Dimitrie Cantemir - Curate-ţi varsă rugile
Curate-ţi varsă rugile.
Cu cele puţintéle te slujéşte.
De cele multe fugi.
Multe ascultă. Grăiaşte puţintéle.
Taci cele tăinuite.
Învaţă-te celor mai mici…
Celui mai mare urmează…
Ridică zăbăvile. Nemica te miră.
Probozeşte pe cel mândru.
Leapădă cele rele.
Învaţă-te lui Dumnezeu a trăi.
Învaţă-te a muri.
Cezar Ivănescu - JEU D’AMOUR (Mândră-Mărie)
! se reîntoarce şi dragostea mea,
se reîntoarce la tine,
cum vine Sufletul ca Pasărea
şi nu ştiu de unde-mi vine,
se reîntoarce şi dragostea mea,
se reîntoarce la tine,
cum vine Sufletul ca Pasărea
şi nu ştiu de unde-mi vine!
! Mândră-Mărie şi Sântă Fecioa-
floare de Sântă Mărie,
cum vine Sufletul ca Pasărea
pe-o floare doar să se ţie,
Mândră-Mărie şi Sântă Fecioa-
floare de Sântă Mărie,
cum vine Sufletul ca Pasărea
pe-o floare doar să se ţie!
! Pasăre care cu-arìpa ai scris
versul ce duce la Domnul,
spune-mi-l, spune-mi-l numai în vis,
spune-mi-l numai în somnul,
Pasăre care cu-arìpa ai scris
viersul ce duce la Domnul,
spune-mi-l, spune-mi-l numai în vis,
spune-mi-l numai în somnul !
Cezar Ivănescu - Gîndul
! cu Gîndul Morţii ca un frate geamăn
tu casa ta nu ţi-o mai părăseşti
că nu poţi merge printre lume singur
cu Gîndul Morţii ca un frate geamăn
giganţi ciocani în tîmplă îl pocnesc
pe cine mai duci tu de mînă, frate ?
cînd Gîndul Morţii sîngele i-a curs
cînd Gîndul Morţii ca un frate geamăn
mai mult decît un mort fără sicriu în veci
pe care-orice regat al morţii îl respinge
cu Gîndul Morţii ca un frate geamăn
tu casa ta nu ţi-o mai părăseşti
şi gîndul Morţii-l ungi cu gura
un cal bolnav privindu-se-n oglindă
capul culcîndu-ţi pe grumazul lui
plîngi Gîndul Morţii ca un frate geamăn
cu Gîndul Morţii ca un frate geamăn
simţi că enormă-i locuinţa
iar tu nu eşti vreun Cavaler de Preţ
şi Gîndul Morţii-ncet
va stinge lumînarea
şi-or năvăli gîndacii impotenţi
şi-apoi păianjenii furnicile măreţe
şi cîrtiţe la braţ
şi devorîndu-ţi Gîndul Morţii
fratele tău geamăn
sătulele fiinţe-ţi vor dormita alături
singur lăsîndu-ţi goală locuinţa
vei călca la drum
surîzător în Ţara Morminţilor
şi fiindcă-n ceruri e scris
că ai avut odată un mormînt
în Dumnezeul
simplei calităţi a Morţii
nimeni nu-ţi va mai da o locuinţă
plîngi Gîndul Morţii ca un frate geamăn
pe cine mai duci tu de mînă, frate ?
Cezar Ivănescu - SUTRA (VII)
! şi
mâna mea
care
...acuma scrie
ca Pasărea
veni-ţi-Va-n
preajmă Ţie,
şi
viersul meu
pe care-l scrie mâna
ca Luna
va lumina
de-l va cetire Faţa Ta Stăpâna !
Veronica Micle - Singură
De câte ori am tresarit
La fiece miscare,
Crezând ca poate ai venit
Tu, dulce aratare.
S-apoi de câte ori am plâns,
Vazând ca noaptea vine
Si lampa singura o-am stins,
Iubite, fara tine.
O, dac-ai sti de câte ori
Noptile albe, nedormite,
Ti le-a jertfit pâna la zori
Salbateca-mi iubire,
Macar o clipa-ai fi venit,
Adus ca de ursite -
C-un sarutat sa pui sfârsit
Durerei nesfârsite!
Cezar Ivănescu - Jeu d’Amour (Descîntec)
! pentru ce tu, Suflete
să te-atingă mînile
care numa rană-ţi fac,
care blînde te prefac
în izvor de plînsete?
! pentru ce tu, Soare Sfînt,
îţi laşi faţa pe pămînt
s-o-ntunece florile
s-o mănînce ierbile
legãnate de-un mormînt?
! pentru ce tu, Dumnezău,
laşi sã-nnegur chipul tãu
cu negurã şi ceţuri
să-ţi fac faţa ta de creţuri
cum ţi-ar fi de lume rău?
! pentru ce tu, Suflete,
să te-atingă mînile
care numa rană-ţi fac
care blînde te prefac
în izvor de plînsete?
! pentru ce să suferi iar
trupul meu de chihlimbar?
ardere-ai numai de foc
cu Mortiţa la un loc
şi cu Soarele zadar !
Petre Ispirescu - Aleodor împărat
A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată un împărat. El ajunsese la căruntețe, și nu se învrednicise
a avea și el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat,
să aibă și el, ca toți oamenii, măcar o stârpitură de fecior, dară în
deșert.
Când, tocmai, la vreme de bătrânețe, iată că se îndură norocul și cu
dânsul și dobândi un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți.
Împăratul îi puse numele Aleodor. Când fu a-l boteza, împăratul adună
Răsărit și Apus, Miazăzi și Miazănoapte, ca să se veselească de veselia
lui. Trei zile și trei nopți ținură petrecerile și se chefuiră și se
bucurară, de o ținură minte cât trăiră.
Băiatul de ce creștea, d-aia se făcea mai isteț și mai iscusit. Nu mai
trecu mult și iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Când fu la
ceasul morții, el luă copilul pe genunchi și-i zise:
– Dragul tatei, iată că Dumnezeu mă cheamă. Sunt în clipa de a-mi da
obștescul sfârșit. Eu văz că tu ai să ajungi om mare. Și chiar mort,
oasele mele se vor bucura în mormânt de isprăvile tale. Asupra cârmuirei
împărăției n-am nimic să-ți zic, fiindcă tu, cu iscusința ta, știu că
ai s-o duci bine. Un lucru numai am să-ți spui: Vezi tu muntele acela de
colo, să nu te ducă păcatele să vânezi p-acolo, că este nevoie de cap.
Acel munte este moșia lui
Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop: și cine calcă pe
moșia lui, nu scapă nepedepsit.
Acestea zicând, căscă gura de trei ori și-și dete sufletul. Se duse și
el ca toată suflarea de pe pământ, de pare că n-a fost de când lumea și
pământul.
Îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră și poporul; în cele de pe urmă trebuiră să-l îngroape.
Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătâne-său, deși copilandru, puse
țara la cale ca și un om matur. Toată lumea era mulțumită de domnirea
sa, și oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în
zilele lui.
Adesea ieșea Aleodor la vânătoare ca să-și petreacă ceasurile ce-i
prisosea de la trebile împărăției. El ținea minte ce-i spusese
tătâne-său și se silea să-i păzească cuvintele cu sfințenie.
Într-o zi, nu știu cum făcu, dus fiind pe gânduri, și alunecă de călcă
pe pământul pocitului de om. N-apucă să facă zece, douăzeci de pași, și
iată că se pomeni cu dânsul dinaintea lui.
Acum nu-i era lui pentru că trecuse pe pământul omului celui slut și
scârbos, ci îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său ce-i spusese
cu grai de moarte.
Pocitania pământului îi zise:
– Toți nelegiuiții ce-mi calcă hotarul cad în robia mea.
– Mai întâi trebuie să știi, îi răspunse Aleodor, că din nebăgare de
seamă și fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău, și n-am nici un
gând rău asupră-ți.
– Eu te socoteam mai altfel; dară văz că ai de gând să-ți ceri iertăciune de la mine ca toți fricoșii.
– Ba să mă ferească domnul Dumnezeu! Eu ți-am spus curatul adevăr, și
daca vrei luptă, alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne
lovim, ori în luptă să ne luptăm.
– Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș împărat.
Aleodor voi să se codească oarecum, ba că trebile împărăției nu-l iartă
să facă o călătorie așa de lungă, ba că n-are călăuz, ba că una, ba că
alta; dară ași! unde vrea să știe pocitul de toate astea! El o ținea
una, să-i aducă pe fata lui Verdeș împărat, dacă vrea să scape de
ponosul de tâlhar, de călcător de drepturile altuia, și să rămâie cu
sufletul în oase.
Aleodor se știa vinovat. Deși fără voia lui, dară știa că a făcut un
păcat de a călcat pe moșia slutului. Mai știa iară că de omul dracului,
să dai și să scapi. Să n-ai nici în clin, nici în mânecă cu dânsul.
Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-l însărcina.
Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop știa că, deoarece
Aleodor i-a făgăduit, apoi are să-și ție cuvântul, ca unul ce era om de
omenie, și-i zise:
– Pasă cu Dumnezeu, și să-ți ajute să vii cu izbândă bună.
Aleodor plecă. Și cum mergea el gândindu-se și răzgândindu-se cum să-și
împlinească sarcina mai bine, căci își dăduse cuvântul, se pomeni pe
marginea unui eleșteu și o știucă se zbătea de moarte pe uscat.
Cum o văzu, el se duse să o ia să-și aline foamea cu dânsa.
Știuca îi zise:
– Nu mă omorî, Făt-Frumos; ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ți-oi prinde când cu gândul n-ăi gândi.
Aleodor o ascultă și o dete în apă. Atunci știuca îi mai zise:
– Ține acest solzișor, și când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.
Flăcăul plecă mai înainte și se tot mira de o astfel de întâmplare.
Când, iacă se întâlnește cu un corb ce avea o aripă ruptă.
Și voind să vâneze corbul, el îi zise:
– Făt-Frumos, Făt-Frumos, decât să-ți încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa, ca mult bine ți-oi prinde.
Aleodor îl ascultă, căci era băiat viteaz și de treabă, și îi legă aripa. Când era să plece, corbul îi zise:
– Ține penița asta, voinicule, și când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.
Luă penița Aleodor, și-și cătă de drum. Dară nu făcu ca la o sută de
pași și iată că dete peste un tăune. Când se gătea a-l strivi cu
piciorul, tăunele zise:
– Cruță-mi viața, Aleodor împărat, și eu te voi mântui pe tine de la
moarte. Ține acest pufuleț din aripioara mea, și când vei gândi la mine,
eu voi fi la tine.
Auzind Aleodor unele ca acestea, și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui.
Și mergând înainte, cale de nu știu câte zile, dete de palaturile lui
Verdeș împărat. Cum ajunse aci, se puse la poartă și așteptă ca doar de
va veni cineva să-l întrebe ce caută.
Stete o zi, stete două; și ca să vie cineva să-l întrebe ce voiește, ba.
Când fu în ziua d-a treia, Verdeș împărat chemă slujitorii și le dete o
gură de or pomeni-o.
– Cum se poate, le zise el, să stea omul trei zile la poarta mea și să
nu meargă nimeni să-l cerceteze? Pentru asta vă plătesc eu simbrie?
Pentru asta vă am eu la mine pe procopseală?
Slujitorii dădeau din colț în colț și nu știau ce să răspunză. În cele
de pe urmă, chemă pe Aleodor și-l duse înaintea împăratului.
– Ce vrei, flăcăule, îi zise împăratul, și ce aștepți la poarta curților mele?
– Ce să voi, mărite împărate, îi răspunse el, iată sunt trimis să-ți cer fata.
– Bine, băiete. Dară mai întâi trebuie să facem legătură, căci așa este
obiceiul la curtea mea. Ai voie să te ascunzi unde vei voi, în trei zile
d-a rândul. Dacă fie-mea te va găsi, capul ți se va tăia și se va pune
în parul ce a mai rămas, din o sută, fără cap. Iară de nu te va găsi,
atunci cu cinste împărătească o vei lua de la mine.
– Am nădejde la Dumnezeu, mărite împărate, că nu mă va lăsa să piei.
Parului îi vom putea da și altceva, nu tot cap de om. Să facem legătura.
– Așa?
– Așa.
Se puseră și făcură legătura; scriseră carte și o întăriră.
Viind fata de față, se învoiră ca a doua zi el să se ascunză cum va ști
mai bine. Iară dacă se învoiră, el rămase într-un neastâmpăr ce-l
chinuia mai cumplit decât moartea. El se gândea și se răzgândea cum să
se ascunză mai bine. Vezi că era vorba de capul lui, iară nu de altceva.
Și tot mergând pe gânduri și tot plănuind, iată că-și aduse aminte de
știucă. Scoase solzul, se uită și gândi la stăpâna lui; când iată, măre,
că știuca și venise și-i zise:
– Ce poftești de la mine, Făt-Frumos?
– Ce să poftesc? Iacă, iacă, ce mi s-a întâmplat. Nu știi tu ceva să mă înveți ce să fac?
– Ia nu te mai îngrija. Lasă pe mine.
Și îndată, lovind din coadă, făcu pe Aleodor un1 cosăcel și îl ascunse pe fundul mării, printre ceilalți cosăcei.
Când se sculă fata își luă ocheanul și se uită cu el în toate părțile.
Nu-l văzu. De unde ceilalți cari venise să o ceară în căsătorie se
ascundeau prin pivniți, pre după case, pre după câte o șiră de paie, sau
prin vreo culă părăsită, Aleodor se ascunse astfel, încât fata intră la
grije că a să fie biruită. Ce-i veni ei, se uită cu ocheanul și în
mare, și îl zări pe fundul mării, printre cosăcei. Pasămite, ocheanul ei
era năzdrăvan.
– Ieși d-acolo, hoțomanule, îi zise ea râzând. Ce mi te-ai posmăgit așa?
Din coșcogeamite omul te-ai făcut un cosac și mi te-ai ascuns în fundul
mării.
N-avu încotro și trebui să iasă.
Ea și zise împăratului:
– Mi se pare, tată, că flăcăul ăsta mi-a venit de hac. Și mult e nurliu
și drăgălaș. Chiar de l-oi afla până la a treia oară, să-l ierți, tată,
că nu e prost ca ceilalți. Boiul lui îl arată a fi ceva mai deosebit.
– Vom vedea, îi răspunse împăratul.
A doua zi, ce-i veni lui, se gândi la corb. Acesta fu numaidecât înaintea lui, și-i zise:
– Ce mai vrei, stăpâne?
– Ia uită-te, neiculiță, ce mi s-a întâmplat; nu știi tu ceva să mă înveți?
– Să cercăm.
Și lovindu-l cu aripa, îl făcu un pui de corb și îl vârî într-un stol de corbi ce se urcase până la vântul turbat.
Cum se sculă fata, își luă ocheanul și iarăși îl cătă prin toate
locurile. Nu e. Caută-l pe pământ, nu e. Caută-l prin ape și prin mări,
nu e. Se luă de gânduri fata. Când, către nămiezi, ce-i veni ei, se uită
și în sus. Și zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi,
începu a-i face cu degetul, și-i zise:
– Ghidi, ghidi, tâlharule ce ești! Dă-te jos d-acolo, omule, ce mi te-ai
făcut așa pitcoace de pasăre? Nici în rai nu scapi de mine!
Se dete jos, că n-avea ce face. Împăratul începu a se minuna și el de
istețimea lui Aleodor și-și plecă urechea la rugăciunea fiicei sale.
Însă, fiindcă legătura era ca să se ascunză până de trei ori, împăratul zise:
– D-a minune, ia să vedem unde are să se mai ascunză?!
A treia zi, dis-de-dimineață, se gândi la tăune. Acesta veni într-un suflet. După ce îi spuse ce voiește, tăunele zise:
– Lasă pe mine, și de te-oi găsi, eu aici sunt.
Îl făcu o lindină și-l ascunse chiar în coada fetei, fără să simță ea.
Sculându-se fata și luând ocheanul, îl căută toată ziua, și, ca să dea
de dânsul, nici cât. Ea se da de ceasul morții, căci îl simțea, i se
arăta ei a fi p-aci prin preajmă, dară de văzut nu-l vedea. Cătă cu
ocheanul prin mare, pre pământ, prin văzduh, dară nu-l văzu nicăiri.
Către seară, obosită de atâta căutare, strigă:
– Ci ia arată-te odată. Te simt că ești p-aci pe-aproape, dară nu te văz. Tu m-ai biruit, a ta să fiu.
Daca auzi el că este biruită, se dete binișor jos din coada ei și se
arătă. Împăratul n-avu nici el ce mai zice, și îi dete fata. Când
plecară, îi petrecu cu mare cinste și alai, până afară din împărăția
lui.
Pe drum, ei stătură să facă popas. Și după ce îmbucară câte ceva, el
puse capul în poala ei și adormi. Fata de împărat, tot uitându-se la el,
i se scurgea ochii după frumusețea și după boiul lui. Inima îi dete
brânci și ea nu se putu opri, ci îl sărută. Aleodor, cum se deșteptă, îi
trase o palmă de auzi câinii în Giurgiu. Ea plânse și îi zise:
– I! Aleodor dragă, dară grea palmă mai ai!
– Te-am pălmuit pentru fapta ce ai făcut; căci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a trămis pe mine.
– Apoi bine, frățioare, de ce nu mi-ai spus așa de acasă; căci atunci
știam și eu ce să fac; dară lasă, nici acum nu e timpul trecut.
Pornind și de aici, ajunseră cu sănătate la Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop.
– Iată, m-am închinat cu slujba, zise Aleodor, și voi să plece.
Fata, când văzu pe acea iazmă, se cutremură de scârbă și nu voia să rămâie la dânsul o dată cu capul.
Slutul se dete pe lângă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lângă dânsa.
Dară fata îi zise:
– Piei de dinaintea mea, satano, că te trimit la mumă-ta, Iadul, care te-a vărsat pe fața pământului.
Sluțenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe
pământ și umbla cu șoșele, cu momele să înduplece pre fată a-l lua de
bărbat.
Dară, ași! feritu-l-a sântulețul să se apropie de dânsa! Căci îl ținea
țintuit în loc cu ochii cât de colo. Din satană, din iazmă, și din
spurcăciune nu-l mai scotea.
– Piei, necuratule, de pe fața pământului, să scape lumea de o ciumă și de o holeră ca tine.
Mai stărui ce mai stărui, și daca se văzu înfruntat până într-atât,
iazma plesni de necaz, cum de să fie el ocărât atât de mult de o cutră
de muiere.
Atunci Aleodor întinse coprinsul său și peste moșia lui
Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop, luă de soție pe fata
lui Verde imparat si se întoarse la împărăția lui.
Când îl văzură alde gloatele venind teafăr, alături cu o soțioară de-i
râdea și stelele de frumoasă, îl priimiră cu mare bucurie; și,
urcându-se din nou în scaunul împărăției, domni și trăi în fericire,
până se istoviră.
Iară eu încălecai p-o șea și v-o spusei dumneavoastră așa.
Petre Ispirescu - Greuceanu
A fost odată ca niciodată etc.
A fost un împărat și se numea împăratul Roșu. El era foarte mâhnit că,
în zilele lui, niște zmei furaseră soarele și luna de pe cer.
Trămise deci oameni prin toate țările și răvașe prin orașe, ca să dea de
știre tuturor că oricine se va găsi să scoață soarele și luna de la
zmei, acela va lua pe fiie-sa de nevastă și încă jumătate din împărăția
lui, iară cine va umbla și nu va izbândi nimic, acela să știe că i se va
tăia capul.
Mulți voinici se potricăliseră semețindu-se cu ușurință că va scoate la
capăt o asemenea însărcinare; și când la treabă, hâț în sus, hâț în jos,
da din colț în colț și nu știa de unde s-o înceapă și unde s-o
sfârșească, vezi că nu toate muștele fac miere. Împăratul însă se ținu
de cuvânt.
Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume Greuceanu. Auzind și el de
făgăduința împărătească, ce se gândi, ce se răzgândi, că numai își luă
inima în dinți, încumetându-se pe ajutorul lui Dumnezeu și pe voinicia
sa, și plecă și el la împăratul să se închine cu slujba. Pe drum se
întâlni cu doi oameni pe cari slujitorii împărătești îi ducea la
împăratul ca să-i taie, pentru că fugiseră de la o bătălie ce o avusese
împăratul acesta cu niște gadine. Ei erau triști, bieții oameni, dară
Greuceanu îi mângâie cu niște vorbe așa de dulci, încât le mai veni
nițică inimă, că era și meșter la cuvânt Greuceanu nostru.
El își puse nădejdea în întâmplarea aceasta și își zise: „îmi voi
încerca norocul. De voi izbuti să înduplec pe împăratul a ierta pe
acești oameni de la moarte, mă voi încumeta să mă însărcinez și cu
cealaltă treabă; iară de nu, sănătate bună! Mă voi duce de unde am
venit. Asta să fie în norocul meu; niciodată nu strică cineva să facă o
încercare”.
Și astfel, poftorindu-și unele ca acestea, aide, aide, ajunge la curtea împărătească.
Înfățișându-se la împăratul, atâtea îi povesti, așa cuvinte bune și
dulci scoase și atâta meșteșug puse în vorbirea sa, încât și împăratul
crezu că pe nedrept ar fi să omoare pe acei oameni; că mai de folos i-ar
fi lui să aibă doi supuși mai mult, și că mai mare va fi vaza lui în
lume de s-ar arăta milostiv către popor.
Nu mai putură oamenii de bucurie când auziră că Greuceanu a măglisit pe
împăratul până într-atâta, încât l-a făcut să-i ierte. Mulțumiră lui
Greuceanu din toată inima și îi făgăduiră că toată viața lor se vor ruga
lui Dumnezeu pentru dânsul ca să meargă din izbândă în izbândă, ceea ce
și făcură.
Această izbândă o luă drept semn bun, și Greuceanu, mergând a doua oară
la împăratul, grăi cu cuvintele lui mieroase cele următoare:
– Mărite doamne, să trăiești întru mulți ani pe luminatul scaunul
acestei împărății. Mulți voinici s-au legat către măria ta să scoată de
la zmei soarele și luna pe care le-a hrăpit de pe cer, și știu că cu
moarte au murit, fiindcă n-au putut să-și îndeplinească legămintele ce
au făcut către măria ta. Și eu, mărite doamne, cuget a mă duce întru
căutarea acestor tâlhari de zmei, și mi-ar fi voia să-mi încerc și eu
norocul, doar-doar va da Dumnezeu să ajungem a putea pedepsi pe acei
blestemați de zmei, pentru nesocotita lor îndrăzneală. Dar fii-mi
milostiv și mână de ajutor.
– Dragul meu Greucene, răspunse împăratul, nu pot să schimb nici o iotă,
nici o cirtă din hotărârea mea. Și aceasta nu pentru altceva, ci numai
și numai pentru că voiesc să fiu drept. Poruncile mele voi să fie una
pentru toată împărăția mea; la mine părtinire nu este scris.
Văzând statornica hotărâre a împăratului și dreptatea celor vorovite de dânsul, Greuceanu cuvântă cu glas voinicesc:
– Fie, mărite împărate, chiar de aș ști că voi pieri, tot nu mă voi lăsa
până nu voi duce la capăt bun sarcina ce îmi iau de bună-voia mea.
Se învoiră, și preste câteva zile și plecă, după ce puse la cale tot ce
găsi că e bine să facă, ca să scape cu fața curată din această
întreprindere.
Greuceanu luă cu dânsul și pe fratele său și merse, merse, merse cale
lungă, depărtată, până ce ajunse la Faurul-pământului, cu care era frate
de cruce. Acest faur, fiind cel mai mare meșter de pe pământ, era și
năzdrăvan. Aici se opriră și poposiră. Trei zile și trei nopți au stat
închiși într-o cămară Greuceanu cu Faurul-pământului și se sfătuiră.
Și, după ce se odihniră câteva zile și mai plănuiră ceea ce era de făcut, Greuceanu și frate-său o luară la drum.
Îndată după plecarea Greuceanului, Faurul-pământului se apucă și făcu
chipul lui Greuceanu numai și numai din fier, apoi porunci să arză
cușnița ziua și noaptea și să țină chipul acesta fără curmare în foc.
Iară Greuceanu și frate-său merseră cale lungă, și mai lungă, până ce li
se făcu calea cruci; aici se opriră, se așezară pe iarbă și făcură o
gustărică din merindele ce mai aveau, și apoi se despărțiră, după ce se
îmbrățișară, și plânseră ca niște copii.
Mai nainte d-a se despărți, își împărțiră câte o basma și se înțeleseră
zicând: „Atunci când basmalele vor fi rupte pe margini, să mai tragă
nădejde unul de altul că se vor mai întâlni; iară când basmalele vor fi
rupte în mijloc, să se știe că unul din ei este pierit”. Mai înfipse și
un cuțit în pământ și ziseră: „Acela din noi, care s-ar întoarce mai
întâi și va găsi cuțitul ruginit să nu mai aștepte pe cellalt, fiindcă
aceasta însemnează că a murit”. Apoi Greuceanu apucă la dreapta și
frate-său la stânga.
Fratele Greuceanului, umblând mai multă vreme în sec, se întoarse la
locul de despărțire și, găsind cuțitul curat, se puse a-l aștepta acolo
cu bucurie, că văzuse soarele și luna la locul lor pe cer.
Iară Greuceanu se duse, se duse pe o potecă care-l scoase tocmai la
casele zmeilor, așezate unde-și înțărcase dracul copiii. Dacă ajunse
aici, Greuceanu se dete de trei ori peste cap și se făcu un porumbel.
Vezi că el ascultase năzdrăvăniile ce-l învățase Faurul-pământului.
Făcându-se porumbel, Greuceanu zbură și se puse pe un pom care era
tocmai în fața caselor.
Atunci, ieșind fata de zmeu cea mare și, uitându-se, se întoarse repede
și chemă pe mumă-sa și pe soră-sa cea mică, ca să vină să vază minunea.
Fata cea mică zise:
– Măiculiță și surioară, pasărea asta gingașă nu mi se pare ogurlie
pentru casa noastră. Ochii ei nu seamănă a de pasăre, ci mai mult
seamănă a fi ochii lui Greuceanu cel de aur. Până acuma ne-a fost și
nouă! D-aici înainte numai Dumnezeu să-și facă milă de noi și d-ai
noștri.
Pasămite aveau zmeii cunoștință de vitejia lui Greuceanu.
Apoi intrară câteștrele zmeoaicele în casă și se puseră la sfat.
Greuceanu numaidecât se dete iarăși de trei ori preste cap și se făcu o
muscă și intră în cămara zmeilor. Acolo se ascunse într-o crăpătură de
grindă de la tavanul casei și ascultă la sfatul lor. După ce luă în cap
tot ce auzi, ieși afară și se duse pe drumul ce ducea la Codru Verde și
acolo se ascunse subt un pod.
Cum se vede treaba, din cele ce auzise, știa acum că zmeii se duseseră
la vânat în Codru Verde și aveau să se întoarcă unul de cu seară, altul
la miezul nopții și tartorul cel mare despre ziuă.
Așteptând Greuceanu acolo, iată măre, că zmeul cel mai mic se întorcea
și, ajungând calul la marginea podului, unde sforăi o dată și sări
înapoi de șapte pași. Dară zmeul, mâniindu-se, zise:
– Ah, mânca-o-ar lupii carnea calului! Pe lumea asta nu mi-e frică de
nimeni, numai de Greuceanu de Aur; dar și pe acela c-o lovitură îl voi
culca la pământ.
Greuceanu, auzind, ieși pe pod și strigă:
– Vino, zmeule viteaz, în săbii să ne tăiem, sau în luptă să ne luptăm.
– Ba în luptă, că e mai dreaptă.
Se apropiară unul de altul și se luară la trântă.
Aduse zmeul pe Greuceanu și-l băgă în pământ până în genuchi. Aduse și
Greuceanu pe zmeu și-l băgă în pământ până în gât și-i tăie capul. Apoi,
după ce aruncă leșul zmeului și al calului sub pod, se puse să se
odihnească.
Când, în puterea nopții, veni și fratele cel mare al zmeului, și calul
lui sări de șaptesprezece pași înapoi. El zise ca și frate-său, iară
Greuceanu îi răspunse și lui ca și celui dintâi.
Ieșind de sub pod, se luă la trântă și cu acest zmeu.
Și unde mi-aduse, nene, zmeul pe Greuceanu și-l băgă în pământ până la
brâu. Dară Greuceanu, sărind repede, unde mi-aduse și el pe zmeu o dată,
mi-l trânti și-l băgă în pământ până în gât și-i tăie capul cu paloșul.
Aruncându-i și mortăciunea acestuia și a calului său sub pod, se puse
iarăși de se odihni.
Când despre zori, unde venea, măre, venea tat-al zmeilor, ca un tartor,
[de] cătrănit ce era, și când ajunse la capul podului, sări calul lui
șaptezeci și șapte de pași înapoi. Se necăji zmeul de această întâmplare
cât un lucru mare, și unde răcni:
– Ah, mâncare-ar lupii carnea calului; că pe lumea asta nu mi-e frică de
nimenea, doară de Greuceanu de Aur; și încă și pe acesta numai să-l iau
la ochi cu săgeata și îl voi culca la pământ.
Atunci, ieșind și Greuceanu de sub pod, îi zise:
– Deh! zmeule viteaz, vino să ne batem, în săbii să ne tăiem, în suliți să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm.
Sosi zmeul și se luară la bătaie: în săbii se bătură ce se bătură și se
rupseră săbiile; în suliți se loviră ce se loviră și se rupseră
sulițile; apoi se luară la luptă: se zguduiau unul pre altul de se
cutremura pământul; și strânse zmeul pe Greuceanu o dată, dară acesta,
băgând de seamă ce are de gând zmeul, se umflă și se încordă în vine și
nu păți nimic, apoi Greuceanu strânse o dată pe zmeu, tocmai când el nu
se aștepta, de-i pârâi oasele.
Așa luptă nici că s-a mai văzut. Și se luptară, și se luptară, până ce
ajunse vremea la nămiezi, și osteniră. Atunci trecu pe dasupra lor un
corb carele se legăna prin văzduh și căuta la lupta lor. Și văzându-l,
zmeul îi zise:
– Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă și-ți voi da de mâncare un voinic cu calul lui cu tot.
Zise și Greuceanu:
– Corbule, corbule, mie să-mi aduci un cioc de apă dulce, căci eu ți-oi da de mâncare trei leșuri de zmeu și trei de cal.
Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un cioc de apă dulce
și îi astâmpără setea; căci însetoșaseră, nevoie mare. Atunci Greuceanu
mai prinse la suflet, și, împuternicindu-se, unde ridică, nene, o dată
pe zmeu, și trântindu-mi-l îl băgă în pământ până în gât și-i puse
piciorul pe cap, ținându-l așa. Apoi îi zise:
– Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele și luna, căci azi nu mai ai scăpare din mâna mea.
Se codea zmeul, îngâna verzi și uscate, dară Greuceanu îi mai zise:
– Spune-mi-vei ori nu, eu tot le voi găsi, și încă și capul reteza-ți-l-voi.
Atunci zmeul, tot mai nădăjduindu-se a scăpa cu viață daca îi va spune, zise:
– În Codru Verde este o culă. Acolo înăuntru sunt închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mâna dreaptă.
Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi reteză capul, apoi îi tăie degetul și-l luă la sine.
Dete corbului, după făgăduială, toate stârvurile, și, ducându-se
Greuceanu la cula din Codru Verde, deschise ușa cu degetul zmeului și
găsi acolo soarele și luna. Luă în mâna dreaptă soarele și în cea stângă
luna, le aruncă pe cer și se bucură cu bucurie mare.
Oamenii, când văzură iarăși soarele și luna pe cer, se veseliră și
lăudară pe Dumnezeu că a dat atâta tărie lui Greuceanu de a izbândit
împotriva împielițaților vrăjmași ai omenirii.
Iară el, mulțumit că a scos la bun capăt slujba, o luă la drum, întorcându-se înapoi.
Găsind pe frate-său la semnul de întrolocare, se îmbrățișară și,
cumpărând doi cai ce mergeau ca săgeata de iute, întinseră pasul la drum
ca să se întoarcă la împăratul.
În cale, dete peste un păr plin de pere de aur. Fratele Greuceanului
zise că ar fi bine să mai poposească puțin la umbra acestui păr, ca să
mai răsufle și caii, iară până una, alta să culeagă și câteva pere, spre
a-și mai momi foamea. Greuceanu, care auzise pe zmeoaice ce plănuiseră,
se învoi a se odihni; dară nu lăsă pe frate-său să culeagă pere, ci
zise că le va culege el. Atunci trase paloșul și lovi părul la rădăcină.
Când, ce să vezi d-ta? unde începu a curge niște sânge și venin scârbos
și un glas se auzi din pom, zicând:
– Mă mâncași friptă, Greucene, precum ai mâncat și pre bărbatul meu.
Și nimic nu mai rămase din acel păr, decât praf și cenușe; iară frate-său încremeni de mirare, neștiind ce sunt toate acestea.
După ce plecară și merseră ce merseră, deteră preste o grădină foarte
frumoasă cu flori și cu fluturei și cu apă limpede și rece.
Fratele Greuceanului zise:
– Să ne oprim aici nițel, ca să ne mai odihnim căișorii. Iar noi să bem nițică apă rece și să culegem flori.
– Așa să facem, frate, răspunse Greuceanu, dacă această grădină va fi
sădită de mâini omenești și dacă acel izvor va fi lăsat de Dumnezeu.
Apoi, trăgând paloșul, lovi în tulpina unei flori care se părea mai
frumoasă și o culcă la pământ; după aceea împunse și în fundul fântânei
și a marginilor ei, dară în loc de apă începu a clocoti un sânge
mohorât, ca și din tulpina florii, și umplu văzduhul de un miros grețos.
Praf și țărână rămase și din fata cea mai mare de zmeu, căci ea se
făcuse grădină și izvor ca să învenineze pe Greuceanu și să-l omoare.
Și scăpând și d-această pacoste, încălecară și plecară la drum, repede
ca vântul; când ce să vezi d-ta? Unde se luase după dânșii scorpia de
mumă a zmeoaicelor cu o falcă în cer și cu alta în pământ ca să înghiță
pe Greuceanu și mai multe nu; și avea de ce să fie cătrănită și amărâtă:
căc nu mai avea nici soț, nici fete, nici gineri.
Greuceanu simțind că s-a luat după dânșii zmeoaica cea bătrână, zise frățină-său:
– Ia te uită, frate, înapoi și spune-mi ce vezi.
– Ce să văz, frate, îi răspunse el, iată un nor vine după noi ca un vârtej.
Atunci dete bice cailor cari mergeau repede ca vântul și lin ca gândul;
dară Greuceanu mai zise o dată fratelui său să se uite în urmă. Acesta
îi spuse că se apropie norul ca o flăcăraie; apoi, mai făcând un vânt
cailor, ajunseră la Faurul-pământului.
Aci, cum descălecară, se închise în făuriște. Pe urma lor iaca și
zmeoaica. De-i ajungea, îi prăpădea! Nici oscior nu mai rămânea din ei.
Acum însă n-avea ce le mai face.
O întoarse însă la șiretlic: rugă pe Greuceanu să facă o gaură în părete
ca măcar să-l vază în față. Greuceanu se prefăcu că se înduplecă și
făcu o gaură în părete. Dară Faurul-pământului se aținea cu chipul lui
Greuceanu cel de fier, ce arsese în foc de sărea scântei din el. Când
zmeoaica puse gura la spărtură ca să soarbă pe Greuceanu,
Faurul-pământului îi băgă în gură chipul de fier roșu ca focul și i-l
vârî pe gât. Ea, înghiorț! înghiți și pe loc și crăpă. Nu trecu mult și
stârvul zmeoaicei se prefăcu într-un munte de fier și astfel scăpară și
de dânsa.
Faurul-pământului deschise ușa făuriștei, ieși afară și se veseliră trei
zile și trei nopți de așa mare izbândă. El mai cu seamă era nebun de
bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci călfilor să facă lui
Greuceanu o căruță cu trei cai cu totul și cu totul de fier. După ce
fură gata, suflă asupra lor și le dete duh de viață.
Luându-și ziua bună de la frate-său de cruce, Faurul-pământului,
Greuceanu se urcă în trăsură cu frate-său cel bun și porni la
Roșu-împărat ca să-și priimească răsplata.
Merse, merse, până ce li se înfurci calea. Aci se opriră și poposiră.
Apoi, Greuceanu desprinse de la căruță un cal și-l dete fratelui său, ca
să ducă împăratului Roșu vestea cea bună a sosirii lui Greuceanu cu
izbânda săvârșită; iară el rămase mai în urmă. Înaintând el alene,
răsturnat în căruță, trecu pre lângă un diavol șchiop carele ținea calea
drumeților ca să le facă neajunsuri. Acestuia îi fu frică să dea piept
cu Greuceanu, dară, ca să nu scape nici el neatins de răutatea lui cea
drăcească, îi scoase cuiul din capul osiei de dindărăt și-l aruncă
departe în urmă.
Apoi tot el zise Greuceanului:
– Măi, vericule, ți-ai pierdut cuiul, du-te de ți-l caută.
Greuceanu sărind din căruță, își uită acolo paloșul, din greșeală. Iară
când el își căuta cuiul, diavolul îi fură paloșul, apoi, așezându-se în
marginea drumului, se dete de trei ori peste cap și se schimbă într-o
stană de piatră.
Puse Greuceanu cuiul la capul osiei, îl înțepeni bine, se urcă în
căruță, și pe ici ți-e drumul! Nu băgă însă de seamă că paloșul îi
lipsește.
Ascultați acum și vă minunați, boieri d-voastră, de pățania bietului
Greuceanu. Un mangosit de sfetnic d-ai împăratului Roșu se fagăduise
diavolului, dacă îl va face să ia el pe fata împăratului. Ba încă și
rodul căsătoriei sale îl închinase acestui necurat. Împielițatul știa că
Greuceanu, fără paloș, era și el om ca toți oamenii. Puterea lui în
paloș era; fără paloș era necunoscut. Îi fură paloșul și-l dete
becisnicului de sfetnic.
Acesta se înfățișă la împăratul și îi ceru fata, zicând că el este cel cu izbânda cea mare.
Împăratul îl crezu, văzându-i și paloșul, și începuseră a pune la cale
cele spre cununie. Pe când se pregătea la curte, pentru nuntirea fiicei
împăratului cu voinicul cel mincinos ce zicea că a scos soarele și luna
de la zmei, vine și fratele Greuceanului cu vestea că Greuceanu are să
sosească în curând.
Sfetnicul cel palavatic, cum auzi de una ca aceasta, merse la împăratul
și zise că acela este un amăgitor și trebuie pus la închisoare.
Împăratul îl ascultă. Iară sfetnicul umbla d-a-ncâtelea, zorind să se
facă mai curând nunta, cu gând că, dacă se va cununa odată cu fata
împăratului, apoi poate să vină o sută de Greuceni, că n-are ce-i mai
face, lucru fiind sfârșit.
Împăratului însă nu-i prea plăcu zorul ce da sfetnicul pentru nuntă, și mai tărăgăi lucrurile.
Nu trecu mult și iată că sosește și Greuceanu și, înfățișându-se la împăratul, acesta nu știa între care să aleagă.
Credea că acesta să fie Greuceanu, dară nu-și putea da seamă de cum
paloșul lui Greuceanu se află în mâna sfetnicului. Atunci băgă de seamă
și Greuceanu că-i lipsește paloșul și tocmai acum îi veni în minte
pentru ce nu văzuse el stana de piatră decât după ce-și găsise cuiul de
la osie și se întorcea la căruță cu dânsul. Pricepu el că nu e lucru
curat.
– Împărate prealuminate, zise el, toată lumea știe că ești om drept. Te
rog să-mi faci și mie dreptate. Mult ai așteptat, mai așteaptă, rogu-te
încă puțin și vei vedea cu ochii adevărului.
Priimi împăratul a mai aștepta până ce să se întoarcă Greuceanu. Acesta
se puse iarăși în căruța lui cu cai cu tot de fier și într-un suflet
merse, până ce ajunse la stana de piatră, acolo unde Necuratul îi
scosese cuiul de la căruță.
– Ființă netrebnică și păgubitoare omenirii, zise el, dă-mi paloșul ce mi-ai furat, căci de unde nu, praful nu se alege de tine.
Piatra nici că se clinti din loc măcar.
Atunci Greuceanu se dete de trei ori peste cap, se făcu buzdugan cu
totul și cu totul de oțel, și unde începu, nene, a lovi în stană de se
cutremura pământul. De câte ori da, de atâtea ori cădea câte o zburătură
din piatră. Și lovi ce lovi până ce îi sfărâmă vârful. Apoi deodată
începu stana de piatră a tremura și a cere iertăciune. Iară buzduganul,
de ce da, d-aia își întețea loviturile, și dete, și dete, pănă o făcu
pulbere. Când nu mai fu în picioare nimic din stana de piatră, cătă prin
pulberea ce mai rămăsese, și-și găsi Greuceanu paloșul ce-i furase
Satana.
Îl luă și, fără nici o clipă de odihnă, veni și se înfățișă iarăși la împăratul.
– Sunt gata, mărite împărate, zise el, s-arăt oricui ce poate osul lui
Greuceanu. Să vină acel sfetnic nerușinat care a voit să te amăgească,
spre a ne înțelege la cuvinte.
Împăratul îl chemă.
Acesta, dacă veni și văzu pe Greuceanu cu sprinceana încruntată, începu
să tremure și-și ceru iertăciune, spunând cum căzuse în mâinile lui
paloșul lui Greuceanu.
După rugăciunea lui Greuceanu, dobândi iertare și de la împăratul, dar
acesta îi porunci să piară din împărăția lui. Apoi scoase pe fratele
Greuceanului de la închisoare și se făcu o nuntă d-alea împărăteștile,
și se încinse niște veselii care ținură trei săptămâni...
Și eu încălecai p-o șea, și vă povestii d-voastră așa.
Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului, București, 1882, p. 218-228.
Petre Ispirescu - Fata de împărat cu pieze rele
A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată un împărat. El avea doisprezece feciori. Când se punea la
masă, copiii stau împrejuru-i cunună deplină. El era totdauna cu
voie-bună, fiindcă vedea că trebile îi merg strună.
Împărații, vecinii lui, râvnea la traiul lui cel ticnit. Vezi că și el
era bun la inimă, și nu se supăra întru nimic pe popor, și nu asuprea pe
văduvă, nici pe siriman.
Adecă, de! nimeni nu știa ce vierme îl rodea la inimă și pe dânsul. Ar
fi dorit, boieri d-voastră, să aibă și o fată barim, la atâția feciori.
Și mai una, și mai alta, dete Dumnezeu în cele din urmă de i se împlini
și această poftă a inimei: nevasta lui, împărăteasa, rămase grea și
peste nouă luni făcu o fată, frumoasă, de seamăn pe lume n-avea.
De unde se aștepta acum împăratul ca să fie pe deplin fericit, ași!
unde? iaca se adeveri și la dânsul, ca la toată lumea asta păcătoasa,
povestea cântecului:
În lume născut,
Nimeni n-a stătut
A fi fericit
Cu desăvârșit.
Începu a-i tânji trebile împărăției. Începu adecă a da îndărăt. Ba
cutare împărat îl amenință că voiește să se scoale cu război asupra lui,
daca nu o face cutare lucru; ba, cutare împărat cere cutare lucru; ba,
supușii lui vor să facă răzmiriță; ba, vitele de pe moșiile lui a călcat
hotarele altei împărății și sunt luate de pripas; ba, că moartea a dat
în ele, și câte neajunsuri toate se țineau lanț, de ajunsese bietul
împărat în sapă de lemn.
Se silea bietul împărat, cu toți cei doisprezece fii ai săi, să facă
pace, să fie între oameni bună învoire, să oprească relele ce-l
bântuiau, dar geaba, pagubele curgeau gârlă.
În cele mai de pe urmă chemă un cetitor de stele să-i spuie ce e pricina de-i merg lucrurile anapoda și nu poate să dea înainte.
Daca veni filosoful, îi puse la stele, și a doua zi îi zise să bage de seamă în trei zile d-a rândul cum îi dorm copiii.
Trecând cele trei zile filosoful veni din nou.
Împăratul îi spuse că băieții dormeau care cu mâinile dasupra capului,
care într-o parte, care cu mâinile pe piept, și care pe spate și cu
mâinile pe lângă dânșii, iar fata doarme pe brânci, ori strânsă făcută
ghem, sau cu mâinile între genuchi.
– Aceasta este piaza reaoa a împărăției tale, răspunse filosoful; de nu o
vei depărta din casă, nu se va alege nici praful de d-ta și de copiii
dumitale.
Împăratul băgase și el de seamă că se cam adevereau zisele filosofului,
că de când, adecă, dobândise fata, d-atunci și el dă îndărăt. Dară nu
știa ce să facă, cum să scape de prăpăd pe cei doisprezece copii.
Bietul împărat! Și acesta îi era copil. N-ar fi vrut, vezi, să piară
nici unul. În cele din urmă se lăsă după povața filosofilor. Ei ziceau
că mai bine este să piară unul și să scape doisprezece, decât toți să
ajungă ca vai de ei și de râsul lumii.
Se îndoia împăratul, se îndoia împărăteasa să facă o așa faptă, dară
întețiți de toate relele ce-i năpădea din toate părțile, se înduplecară
la sfaturile celor mai aproape de dânșii, și se hotărâră în cele din
urmă să facă o jertfă decât trisprezece.
Vorbi deci împăratul cu credinciosul său cum să facă. Să zică adecă că
vrea să meargă la vânat, să ia și pe fată cu dânsul, mai cu seară că tot
zicea ea că-i place să vază cum merg oamenii la vânat, și să o lase
acolo în pădure. Aceasta însă fără să știe ea.
I se rupea rărunchii împăratului de mâhnire pentru răpunerea fiicei
sale, se mâhni împărăteasa până în fundul sufletului ei când îi așeza
merinde în coș, sub care puse primeneli, și câteva giuvaiericale d-ale
ei.
Când fu căruța gata, puse coșul cu merinde, un urcior cu apă, și se
urcară și ei, adecă fata și cu credincerul împăratului. Porniră și
ajunseră într-o pădure mare. În urma lor acasă se bocea împăratul,
împărăteasa și frații fetei, de-ți venea să-ți iei lumea în cap.
Daca ajunseră în pădure, stete căruța mai d-o parte la o potecă, luară
cu dânșii coșul și urciorul, și plecară prin pădure după vânat. Stând la
un colnic, fata se dete să culeagă niște floricele, să-și facă un
mănunchi; iară credincerul împăratului umbla razna prin pădure după
păsărele, și, încet, încet se depărtă o bucată bună, ajunse la căruță,
se puse într-însa și pe ici ți-e drumul.
Când băgă de seamă fata împăratului, credincerul nu e. Dădu chiot,
strigă, țipă, dară nimeni nu-i răspuns. Ce să facă ea? Iară daca văzu că
dă înde seară, fata se urcă într-un copaci, se uită într-o parte, se
uita într-alta, nu care cumva vede vro colibă ceva. Nu e. Se mai
întoarse de se mai uită și în alte părți și zări, tocmai ce! într-o
depărtare licărind o lumină ca o steluță. Atunci se dete jos și cu coșul
într-o mână, iar cu urciorul de apă într-alta, târâș după dânsa, merse
drept la lumina ce zărise.
Aci daca ajunse, dete peste o colibă, în care ardea un opaiț în ciob.
Bătu la ușe și-i deschise. Acolo ședea o bătrână cerșetoare. Fata se
rugă ca să o adăpostească și pe dânsa. Săraca o priimi; dară îi spuse că
n-are ce să-i dea de mâncare fiindcă tot avutul ei este o găină, un
cățel și o pisică.
Fata scoase din coș și dete și bătrânei.
A doua zi când se sculară, bătrâna începu să se vaiete că i-a murit
găina pe cuib. Ea se plângea acum că are să moară de foame, deoarece cu
oușorul ce lua de la găină pe fiecare zi se hrănea ea.
Biata fată de împărat îi dete o giuvaierica d-ale ei, ca să-și cumpere o altă găină cu care să se hrănească.
Baba cam cu mârâială, cam de voie, cam de nevoie, priimi darul fetei și tăcu.
A doua noapte îi muri cățelușul. Atunci ea zise:
– Fata mea, să-ți iei ale trei fuioare și să te duci din casa mea, că de
când ai venit tu, pagubele se țin lanț. Cățelul ăsta nu l-aș fi dat nu
știu pe ce, fiindcă îmi păzea coliba, și-l am de atâția mari de ani.
– Lasă, mămușoară, nu te supăra, îți dau eu cu ce să-ți cumperi altul, ba încă să-ți mai și rămâie.
Și scoase de-i mai dete o giuvaierica.
A treia zi găsiră și pisica moartă.
– Să te duci, fetico, din casa mea, zise baba și îndărăt să nu te mai
întorci. Te văz a fi fată de oameni, te văz că ai scule, dară lipsă de
așa bogății. Mai bine eu cu sărăcia mea și să trăiesc în ticnă. De când
ai venit tu, belele mi-au tăiat inima. Du-te, dragul mamei, și ia
împreună cu tine tot ce ai adus în casa mea și bun și rău.
Fata n-avu încotro, și cătă să plece din coliba babei. Înainte însă de-a
pleca, se dezbrăcă de hainele sale cele bune și ceru de la babă niște
zdrențe d-ale ei. Baba ca să scape de dânsa, căută pe după perne, pe sub
pat, pe culme, și-i dete niște țoale de puse pe dânsa, numai să se ducă
din casa ei.
Hainele ce le lăsă fata, baba le scoase din casă și le dete în celarul ce avea lângă coliba ei.
Și așa fata, îmbrăcată în haine de cerșetoare, plecă din casa babei și
începu a orbăcăi prin bungetul cela de pădure, că doar' d-o găsi vro
potecă care să o scoață la lume.
Și tot mergând așa, dete peste o stână de oi. Acolo nu găsi pe nimeni,
căci stăpânii erau trei tovaroși, carii se duceau câtetrei cu oile. Aci
daca ajunse, fata împăratului se puse de mătură coliba, rândui fiecare
lucru la locșorul lui, făcu focul și atârnă căldărușa în crăcane. Până
una, alta, mai spălă vasele, precum și vedrele și hârdaiele în care
adunau ciobanii laptele. Apoi se ascunse.
Venind ciobanii și văzând toate astea, se mirară. Se uitară încoace și încolo, dară nu văzură pe nimeni. Atunci ziseră:
– Cine ne-a făcut ăst bine, de va fi băiat, frate să ne fie, iară de va fi fată, soră să ne fie.
Fata împăratului atunci se arătă. Ea se rugă să o primească a locui cu
dânșii căci era o nenorocită și n-avea unde să se adăpostească, nici
să-și plece capul.
Ciobanii o primiră și îi spuseră ce are să facă. Seara când veniră
găsiră iarăși toate gata, și de mâncărică și hârdaiele, în care făceau
brânză, curate, și toate bune la stână.
Însă unul din tovaroși se plânse că nu știe ce au oile de tânjesc de
azi-dimineață; pasămite dase boala în ele, căpitaseră ori nu știu ce li
se întâmplase.
A doua zi se plânse altul că a dat vărsatul în oi, și nu știe câte vor scăpa.
A treia altul veni cu nu știu ce brumă de oi. El spuse că voind a trece
peste o punte, pe unde trecea în toate zilele cu oile, de astă dată nu
știe cum își făcu nălucă o oaie și sări în râu, după dânsa alta, după
asta alta, până ce se năpustiră oile și săriră mai toate în râu. Se sili
bietul cioban să le oprească, dar ași! pe dracu să-l oprești? când
intră spaima în oi, degiaba toată munca; abia scăpase vro câteva oi, cu
care veni acasă.
Se luară de gânduri bieții ciobani, cum de în cele trei zile de când
venise fata aia la stâna lor să dea ei peste o așa pagubă. Ei văzură că
surata lor trebuie să fie piază rea, și că a căzut ca o pacoste peste
dânșii. Atunci se vorbiră ca să o gonească de la dânșii, și îi ziseră:
– Surată, cum ai venit, să te duci de la noi unde mila Domnului te va
povățui. Noi nu te mai putem ține. Tu ai intrat în coliba noastră cu
sărăcia. Paguba ce am încercat în aceste trei zile de când eștu tu la
noi, nici în zece ani nu o vom putea pune la loc.
Fata n-avu ce zice. Văzu și ea că așa este. Se sculă dară și cerându-și
iertăciune de răul ce le făcuse fără voia ei, plecă într-o doară, ia,
așa peste câmp unde o vor duce-o ochii. Și mergând ea cu inima plină de
obidă și cu lacrămile șiroaie, zări într-o depărtare mare niște
palaturi. Întinse pasul și se duse într-acolo ca să nu însereze pe drum.
Acolo ședea o arăpoaică bogată.
Se rugă de slugile palatului să o priimească. Arăpoaica, care o văzuse
de sus când intră pe poartă, porunci să o aducă înaintea ei. Cum o văzu,
o cunoscu, și puse de o îmbăie frumos, o îmbrăcă cu niște haine curate
și o luă pe lângă dânsa.
Și așa, într-o zi arăpoaica o puse să-i caute în cap, căci, zice-se că
arapii cât de curați să fie, tot se găsesc condrănței în capul lor:
pentru că le e părul îmbâcsit, pâslos și des, nevoie mare! Fata
împăratului văzând în capul arăpoaicei, ce nu mai văzuse de când o
făcuse mă-sa, i se făcu scârbă și îi veni să scuipe.
Se uită în dreapta, se uită în stânga, și nu-i dete de ochi decât
scumpeturi, pe care îi fu milă să scuipe. Să se ducă ceva mai încolo, nu
putea, căci arăpoaica adormise cu capul în poala ei. Se apucă și ea de
scuipă în lațele arăpoaicei.
Arăpoaica, ca dracu, simți și o dată se sculă. Ea se uită cu milă la fată, și îi zise:
– Să nu te știu cine ești, ai vedea tu ce ai păți din mâna mea. Dară
așa, te iert. Să te gătești că mergem la un loc. Zi să prinză caii la
căruță.
Până se gătiră ele, căruța trase la scară. Se deteră jos și se puseră în
căruță. Arăpoaica spuse vizitiului unde să meargă. Pe drum însă învăță
și pe fată ce să facă acolo unde merg.
Abia sfârși de vorbit arăpoaica și ajunseră în curtea unui palat cu mii
de mii de cămări. Cum se dară jos din căruță, arăpoaica merse la o
cămară unde erau doi oameni: unul tânăr și gras, ședea într-un pat de
aur răsturnat și se juca cu două gheme de mătase; altul moșneag umbla de
colo până colo și astâmpăr nu mai avea. El se cocoșase de muncă, era
trențăros și slab și pipernicit de credeai că este altă aia, nu ființă
de om. Pasămite, tânărul era norocul fetei, iară bătrânul norocul
arăpoaicei.
Cum văzu fata pe tânăr, jucându-se cu ghemele de mătase, o dată se
repezi la dânsul, după cum o învățase arăpoaica, îi smulse ghemele din
mână, și pe ici ți-e drumul! Ieși fuga, se sui în căruță, vizitiul dete
bice cailor și nu stătură decât tocmai acasă.
Cela, greoi și mototol cum era el, până să se scoale, până să iasă
afară, până să se ia după dânsa, rămase cu buzele umflate, că n-o mai
putu ajunge și, întorcându-se căruța, luă pe arăpoaică și o duse și pe
dânsa acasă.
Tocmai atunci împăratul locului aceluia se hotărâse să se însoare, că
era holtei. Logodnica îi ceruse să-i facă o haină de mătăsărie foarte
scumpă. Făcu ce făcu împăratul, găsi o asemenea mătăsărie și o dase la
croitor. Dară ce-i faci necazului, că mătăsăria nu ajungea. Îi mai
trebuia un petec. Puse împăratul să-i caute petecul, dară asemenea
mătăsărie nu se mai găsi în toată împărăția.
Ei! cum rămâne cu haina miresei? Daca n-o face-o după șartul ei,
logodnica nu o priimește; dacă n-o găsi petecul ce-i trebuia, rămâne
haina neisprăvită. Și aceasta nu se putea, adică să rămâie nunta
dintr-un fleac de nimic.
Mai pusese împăratul oameni de cercetară și află că la arăpoaica cutare
se găsește un petec de mătăsărie aidoma celeia ce căuta împăratul, și
tocmai atât cât îi trebuia.
Pasămite în ghemele luate de fata împăratului de la norocul ei cel leneș se afla acel petec de mătăsărie.
Trimise împăratul oameni să-l cumpere. Arăpoaica le spuse că petecul îl
dă celuia ce îi va da atâți galbeni cari să tragă la cumpănă cât și
mătăsăria. Puse, deci, într-un taler al cumpenei petecul de mătăsărie și
îndată brațul cumpenei cu petecul se lăsă jos. Puse și galbeni în
cellalt taler, dară el rămase sus. Mai puse, mai puse și iară mai puse,
dară cumpăna nu se lăsa în jos, puseră oamenii împăratului toți banii ce
avură la dânșii, cumpăna sta tot sus.
Atunci se duseră de spuseră împăratului. Se miră împăratul de
întâmplarea aceasta. Trimise câțiva saci cu galbeni, dară trimișii se
întoarseră și spuseră că diavolița de cumpănă nu vrea să se lase în jos
de loc, de loc. Atunci împăratul luă cu dânsul încă cățiva saci cu
galbeni și se duse singur, ca să vază cu ochii lui astă minune, căci
altfel nu-i venea să crează.
Ajungând și intrând în casă la arăpoaică, văzu pe fata împăratului, ceea
pe care o gonise tatăl său împăratul ca p-o piază rea, și-i rămase la
inimă. Vezi că nu era urâtă; avea nuri, avea pe vino-ncoace, cum se
zice, avea învățătură, mă rog, daca era fată de împărat; dară fusese
seacă de noroc.
Văzu și împăratul cumpăna. Brațul cu talerul în care erau puși banii sta
în sus! Puse un sac cu galbeni de care îi adusese, și ca să se lase
cumpăna în jos, ba. Mai puse unul, ba încă unul, cumpăna habar n-avea.
Puse toți sacii, cumpăna pare că era proțăpită acolo sus. Atunci ce-i
veni împăratului, se sui și el deasupra banilor, cam cu necaz, și o dată
brațul cu talerul în care era puși banii se lăsă în jos și stătu drept
la linie, tocmai pe tocmai cu cela în care era petecul de mătase, veni
adecă la cumpănă dreaptă.
– Care va să zică, petecul ăsta de mătase se poate cumpăra numai cu
mine, zise împăratul, care înțelesese el noima acestei cumpene, ca un
împărat ce era el acolo.
– Cam așa, împărate, răspunse arăpoaica.
– Apoi daca este așa, mie mi-ar fi voia să stric logodna cu năzuroasa
aia de fată cu care sunt în vorbă, când aș ști că stăpâna mătăsăriei
ăștia m-ar vrea.
– Cum socotești d-ta că n-ar vrea ea, răspunse iarăși arăpoaica, când
d-ta vezi bine că însuși petecul de mătăsărie al cui este el te vrea.
Și așa se făcu vorba și apoi nunta, nu după multă vreme, cu mare veselie și dragoste.
Darămite tatăl, muma și frații fetei când auziră de una ca asta, ce bucurie gândiți că n-avură?
Se întrolocară cu toți cu totul și făcură o nuntă d-alea împărăteștile de se duse vestea de dânsa.
Și încălecai p-o șea etc.
Petre Ispirescu - Cele douăsprezece fete de împărat și palatul cel fermecat
A fost odată ca niciodată etc.
A fost odată un flăcăiandru sărman de părinți. El argățea pe la unii și
pe la alții ca să-și câștige hrana vieții. Și fiindcă avea darul de a fi
curățel, toți flăcăii din sat îl pizmuiau. Ceilalți argați cășunaseră
pe dânsul și-l tot luau peste picior, iară el nu lua aminte la
flecăriile lor și-și căuta de treaba lui. Când se adunau seara și
bârfeau verzi și uscate, el se făcea că nu înțelege vorbele aruncate în
pofida lui; se arăta prostănac. pentru aceasta ei îl porocleau zicându-i
căscăundul satului.
Stăpânii unde slujea el erau foarte mulțumiți de dânsul și se băteau
care de care să-l apuce. Când trecea prin sat, fetele își dau coate și
se uitau la dânsul pe subt sprincene. Și ce e drept că aveau la ce se
uita. El era curat la față și chipeș; chica lui neagră, ca pana corbului
flutura ca o coamă pe grumajii lui albi ca zăpada; mustăcioara abia
mijea, de parcă era o umbră pe buza lui cea de sus; dară apoi ochii?
Avea niște ochi, neiculiță, de băgase pe toate fetele în boale.
Când era la adăpatul vacilor, fetele care de care se întrecea să-i dea
pricină de vorbă; dară el nu băga pe nimeni în seamă; se făcea ca nu
pricepe ce vor ele. Pentru aceasta ele ca să arate că nu le pasă de
nebăgarea lui de seamă, între ele, îl porocleau cu numele de Făt-Frumos
al satului. Și de unde să nu fie așa!
El nu se uita nici în dreapta, nici în stânga, mergea cu vitele la
pășune și treaba ieșea din mâna lui mai cu asupra decât din ale
celorlalți argați.
Nu știu ce făcea el, ce dregea, că vacile pe cari le păștea el erau mai
frumoase decât ale celorlalți argați. Ele dădeau mai mult lapte decât
cele ale altor argați, fiindcă pe unde le ducea el pășunea era mai cu
gust și mai îndestulătoare. Pe unde călca piciorul lui se cunoștea,
fiindcă și ierburile se înveseleau.
Pasămite se născuse în ceas bun și era ursit să ajungă ceva. Dară el
nici habar n-avea de asta și nici gând n-avea să se mândrească, fiindă
nu știa ce-i este ascuns în cursul vremilor. Ci smerit, precum îl lăsase
pe el Dumnezeu, își vedea de ale sale, fără să se atingă cu cuvântul
sau în oricareva fel, de alții sau de al altora. Și tocmai pentru
aceasta flăcăii și ceilalți argați îl ponosluia.
Într-o zi de primăvară, ostenit fiind tot umblând după vaci, se dete la
umbra unui copaci mare și stufos și adormi; își și alesese, vezi, loc
pentru așa ceva. Era o vâlcea împodobită cu fel de fel de floricele,
toate înflorite, de părea că dă ghes omului să treacă printre ele. Ceva
mai cât colo un pârâiaș, a cărui obârșie venea dintr-un șipot de apă ce
ieșea din coasta unui deluleț, șerpuia printre brusturi și alte buruieni
pe unde își făcuse loc, și susurul apei parcă te îndemna la somn.
Copaciul subt care se adumbrise era măreț și parcă se lupta ca să ajungă
la nuori. Printre crăcile lui întinse se giugiuleau pasărelele și-și
făceau cuiburi: numai ascultând cineva ciripirile lor se aprindea
într-însul focul dragostei. Desișul frunzelor sale făcea o umbră, de
parcă râmneai la ea. Bag seamă, nu era așa căscăund flăcăul acesta, și
pe nedrept îi atârnau de coadă acest ponos ceilalți argați din sat. Cum
puse capul jos și adormi.
N-apucase să doarmă, ca de când începui să vă povestesc, și o dată sări drept în sus.
Visase un vis foarte frumos și se deșteptase.
Visase că unde venise la dânsul, măre, o zână mai frumoasă decât toate
zânele din cer și de pre pământ, și-i zisese să se ducă la curtea
împăratului locului aceluia, că acolo are să se procopsească.
Când se deșteptă, își zise: "Mă, ca ce să fie asta?" și începu a se pune
pe gânduri; toată ziulica îl munciră gândurile și nu se domirea de loc,
de loc ca ce să însemneze un asemenea vis. El nu înțelegea că steaua
sub care se născuse venea să-l slujească.
A doua zi, mergând iarăși cu vitele la păscut, abătu din drum și dete
iarăși pe la copaciul cu pricina, și iarăși se culcă la tulpina lui, și
iarăși visă același vis.
Sculându-se, își zise: "Mă, ăsta nu e lucru curat", și iarăși toată ziulica fu dus pe gânduri.
A treia zi cu dinadinsul făcu să-i fie drumul pe la același copaci sub
care se culcă, și visă același vis; ba încă de astă dată zâna îl
amenință cu boală și cu toate ticăloșiile omenești, dacă nu s-o duce.
Atunci și el, dacă se sculă și veni acasă cu vacile și le băgă în coșar, se înfățișe la stăpânu-său și-i zise:
– Stăpâne, pe mine mă bate gândurile să mă duc în lume să-mi caut
norocul. Destul am argățit, și până acum nu văz nici un semn ca să pot
și eu sălta ceva. Fă bine și-mi dă socoteala.
– Da pentru ce, băiete, să ieși de la mine? Au doară nu te mulțumești de
simbria ce-ți dau? Au mâncare n-ai destulă? Ia, mai bine șezi la mine,
și eu voi căta să-ți dau o fată bună din sat, cu nițică zestricică, să
te mai ajut și eu cu ce m-o lăsa inima, să-ți faci și tu rost aici ca
toți megiașii, nu mai hoinări prin a lume, ca să nu ajungi fără nici un
căpătâi, ca vai de lume.
– Ba, de mulțumit, sunt mulțumit de d-ta, stăpâne; mâncare am destulă,
nu pot să mânii pe Dumnezeu; dară așa mi-a venit mie, să mă duc în lume,
și nu voi rămânea pentru nu știu ce.
Dacă văzu stăpână-său că este peste poate a-l face să rămâie, îi dete ce
bruma mai avea să ia, și el plecă, luându-și ziua bună de la stăpân.
Ducându-se de la satul său, flăcăul ajunse drept la curtea împărătească
și se băgă argat la grădina împăratului. Grădinarul fu bun-bucuros să-l
priimească, când îl văzu așa curățel, căci dobândise până atunci câteva
bobârnace de la fetele împăratului că bagă argați tot ce este mai
urâcios și mai scârbos în omenire.
Curățel, curățel, dară hainele de pe dânsul erau imoase, deh! ce să
zici, ca de măcar. Grădinarul puse de-l îmbăie, îl primeni și-i dete de
îmbrăcă niște haine care să mai semene a argat la grădina împărătească.
Și cum era de potrivit făcut la boiul lui, îi ședesa bine cu hainele ce
îmbrăcă.
Pe lângă celelalte trebi grădinărești, slujba lui de căpetenie fu ca să
facă în fiecare zi câte douăsprezece mănunchiulețe de flori, și în
fiecare dimineață să le dea la cele douăsprezece domnițe, fete ale
împăratului, când vor ieși din casă spre a se primbla prin grădină.
Aceste domnițe erau ursite să nu se poată mărita până nu va găsi cineva
care să le ghicească legătura ursitei lor și să facă pe vreuna din ele
ca să iubească pe cineva. Ursitele lor le dăruise cu patima jocului.
Erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau câte o pereche de
conduri de mătase albă, dănțuind.
Nimeni nu știa unde merg ele noaptea de joacă.
Împăratul se luase de gânduri cu atâta cheltuială pe condurii fetelor
sale și pentru inima lor de gheață, de care nu se putea lipi nici un
june din cei ce veniseră în pețit.
Pentru aceasta el dase sfară în țara lui și în țările streine, precum ca
să se știe că cine se va găsi să-i spuie ce fac fetele lui noaptea de
rup fiecare câte o pereche de conduri, poate să-și aleagă pe care îi va
place din ele, și el i-o va da lui de soție.
El știa că le ține pe toate închise la un loc, într-o cămară din palatul
său, încuiate și zăvorâte cu nouă uși de fier și cu nouă lacăte mari.
Dară nimeni nu știa ce fac ele noaptea de li se rup încălțămintele, căci
nimeni nu le văzuseră până atunci ieșind din casă, căci nu puteau.
Pasămite, lor le era făcut ca așa să-și petreacă vremea în toată viața lor. Așa le era orânda.
Cum se auzi de această hotărâre a împăratului, începu a curge la
pețitori; ba feciori de domni și de împărați, ba feciori de boieri mari,
până și feciori de boieri mai mici. Și care cum venea se punea de pândă
la ușa domnițelor câte o noapte. Împăratul aștepta cu mare nerăbdare în
fiecare dimineață ca să-i aducă câte vreo veste bună; dară în loc de
aceasta, i se spunea că junii ce se puneau de pândă seara nu se mai
găsesc dimineața. Nu se știa ce se fac. Nici de urmă măcar nu li se mai
dedea.
Unsprezece flăcăi o pățise până acum. Ceilalți cari mai erau, începuseră a se codi; nu mai voiră să stea de pândă.
Se lipseau de a lua de neveste niște fete pentru care se răpune atâți tineri.
Și astfel, unul câte unul, se cărară pe la casele lor de la curtea
acestui împărat, și-i lăsară fetele în plata Domnului; căci nimeni nu
mai voia să-și piarză sufletul pentru un cap de muiere.
Însuși împăratul fu coprins de spaimă, cum de să piară așa junii ce
voiau să-i pândească fetele, și nu mai cuteza să îndemne pe nimeni.
Împăratul era nevoit să cumpere mereu pe fiecare zi câte douăsprezece
perechi de conduri, și intrase la grije că o să-i îmbătrânească fetele
în vatră și o să împletească cosița albă, fără să puie pirostriile în
cap.
Argatul de la grădinărie își împlinea slujba cum știa el în legea lui.
Și domnițele erau mulțumite de mănuchele de flori ce li le da argatul,
și grădinarul de lucrul lui.
El, când da florile domnițelor, nici nu-și ridica ochii asupra lor; dară
când da florile fetei celei mici, nu știu de ce, că se roșea ca un
bujor, și-i tâcâia inima, de sta să-i sară din piept afară.
Fata băgă de seamă aceasta, însă crezu că flăcăul este rușinos și d-aia se face așa de roșu când vine înaintea lor.
Azi așa, mâine așa, el vedea că nu e de nasul lui o așa bucățică. Dară
ce-i faci inimei? Ea îi da brânci și lui, bat-o pustia! și ar fi voit să
se puie și el la pândă, și apoi se gândea și la pățaniile celor ce
păzise înaintea lui.
Fata cea mică se greși într-o zi și spuse surorilor cum argatul care le
da flori se roșește ca o sfeclă când vine înaintea lor și cum este de
curățel. Cum auzi fata cea mai mare astfel de cuvinte că iese din gura
surorei sale celei mai mici, unde începu să o dojenească cu niște vorbe
cam luătoare în râs, cum de numai să se gândească ea a scoate așa vorbe
blânde pentru un argat, căci asta ar semăna că inima ei este pornită a
se planisi cuiva.
Băiatului îi zicea inima să se arate la împăratul cu cererea de a pândi
și el, dară să lăsăm că-și cunoștea lungul nasului, să lăsăm că nu1
uitase pățeniile atâtor flăcăi ce pieriseră, lui îi era să nu-și piarză
slujba și să rămâie cu buzele umflate. Apoi unde pui d-ta gândul ce-l
muncea groaznic, că de va fi gonit de la curtea împărătească, n-are să
mai vază pe fetele împăratului, căci dându-le flori în fiecare
dimineață, oricât se feri de vreo patimă, totuși gigășiile și
frumusețile fetelor de împărat, și mai cu seamă căutătura cea blajină a
fetei celei mici, îl ademenise până într-atât, încât, se socotea el, că
daca nu va mai atinge în fiecare dimineață cu degetele sale mâinile cele
albe ca o coală de hârtie, cu pielea moale ca puful, ale fetelor de
împărat, nu va mai putea trăi.
Ziua, noaptea, îl munceau aceste gânduri și nu știa cum să facă să-și
împlinească pofta inimei, fără de care, simțea el, că nu va putea să mai
trăiască.
Într-una din nopți, adormind el cu gândul țintă la dorința ce-l chinuia
de-i rodea băierile inimei, văzu în vis iară pe zâna din vâlceaua cea cu
flori unde i se arătase odinioară.
Ea îi zise:
– Să te duci în unghiul grădinei cel despre răsărit; acolo vei găsi doi
pui de dafin, unul cireșiu și altul trandafiriu; alături de dânșii vei
vedea o săpăligă de aur, o năstrapă tot de aur și un ștergar de mătase.
Să iei acești pui de dafin, să-i pui în două ghivece frumoase, să-i sapi
cu săpăliga cea de aur, să-i uzi cu năstrapa cea de aur, să-i ștergi
binișor cu ștergarul cel de mătase și să-i îngrijești ca pe lumina
ochilor tăi. Când vor crește și se vor face ca de un stat de om, orice
vei cere de la dânșii ți se va izbândi tocmai pe tocmai.
Zise și pieri ca o nălucă, fără să apuce argatul grădinarului să-i mulțumească barim.
Nici nu se dezmeticise bine din uluiala somnului, nici nu se șterse la
ochi măcar, și dete fuga în unghiul grădinei cel despre răsărit și
rămase năuc de bucurie, când văzu în ființă toate cele ce îi spusese
zâna în somn. Acum se șterse și el la ochi, se pipăi să vază nu care
cumva doarme încă și aievea să fie oare ceea ce vedea? După ce se
încredință că nu este nălucă, de noapte, puse mâna și luă dafinii.
Îi îngriji cum știu el mai bine, îi săpa adesea cu săpăliga ce găsise el
acolo, îi udă cu năstrapa, îi șterse cu ștergarul și, ce să mai lungim
vorba? îi îngriji ca pe lumina ochilor lui, tocmai precum îi poruncise
zâna.
Dafinii creșteau și se împuterniceau ca prin minune. Nu trecu mult și se
făcură mari. Frumusețe ca la acești dafini nici că s-a mai văzut.
Când ajunseră ca d-un stat de om, el veni la dânșii într-una din zile și zise unuia precum îl învățase zâna:
- Dafine, Dafine,
Cu săpălugă de aur săpatu-te-am,
Cu năstrapă de aur udatu-te-am,
Cu ștergar de mătase ștersu-te-am,
Dă-mi darul d-a mă face, oricând voi voi eu,
Să nu fiu văzut de nimeni.
El rămase buimăcit de mirare, când în clipa aceeași chiar văzu cum se
înființează un boboc de floare, cum crește de se mărește și cum se
deschide o floare așa de frumoasă, de nu puteai să te oprești ca să nu o
miroși. El puse mâna de o rupse, o luă și o băgă în sân; vezi că așa îl
învățase zâna.
Seara când domnițele intrară în cămara lor cea încuiată și zăvorâtă cu
nouă lacăte mari, ca să se culce, el se furișe binișor pe lângă ele și
intrară împreună. El le vedea pe ele ce fac, dară ele nu-l vedeau pe
dânsul. El le văzu că în loc să se dezbrace spre a merge la culcare, ele
începură a se pieptăna, a se îmbrăca cu haine scumpe și a se găti de
ducă.
El se mira de cele ce vedea și hotărî ca să se ție după dânsele cu
dinadinsul să vază pe unde au să iasă ele, unde au să se ducă și ce au
să facă.
Când deodată, fata cea mai mare zise surorilor sale:
– Gata sunteți, fetelor?
– Gata suntem, răspunseră ele.
Atunci cea mare din surori bătu cu piciorul în pământ, și deodată se
deschise în două dușumeaua casei. Ele se coborâră prin acea deschizătură
și merseră, până se ajunseră la o grădină gărduită cu zid de aramă.
Când fură să intre, fata cea mare bătu din picior iarăși și porțile cele
de oțel ale grădinei se deschiseră. Intrând, băiatul călcă pe rochia
fetei celei mici.
Aceasta, întorcându-se repede, nu văzu pe nimeni; și, chemându-și surorile, le zise:
– Surorilor, bănuiesc că s-a luat cineva după mine, că uite, simții că m-a călcat oarecine pe rochie.
Surorile se uitară în toate părțile și nevăzând nici ele pe nimeni, îi răspunse:
– Nu fii așa bănuitoare, soro; cine să fie aci, ori să se ia după noi.
Nici pasăre măiastră nu poate răzbi până unde suntem noi acum. Ia vezi
mai bine, să nu se fi apucat rochia ta de vreun mărăcine și, cum ești tu
fricoasă, ți s-o fi părut că te-a călcat neștine pe rochie. Nu fi așa
de ușurică!
Ea tăcu. Băiatul se ținea după dânsele.
Trecură printr-o pădure cu frunzele de argint, trecură prin alta cu
foile de aur, trecură prin altă pădure cu frunzele numai diamanturi și
pietre nestimate, cari sclipeau de-ți luau ochii, și ajunseră la un
eleșteu mare.
În mijlocul acelui eleșteu se ridica un dâmbuleț și pe dânsul niște
palaturi cum nu mai văzuse el până atunci. Palaturile împăratului
rămăseseră jos de tot pe lângă acestea, care străluceau de la soare te
puteai uita, dară la dânsele ba. Și așa de cu meșteșug erau făcute,
încât când te urcai în ele ți se părea că te cobori, și când te dedeai
jos din ele ți se părea că te urci.
Douăsprezece luntrișoare cu vâslași muiați numai în fir de cel bun le
așteptau la margine. Cum ajunseră, se puseră fiecare în câte una și
plecară. Argatul se puse în luntrea fetei celei mici.
Luntrile porniră și mergeau în rând ca cocorii. Numai luntrea fetei
celei mai mici rămânea mai în urmă. Vâslașul se mira cum de este mai
grea decât altădată și trăgea din răsputeri la vâsle ca să ajungă pe
celelalte.
Cum ieșiră la celălalt mal al eleșteului, se auzi o muzică, care, vrând,
nevrând, te făcea să dănțuiești. Fetele se repeziră ca fulgerul, intră
în palat și se puseră pe joc cu flăcăii cari le pândiseră, și jucară și
jucară până ce li se sparseră condurii.
Băiatul se ținu mereu după ele. Intrând și el în palat, ce-i văzură
ochii? Cămara de joc mare și largă de abia puteai să-i zărești
căpătâiul. Ea era împodobită numai cu aur, cu pietre nestemate și cu
făclii de jur împrejur ce ardeau în niște sfeșnice de aur curat, mai
mari decât omul. Păreții albi ca laptele străluceau de-ți luau ochii, și
cu dungi de aur, împodobite cu zamfiruri și rubinuri de licăreau ca
focul.
Argatul se puse într-un colț și privea la toate minunile astea. Și avea
și la ce privi, căci vedea acolo lucruri de cari nu-i mai văzuseră
ochii. Dar unde fu pomana aia ca să stea la un loc? Sărea și el
tontoroiul de colo până colo, fără să vrea; căci nu era chip să stea la
un loc fără a sălta, când cânta muzica aia. Până și sfeșnicele și mesele
și lăvițele din casă săltau.
Și nici pomeneală măcar nu este ca să-și închipuiască cineva frumusețea
cântărilor și a muzicii aceleia; organe, fluiere, chitări, alăute,
buciume, cimpoaie și alte multe d-alde astea cântau într-o unire de
rămâneau marț cei mai buni muzicanți din lume.
D-apoi fetele1? Trăgeau cu foc la niște hori, bătuta, brâul, ca la ușa
cortului, de unul singur, pipăruș și câte jocuri toate, de puteai să-ți
rupi bojocii jucând.
Și jucară și jucară, până despre ziuă. Când, deodată, încetând muzica de
a mai cânta, ieși ca din pământ o masă încărcată cu de toate
bunătățile, și ce este pe lume, și ce nu este. Se puseră cu toții la
masă și mâncară și se chefuiră cât le poftiră inima.
Argatul de la grădinărie ședea în colțul lui unde se așezase și privea, lăsându-i gura apă.
La masă le slujea niște arapi, îmbrăcați în niște haine foarte scump împodobite.
După ce se sculară de la masă, prinseră a se întoarce acasă.
Se întoarseră iarăși pe unde au fost venit. Băiatul se ținea după dânsele, ca dracul după călugăr.
Când fură a trece prin grădina cu frunzele de argint, ce-i dete argatului prin gând, că numai rupse o rămurică dintr-un copaci.
Un freamăt puternic se făcu atunci în toată pădurea, ca de o furtună ce
vine întărâtată asupra copacilor; și totuși nici o frunză măcar nu se
mișca din loc, ba nici măcar nu se clătină ca de o adiere de vânt barim.
Fetele răsăriră.
– Ce să fie asta, leiculiță? ziseră.
– Ce să fie? răspunse cea mai mare din surori. Iacă, păsărica ce-și are
cuibul în turnul bisericii din palaturile tatălui nostru trebuie să fi
trecut prin frunze; căci numai ea poate să răzbată pe aici.
Fetele trecură și ajunseră în palatul unde erau încuiate, tot pe unde ieșiseră.
A doua zi, argatul de la grădinărie, când dete mănunchiurile de flori
fetelor împăratului, ascunse cu meșteșug rămurica ruptă în mănunchiul
fetei celei mici.
Domnița se miră când își priimi mănunchiul de flori, se uită cam cu milă
la argat și nu-și putea da seamă cum de să ajungă acea rămurică între
florile ce priimise.
A doua seară, iarăși așa o petrecură. Băiatul, iarăși pe furiș, se
ținuse după dânsele, cu deosebire numai că rupse o rămurică din copacii
cei cu frunzele de aur, pe care o puse iarăși între florile ce dete a
doua zi domniței celei mici.
Fata cea mai mare, iarăși cu cuvinte liniștitoare, alină frica surorilor
ei când se auzi freamătul ce se făcu în pădurea de unde argatul rupse
rămurica.
Când a doua zi domnița cea mică priimi florile cu rămurica ascunsă între ele, îi dete un fier ars prin inimă.
Ea căută vreme cu prilej și, prefăcându-se că vrea să se primble, ieși
preste zi prin grădină și, întâlnind pe argat la o cotitură a grădinei,
îl opri și-i zise:
– De unde ai avut tu rămurica ce mi-ai pus-o în mănunchiul de flori?
– De unde o știe prea bine măria-ta.
– Care va să zică, tu te-ai ținut după noi, și știi unde mergem noi noaptea.
– Cam așa măria-ta.
– Cum ai făcut de a venit după noi de nici una dintre surori nu te-a văzut?
– Pe furiș.
– Na o pungă de bani, și să nu scoți nici o vorbă despre primblarea noastră de noaptea.
– Eu nu-mi vânz tăcerea, măria-ta.
– Dacă voi auzi însă că ai crâcnit ceva, voi pune să-ți taie capul.
Zise ea vorbele astea aspre din gură, dară din inimă altceva cugeta. E i
se părea că acest argat din ce în ce se face mai curățel.
A treia noapte când se duse după dânsele, tot pe furiș, rupse o ramură
din pădurea cu copacii cei care aveau foile de diamant, și iarăși se
făcu freamăt printre frunze, și iarăși surora cea mai mare alină frica
surorilor celor mici cu cuvinte liniștitoare. Domnița însă cea mică, nu
știu de ce, dară în inima ei se strecură o bucurie ascunsă.
În ziua următoare, când găsi rămurica de diamant în mănunchiul de flori,
cătă cam pe subt ascuns la argat și-l găsi că nu se prea deosebește de
fiii de domni și de împărați. Atât i se păru de drăgălaș.
Argatul și dânsul cătă asupra domniței cu ochi galeși, dară tot pe
furiș, și o văzu că se tulburase oarecum, se făcu însă că nu pricepe
nimic și-și cătă de treabă.
Surorile domniței deteră peste dânșii vorbind și râseră de dânsa și
luară cu cuvintele cam peste picior. Fata cea mică tăcu și înghiți
rușinea. Nu se putea ea mira din destul cum a făcut argatul de le-a
descoperit. Ei, vezi, îi intrase în cap că acest flăcău nu poate să fie
om prost, deoarece dovedise lucruri ce nici măiestrele nu le știau.
Și apoi, adevărul vorbind, boiul lui cel falnic, chipul lui cel bine
potrivit și blajin îl arăta cât de colo a nu fi de argat prost. Pe lângă
acestea, și înfățișarea, și totul într-însul avea pe vino-ncoace.
După ce intrară în casă fetele, domnița cea mică le spuse că argatul de
la grădinărie știa tot ce fac ele noaptea. Atunci se adunară la sfat și
plănuiră ca să-l facă și pe dânsul să-și piarză inima și simțirile, cum
făcuseră și cu ceilalți tineri.
Flăcăiandrul însă se furișă și de astă dată de intră în cămara fetelor, ca să asculte la sfatul lor.
Pare că-i spusese ariciul la ureche că are să se petreacă între ele ceva pentru dânsul.
Acum, după ce știa totul, dară totul ce trebuia să știe, se duse la dafinii lui și zise către cel trandafiriu:
- Dafine, Dafine,
Cu săpălugă de aur săpatu-te-am,
Cu năstrapă de aur udatu-te-am,
Cu ștergar de mătase ștersu-te-am,
Dă-mi minte și procopseală de fiu de domn și împărat!
Ca și de la rând, un boboc de floare încolți, crescu și se deschise o
floare minunată. El luă floarea și o băgă în sân. Odată căzură de pe
fața lui arsăturile de soare și îi rămase chipul curat și luminat, ca și
când atunci îl făcuse mă-sa. Simți că în creierii lui se petrece un ce
de care nu-și putea da seama. Dară văzu că începe a judeca altfel de cum
judeca el până acum. Pasămite se ascuțise la minte. Și totdeodată se
pomeni îmbrăcat cu niște haine ca ale fiilor de împărați și de domni.
Atunci se duse la împăratul și ceru și dânsul să-i păzească fetele, într-o noapte.
Împăratului i se facu milă de tinerețele lui și-l sfătui să-și caute mai
bine de treabă, decât să se răpuie. El stărui. Împăratul priimi. Acesta
nici că bănuia măcar a fi argatul de la grădinărie; așa de mult se
schimbase.
Când îl arătă fetelor și le spuse împăratul ce voiește, nici ele, vezi,
nu-l cunoscură. Numai cea mică, fiind cu cuiul la inimă, îl cunoscu și
începu a tânji de dragoste.
Noaptea următoare, când plecară ele la joc, îl luară și pe dânsul. El
știa ce i se pregătește, dară se feri ca de oala mălaiului să nu dea în
clapcă.
Ajunseră la palatul vrăjit, jucară până despre ziuă, apoi se puseră la
masă. I se aduse și lui băutura din care băuse toți cari veniseră
înaintea lui, băutură care trebuia să-l facă a-și pierde mințile și
simțirea, băutură care să-l piarză și pe dânsul ca pe ceilalți.
Atunci unde își întoarse niște ochi lăcrămoși și plini de focul
dragostei ce-l mistuia, și zise cu grai duios domniței celei mici:
– Vezi tu? iacă eu mă pierz pentru dragostea ta, daca ai așa inimă de gheață.
– Nu, n-am inimă de gheață, focul dragostei tale mi-a încălzit-o,
răspunse ea. Nu bea. Mai bine voi să fiu grădinăreasă cu tine, decât
fată de împărat.
Cum auzi așa, el aruncă băutura la spate, și mai apropiindu-se de dânsa, îi mai zise:
– Să nu-ți fie teamă, măria-ta, că grădinăreasă nu ai să fii o dată cu capul.
Toți cei de față auziră vorbele lor. Puterea farmecului se zdrobi și
toți cu totul se pomeniră în palaturile împăratului. Palatul cel
fermecat pieri ca o nălucă, ca și cum n-ar fi mai fost pe lumea asta.
Când îi văzură împăratul, încremeni de uimire cu amândouă mâinile pe
barbă. Flăcăul, fostul argat la grădinărie, îi povesti toată șiretenia
nopților. Împăratul dete pe fata cea mică după flăcăiandrul cel frumos
și drăgăstos. Apoi se înfățișară și celelalte fete cu câte unul din fiii
de împărați și de domni pe care și-l alesese. Împăratul se înduplecă și
le dete pe fiecare la casa lor. Și se făcu o bucurie mare în toate
părțile, care bucurie de ar fi o sută de guri, nu una ca a mea, n-ar
putea-o spune.
Înainte de a se cununa, fata cea mică întrebă pe logodnicul ei cu ce
putere făcu el de le descoperi ascunsurile faptelor lor și legătura
farmecului ce le țineau înlănțuite. El spuse. Iară ea, ca să nu fie
bărbatu-său mai presus decât ea, ci să fie deopotrivă om ca toți
oamenii, se duse de tăie dafinii și-i băgă în foc.
Apoi se cununară și trăiră o viață fericită, cum se trăiește pe lumea
noastră asta bălțata, până ce se istoviră toți cu totul, în adânci
bătrânețe.
Iar eu încălecai p-o șea etc.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)