Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Tudor Vianu - Norii


Fâşii cernite de văzduh, o, Nori,
Necontenit călătoriţi în zare,
În schimbătoarea voastră-nfiripare
Voi rămâneţi aceiaşi călători.

În tot vă regăsesc, năluci fugare,
Şi peste noi tronaţi biruitori,
Voi sunteţi suflete de luptători
Şi-a dorului eternă întrupare.

...Şi de cădeţi cu rodul unei ploi
Sau cu-a zăpezii albă risipire,
Sunteţi avântul către forme noi.

Spre voi se-nalţă-ntreaga-ne iubire,
Căci în a voastră fugă şi-nnoire
O, Norilor, ne recunoaştem noi.



1916 

Dimitrie Stelaru - Am plecat


 
Am plecat dintr-un ținut secetos,
de sub dragoste -
acolo arta izvora din platitudine
și cine mânca două litere
trebuia să moară.

Pălăria orașului învelea contabili
popi vrăjitoare și televizoare;
la zece mii de ani încă
și încă taie securea -
imperatoare strigă de după ferestre tigva iguanodomului. 
 

Dimitrie Stelaru - Bună seara !


Între oamenii cumsecade se zice: bună seara!
Oamenii care se întorc de la slujba alcoolului,
de la baruri și uscăciuni,
de-acolo de unde nu se sfârșește și nu se începe nimic.

Între oamenii cumsecade se zice: bună seara!
Unii merg printre reclamele cu neon și tac osteniți -
moftangiul vrea insulte dolofane,
ucenicul vinului umple strada cu versuri proaste,
dar eu mă întorc la aripile întunerecului
(e palatul din bătrâni)
și cânt și cânt și cânt. 

Dimitrie Stelaru - Merg


Merg peste arborii-oameni: sunt om?
- e plină pădurea de pași
și cine e vântul?
O roată macină moara
înapoi, înainte - unde?

Prietenii au doi lei
soarele gâfâie printre nori
luați uniforma dictatorilor,
dar lăsați-mă în insula mea. 

Marin Sorescu - Cartea morţii


Semnează distrat
În cartea morţii.
Cartea vieţii a fost
Ridicată discret adineauri,
Şi arsă cu flacără mică
În faţa casei.

Cine a vrut să se uite
S-a uitat descoperindu-şi capul.

Sângele s-a întins puţin pe pagină,
Îngerul îndoliat pune sugativa.


Marin Sorescu - Vină


 
Mă simt vinovat
Ca şi când
Aş fi comis o faptă rea.

La marea spovedanie
Care mă aşteaptă
O să spun asta:

Doamne,
Am trăit şi eu
Printre făpturile tale.
Am făcut rău?

***

Acesta e deci
Ceasul

Nu ştiu ce să
Fac mai întâi
Ce atitudine să iau.

La naştere cică am
Ţipat ca un disperat
Trei zile.

Dacă n-ar fi fost
Durerile astea aş fi zis
C-a fost o moarte bună.

Marin Sorescu - Plecare


 
Mă întorc cu faţa
Spre perete
Şi le spun prietenilor
Îndureraţi:
Mă întorc repede.

Marin Sorescu - Opreşte


Opreşte!
A răcnit sufletul,
Opreşte să mă dau jos!
Sunt sătul de-atâtea corvezi,
De-atâtea determinări, obligaţii şi legi,
Eu am fost făcut să fiu liber.
- Nu pot să mă opresc,
I-a răspuns pământul,
(Pământul din mine),
Dă-te jos din mers,
Dacă-ţi dă mâna
Şi fă-o chiar acum,
Când eu o să virez
Spre scârbă şi tină.
Dă-te jos în cer,
Prietene de-o viaţă,
Te iau când revin.

Marin Sorescu - DOAMNE !


 
Doamne,
Ia-mă de mână
Şi hai să fugim în lume,
Să ieşim puţin, la aer.
Poate schimbând curenţii,
O să mă simt şi eu în larg,
Lângă Tine.
 

Marin Sorescu - Ficat locuit


 
Simt aripile vulturelui
Întinzând marginile ficatului meu;
Îi simt ghearele,
Îi simt pliscul de fier,
Îi simt uriaşa lui poftă de viaţă,
Setea lui de zbor
Cu mine in gheare
Şi zbor.
Cine spunea că sunt înlănţuit?
 

Marin Sorescu - Scară la cer


 
Un fir de păianjen
Atârnă de tavan,
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer – zic,
Mi se aruncă de sus.

Deşi am slăbit îngrozitor de mult,
Sunt doar fantoma celui ce a fost,
Mă gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.

- Suflete, ia-o tu înainte,
Pâş! Pâş!
 

Marin Sorescu - Spectator


 
Observ cu interes
Cum se luptă instinctul vieţii
Cu geniul morţii.

Viaţa vine cu o mie de tertipuri,
Moartea are o mie şi una de vicleşuguri.
Ca doi gladiatori,
Unul cu trident şi plasă,
Altul cu spada scurtă.

Strivit intre logica misterioasã
A vieţii
Şi logica misterioasă a morţii
Sunt terenul de luptă.
Au rămas din mine
Doar ochii,
Să vadă şi să se ingrozească.

Marin Sorescu - Durere pură


Nu mi-e rău ca să-mi fie bine,
Mi-e rău ca să-mi fie şi mai rău.
Ca marea cu valuri verzi, înşelătoare,
Nici durerii nu-i poţi ghici fundul.

Fac scufundări în durerea pură,
Esenţă de ţipăt şi disperare,
Şi mă întorc la suprafaţă vânăt
Ca un scafandru care şi-a pierdut
Rezervorul de oxigen.

Mă rog de împăratul peştilor
Să-mi trimită un rechin de treabă
Să-mi taie calea.


***

De ce eu trebuie să intru în acest spital
Şi cel care trece acum prin faţa lui
Să meargă mai departe?

De ce el să treacă de poartă fără să-i pese
De ce tocmai eu să intru?
De ce nu el, de ce nu altul?
De ce eu?

Întrebări la care nu s-a răspuns încă.

Marin Sorescu - Stingere vocală


Îngerul care sună
Stingerea vocală,
Îşi lasă goarna de la gură
Şi mă dojeneşte
Că eu o sting prea repede.
- Îmi piere glasul brusc.
- Să-ţi piară numai când vei auzi goarna.

Pentru tine n-a sunat încă goarna.
Treci în front soldat şi cântă.
Cântă viaţa.
Mai ai de mărşăluit prin ea,
Răcanule în ale durerii.


***

Ce mă doare cel mai tare
E că nu voi mai putea fi
În contact cu carţile,
Să stau dimineaţa în faţa bibliotecii
Ca la ţărmul mării
Mângâiat de briza tainică adiind
De pe rafturi.

Dacă tot voi fi atât de aproape de ele
Sper să nu mi se refuze, Doamne,
Plăcerea de a citi în stele.

Măcar o dată pe săptămână
După orarul afişat pe un nor.

Marin Sorescu - Enigma


Domnule, am auzit în tinereţe o ghicitoare
Şi i-am uitat răspunsul.
,,Tenghelita,
Menghelita,
De carcee,
Tombolita.
Ghici, ce e?"
De vreo patruzeci de ani mă tot chinui
S-o dezleg,
Sau să-mi aduc aminte răspunsul.
M-am dus în satul în care-am auzit-o,
Am întrebat din om în om:
Nimeni nu ştia,
O ghicitoare care-a dispărut.

Maica Mare, Maria Rădulescu Fălcoianu
Numită maica Rica, din comuna Redea, Romanaţi,
I-a spus în 1919 lui neica Ionescu,
Din Redea, ghicitoarea asta.
Când şi-a dat el seama c-a uitat raspunsul,
Maica Rica murise.
Şi de-atunci îl tot chinuie.
Dacă ar fi ca în poveşti, ar fi trebuit să i se taie
Capul. Că nu poate dezlega enigma.
Dar nici ghicitoarea nu se mai poate dezlega singură
Şi se foloseşte de el, ca să-şi aducă aminte
Răspunsul. Toate au avut un sens pe vremuri,
Şi au dispărut, fie sensul, fie cuvintele acestui sens.

,,Tenghelita,
Menghelita,
De carcee
Tombolita.
Ghici ce e?"

Nu cred c-o să ghicesc până mor,
Spune bătrânul, şi la colţul ochilor i se
Încreţeşte un zâmbet al ochilor, subţire.
Da, uite ţi-o spun şi eu dumitale.
Vezi dumneata că şi zicerile astea
Sunt ca nişte fântâni, care, dacă nu mai sunt sleite,
Se înfundă, cad ghizdurile şi creşte rogoz şi
Ardelul broaştei din ele.

Am văzut odată nişte oameni
Se uitau la o fântână, care se cam învechise.
Cumpăna se cam uşurase.
Unul a zis:
- De coinace trebuie să mai punem
Un fier de plug,
Să atârne bine.
Să se cumpănească bine, aşa.
Fierul vechi de plug
Atârnând de cumpene,
Arând prin aer de câte ori
Se afunda galeata
Şi iarăşi coborând cu brazda lui de cer...
Dacă mă-ntrebi unde s-au dus, toate, cum de-au dispărut
Nu ştiu ce să-ţi răspund.
Ca ,,Tenghelita, menghelita" aceea.

Ghici ce e?

Bogdan Petriceicu Haşdeu - Viersul


 
Homer cânta mânia divinului Ahille,
Şi Dante Tartarul cânta;
Poetul, când se naşte în amărâte zile,
Amar şi el ca lumea, nu cântă pe copile,
Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!
Şi eu câteodată smulg harpa din tăcere,
Când sparge muza pieptul meu,
Căci inima zdrobită răsună prin cădere
Şi saltă desperată în spasmuri de durere,
Scoţând din agonie un ţipăt scurt şi greu;
O poezie neagră, o poezie dură,
O poezie de granit,
Mişcată de teroare şi palpitând de ură,
Ca vocea răguşită pe patul de tortură,
Când o silabă spune un chin nemărginit!
Ar fi o ironie să cânt eu flori şi stele
În veacul nostru pe pământ,
Când ele sunt o larvă grimată cu văpsele,
Iar adevărul geme tempeste şi rezbele,
Blestem, urgie, neguri, pucioasă şi mormânt!
Lăsaţi pedestrei poze minciuna curtezană!
Al cântului entuziasm
Respinge veselia spoită şi vicleană,
Când totul împrejuru-i printr-o imensă rană
Exală din cangrenă un colosal miasm!
Homer cânta mânia divinului Ahille,
Şi Dante Tartarul cânta;
Poetul, când se naşte în amărâte zile,
Amar şi el ca lumea, nu cântă pe copile,
Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta! 
 

Bogdan Petriceicu Haşdeu - Muntele şi valea


Nebun, nebun de mii de ori
Acel ce cată grâu şi flori
Pe munţii rătăciţi în nori:
Sunt tari: sunt nalţi, sunt de granit,
Dar fruntea lor cea triumfală
Abia rodeşte cu sfială
Un muşchi mănunt şi otrăvit.
Priviţi, priviţi aceste văi,
De râuleţe şi de căi,
De busuioace şi de clăi
Brăzdate ca un curcubeu:
Se scaldă struguru-n lumină,
Şi iese mierea din albină,
Şi totu-i plin de Dumnezeu!
Nu sus, nu sus la cei avuţi,
În norii fumului pierduţi,
Se nasc fecundele virtuţi.
Poporul ce suspină jos
E singur valea roditoare,
În care creşte grâu şi floare,
Bun şi frumos!... 

Bogdan Petriceicu Haşdeu - Bradul


Când arde soarele de mai,
Când vântul iernii geme,
Măreţul brad pe naltul plai
Stă verde-n orice vreme.
O rădăcină de colos
Şi-a sfredelit în stâncă,
Şi de pe stâncă maiestos
Mai sfredeleşte încă!
De mult cu blocul de granit
El s-a făcut totuna,
Şi pe-amândoi necontenit
Îi zguduie furtuna.
Şi lemn, şi piatră la un loc,
Verdeaţa-i ne-ntreruptă,
Aspiră ger, îndură foc,
Cu trăsnetul se luptă!
La piept cu viforul turbat,
La cap cu norul rece,
De-atâţia ani nestrămutat
El tot aşa petrece.
De-ar fi să-i daţi în văi adânci
Odihnă dezmierdată,
Răpindu-i viscole şi stânci,
L-aţi omorî pe dată!
Când arde soarele de mai,
Când vântul iernii geme,
Măreţul brad pe naltul plai
Stă verde-n orice vreme! 

Bogdan Petriceicu Haşdeu - Frunzele


Bubuie furtuna,
Una câte una
Frunzele răpite
Cad şi rătăcesc:
Arborul suspină,
Însă nu se-nchină,
Înfruntând ispite
Pieptu-i bărbătesc!
Şi la primăvară,
O verdeaţă iară
Mugurind îmbracă
Falnicul stejar;
Vântul urlă-geme,
Trunchiul nu se teme,
Foile când pleacă -
Altele răsar!
Arboru-i ideea,
Frunzele-s aceea
Ce-nviază ţara
Şi-o ridică sus:
Când furtuna muge
Şi fricosul fuge,
Alţii iau povara
Celor ce s-au dus! 

Bogdan Pertriceicu Haşdeu - Complotul bubei


I


Era-ntr-o bătrână pădure,
Din care vrăjmaşa secure
Nu smulse o creangă de brad:
Pe-o stâncă de fulger crăpată,
Pe-o râpă de şerpi îmbălată,
Pe-o beznă cu fundul în iad.
În cuibul acei văgăune -
Precum într-o cronică spune
Din secolul patrusprezeci -
A fost o petrecere mare:
Leproşii din mii de hotare
Veniră pe mii de poteci.
Vedeai o icoană grozavă!
Tot bube, pocnind de otravă,
Pe braţe, pe coapse, pe frunţi!
Otrepuri, de mult închegate,
Lipite pe răni destupate,
Ca nişte oribile punţi!
Obrajii lor — cronica spune -
Păreau ca un foc de tăciune
Cu spuză-nvelit împrejur,
Când negrul cu roşul se-alungă,
Trecând pe de lături în dungă,
Alb, vânăt, şi galben, şi sur!
S-aşază pe gânduri în iarbă,
Şi buba pe bubă se-ntreabă:
Cum merge şi ce-i de făcut
În lume să nu mai domnească
Tăria şi fala tupească,
Frumosul călcând pe cel slut?
Se scoală atunci din grămadă
O fiară, un monstru, o pradă
A unui sarcasm infernal:
Atât de urât că, văzându-l,
N-ai pune pe oameni de-a rândul
Cu cel mai hidos animal!
Se umflă a scoate cuvântul,
Şi parcă vuieşte mormântul,
Răsună un glas din plămâni,
Pe care ca toţi să-l auză,
Îl trage prin nări şi prin buză,
Sudoarea curgând peste răni!
„De prin puţuri şi izvoare
Toată lumea bea -
Aşa el zicea -
Fraţilor, precepeţi oare
Cugetarea mea?
Apa-i pentru noi scăpare,
Iute la fântâni,
Din glezne şi mâini
Daţi-le cu mic şi mare
Puroaie din răni!
Toate ţările să fie
De sus până jos
Şi până la os
Un popor de carne vie:
Lepros şi lepros!
Ha, ha, ha! Să vezi atunce
O viţă ş-un soi
Întocmai ca voi:
Unde-i sântul ca s-arunce
Cu piatra în noi?..”

II

Trecu de-abia o lună,
Buboşii împreună
Acum din nou se-adună
În codrul cel spurcat;
Dar nu mai este jale,
Ci râsuri triumfale,
Sunând în deal şi-n vale,
Ca dracii în sabat!
Aduce fiecare
Cu sine pe spinare
Bucata-i de mâncare
La prânzul canibal:
Nemăcinate grâne
Servind în loc de pâine,
Cu vreun ciolan de câine
Sau un picior de cal!
Apoi voioasa ceată,
De stârvuri săturată,
Încinge desfrânată
Un danţ neruşinat:
Satan rânjind se pune
Cu pompă să-ncunune
Cumplita urâciune
Cu groaznicul păcat!...
Strigaţi de bucurie,
Săltaţi de veselie,
Căci lepra cu urgie
Se mişcă pas la pas:
Prin târguri şi prin sate,
Cu ape-nveninate,
Ea ţările răzbate,
Puţin i-a mai rămas!
Priviţi-o cum pătrunde
În turnurile unde
De-abia se mai ascunde
Seniorul tremurând;
Bordeiul şi palatul,
Săracul şi bogatul,
Opinca şi-mpăratul
O vor simţi pe rând!
Atunci din voi oricare
Va fi uşor în stare
Şi el s-ajungă mare,
Căci lepra-i chiar pe tron!
Şi iacă din nimică
Bubosul se ridică
Marcheze ori vlădică,
Sau cel puţin baron!
Şi nu visează nime
C-o nouă nobilime
Se urcă la nălţime
Pe feudalul car!
O bubă moştenită,
De secoli învechită,
E cea mai strălucită:
Lepros ereditar!
În urmă, se-nţelege,
Veţi născoci o lege,
Că nimeni nu se-alege
De nu va fi bubos:
Căci este cu dreptate
Ca prin majoritate
Rotund să meargă toate
Sub cerul luminos!
O goană-nvierşunată
Se va porni pe dată
În lumea cea curată
Pe bietul nesupus,
Ce nu vrea să-nţeleagă
Că trebuie o plagă
Să fie ţara-ntreagă
Când buba şade sus!
Printr-un decret se schimbă
Orice idee strâmbă,
Scoţându-se din limbă
Că lepra e un rău;
Şi după chip şi seamă,
Pe pânză şi pe-aramă,
Veţi face fără teamă
Bubos pe Dumnezeu!!..

III

Poporul înconjoară pădurea fără veste
Şi-i pune foc:
Leproşii pân’ la unul, bărbaţi, copii, neveste,
Au ars pe loc.
Memoria lor însă pe-o lespede funebră
De-atunci s-a scris,
Pe care se citeşte: „Creştini, fugiţi de lepră
Ca de-un abis!”
De câtva timp încoace, furtuna, pe morminte
Cutrierând,
Se zbuciumă a şterge bătrânele cuvinte,
Străbunul gând.
De lene uită lumea ispitele-i antice.
Şi iar la sfat
Se grămădesc buboşii, visând să se ridice —
Pân’ la palat!... 

Bogdan Petriceicu Haşdeu - Craniul lui Mihai cel viteaz


Sus la Deal în monăstire
Se păstrează
O trunchiată suvenire,
De trei secoli prefăcută
Într-un negru putregai.
Pleacă-ţi capul, măi române,
Şi oftează,
Căci din gloria trecută,
Ce zâmbise o minută,
Astăzi tot ce-ţi mai rămâne
Este ceafa lui Mihai!
Ba ridică mândra frunte -
Şi nainte!
Fă din gândul tău o punte,
Ca să legi cu bărbăţie
Timpul vechi cu noul trai;
Şi privind aceste oase,
Oase sfinte,
Tu să crezi c-o să mai fie
Pentru biata Românie
Alte zile mai frumoase
Ş-un al doilea Mihai!


* * *

Cându-i iarnă, când nu-i soare,
Cându-i ceaţă, -
Nemerind uscata floare,
Omul stă şi se gândeşte;
D-aş ajunge pân’la mai!
O s-ajungi şi tu, române,
Iar la viaţă!
Iute, neaua se topeşte,
Iaca, fulgerul trăsneşte,
Vai de liftele păgâne;
Tună groaznicul Mihai!.. 

Bogdan Petriceicu Haşdeu - La Iulia


Când văz o floare
Lucind la soare
Ca o lumină din curcubeu,
Mă fac o rază,
Ce colorează
Flori şi mai mândre pe chipul tău!
Când pe sub seară
În primăvară
Previghetoarea cântă cu dor,
Pentre suspine
Gândind la tine,
Te-auz, iubito, şoptind amor!
Când luna-n unde
Galeş s-ascunde,
Vărsând în valuri mii de scântei,
Eu jur, Iulie,
Că-i mult mai vie
Văpaia dulce din ochii tăi!
Când în altare
Vin cu-ntristare
S-ador în pace pe Cel-de-Sus,
Văz pe icoană
Sânta Madoană,
Şi bietul cuget la tine-i dus!
Nimic nu-mi place!
Anima tace,
Dar mintea-ntreabă de multe ori:
Să fii tu oare
Mai dalbă floare
Decât atâtea sublime flori?
Scântei plăpânde,
Steluţe blânde,
Să nu mai fie ca-n ochiul tău?
Să fii tu oare
Lună şi soare,
Lună şi soare şi Dumnezeu?...
Suflet, junie
Şi poezie
Astfel se-nchină la zâna lor,
Pe lângă care
Totul se pare
O noapte neagră, un negru nor!
Suflet, junie
Şi poezie
Sunt călătoare pe-acest pământ:
Orice le place
Vor să-l îmbrace
În haina ţării de unde sânt!
Suflet, junie
Şi poezie
Din cer în lume când rătăcesc,
Aduc cu sine
Forme divine
Şi prin iubire le răspândesc! 

Bogdan Petriceicu Haşdeu - Lilica


 
Când copilaşu-mi se lipeşte
Plăpând la sânul meu,
Şi-l port în braţe, şi-mi zâmbeşte,
Şi-l strâng, şi-l pup mereu;
Îmi pare-atunci că-s o tulpină
Ce-abia mai sta pe rădăcină,
Tot sughiţând după lumină
De-atâtea ierne-n şir,
Şi iată că-ntr-o zi cu soare,
Sosind o rază iubitoare,
Făcu din trestia ce moare
Să iasă trandafir:
Un copilaş ce se lipeşte
Plăpând la sânul meu,
Şi-l port în braţe, şi-mi zâmbeşte,
Şi-l strâng, şi-l pup mereu! 
 

Bogdan Petriceicu Haşdeu - Lui N.Nicoleanu


Râde omul cât e june;
Cât e june, omul plânge;
Şi râzând-plângând,
Cântă cântece nebune,
Cântă cântece de sânge,
Cântă vrând-nevrând!
Râsu-i o speranţă plină,
Plânsu-i urma de speranţă
Ruptă din apus:
Iar speranţa-i o grădină
De-unde cântecul se nalţă
Drept la Cel-de-Sus!
Însă iată fără veste
Focu-n spuză se preface,
Spuza piere-n vânt:
Când speranţa nu mai este,
Tace plânsul, râsul tace...
Cum vrei să mai cânt!
Am ajuns o căzătură
Şi privesc cu nesimţire
Împrejurul meu:
Fără teamă de tortură,
Fără dor de fericire,
Voi să cuget eu!
Suflet veşted, minte rece,
Mi-a rămas atâta-n lume
S-o tot cântăresc:
Orice ţipă, orice trece,
Că despoi de mândru-i nume,
Masca să-i răpesc!
Tot ce-i falnic, tot ce-i mare,
Tot ce-ţi place în natură,
June cântăreţ,
Nu-i aşa precum se pare!
Totul merge cu măsură!
Totul are preţ!
Ziua zboară, noaptea vine;
Când din marea vieţii june
Vei sosi la mal,
O să vezi şi tu ca mine,
Şi ca mine tu vei spune:
Searbăd carnaval!
Pân-atunci râsul şi jalea
Te-mpresoară şi te-mbată:
Cântă! Nu-nceta!
Cântecul deschide calea:
Cine n-a cântat vrodată
Nu va cugeta! 

Bogdan Petriceicu Haşdeu - Luntrea


Şi râde, şi plânge, şi-ntocmai ca luntrea uşoară,
Plutind pintre valuri
Departe de maluri
Se zbuciumă inima mea.
Când luntrea, o, Doamne, se-nalţă şi iar se coboară,
Ajunge odată
Mereu legănată
Doritul liman a vedea.
Şi eu am o ţintă, dar timpul ce fuge şi zboară
Lăsa-mă-va oare
Pe căi mişcătoare
S-ajung şovăind pân’la ea?
Când luntrii se-ntâmplă câ groaznicul vânt o doboară,
Cui pasă să ştie
În lumea cea vie:
Cu ce şi-ncotro se ducea?
Ci-n mine se-ascunde ferită de toţi o comoară:
De-a fi să se-nece
În unda cea rece,
Mai bine, ah, nu se năştea!...
Şi râde, şi plânge, şi-ntocmai ca luntrea uşoară,
Departe de maluri
Plutind pintre valuri
Se zbuciumă inima mea!...