ce statornicia părerilor de rău,
Când prin această lume să trecem ne e scris
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?
La ce de-acu’nainte tu grija mea s-o porţi?
La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?
Tot una-i dacă astăzi sau mâne o să mor,
Când voiu să-mi piară urma în mintea tuturor,
Când voiu să uiţi norocul visat de amândoi,
Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi.
Să fie neagră umbra în care-oiu fi perit
Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,
Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi –
– Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi?
Cu faţa spre părete mă lasă prin străini
Să ’ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,
Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile răci
Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci,
Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape
Să-mi spuie al tău nume pe’nchisele-mi pleoape,
Apoi – de vor – m’arunce în margine de drum...
Tot îmi va fi mai bine ca’n ciasul de acum;
Din zare depărtată răsar’ un stol de corbi
Să ’ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,
Răsar’ o vijelie din margini de pământ,
Dând pulberea-mi ţărinii şi inima-mi la vânt...
Ci tu remâi în floare ca luna lui April
Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,
Din câte eşti de copilă să’ntinereşti mereu,
Şi nu mai şti de mine, că nu m’oi şti nici eu.