Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Tudor Arghezi - Flori de mucigai

 
Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Tudor Arghezi - Cina

 
În frig şi noroi
Trec hoţii-n convoi, câte doi,
Cu lanţuri târâş de picioare,
Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare.
Fiertura e gata.
E seară. E ploaie.
O lingură grea, cât lopata,
Dă ciorba din doua hârdaie.
Câţiva au ucis,
Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis.
Totuna-i ce faci:
Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci.
Livizi ca strigoii şi sui,
Strâmbaţi de la umeri, din şold si picior
În blidul fierbinte, cu aburi gălbui.
Îşi duc parcă sângele lor.

Tudor Arghezi - Tâlharul pedepsit

 
Într-o zi, prin asfinţit,
Şoaricele a-ndrăznit
Să se creadă în putere
A prăda stupul de miere.

El intrase pe furiş,
Strecurat pe urdiniş,
Se gândea că o albină-i
Slabă, mică şi puţină,
Pe când el, hoţ şi borfaş,
Lângă ea-i un uriaş.

Nu ştiuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Şi-şi pusese-n cap minciuna
Că dă-n stup de câte una.

Roiul, cum de l-a zărit
C-a intrat, l-a copleşit.
Socoteală să-i mai ceară
Nu! L-au îmbrăcat cu ceară,
De la bot până la coadă
Tăbărate mii, grămadă,
Şi l-au strâns cu meşteşug,
Încuiat ca-ntr-un coşciug.

Nu ajunge, vream să zic,
Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună
Din toţi micii împreună.

Tudor Arghezi - Zdreanţă

 
L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din calţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pareche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.

- "Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. - "L-a mâncat!"
"Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte."
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
"S-a făcut a dracului!"

Tudor Arghezi - Descântec


Lacăte, cine te-a închis
La uşa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,
Să sfarăme zăvorul
Şi să vedem în fundul nopţii noastre
Mişcându-se comorile albastre?
Un pas din timp în timp, greoi,
Se-apropie, dar a trecut de noi.
Toţi paşii se sfârşesc şi pier
Pentru urechea ta de fier.
De-o vână-ntoarsă peste tine
Cred că atârnă din văzduh glicine
Şi, de pe bolţi, zorele
Şi muguri şi ciorchini de stele.
Cine va pune-n uşa noastră cheie
O singură scânteie?
Lumina ochiul şi-l aşază
Şi-n încăpere caută să vază.
Lacătul simte şi tresare
Cu bezna mea, ca de o sărutare.
Stea, nu poţi tu intra-n veriga lui
Şi lacătul tăcerii să-l descui?



Din volumul Cuvinte potrivite, 1927
 


Tudor Arghezi - Blesteme

 
Prin undele holdei şi câmpi de cucută,
Fugarii-au ajuns în pustie
La ceasul când luna-n zabranice, mută,
Intră ca un taur cu cornu-n stihie,
Şi gândul meu gândul acestora-l ştie:
In împărăţie de bezna şi lut să se facă
Grădina bogată şi ogada saracă.
Cetatea să cada-n nămol,
Păzită de spini şi de gol.
Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,
Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea.
Topească-se zarea ca scrumul.
Funingini, cenuşă, s-a acopere drumul,
Să nu mai dea ploaie, şi vântul
Să zacă-mbrâncit cu pământul.
Subolii şi viermii să treacă pribegi
Prin stârvuri de glorii întregi.
Sa fete în purpură şorecii sute.
Gânganii şi molii necunoscute
Să-şi facă-n tezaur cuibare,
Sătule de aur şi mărgăritare.
Pe strunele de la viori şi ghitare
Să-ntinză păianjeni corzi necântătoare.

Întâi, însă, viaţa, bolind de durată,
Să nu înceteze deodată,
Şi chinul să-nceapă cu-ncetul.
Să usture aerul greu, ca oţelul.
Să şchiopete ziua ca luntrea dogită,
Să-ntârzie ora în timp să se-nghită,
Şi, nemarginită, secundă
Să-şi trecă prin suflet, gigantica, undă:
Pe sârma tăioasa-a veciei, în scame
Şi rumegătură să vi se destrame.
Gâtlejul, fierbinte de sete,
Să cate scuipat să se-mbete,
Şi limba umflată-ntre buze
Să lingă lumina şi ea să refuze,
Si-n vreme ce apă din seşuri se strânge,
Să soarbă-n mocirla copitelor sânge.
Şi strugurii viei storşi cu muşcătură
Să lase in gură coptură.
Coboară-se cerul, furtuni de alice
În câmp să v-alunge cu stelele-n bice.
Despice-se piatra în colţi mici de cremeni,
Vârtej urmărindu-i pe semeni.
Odihna cerându-i, pământul să-ntepe
Ivindu-se şerpii când somnul începe.

Tudor Arghezi - Psalm VI

 
Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat ?
Să te ucid ? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut darz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este !"

Tudor Arghezi - Ion Ion

 
În beciul cu morţii, Ion e frumos.
Întins gol pe piatră, c-un fraged surîs.
Trei nopţi şobolanii l-au ros
Şi gura-i băloasa ca de sacîs.

Când cioclu-l ridică-n spinare
Ion parc-ar fi de pământ.
De-l pui poate stă în picioare
Dar braţul e moale şi frânt.

În ochii-i deşchisi, o lumină,
A satului unde-i născut,
A câmpului unde iezii-a păscut,
A încremenit acolo străină.

Departe de vatră şi prins de boieri,
Departe de jalea mămuchii,
Pe trupu-i cu pete şi peri
În cârduri sunt morţi şi păduchii.

Tudor Arghezi - Ceasul de-apoi

 
În cer,
Bate ora de bronz şi de fier.
Într-o stea
Bătu ora de catifea.
Ora de pâslă bate
În turla din cetate.
În ora de lână
Se-aude vremea bătrână
Şi se sfâşie
Ora de hârtie.
Lângă domnescul epitaf
Bate glasul orei de praf.

Aznoapte, soră,
N-a mai bătut nici-o oră.

Tudor Arghezi - Psalmul de taină

 
O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii,
Femeie răspândita-n mine ca o mireasmă-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: săcure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
Şi m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţară la mâna casnică-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagăn pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Şi care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ făgăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare,
Şi ţarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Şi ai lăsat să rătăcească undele mele suferinde;
Unde ţi-s mâinile să-ntoarcă în aer căile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cunună spinii?
Şi şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Şi-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare,
Şi prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă caldă de răcoare.
Tu ce scrutezi, scoţându-ţi sânii pe jumătate din vestminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Carora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Şi frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pândi făptura
Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.

Tudor Arghezi - Toamna

 
Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii...
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd...
Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut --
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată,
Îmi pare veche luna -- şi steaua ce se-arată,
Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

Tudor Arghezi - Oseminte pierdute

 
Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să vă asculte,
Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?

Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?
Ştiţi voi ce vorbă este vorba "ieri"?

La poartă, umbr-aceluiaşi ştejar,
Mă rog, intrând de domnul grădinar.

Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.

Şi toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintr-un început.

I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.

Tudor Arghezi - Melancolie

 

Am luat ceasul de-ntâlnire
Când se tulbură-n fund lacul
Şi-n perdeaua lui subţire
Îşi petrece steaua acul.

Câtă vreme n-a venit
M-am uitat cu dor în zare.
Orele şi-au împletit
Firul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venind
Pe potecă solitară,
De departe, simt un jind
Şi-as voi să mi se pară.

Tudor Arghezi - De-abia plecaseşi

 

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Costache Ioanid - Oricine iubeşte o floare

 
Oricine iubeşte o floare
e-aproape de-un sacru mister.
Oricine se-opreşte-n cărare
s-asculte un glas de izvoare
e-aproape,
aproape de cer ...

Oricine iubeşte seninul,
cind soarele urcă-n eter,
oricine-şi înalţă suspinul,
cind licăre-n mare rubinul,
e-aproape,
aproape de cer ...

Oricine pe munţii albaştri
priveşte granitul sever,
oricine pe căi de sihaştri,
străbate păduri de jugaştri,
e-aproape,
aproape de cer ...

Dar cine-a primit îndurarea
din rănile blîndului Miel,
acela e frate cu floarea,
cu riul, cu munţii, cu marea,
şi-orunde îl duce cărărea,
tot cerul,
tot cerul e-n el.

Alexandru Vlahuţă - Biografie

 
1858 La 5 septembrie se naşte în satul Pleşeşti, judeţul Tutova, Alexandru Vlahuţă.
1867 învaţă în clasa întâi primară.
1871 învaţă în clasa întâi a liceului din Barlad.
1875 Promovează clasa a IV-a de liceu.
1878 Absolvă liceul din Barlad.
1879 Trece examenul de bacalaureat la Bucuresti.
în octombrie aşteaptă la Bucuresti rezultatul concursului pentru postul de institutor la Târgovişte.
Se înscrie la Facultatea de drept. Susţine trei examene din cele cinci necesare, în iunie 1881, respectiv, la 21 aprilie 1882 şi la 1 aprilie 1883.
în noiembrie se stabileşte la Târgovişte.
1880 La 22 ianuarie predă primele ore de limba latină şi de romană la Gimnaziul „Vacarescu“ din Târgovişte.
în aprilie publică primele poezii în revista „Convorbiri literare”.
1881 La 24 mai apare la Târgovişte ziarul Armonia, în care autorul semnează, conform biografilor săi, cu iniţialele A. V. două articole Banul şi Paralela.
La 27 septembrie devine membru în comitetul de conducere al ziarului.
La 20 octombrie e numit profesor la şcoală divizionară de la Mănăstirea Dealului.
1882 La 10 noiembrie este destituit din postul de profesor la gimnaziu pentru atacurile împotriva moravurilor societăţii civile de la Târgovişte.
La 23 decembrie ziarul „Armonia” anunţă că A. Vlahuta a îmbrăţişat avocatura.
1883 La 5 ianuarie pledează în faţa Curţii cu juraţi din Târgovişte primul său proces.
Publică articole şi schiţe în ziarul „Galati”.
1884 Se întâlneşte cu M. Eminescu. încearcă să-l înduplece să plece pentru o vreme la ţară, dar fără nici un rezultat.
în decembrie se află la Iasi, unde, după câte se ştie, stă trei zile cu M. Eminescu.
1885 La 3 ianuarie divorţează de Ida Pagano.
în martie ia parte la Congresul didactic de la Iaşi.
în noiembrie începe colaborarea la „Epoca” cu nuvela Vişan.
1886 în aprilie ţine la Ateneu conferinţa Mişcarea literară.
Călătoreşte la Constantinopol. Publică primul volum de nuvele.
1887 La 25 ianuarie publică o scrisoare-apel pentru M. Eminescu, gândindu-se la un turneu necunoscut de conferinţe prin întreaga ţară.
în decembrie editează primul volum de poezii. Redactor la „Revistă nouă”, condusă de B. P. Hasdeu.
1888 La 14 martie se căsătoreşte cu Margareta Dona.
1892 La 12 martie ţine la Ateneu conferinţa Curentul Eminescu.
La finele acesteia citeşte poezia Unde ne sunt visătorii?…
Vede lumina tiparului volumul de proză Din goana vieţii.
Apare a doua ediţie a versurilor autorului, sub titlul Poezii.
1893 La 7 martie ţine la Ateneu conferinţa publică intitulată Onestitatea în artă.
La 9 martie A. Vlahuta este propus membru corespondent al Academiei de către I. Vulcan în secţia literară. Este votat în unanimitate.
La 23 martie A. Vlahuta este considerat neales membru al Academiei, în urma unor discuţii, legate de scrisoarea autorului adresată lui D. Kiriac în care îşi exprimă „refuzul“.
în octombrie lucrează la romanul Dan, pe care în definitiv îl dă la tipar.
1894 în ianuarie vede lumina tiparului volumul Poezii vechi şi nouă.
în martie apare volumul Din goana vieţii, ediţia a III-a.
în decembrie editează volumul Un an de luptă.
1895 La 12 martie este director al revistei „Vieaţa”.
în mai editează volumul Icoane şterse (Nuvele şi amintiri).
în octombrie vede lumina tiparului volumul de poezii Iubire.
1896 La 28 ianuarie apare ultimul număr al revistei „Vieaţa”.
La 4 martie divorţează de Margareta Dona.
Publică volumul de proză În vâltoare.
1897 Scoate ediţia a doua a volumului de poezii Iubire în colecţia „Biblioteca pentru toţi“.
Prezintă volumul În vâltoare la Academie. Dar nu i se acordă premiul, deoarece refuzase titlul de membru corespondent al Academiei.
1898 în martie A. Vlahuţă adresează învăţătorilor din ţară un apel (vezi Gazeta săteanului din 5 martie 1898) de a-i furniza informaţiile necesare în vederea alcătuirii unei cărţi întitulate Geografia pitorească a României.
1899 Editează volumul Clipe de linişte.
Vede lumina tiparului volumul Poezii. Ediţie completă.
1900 I se acordă premiul „Năsturel Herescu“ al Academiei Române pentru volumul Clipe de linişte.
1901 împreună cu G. Coşbuc, lucrează la seria cărţilor de citire destinate pentru şcolile primare.
în octombrie publică fundamentala să lucrare literară România pitorească.
La 2 decembrie apare „Semănătorul”, avându-i directori pe A. Vlahuţă şi G. Coşbuc.
La 30 decembrie se inaugurează expoziţia „Grigorescu“. A. Vlahuţă o vizitează şi procură câteva tablouri.
1902 Vede lumina tiparului cea de-a doua ediţie a lucrării România pitorească.
La 1 iulie la Budapesta se editează revista „Luceafărul”.
Prezintă pentru premiul Academiei România pitorească. Cartea este premiată.
Referendar (până în 1918) la Casa Şcoalelor.
1904 Editează volumul Poezii — 1880–1904.
1905 A. Vlahuţă se căsătoreşte cu Alexandrina Ruxanda Gâlcă. Prezintă Academiei pentru Marele Premiu „Năsturel“ volumul Poezii, dar la şedinţa din 6 aprilie este respins.
1906 în martie la Iasi apare revista „Viaţa românească”, în primul număr al căreia A. Vlahuta publică nuvela Datorii vechi.
1907 în februarie izbucneşte răscoala ţărănească.
în mai A. Vlahuţă publică în Viaţa Românească poezia 1907.
1908 Editează volumul Din durerile lumii. Publică volumul Din trecutul nostru.
1909 Apare volumul Poezii — 1880–1908.
1910 în octombrie vede lumina tiparului volumul Pictorul N. I. Grigorescu.
1911 Editează volumul La gura sobei.
1912 începe, cu poezia Noapte de iarnă, colaborarea la „Flacăra”.
1913 Academia îi respinge premierea lucrării Pictorul N. I. Grigorescu, recomandată de Barbu Delavrancea.
1914 Editează volumul Dreptate.
1915 Publică volumul Poezii — 1880–1915.
1916 Se afla în fruntea publicaţiei săptămânale „Scriitori români”.
1918 La 24 februarie pleacă pe front.
în iulie este destituit prin ordin din postul de referendar de la Casa Şcoalelor.
în decembrie este reintegrat la Casa Şcoalelor.
1919 I se decernează Marele Premiu al Academiei pentru volumul Poezii din 1915.
La 1 octombrie se publică primul număr al revistei „Lamura”, aflat sub direcţia lui A. Vlahuţă. La 19 noiembrie moare la Bucureşti. La 21 noiembrie are loc înmormântarea lui Alexandru Vlahuţă.
1948 La 28 octombrie alături de alţi mari scriitori români, printre care M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale etc., A. Vlahuţă este ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

Alexandru Vlahuţă - Unde ne sunt visătorii ?

 

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Raspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;
Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vreodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară fructe istovite-n floare?…
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,
Când işi scaldă toţi în lacrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-araţi străin, exotic?…
Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune,
Ca nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?

Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?…
Eşti de-abia în pragul lumii. Ţi-i aşa de sprinten gândul.
Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l!
Câte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e noua!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi culori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Leganând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevaruri nerostite încă-i scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n silă nu mi-aş mai aduce-aminte
Am bocit şi eu… nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!…
Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoala,
Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Işi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperăi de porunceala şi dureri închipuite,
Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lasând morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleaga şi s-adune
În nepieritorul fagur adevar şi-nţelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare

Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieţii! Câţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi inghite!
Si când lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă implineşte o chemare,
Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi
luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cântecului tău amar,
Şi să-i cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai
trişti?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?…

Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Ingropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră sa ne-arate-o lume nouă!

Costache Ioanid - Nu-i singur Iuda vinovat

Costache Ioanid - Puiul de lebădă

 
Se revărsa din crânguri întâia zi cu soare,
loveau ciocănitoare în rugi de trandafiri,
de parcă primăvara cea veşnic zâmbitoare
bătea la uşa lumii cu degete subţiri.
şi iată gospodina s-a înălţat pe scară
să pună sus în coşuri, un aşternut bălan.
şi păsările mame pe cuiburi adăstară
să scoată pui de aur, cu ciocuri de mărgean.
Iar după legea vieţii şi-a morţii, la soroace,
din fiecare coajă ieşi un pui frumos.
Dar s-a-ntamplat să iasă atunci dintr-o găoace
un pui cum nici o cloşcă pe-acolo n-a mai scos.
în loc de praf de aur şi aripi smălţuite,
avea un strai ca fumul şi ochii mari şi trişti.
Iar păsările toate priveau spre el uimite
şi-l ciocăneau toţi puii pe câmp şi-n porumbişti.
Pe gâtul ca o coarbă curgea adesea sânge
şi nu-şi găsea prieteni de doruri nicăieri.
Iar pe-nserat, la vremea când orice pui se strânge,
dorit de aripi calde şi blânde mângâieri,
venea şi el sfielnic, cu ceilalţi să se culce,
că să-şi aline trupul şi sufletul beteag.
Dar nu găsea nici pace, nici mângâiere dulce,
ci lovituri tăioase, ce-l izgoneau pribeag.
atunci, ascuns în umbră, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de poveşti.
şi aţipea pe scară, cu teamă de jivine,
şoptind uşor: Mămico, de ce nu mă iubeşti?...
însă pe lac când puii cu gheare răsfirate,
priveau uimiţi spre apă, din umbra de răchiţi,
el, puiul fără fală, plutea c-o maiestate,
de care cei cu gheare se minunau smeriţi.
Dar el trecea departe în zarea diafană,
prin papura foşnită de vânt legănător,
să-şi vindece în larguri a sufletului rană,
în freamătul de unde şi de ceresc fior.
Iar seara, câteodată...întârziind pe ape,
acolo printre stele...parcă sburau lumini...
Atunci, un svon de glasuri venea tot mai aproape...
şi dispărea deodată, în zarea de rubini...
Ah, glasurile-acelea care păreau că-l cheamă...
cum se-auzeau de dulce! şi-adeseori, stingher,
în graiul lui de taină, strigă deodată: Mamă!...
şi rămânea cu ochii căutători spre cer...
Aşa trecură zile şi nopţi de-nsingurare,
şi puii cei de aur crescură ca feciori,
stârnind prin colţuri lupte şi lăfăind în soare
şiraguri de mărgele şi sclipet de culori.
Iar puiul fără slavă şi fără de prieteni,
tot mai urât, mai vânăt şi mai stinger crescu.
Dar toamna, când pe coastă coboară vânt prin cetini,
o tainică minune cu el se petrecu.
Căci vinetele pene i se făcură albe,
şi gâtul ca o harfă tăiată din omăt.
Păreau că-i sar pe umeri toţi nuferii în salbe,
Iar el, pornind pe ape, fără-a privi-ndărăt,
porni pe lac departe, în pacea legănată
şi toată vremea nopţii plutii în depărtări.
Dar către zorii zilei se arătă deodată
un palid nor de stele călătorind în zări.
Atunci, c-un strigăt, puiul, sfărmând un strop în ploape,
aripile de nuferi le desfăcu uşor,
şi, mângâind văzduhul, se ridică din ape
spre lebedele albe care-l chemau în zbor.

şi nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
când puiul fără mamă şi fără mângâieri,
spre stolul de lumină a străbătut genunea
şi-a dispărut în zarea eternei primăveri...

George Coşbuc - Iarna pe uliţă

recită Gina Petrini

George Coşbuc - El-Zorab

Mihail Eminescu - Luceafărul

Nicolae Labiş - Moartea căprioarei

Ştefan Augustin Doinaş - Mistreţul cu colţi de argint