B.Petriceicu Haşdeu - În reviste din Budapesta

Privirile noastre, aruncate firav către trecutul marelui enciclopedist Haşdeu continuă şi, poate nu ne vom plictisi.
Contactul lui Haşdeu cu elita românilor ardeleni nu a fost unul blând. Părerea lui Haşdeu, exprimată în studiul său: ”Perit-au dacii”, apărut pentru prima dată în “Foaia de istorie şi literatură” , a stârnit aprige controverse( gazeta editată pentru scurt timp – cinci numere – la Iaşi, în 1860, tipărită la Imprimeria Statului). Pentru prima dată, cineva cu autoritate în domeniu punea la îndoială latinismul românilor şi linia trasată de Şcoală Ardeleană, către o direcţie cu totul nouă: originea geto-dacă a poporului român. ”Doptoriul Petru Maior, doptoriul Laurian, şi alţi doptori ardeleni , şi reazăm hojmă zisele pe credinţă lui Dion Casiu, scotend din ele lungi bucăţi în elinesce şi în latinesce, şi fiind gata de a le scoate chiar în turcesce, deacă literature turcească liar fi cunoscută şi deacă s`ar afla un Dion Casiu , tradus în limba osmalailor.” Iritat de ignoranţa şi, de multe ori, omiterea cu intenţie a unor surse şi izvoare istorice de către “doptorii” ardeleni, Haşdeu a avut o izbucnire pătimaşă, afirmând că este mândru că nu este doctor şi că nu este ardelean! “Crăpar-ar toţi umbraticii doctores din Ardeal, după nimerita expresie a şăgalnicului Petroniu, şi tot va rămâne învederat că “sunt” nu este “a fost”, că “a cuceri” nu seamănă cu “a stinge” , blestemă Haşdeu cu patos!

În timp, deşi resentimente n-au încetat să existe, pornirile năvalnice s-au îmblânzit şi recunoaşterea reciprocă a meritelor ştiinţifice a fost pusă la baza colaborărilor ulterioare.

Vreo două cuvinte despre băgările de seama asupra activităţii lui Haşdeu, făcute în gazete apărute la Budapesta, se cuvin a fi spuse.

Aceste gazete erau privite atât de către românii patrioţi, cât şi de către ungurii naţionalişti, ca vârfuri de lance, înfipte în inima Ungariei.

În revista Albina numărul 76, de duminică 24septemvre/6 optomvre 1872, tipărită la Pesta, în tipografia lui Emericu Bartalis, având “redactoru respundietoriu” pe Vicenţiu Babeşiu, apare o elogioasă recenzie la “Istoria critică a româniloru”, în care se afirmă:
“Dlu B.P.Haşdeu, după o neobosită muncă de 20 de ani, îngropandu-se în bibliotece şi archive străine şi naţiunale, adunându pribegitele membre ale corpului mare istoricu, supunendu-le la scalpelurile artei, limpedindu cestiunile obscure, a reesitu deja a pune bas`a unei adeverate istorii natiunale. Nimeni, după nemuritorele N.Balcesu, nu a dusu critică mai de parte că d. Hasdeu care, pe lângă o minunată pătrundere o rebdare de feru ce n`o veţi găsi de câţu dora în unul Tierry, Niebuhr, Momsen, pe lângă aceea ce se dice în poesia şi istoria: inspiraţiunea geniului, dsa mai are o colosale erudiţiune ce-lu pune mai pe susu de toţi conatiunalii şei. În dice ani, de candu a eşitu pe arena publicităţii, neobositu istoricu, pe lângă scrierile sale poetice, economice, politice, filosofice, literării propriu dise, a indiestratu literatur`a istorică cu o mulţime de opere.”

Mihai Eminescu îşi începuse în acestă foaie carieră publicistică, în numerele din 7/19 şi 9/21 ianuarie 1870, când a publicat articolul “O scriere critică” , în care lua apărarea lui Aron Pumnul atacat într-o broşură a lui D. Petrino: ”Puţine cuvinte despre coruperea limbii române în Bucovina”, apărută la Cernăuţi în 1869.

Gazeta politică şi cultural-literară “Albina” , apare la Viena de 2-3 ori pe săptămână, în perioada 27 martie 1866 şi iulie 1869, apoi la Pesta (ulterior Budapesta) 16 iulie 1869-31 decembrie 1876. Articolul-program este semnat de Fraţii Mocioni: Andrei, Anton, Alexandru şi George, care sunt şi finanţatori ai foii, de numele cărora este legată “mândra şi îndârjita rezistenţă “ a românilor bănăţeni, mai ales după ce, în 1861, Banatul este încorporat în Ungaria.

“Redactoru respundiatoriu” au fost, pe rând: Georgiu Popa (Pop) , Vicenţiu Babeşiu ( şi “conducetoriu politic” Iulian Grozescu) şi Ioanu Ciocanu .
Întâiul editor a fost Vasilie Grigoroviţia, apoi “editoru şi redactoru respondiatoriu” fiind pe rând : Vicenţiu Babeşiu, Ioan Ciocanu şi Iulian Grozescu.
La Viena, foaia a fost tipărită în tipografia Mechitaristiloru, iar la Pesta (ulterior Budapesta) la tipografia lui Emericu Bartalis, apoi în tipografia lui I.C Kiss.
Formatul iniţial a fost de 51×34 cm, reducându-se în anul al XI-lea de apariţie la 37×26 cm.

Pentru exemplificare putem privi următoarele imagini:

1.Albina Anul 1 nr.26, tipărită la Viena în 1866-număr din primul an de apariţie, conţine mesajul regelui Franţ Iosif : “Cătră poporele Mele”.


2.Albina Anul 4 nr.55, tipărită la Viena în 1869-ultimul număr din revistă tipărit la Viena


3.Albina Anul 4 nr.56, tipărit la Pesta în 1869-primul număr din revistă publicat la Pesta


4.Albina Anul 7 nr.37, tipărit la Pesta în 1872-conţine necrologul lui Ion Heliade Radulescu


5.Albina Anul 7 nr.38, pagina 2, tipărit la Pesta in 1872-conţine “Oraţiunea funebră pronumciată de Haşdeu la înmormentarea lui I.Heliade Rădulescu”. Mai conţine şi un articol “Pentru cunoscinti`a zidariloru liberi.(Francmason, Freimanrer)”.Este cunoscută apartenenţa la francmasonerie a iniţiatorilor şi susţinătorilor foii.


6.Albina Anul 7 nr.46 , tipărit la Pesta în 1872 –conţine recenzia la “Istori`a critica a romaniloru” .


7.Albina Anul 11 nr.56, tipărit la Budapesta în 1876, ultimul an de apariţie.


8.Foiţa de istorie şi literatură în care a apărut primul din cele trei capitole ale lucrării “Perit`au Dacii”.Celelalte capitole au apărut în numerele următoare.



Un alt vârf de lance era revista ”Familia. Foia enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni”.

Apare de trei ori pe lună la Pesta (ulterior Budapesta), din 5 iunie 1865 până în 17 aprilie 1880. “Proprietariu, redactoru şi editoru” era Iosif Vulcan, iar tipărirea era realizată în tipografia lui Alesandru Kocsi.

Din 27 aprilie 1880 până în 31 decembrie 1906, revista apare la Oradea Mare. ”Proprietar, redactor, respundator şi editor este în continuare Iosif Vulcan, iar tipărirea se face la tipografia lui Iosif Lang.

Această este prima serie de apariţie a revistei Familia.

Revista Familia are multe merite culturale, dar cel mai important este descoperirea şi promovarea talentului poetic al lui Eminescu (şi al multor altora, printre care şi al lui George Coşbuc).

Revista Familia i-a publicat şi lui Haşdeu numeroase lucrări sau fragmente din lucrări, printre care şi mai multe poezii cu mesaj educativ patriotic.
Între 1926 şi 1929 apare la Oradea seria a doua a revistei Familia, iar între 1936 şi 1940, apare, tot la Oradea, seria a treia.

Animatorul demersului a fost patriotul aromân Mihail G. Samarineanu (1893-1859), născut în Macedonia, satul Metova (un sat cu circa 3000 de aromâni la acea vreme).
După Dictatul de la Viena, face efortul de a muta redacţia revistei la Bucureşti, unde scoate seria a patra, între anii 1941 şi 1944, rămânând în continuare directorul ei.

La centenarul apariţiei revistei, în 1965, apare seria a cincea, care continuă şi astăzi tradiţia revistei pornită de Iosif Vulcan.
Despre revista Familia, dar şi despre Iosifu Vulcanu, poate vom povesti altă dată mai pe larg, că merită!

Pentru exemplificare, putem privi următoarele poze:

1.O frumoasă vignetă de frontispiciu la unul din numerele revistei Familia



2.Portretul lui Eminescu în unul din numerele revistei



3.Poezia “Bradul” a lui Haşdeu, apăruta în revista Familia tipărită la Oradea-Mare



4.Poezia “Craniul lui Mihai Viteazu” a lui Hasdeu , aparuta in revista Familia tiparita la Buda-Pesta



5.Primul număr din seria a IV-a din revista Familia, apărută la Bucureşti sub direcţia lui M.G.Samarineanu, începand cu 1 ianuarie 1941




Autor Constantin Nemeş

Adrian Păunescu - Biografie

Adrian Păunescu (n. Adrian Păun, 20 iulie 1943, Copăceni, judeţul Bălţi, Basarabia - d. 5 noiembrie 2010, Bucureşti, România) este un poet, publicist şi om politic român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet şi ca organizator al Cenaclului Flacăra. Este unul din cei mai prolifici poeţi români contemporani.

Deşi născut în Basarabia (în Republica Moldova de astăzi), Păunescu şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bîrca, în judeţul Dolj. A absolvit Colegiul Naţional Carol I din Craiova. Tatăl lui Păunescu, membru al Partidului Naţional Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru "activităţi anti-comuniste" de regimul stalinist de după 1945 şi din această cauză Păunescu a trebuit să aştepte 3 ani înainte de a se putea înscrie la facultate. Păunescu a studiat filologia la Universitatea din Bucureşti.

A debutat ca poet în 1960. Din 1973 conduce revista "Flacăra". Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploieşti din iunie 1985.

În perioada comunistă, a fost considerat de mulţi români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe dictatorul Nicolae Ceauşescu.

După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista "Totuşi iubirea". În calitate de publicist a mai condus ziarul "Sportul românesc", o scurtă perioadă în 1999, şi a realizat emisiuni de fotbal la "Antena 1".

Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stînga. Spre deosebire de alte personalităţi ale perioadei comuniste, Păunescu a promovat idei de stînga mai liberale, de inspiraţie occidentală. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice şi a neajunsurilor economice. Păunescu a întreţinut relaţii strînse cu membri ai aparatelor comuniste de stat şi partid. După 1989, Păunescu este unul din puţinii care nu renegă complet ideologia socialistă, intrînd rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeţ.

Între anii 1970-1980, Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Cenaclul Flacăra, pe care l-a înfiinţat, şi revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracţie indiscutabilă asupra tineretului şi a vieţii publice din România datorită combinaţiei de idei de stînga de inspiraţie occidentală şi de naţionalism. Mulţi artişti pe care autorităţile comuniste îi puteau considera "subversivi" au fost lansaţi sau promovaţi de Păunescu prin Cenaclul Flacăra.

Relaţia lui Păunescu cu regimul Ceauşescu este în general considerată ca ambiguă, mergînd de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică şi varietatea poziţiilor pro şi contra Păunescu de după 1989.

Din 1992 pînă în 1998 a fost membru în Partidul Socialist al Muncii, partid absorbit ulterior de PSD.

La 17 septembrie 1973 înfiinţează Cenaclul "Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susţine, pînă la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, manifestări de muzică, poezie şi dialog, în faţa a mai mult de 6 milioane de spectatori. Pe scena Cenaclului "Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere româneşti, poeţi şi alţi creatori.

În dimineaţa zilei de 5 noiembrie 2010, după o lungă luptă cu boala, Adrian Păunescu s-a stins din viaţă. Diabetul de care acesta suferea i-a afectat mai multe organe, iar în noaptea de 4 spre 5 noiembrie, starea poetului s-a înrăutăţit. Medicii nu l-au mai putut salva, în ciuda eforturilor depuse.

Aurel Martin se pronunță asupra creației poetice păunesciene zicînd că e "un poet de netăgăduit talent, înzestrat cu harul de a transfigura realitatea cotidiană şi, într-un fel, de a demistifica, stabilind relaţii noi între fenomene sau între om şi lumea înconjurătoare, răsturînd, dacă e cazul, înţelesuri vechi, propunînd în locu-le altele inedite, şi umplînd cu eul său omniprezent spaţiile Universului."

Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse):

1. Aurel Martin, Poeţi contemporani, Buc., Editura pentru Literatură, 1967;
2. Adrian Păunescu, Sînt un om liber, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989;
3. www.personalitati.infoportal.ro;
4. www.ro.wikipedia.org;
5. Limba și literatura română, aprecieri critice.

Grigore Vieru - Biografie

Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, România, azi Republica Moldova - d. 18 ianuarie 2009, Chişinău) a fost un poet român originar din România, care a locuit în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, ulterior Republica Moldova. Grigore Vieru s-a născut  într-o familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru.

A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din orăşelul Lipcani, pe care o termină in 1953.

A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii ”Scînteia Leninistă”.

În 1960 se căsătorește cu Raisa, profesoară de română și latină, împreună avînd doi copii: Vieru-Teodor și fiul mai mic - Călin.

A fost redactor la revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: "Făt-Frumos şi Curcubeul" şi "Bună ziua, fulgilor!". În 1964, publică în revista Nistru poemul "Legămînt", dedicat poetului Mihai Eminescu.

În 1965, îi apare volumul "Versuri pentru cititorii de toate vîrstele", pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret. Mai tîrziu, revista Nistru publică poemul "Bărbaţii Moldovei", cu o dedicaţie pentru "naţionalistul" Nicolae Testimiţeanu. Întregul tiraj este oprit, iar dedicaţia este scoasă.

În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice "Numele tău", cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate "Tudor Arghezi", "Lucian Blaga", "Brîncuşi", iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

În 1969, el publică "Duminica cuvintelor" la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit "obligatorie" în orice grădiniţă de copii.

Un an mai tîrziu, editura Lumina publică "Abecedarul", semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de cîţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi. Tot în 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii "Trei iezi". La numai cîteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării pentru poemul "Curcubeul", în care s-a găsit "ascuns" tricolorul românesc.

În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. Participă la întîlnirea cu redactorii revistei "Secolul XX".

În 1974, Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitaţie oficială din partea Uniunii Scriitorilor, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de poetul Radu Cîrneci. În acelaşi an, apare volumul de versuri lirice "Aproape", cu ilustraţii color de Isai Cîrmu.

La sfîrşitul anilor '80, Grigore Vieru se găseşte în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale (inclusiv cîntecele pe versurile sale) avînd un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a basarabenilor. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular şi se află printre organizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.) în care se votează limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină.

În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii "Maria Mirabela", al regizorului Ion Popescu, textele pentru cîntece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Anderesen.

În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunînd în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut.

Un an mai tîrziu, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace.

În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române.

La împlinirea vîrstei de 60 de ani, în 1995, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii.

În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic "Acum şi în veac", iar 3 ani mai tîrziu este decorat cu Medalia guvernamentală a României "Eminescu" - 150 de ani de la naştere.

La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere de Chişinău. La 48 de ore după accident, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată, pe fondul unor politraumatisme multiple şi al unei poliinsuficienţe a sistemelor şi organelor. Grigore Vieru a fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chişinău, în cimitirul central din strada Armeană. La înmormîntare au asistat cîteva zeci de mii de oameni. Chişinăul nu mai cunoscuse funeralii de asemenea proporţii de la înmormântarea soţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Ziua de 20 ianuarie 2009 a fost declarată zi de doliu în Republica Moldova, la ora 10:00 întreaga republică ţinînd un moment de reculegere.

Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Mare Cruce.

Cîteva şcoli din Republica Moldova, un bulevard din Chişinău şi o stradă din Iaşi și Buzău poartă numele lui Grigore Vieru. Pe 11 februarie 2010, cu trei zile înainte de ziua sa de naştere, a fost instalat bustul poetului în Aleea Clasicilor din Chişinău.

 

Acesta este Grigore Vieru, poetul, care o viaţă de om serveşte cu dăruire poezia. Contemporan cu noi, el este şi un exponent al ideilor dominante în conştiinţa noastră naţională pe care le exprimă artistic şi le îmbogăţeşte cu sufletul său. E un poet fructuos, mereu sensibil la freamătul inimii şi la zbuciumul timpului, e poetul epocii noastre.

 

Un cuvînt despre poetul Grigore Vieru produce emoţie, trăire firească impusă dincolo de toate ce se produc în viaţă, împreună cu alţi creatori iluştri, reprezintă o şcoală poetică, în care poezia este chiar viaţa şi sufletul omului.

 

Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse):

1. www.grigorevieru.md;
2. Grigore Vieru. Taina care ma apara. Iasi, Ed. Princeps Edit. 2008;
3. www.ro.wikipedia.org;
4. Grigore Vieru, Acum și în veac, editura Litersa, ed.III.
   

Ion Barbu - Biografie

Ion Barbu pe numele sau adevarat Dan Barbilian  (n. 18 martie 1895, Câmpulung-Muşcel, d. 11 august 1961, Bucureşti) a fost un poet şi matematician român. A fost unul dintre cei mai importanţi poeţi români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.

Unicul fiu al magistratului Constantin Barbilian şi al Smarandei (n. Soiculescu), fiica de procuror. Pseudonimul care l-a facut celebru în poezie este, de fapt, numele originar al familiei, transformat printr-o latinizare curentă.

Studiile elementare şi gimnaziale le face la Câmpulung, Damineşti, Stâlpeni, Piteşti. Urmează liceul la Bucureşti. Demonstrează de pe acum deosebite aptitudini de mathematician. După ce-şi i-a licenţa (1921) obţine o bursă pentru doctorat în Germania. Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuţii în revista Gazeta matematică. Tot în acest timp, Barbilian îşi dezvoltă şi pasiunea pentru poezie. Între anii 1914-1921 studiază matematica la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, studiile fiindu-i întrerupte de perioada în care îşi satisface serviciul militar în timpul Primului Război Mondial. Cariera matematică continuă cu susţinerea tezei de doctorat în 1929. Mai târziu participă la diferite conferinţe internaţionale de matematică. În 1942 este numit profesor titular de algebră la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Publică diferite articole în reviste matematice.

În anul 1919, Dan Barbillian începe colaborarea la revista literară Sburătorul, adoptând la sugestia lui Eugen Lovinescu, criticul cenaclului ca pseudonim numele bunicului său, Ion Barbu. În timpul liceului îl cunoaşte pe viitorul critic literar Tudor Vianu, de care va fi legat prin una din cele mai lungi şi mai frumoase prietenii literare.

Debutul său artistic a fost declanşat de un pariu cu Tudor Vianu. Plecaţi într-o excursie la Giurgiu în timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii, argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian îşi descoperă talentul şi iubirea faţă de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia şi geometria sunt complementare în viaţa sa: acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaştere şi imaginaţie.

Criticul şi prietenul său Tudor Vianu îi consacră o monografie, considerată a fi cea mai completă până în ziua de azi. Una din cele mai cunoscute poezii a autorului, După melci, apare în 1921 în revista Viaţa Românească. Tot în acest an pleacă la Göttingen (Germania) pentru a-şi continua studiile. După trei ani, în care a făcut multe călătorii prin Germania, ducând o viaţă boemă, se întoarce în ţară.

Ion Barbu, care nu s-a rezumat niciodată să fie un simplu poet descriptiv, nu se dezminte nici cu După melci, deşi aici îl surprindem că se pierde mai mult decît oriunde în amănunta exterioare.

Din poemele fabulative cu elemente de figuraţie din natură, capodopera rămîne însă Riga Crypto şi lapona Enigel, balada închipuită de Ion Barbu ca zisă de un menestrel, “la spartul nunţii, în cămară". Asistăm de astă dată la o dramă lirică, a cărei desfăşurare are loc în lumea vegetală a climatului boreal, implicînd erosul în forma unei conjuncturi extraordinar plasticizate. Povestea nefericitului Crypto, “regele-ciupearcă", este cîntată cu o gingăşie plină de gravitate. Pradă dragostei pentru mica laponă Enigel, oprită într-un popas de noapte în poiana sa de muşchi, în drumul cu renii spre păşunile de mai la sud, Crypto o îmbie să rămînă acolo, “în somn fraged şi răcoare", departe de soarele de care el se simte despărţit, prin “visuri sute, de măcel". Semnificativele versuri ale răspunsului, cu care Enigel îi respinge rugămintea, pentru că aspiră cu întreaga ei natură la solavitate, ne dau o imagine a nordului, hibernând cu cultul soarelui în suflet, de o putere expresivă adânc memorabilă.

Principiul, pe care se structurează arta poetică a lui Ion Barbu, în ultima etapă de manifestare a evoluţiei sale apare enunţat, aproape programatic, în versurile din bucata Joc secund într-un stil care ajunge să-fie caracteristic întregului ciclu, greu de descifrat prin natura excesiv sintetică a formulării, prin subiectivismul cu,totul arbitrar al analogiilor create, prin discontinuitatea imaginilor, prin opţiunea pentru cuvântul rar sau de specialitate matematică şi uneori chiar prin tendinţa de a se da cuvintele în context un alt sens decît acel pe care îl au în uzul comun.

La 11 august 1961, moare la spitalul “Vasile Roaită" din Bucureşti, bolnav de cancer la ficat.

“Ermetismul său i-a ucis orice spontaneitate şi i-a secat vâna. De vocaţie matematician, Ion Barbu s-a folosit pentru ermetizarea primelor redactări de procesul matematic al substituirii. Se ştie că în algebră, cifra cantitativă e înlocuită cu un simbol calitativ. Cuvântul obscur la Ion Barbu este necunoascuta algebrică, prin care se substituie sensul clar, misterul.” 
Şerban Cioculescu

Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse):

1. Limba şi literatura română, aprecieri critice;
2. www.ro.wikipedia.org;
3. Tudor Vianu, Introducere în opera lui Ion Barbu, Bucureşti, Editura Minerva, 1970;
4. Marin Mincu, Poezia lui Ion Barbu, Constanţa, Editura Pontica, 1995.

Lucian Blaga - Biografie

Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume "sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, "sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se "mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la fraţii lui că "era de o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana Blaga, pe care autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe "o fiinţă primară” ("eine Urmutter”).

Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul "Andrei Şaguna”, din Braşov şi de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. În 1919 Sextil Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj. Este membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943). Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor. "La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-şi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori” – îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935.

În 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia "Pe ţărm", urmată de cea intitulată "Noapte" şi este ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. "Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filozofie" – atestă aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.

În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă dă lucreze. Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul public. Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943).

Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, indi-vid/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre "tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei  şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965)). Opera filozofică este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică (1933), Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul autobiografic Luntrea lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul meu (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne.  

 

Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: "Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu)

Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc.

"Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, nişte ochi demonici […] Îşi concentra toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit, totuşi, care era foarte iubit, foarte simpatizat…” 

(Şerban Cioculescu, Un poet de talia lui Blaga n-o să mai fie în România până ce vei închide dumneata ochii.)


"Sete de lumină – fugă de lumină, sete de tăcere – aspiraţie la cuvânt, tendinţe ambivalente constituie mareele, fluxul şi refluxul acestui univers poetic […] Acest tărâm este un continent al sensibilităţii, al sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul animei în veşnică frământare, într-un continuu efort de autorevelare şi de autodepăşire. Desigur, nu înţelegem prin anima doar domeniul trăirilor subiective ale poetului, ci acela al unor experienţe depăşind această subiectivitate. Lucian Blaga nu este poetul unor aventuri existenţiale, ci ale unor experienţe esenţiale.” 

(Nicolae Balotă, Lucian Blaga, poet orfic) 

   

Bibliografie (surse):

1. Limba și literatura română cl.XII, ediția 2000;
2. Saeculum şi Vestala, București, 1995;         
3. Vol. Euphorion, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969;      
4. www.wikipedia.org ;  
5. Ioan Oprişan, Lucian Blaga printre contemporani, Dialoguri adnotate;
6. Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, Fundaţia Culturală Libra, 4 volume, 1995-1999.