Traian T.Coşovei - Nodul gordian

Totul s-a retras, –
totul a părăsit această suprafaţă îngheţată.
Am putea fi pe lună dacă n-ar exista firele
de telegraf
din marginea şoselei. Conductele îngropate adânc în pământ.
O chitară electrică amintind ceva despre
marile topiri ale gheţurilor.

Sub o picosecundă, –
timpul încetează să existe.
Sub zece milenii am amintiri de maimuţă şi cad şi
mă împiedic de mirosul de câmp ridicat brusc împotriva-mi.
Sub o picosecundă
mi-e foarte greu să ştiu dacă mai sunt.
Sub un mileniu, timpul trece prin mine
ca sunetele trâmbiţelor prin Zidurile Ierihonului.
Sub zece milenii, –
mi-e foarte greu să mai am amintiri…
Aici totul s-a retras, totul se sufocă
într-o mare pustietate îngheţată – totul nu ar putea fi
decât o pată de zăpadă
topită de respiraţia înceată a ursului şi a ursoaicei
hibernând în frigul nupţial
(… o lume bătând încet din inimă, respirând tot mai rar…)
în timp ce, sub pământ – aproape de conductele calde, –
cârtiţele se pot împerechea liniştite
(boabele au fost cu grijă adunate de hârciog,
de micul şoarece de câmp şi de vierme…),
timpul trecut şi timpul viitor se scriu în ficatul zgârcios
al secundei la umbra căreia asculţi o chitară electrică
amintind ceva despre ultimele topiri ale gheţurilor…
Apoi, ne vom mânca unii pe alţii şi vom supravieţui.

Vintilă Ivănceanu - Cinste specială

Dacă ne ducem în cimitir,
Morţii familiei se bucură
Ca o partidă de violoncelişti trecută în opoziţie
Când a luat foc sala Ateneului.
Intrăm în cimitir
Cu lumânarea clasică,
Arzând ca sala Ateneului,
Şi cu flori.

Flori se aduc
Femeilor pe care vrei
Să le aduci
În pat,
Şi ele să aducă
Pe lume
Un copil.
Se aduc flori la închiderea
Cursurilor şcolare, universitare,
De ape,
De literatură comparată
Despre poetul Vintilă Ivănceanu şi calul,
Cursurilor evenimentelor internaţionale,
Al valutei internaţionale,
Dar flori se aduc
Deosebit-osebit-cu deosebire
În cimitir, la morţii familiei.
Şi morţii familiei se bucură
Strâns uniţi.
Noi ne luăm genunchii în mâini
Şi îi punem în faţa mormintelor,
Şi ne apucăm restul corpului
Şi îl punem în genunchi,
Şi ne luăm mâinile
Şi le aşezăm
În restul corpului,
Şi ne luăm sufletul,
Şi îl punem
Să tundă iarba crescută
Neregulat
Pe deasupra mormintelor,
Să şteargă crucea de nisip, mâzgă
Că de-aia este suflet,
Îl punem pe el
Sufletul,
Să ducă de acolo
Mucurile de ţigară ale administratorului cimitirului,
Noi, în genunchi în faţa morţilor familiei,
Noi, morţii planificaţi,
Dând drumul din ochi la lacrimă,
(Există mai multe categorii de lacrimi
Dintre care ne permitem să amintim:
Lacrimi pentru pudoare,
Serbări şcolare,
Unchi şi mătuşi,
Boxerul declarat K.O.
Dar cea mai semnificativă
Categorie de lacrimi:
Lacrimi pentru morţii familiei)
Noi, în genunchi în faţa morţilor familiei,
Noi morţii planificaţi,
Şi le-am strigat
Să n-aibă grijă,
Vom fi lângă ei
Cuminţi
Cuminţii cuminţilor,
Morţi
Morţii morţilor
Morţii familiei.
Dar morţii familiei
Nu ne acordau nici un credit,
De loc
Nu voiau să ne creadă,
Nici cât negrul sub unghie,
Nici cât albastrul sub unghie,
Nici cât propria lor naţiune de morţi sub unghie.
Şi ne-au strigat
Că a fi mort
Înseamnă o cinste specială,
Înseamnă a conti, răsconti, răsrăscontinua
Cum, soarele-pământul - maimuţele-oamenii-zeii.

- din Cinste specială (1967)

Vintilă Ivănceanu - După moartea mea

Piciorul meu
Este un membru important al corpului meu,
Un membru marcant
Al corpului meu Diplomatic.
O! două țări pe picior de război...
Piciorul meu își pune pantalonul,
Pantalonul își pune decorațiile,
Decorațiile își pun câinele.
Și ies la plimbare.
După moartea mea,
Piciorul să revină
Fabricii de instrumente muzicale
Din piciorul acesta
Să se execute
Instrumente muzicale.
La piciorul subsemnatului
Să se execute
Concerte.
Cu piciorul în cauză
Să se execute
Campirii-Vamprii. 

din Cinste specială (1967)

Vintilă Ivănceanu - Moartea trubadurului

Iubito, ma gândesc la tine
Ca un borfaş la ceasul unui lord!
Dar se ciocnesc în carnea mea drezine
Şi caii au atac de cord.

Vezi în oglinzi un sân de-al tău
Cu steagul alb înfipt în el?
A fost muşcat de-un câine rău
Şi sărutat de Wilhelm Tell.
Şi părul galben ca un galben,
Părul albastru, părul roşu
O! Părul tău şi morţii tăi şi Amen
Când ţi-ai tăiat iubita mea cocoşu.
Şi mâna ta pupată de mireni,
Ciorapii tăi mirositori de damă
Prinşi cu lassoul ca bătrânii reni...
Şi eu întors pe partea treia,
Cum se întoarce mortu-n groapă
Şi-şi vede în pământ femeia
Făcând amor cu doi bărbaţi de apă.
Şi eu iubito, eu sărmanul,
Zvârlit cu degetul la rişcă,
Mortul când ia în gură banul
Să treacă apele în brişcă.

din Cinste specială (1967)

Vintilă Ivănceanu - Jos pălăriile

Atâtea aripi ne punem la călcâie
Și-atâția câini se sinucid pentru noi.
Singur jokeul scapă mutilat,
Târnosit, linșat,
Ca o Madonă prinsă-n patul
Unui bătrân halterofil.
Dar noi zâmbim,
Cocoașa noastră cade
În curtea unui farmacist...
Câini sinuciși, călcâiele cu aripi
Și farmacistul îngroapă borcanul cu șoricioaică sub
Perechea de soldat și soldățoaică.
Și totul e echilibrat
Ca mortul vechi, extrapolat.
Deci așa?
Jos pălăriile,
În fața mea jos pălăriile,
Eu m-am născut din adulterul
Madonei c-un halterofil.
Jos pălăriile, în fața mea jos pălăriile
Eu m-am născut să vindec lepra
Scuipând pe ea poem după poem.
Eu m-am născut să spun că
Mortul e mort că buba este bubă
Că pianul e măcelărie
Așa cum marea-mi este mamă,
Așa cum eu sunt calul patriei,
Așa cum chelnerul adoarme
În propriu-i platufus
Ca un steag.
Jos pălăriile, în fața mea jos pălăriile
Eu m-am născut să înviez morții
Scuipând pe ei poem după poem 

din Cinste specială (1967)