Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Ion Barbu - Oul dogmatic


Dogma: Și Duhul Sfînt se purta deasupra apelor.
E dat acestui trist norod
Și oul sterp ca de mîncare ,
Dar viul ou , la vîrf cu plod ,
Făcut e să-l privim la soare!

Cum lumea veche ,în cleștar,
Înoată , în subțire var ,
Nevinovatul, noul ou,
Palat de nuntă și cavou.

Din trei atlazuri e culcușul
În care doarme nins albușul
Atît de galeș , de închis,
Ca trupul drag ,surpat în vis.

Dar plodul?
De foarte sus
Din polul plus
De unde glodul
Pămînturilor n-a ajuns.

Acordă lin
Și masculin
Albușului în hialin :
Sărutul plin.
            

*


Om uitător,ireversibil,
vezi Duhul Sfînt făcut sensibil ?
Precum atunci,și azi-întocma :
Mărunte lumi păstrează dogma.

Să vezi, la bolți, pe Sfîntul Duh
Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou-simbol și-l aduc,
Om șters, uituc.

Nu oul roșu.
Om fără saț ți om nerod,
Un ou cu plod
Îți vreau plocon , acum de Paște :

Îl urcă- în soare și cunoaște!

Și mai ales te înfioară
De-acel galben icusar ,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie cînd să moară
Și ou și lume.Te înfioară
De ceasul galben ,necesar ...

A morții frunte-acolo-i toată.

În gălbenuș ,
Să roadă spornicul albuș.
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma-dogma.

*


Încă o dată :
E Oul celui sterp la fel ,
Dar nu-l sorbi .Curmi nuntă -în el.
Și nici la cloșcă să nu-l pui !
Îl lasă -în pacea-întîie -a lui,

Că vinovat e tot făcutul,
Și Sfînt ,doar nunta, începutul.
                                       
Ajunul Paștilor, 1925

Ion Luca Caragiale - Intelectualii


Intelectualii! Iată un soi prețios de cetățeni ,de lipsa căruia patria noastră nu se poate plînge.Slavă Domnului! avem destui.
   Odinioară, intelectualii ,mult mai puțini la număr ca astăzi, formau un fel de sectă ,care respingea sistematic orice contact cu profanii. Sediul acestei prețioase secte era la cafeneaua Brofft -singura rimă posibilă la moft-peste drum de Capșa,în prăvălia caselor Zerlendi ,unde acuma se află Luvrul de București.Acolo-precum odinioară muzele în Parnas -se adunau intelectualii spre a-și împărtăși înaltele cugetări și inspirațiuni ,gustînd un fel de ambrozie ,compusă din puțin lapte , puțin "jvarț "  și puțin zahar,și numită în limba vulgară "capuțin".De aceea, profanii invidioși, cari nu erau admiși să se apropie de intelectuali ,i-au poreclit pe aceștia :"capuținiști", de unde, apoi,orice dezbatere prea mult prelungită despre lucruri ideale ,despre înalte chestiuni de artă ,litere,științe,s-a numit "capuținism ". Aceea a fost prima perioadă,cum am zice perioada eroică,a capuținismului și capuținiștilor.
   Cafeneaua Brofft , poate tocmai din cauza mîndriei excesive a intelectualilor , a început să-și piardă încetul cu încetul clienții,cari consumau altceva decît capuțin.Ar fi lucru oarecum explicabil:omul inferior se găsește foarte strîmtorat într-o atmosferă prea înaltă.Ce să  caute un biet mojic de rînd acolo unde se strîng persoane de elită ?...Din pricina intelectualilor , sau din altă pricină, puțin importă, cafeneaua Brofft, mergînd din ce în ce mai slab ,a trebuit pînă la urmă să se desființeze. Dar intelectualii nu puteau rămînea pe drumuri; trebuiau deci să-și caute un alt sediu numaidecît...Atîtea chestiuni arzătoare de estetică, de filosofie, mai știu eu de ce ! reclamau soluțiuni urgente.Capuținiștii își aleseseră un local mult mai frumos și mai confortabil decît cel vechi; își strămutară sediul la Fialkowsky ,cafeneaua-cofetărie celebră mai ales pentru beltelele ei.
   Aci-lucru foarte ciudat ! și care nu s-ar putea explica decît prin teoria evoluțiunii -aci s-a făcut o schimbare însemnată în moravurile intelectualilor.De unde, la Brofft, erau foarte exclusivi și din cale-afară de discreți, discutînd pe șoptite, așa ca să nu le poată profanii auzi înaltele înțelepciuni- la noul sediu ,începură,să primească alături de ei, deocamdată la mese învecinate, apoi chiar la masa lor proprie, mușterii care nu luau capuțin ,oameni cu totul nedemn de a se numi intelectuali.Apoi,dezbaterile capuținiste începură să se facă în gura mare, așa că toată lumea profană de cafenea și cofetărie, ba,vara, chiar în Piața Teatrului, le putea auzi perfect. Dar dacă zic că lumea profană le putea auzi , asta nu înseamnă că le și putea pricepe. Numai aleșii le-au putut pricepe , și asta a făcut un mare bine public :încet-încet, și din ce în ce mai numeroși, începură să iasă, din rîndurile poporului, o sumă însemnată de tineri a căror vocațiune era să fie intelectuali.Pînă aci, nu se știuseră număra, neavînd un semnal de raliare , o eclesie. Aceasta a fost perioada clasică a intelectualilor.
   În curînd , potrivit principiului evoluțiunii, eclesia a numărat așa de mulți adepți, încît Fialkovsky nu i-a mai putut încăpea și ei au pornit care-ncotro să propovăduiască...Azi, mai mult ca totdeauna, la noi mai mult decît oriunde, intelectualii sunt, am putea zice, inspiratorii, diriguitorii opiniei publice, mai ales cînd e vorba de mișcarea "culturală".Ei fac ploaie și vreme bună, ei tarifează prețurile succeselor și decernă laurii, ei condamnă, îngăduie sau încununează-în literatură , în teatru, în arte, în științe, în fine în tot:ei! ei,intelectualii !
   Aceste exemplare de lux ale omenirii mișună astăzi prin toate unghiurile publice. Lipsiți cu desăvîrșire de vreo falșă fudulie, intelectualii intră în toate locațiile de consumație și se amestecă bucuros cu toți comunii muritori ...Asta e o tactică iezuitică , așa crez eu ; căci, pentru a renunța acești aleși la mîndria lor legitimă și a se aplica așa cu dinadinsul la contactul nostru , trebuie că au un scop; și acela desigur nu poate fi altul decît luminarea  maselor ignorante.
   O dată  cu ieșirea de la Fialkowsky , care numaidecît s-a desființat și el ca și Brofft, eclesia capuținistă a trecut din perioada clasică în perioada politică : de la revelațiune la apostolat. Iată-i ...La orice masă de la berării ,birturi, cafenele, dacă sunt trei mușterii ,unul desigur este un intelectual.Ce face el, omul ales, alături cu cei doi profani ?
Își îndeplinește misiunea; propagă, luminează, vulgarizează.Sunt chelneri cari, după cît au prins pe apucate din dezbaterile  și conferințele intelectualilor, pot face marț pe un profesor de universitate, mai ales dacă l-or lua repede.
   Dar  mai la urmă, o să mă-ntrebi dumneata:
  -Bine, după cîte mi-ai scris aci , cam înțeleg eu ce sînt intelectualii ;dar atîta nu mi-e de ajuns; aș voi să-mi dai o definițiune mai scurtă și mai limpede; să-mi spui deslușit: ce este un intelectual?
   -Bucuros ,răspund eu; iată:
  Omul care desprețuiește orice ocupație  de imediată utilitate și pentru el și pentru lume și se dedă la nobila profesiune de gînditor-se numește un intelectual.Sunt mii și mii de unelte-n lume; glonț și năvod, plug și sapă, teslă și rîndea, ciocan și nicovală, cot și terezii -cine le mai știe pe toate? -un întreg arsenal inchizitorial ! fără acesta omenirea n-ar putea stoarce binele ei din sînul naturii ,din sînul mamei crude, care mai totdeuna trebuie apucată strîns în clește,canonită,bătută pînâ la sînge, ca să-ți dea o picătură de lapte. Ei ! ...Intelectualul e prea blînd fiu ca să-și maltatreze cumva mama. Mîna lui, care n-are altă menire decît să treacă ușor pe frunte-i ,s-ar murdări la atingerea vreuneia dintre uneltele de tortură. Intelectualul a venit în existența terestră  înarmat cu o uneltă mult mai nobilă ,o zestre divină: gîndirea!
   Acu...deștept ori ba, spiritual ori nerod, cu scaun la minte ori lovit cu leuca-astea sunt întrebări absolut indiferente; e destul că poate zice cu toată siguranța:
        "Eu !...Eu sunt un intelectual!"

Ion Luca Caragiale - Politică


-Domnule, mai trebuie materie, îmi zice tipograful.
-Multă?
-Multă.
Bine, așteaptă.
   Poftim-zic eu în gîndu-mi -poftim de scrie mofturi fără inspirație.A! de ce n-am avut bunul gînd să scoatem un ziar politic grav , în loc de Moftul ăsta! Ce abundentă materie ! Ce comodă viață! Și ce onoare ! Ce satisfacție morală ? Un redactor grav, al unei gazete grave,-asta este o situație socială înaltă ...dar niște moftangii ! mudară hrană!
   Da, dar avem satisfacția că...
   -Domnule,mă-ntrerupe zețarul, să mai aștept ?
   -Da, să mai aștepți, și dacă asta te ostenește prea mult, fii bun și dă-mi o idee, o inspirație...Ce
   rubrică lipsește ?
   -"Politica".
   -"Politica"? așteaptă...Mă execut la moment!
   Și încep să scriu și dau filă cu filă pe nerăsuflate acestui monstru de zețar , care se hrănește cu manuscris ...Brr! murdară hrană !
"LEGEA MAXIMULUI
   Destul!
   Națiunea este sătulă  de turpitudinile , mișeliile, jaful, corupțiunea, infamia ,trădarea intereselor ei cele mai sacre, de cruzimea, cinismul, sfruntarea, ticăloșia și scîrba acestui regim poreclit conservator,
regim vitreg și căzut, corupt și corupător, infam și infamant.Nașiunea e sătulă :Destul!
   Ce vor oamenii-strigoi , ieșiți din tenebrele reacțiunii la lumina zilei ? Ce vor aceste fantome plămădite din rachiu , spirt, basamac. ciomag, chinoros și sînge?
   Vor oare să arunce pe calea desperării, pe calea deznădejdii , pe calea exasperării,pe calea celor mai extreme mijloace de rezistență? O vor acestea ? să ne spună.
   Pînă atunci le spunem încă o dată :destul ! -Națiunea este sătulă de faptele voastre!"
   -Dar bine, domnule-zice zețarul ,venind cu corectura -ăsta este un articol de opoziție,și mi se pare că Moftul nu e ziar opozant; ați făcut poate greșală .
   -Tovarășe-răspund eu ca un adevărat socialist-ai dreptate; am făcut o greșală pe care trebuie s-o repar. Mergi și culege și aceasta:
"LEGEA MAXIMULUI
   Domnii colectiviști sînt incorijibili și imposibili.
  După ce Națiunea , sătulă de turpitudinile, mișeliile,jaful, corupțiunea,infamia, trădarea intereselor ei celor  mai sacre, de cruzimea, cinismul, sfruntarea,ticăloșia și scîrba acelui regim
poreclit colectivist, regim vitreg și căzut ,corupt și corupător, infam și infamant,după ce Națiunea sătulă le-a strigat destul! ce mai vor oamenii ieșiți din tenebrele demagogiei la lumina zilii? Ce vor aceste fantome plămădite din rachiu,spirt, basamac, ciomag, tibișir și sînge?
   Vor oare să împingă pe guvern la măsuri desperate , deznădăjduite, exasperate, pe calea celor mai extreme măsuri pentru apărarea ordinii? O vor aceasta? să ne-o spună.
    Pînă atunci, le zicem  încă o dată, destul...Națiunea este sătulă de frazele voastre !"
   -Domnule, mai trebuie materie.
   -Să se usuce cerneala aceluia ce a pronunțat aceste cuvinte ! Mai trebuie !mai trebuie ! strig eu exasperat.Dar crezi tu , tovarășe, că mintea mea este o fîntînă nesecată? Ți-am dat două articole de fond , de vederi și de forme așa de deosebite, și tot ți se pare că nu-i de ajuns!...
   Cît mai trebuie?
   - O bucată mică.
   -Așteaptă :
                                                  "LEGEA MAXIMULUI
   Întrebăm pe Lascar Catargi , racul din Menajeria regală,pănă cănd cu enfamiile?Pănă cănd ,călcănd peste cuvîntul de onoare ce m-a tradat cînd mi l-o spus în  ședința solemnă pi care
  s-o giurat la Ieși  cu opoziția unită, care guvernul o fost combătut din cauza enfamiilor, că Shylockul încoronat ,papistașul catolic împreună cu nepoțelul seu nu vor mai capata nouă domenii,sau dacă o mințit atunci  , să vină să ne spună acum ca să știe publicul ,să știe țara cu ce ramolit bătrîn avem a face !
   Voi stigmatiza..."

   -E destul atîta,mă-ntrerupe zețarul.
   -Crez și  eu ! numai eu știu cît am muncit.
                                                                          

"Moftul romîn", 1893,  4  apr.

Ion Luca Caragiale - Bacalaureat


Când ies de dimineaţă din casă o trăsură din trap mare intră pe strada mea;  în trăsură, madam
Caliopi Georgescu, o bună prietină. O salut respectos. Cum mă vede, opreşte trăsura, înfigând cu putere vârful umbreluţei în spinarea birjarului.
—    Sărut mâna, madam Georgescu, zic eu, apropiându-mă.
—    La dumneata veneam! răspunde cucoana emoţionată.
—    La mine?
—    Da... Te rog să nu mă laşi!
—    Să nu mă laşi! Trebuie să-mi faci un mare serviciu amical... La nevoie se arată amiciţia:  să vedem cât ne eşti de prietin!
—    Cu cea mai mare plăcere, madam Georgescu, dacă pot...
—    Poţi!... să nu zici că nu poţi!... ştiu că poţi!... trebuie să poţi!
—    În sfârşit, ce e? de ce e vorba?
—    Dumneata cunoşti pe... Ştiu că-l cunoşti!
—    Pe cine?
—    Ţi-este prietin... ştiu că ţi-e prietin! să nu zici ca nu ţi-e prietin!...
—    Cine?
—    Popescu, profesorul de filosofie.
—    Suntem cunoscuţi, ce e drept; dar chiar aşa buni prietini, nu pot să zic.
—    Las' că ştiu eu...
—    Ei?
—    Ei! trebuie numaidecât să te sui în birje cu mine, să mergem la el, să-i vorbeşti pentru Ovidiu.
Cititorul trebuie să ştie că madam Caliopi Georgescu are trei copii — Virgiliu, Horaţiu şi Ovidiu Georgescu. Virgiliu este în anul al treilea la Facultatea de drept, Horaţiu în al doilea, şi Ovidiu vrea să intre în anul întâi, la aceeaşi facultate. Ovidiu trece acuma examenul sumar de şapte clase liceale, şi, cu toată bravura lui, pe cât spune cocoana Caliopi, după ce a biruit toate obiectele,  s-a-nţepenit la Morală.
—    Închipuieşte-ţi, zice mama emoţionată.  Să-l persecute pe băiat! să-i zdrobească băiatului
cariera!... Cum este el simţitor, e în stare să se prăpădească... Ştii ce mi-a zis? „Mămiţo, dacă pierz un an, mă omor!..."  E în stare, cum e el ambiţios...închipuieşte-ţi, să-i dea nota 3, şi lui îi trebuie 6... Şi la ce? tocmai la Morală... Acu, dumneata îl cunoşti pe Ovidiu de când era mic... Ştii ce creştere i-am dat!...
—    Ei! bravo!
—    Auzi, tocmai la Morală... Suie-te, te rog. Şi, zicând acestea, cucoana îmi face loc lângă dumneaei în trăsură.
—    N-ar fi fost mai bine, madam Georgescu — zic eu — să fi mers d. Georgescu în persoană la profesor?... Ştiţi..., d. Georgescu, om cu greutate... ca tată, altfel... Eu...de... străin...
—    Aş! ţi-ai găsit! Georgescu! nu-l ştii pe Georgescu ce indiferent e cu copiii? Daca ar fi fost după Georgescu, nici Virgiliu, nici Horaţiu n-ar fi fost în facultate... Despre partea lui Georgescu, rămâneau băieţii fără bacaloriat!... Suie-te, te rog!
—    Dar nu e nevoie de trăsură, madam Georgescu, mă duc pe jos.
—    Vai de mine! daca avem trăsură... Suie-te, [te] rog...A trebuit să mă sui, şi am plecat.
—    Unde mergem? întreb eu pe cucoana Caliopi.
—    La profesorul...
—    Nu ştiu unde şade...
—    Ştiu eu... ce-ţi pasă! La dreapta, birjar!
Şi cucoana loveşte tare cu umbreluţa peste braţul drept al birjarului.
—    Mână mai iute! Loveşte la stânga, loveşte la dreapta, apoi iar la dreapta, apoi la stânga; în fine, înfige iar vârful în spinarea birjarului, care opreşte.
— Uite — zice madam Georgescu — căsuţele ale galbene de lângă băcănie;  intri în curte, casele din fund, la dreapta... Acolo şade... Eu te aştept aici.
Mă dau jos din birjă şi pornesc, ridicând rugi călduroase la cer, să dea Dumnezeu să nu fie acasă d. profesor de filosofie. Intru, ajung la locuinţa lui, bat. Cerul n-a voit s-asculte rugile mele:  d. profesor este acasă... Cum să încep? Să-l iau pe departe... zic:
— Frate Popescule, ciudate sunt şi programele şi regulamentele şcoalelor noastre:  prea se dă o importantă egală tuturor obiectelor de studiu, şi asta este dăunător mersului, adică, vreu să zic, progresului; căci, în definitiv, ce vrea să facă şcoala din tinerile generaţiuni, cari vin şi caută, mă-nţelegi, o cultură sistematică, pentru a deveni cetăţeni utili, fiecare în ramura sa de activitate socială?...Profesorul se uită la mine aiurit, fără să-nţeleagă. Eu urmez...
— Bunioară, am văzut absurdităţi în şcoalele noastre; am văzut copii cu excelente aptitudini la studii, condamnaţi a sta un an repetenţi, fiindcă n-au avut notă suficientă  la muzică sau la gimnastică... înţelegi bine că un an de întârziere, pentru inaptitudine la muzică sau la gimnastică!... Dar asta, trebuie să convii şi dumneata, e tot aşa de absurd ca şi când ai împiedica pe un tânăr dispus să înveţe Dreptul, să piarză un an, fiindcă nu e tare la Morală... Ce are a face Morala cu cariera de avocat, pe care vrea tânărul să o îmbrăţişeze?... Ba nu, spune d-ta!
Profesorul holbează ochii la mine şi mai aiurit... Văzându-l aşa, îmi zic: „nu merge! nu merge cu sistema mea pe departe! trebuie apucat boul de coarne!"
—    Uite, frate Popescule, să lăsăm chestiile de principiu. Ştii de ce am venit la d-ta?
—    Ba!
—    Am venit să te rog să dai lui Ovidiu Georgescu — pe care l-ai examinat ieri laMorală şi i-ai dat nota 3 — să-i dai nota 6...
—    !
—    Să nu zici că nu poţi!... ştiu că poţi! trebuie să poţi!
—    Atunci trebuie să le dau la toţi...
—    Să le dai la toţi!
—    Bine, dar...
—    Să nu zici că nu poţi!... Ştiu că poţi! trebuie să poţi!... să le dai la toţi! Sunt toţi copii de familie bună!
Profesorul — e şi el om de familie bună - zice:
—    Bine! dacă sunt de familie bună, vom cauta să le dăm la toţi nota 6.
— Îmi promiţi?
—    Pe onoarea mea de profesor!
Am plecat încântat. Madam Georgescu mă aştepta foarte nerăbdătoare:
—    Ei?
—    Ei, le dă la toţi.
—    Cum, la toţi?
—    Fireşte... fiindcă toţi sunt de familie bună.
—    Cum, de familie bună?
—    Ca Ovidiu.
—    Nu-nţeleg.
—    Le dă — zic eu — notă bună la toţi băieţii.
—    Şi lui Ovidiu?
—    Mai ales... Le dă nota 6 la Morală, pentru că toţi sunt de familie bună.
După-amiazi, primesc de la madam Georgescu o scrisorică, prin care mă anunţă că Ovidiu a obţinut nota dorită si mă roagă să iau prânzul deseară la dumnealor. Se-nţelege că n-am lipsit a profita de graţioasa invitaţiune.
A fost o masă splendidă. S-a băut şampanie în sănătatea lui Ovidiu Georgescu, urându-i-se o strălucita carieră. Cocoana Caliopi, în culmea fericirei, a sărutat cu toată căldura pe iubitul ei prâslea, cu examenul căruia s-a încheiat deocamdată palpitaţiile ei de mamă.
— Uf! mi-a zis norocita matronă română, oferindu-mi un pahar de şampanie; am scăpat!
Am dat şi bacaloriatul ăsta!

Mircea Ivănescu - Palide stele


cum foarte mulţi ani a scris o nuvelă în care e vorba
de o fată cu mişcări liniştite – el o însoţea
noaptea spre casă pe bulevardul foarte larg, atîta de larg
încît, în plin oraş, se vedeau stelele deasupra – (se răsturnau
stelele – el îi spunea – iată, aldebaran. şi dacă ea-l întreba
care anume din fulgurările acelea este aldebaran
el răspundea – oricare. cred că era foarte tacută.
cîţiva ani mai tîrziu mi-au spus că fata aceea
din nuvelă era o fiinţă reală – şi care, tocmai,
murise de cancer. eu ştiusem de altfel
că povestirea lui era doar o transcriere. cred
că el a vrut mult s-o iubească.) foarte mult
a trecut de atunci. acum, e o dimineaţă cu ploaie
murdară, printre casele acestea înalte şi cenuşii –
şi eu trec prin faţa intrării blocului unde el, într-o noapte,
acum o viaţă, i-a sărutat mîna. el a murit
foarte curînd după aceea – ea, ani mai tîrziu.
si eu merg acuma pe strada aceasta.


Romulus Vulpescu - CARMEN MERETRICIS pentru M. R. P.


Se cîntă lent, de-o guristă obosită, cu acompaniament de acordeonist chior, într-un mediu tabagic:
"Cînta o cutră beată
În Crucea de Piatră...".

Era o poamă de paişpe bani,
Cu hoit alintat şi cu ochii tirani
Că se cordea cu fanţi caramani
În Crucea de Piatră.
Puţea a tutun, a doftorii şi a spirt.
Artiştii fraieri o-ncorona cu mirt
Cînd îi făcea trataţii la birt
În Crucea de Piatră.
Şi se purta numa-n liliachiu:
De oful peştelui ăl mai spanchiu
Cu care-n bombe pilea la rachiu
În Crucea de Piatră.
Stătea-n camizol, pe-nserate, la geam:
"Să mă vază toţi craii hoit ce am,
Cum n-a văzutără ei neam de neam
În Crucea de Piatră...".
Venea droaie: grubări, codoşi, venetici,
Mucoşi de gimnaz cu coşuri, că nici
Să mai fi fost dame-aşa de gagici
În Crucea de Piatră.
Venea şi boieri - d-ăi de umblă-n caleşti;
Şi-ambasadori suspina la fereşti...
Şi pentru ea s-a tăiat şapte peşti
În Crucea de Piatră.
Zicea o marghioală-n Vitan, trepăduşa -
- Alege-s-ar prafu' de ea, şi cenuşa ! -
Că mă-sii i-a zis Pena, şi Corcoduşa,
În Crucea de Piatră.
Da' nişte mămici de la trei cuplărăi,
Cu nişte coarde de pui de găi
O-nvidia (domnule, oameni răi
În Crucea de Piatră).
Cînd înnemerea muşterii mai de soi -
Cu clifturi inglişe şi bumăşti purcoi -
Făcea cu aceştia "Romanţa în doi"
În Crucea de Piatră.
Dar dama c-un domn a plecat într-o zi,
Cînd striga oltenii la prune tîrzii...
De ea, de atunci nu se mai auzi
În Crucea de Piatră.
Zic unii că are palaturi ca-n vis,
Că cîntă-n şantanuri la nemţi, la Paris...
Că ţaţele nu se mai satur' de zis
În Crucea de Piatră.
Căci aşa ţi se-ntîmplă destinul în viaţă:
Păcat c-o să moară-n streini - cîntăreaţă.
Putea să se-ajungă, la urmă, şi ţaţă
În Crucea de Piatră.

 din Arte & Meserie  (1979)


Ion Vinea - Voluptas


Printre Tanagre false şi flori de fir persane
când dormi, pe mări de ambru şi umbre, în alcov,
spre trupul tău alunec, înot, ca spre-un ostrov
cu golfuri călduroase şi leneşe liane.
Naufragiat, de-a pururi setos de noi secrete,
descopăr alte unghiuri şi-un alt parfum când plimb
pe formele-ţi inerte mişcările-mi încete
şi-adulmec ora-n tine, pătrunsă de un nimb,
iar pipăitul, artă ciudată şi subtilă,
pe matele alee scăzând şerpuitor,
călăuzeşte gura spre floarea imobilă
ce scapără-ntre bucle stigmatul de fosfor.


Mihai Beniuc - Ultima scrisoare

Mihai Beniuc - Ultima scrisoare


Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădăjdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

A fost desigur numai o greşeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.

Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus magic
Pe fragedă fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv
La soclul tău dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză auroră
De nenţeles, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: „Eşti ca oricare...”
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce-l ţine candid amintirea mea.

Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumină de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer
O stea de seară blânda şi senină.

Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au sa te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mângâi.
În dulcea lor cadenţă legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintai.

Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.

Şi dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

Teoror Mazilu - Baladă despre iubirea nefericită a domnişoarei Elena Suditu


Domnișoara Elena Suditu e tristă. E a treia zi de când își bea sinugră Bodocul: nici astăzi logodnicul n-a venit la centrul de ape minerale să-și îngrijească gastrita.

E o dimineață rece de toamnă. La centrul de ape minerale din Cișmigiu nu se află decât două femei în vârstă, pe care domnișoara Elena Suditu le cunoaște din vedere-una suferă de gastrită și bea Bodoc, cealaltă suferă de ficat și bea Hebe. Deși le cunoaște numai din vedere, domnișoara Elena Suditu e ispitită să le mărturisească durerea care-i apasă sufletul. Cu cea mai mare plăcere și-ar mărturisi durerea oricui. Dornică de confesiuni, face câțiva pași înainte, dar cele două femei discută prea aprins între ele; așa că domnișoara Suditu se retrage speriată. Tot ce poate face domnișoara Elena Suditu în situația asta complicată e să tragă cu urechea. Divergențele dintre cele două femei, așa puține și neînsemnate cum sunt, îi mai îndulcesc sufletul.
 Bolnava de gastrită nu-i de acord cu verișoară-sa ”Ligia e întotdeauna cu o dragoste în urmă”, în schimb bolnava de ficat e supărată pe vecina ei de bloc, care și-a mâncat trusoul cu un responsabil de depozit, om care nu merită sacrificiul.

Când era cu logodnicul, doamnele o salutau cu mult respect; odată au întrebat - o chiar și cât e ceasul. Elena Suditu își amintește și astăzi după atâta vreme cu câtă câldură și delicatețe a fost întrebată:”Sunteți atât de amabilă să-mi spuneți cât aveți ora ?”.

Fără logodnic, domnișoara Elena Suditu are complexe de inferioritate, se simte jignită și subapreciată.
Cererea de reangajare la cooperitiva ”Prestarea” îi amintea că totul s-a sfârșit.
S-au cunoscut în ”Săptămâna crucii roșii” la centrul de ape minerale-și mai precis -la ghișeul unde se vinde Bodoc și Slănic.

Blestemata, netrebnica gastrită o silea să revadă locurile care i-au fost odată atât de dragi. Domnișoara Elena Suditu se afla acum în fața aceluiași ghișeu cu ape minerale. Vânzătorul, același vânzător de la începutul idilei, o vede bându-și paharul de Bodoc și-o privește cu dulce îngândurare și respectuoasă înțelegere; înțelege că fata suferă. Parcă o servește și mai politicos ca oricând...

Cu un zâmbet bun, ospătarul îi întinde paharul cu apă binefăcătoare. Fără să vrea, ospătarul îi pune o întrebare care, deși bine intenționată, nu face decât să-i zgândăre și mai mult durerea.
 - Domnul s-a vindecat de gastrită ?
 - Probabil...-răspunde domnișoara Elena Suditu, stăpânindu-și cu greu emoția. Probabil...În ziua în care-l cunoscuse domnișoara venise ceva mai târziu la centrul de apă minerală; participase la repetițiile de dansuri naționale în vederea fazei a doua a concursului. Era extrem de obosită, nu voia decât să-și bea apa și să meargă acasă, să mai citească o carte de o reală valoare artistică și educativă

De la bun început domnișoara Elena Suditu observă că ”el” e îmbrăcat într-un costum gri-petrol de stofă fină ”de la pachet”, că are o cravată argintie, aproape albă, și o cămașă cu butoni de aur. Îiplăcuse aerul distrat cu care-și scosese portvizitul, cât și durerea pe care o deslușise imediat în ochiilui mici și verzi.

O doamnă cu un copil trecu în fața lui; el îi sărută mâna amabil dar nu insinuant și îi dădu cu o voce plictisită numărul lui de telefon. Probabil numărul lui de telefon de acasă...Domnișoara Elena Suditu înțelese că bărbatul acesta brunet, cu părul cârlionțat, care- și bea paharul cu apa minerală zâmbind ironic și îndepărtat, avea o bogată experiență de viață. ”Omul ăsta nu poate avea decât intențiiserioase”-își spuse domnișoara Elena Suditu. N-avea de fapt nici un motiv să tragă asemenea concluzii de-
finitive, dar la domnișoara Elena Suditu concluziile definitive veneau periodic, fără nici un motiv, așa cum după iarnă vine primăvară.

Domnișoara Elena Suditu își pregătise de multă vreme un surâs fermecător. Surâsul cu pricina era o creație colectivă, contribuise puțin maică-sa, femeie bătrână și suferindă, dar care avea experiența ei. Zile întregi aruncase în dreapta și în stânga fără nici un rezultat zâmbetul ei fermecător. De data aceasta norocul îi surâse:
 - Am dus-o greu...-se văieta domnișoara Elena Suditu, jucându-se cu cârlionții iubitului...
-la noi acasă n-am avut femeie de serviciu.
Ca toate fetele nemăritate și trecută de ”vârsta nebuniilor”, domnișoara Elena Suditu avea despre viață idei foarte clare.

Viața e grea. Fiecare lucrușor pe care-l pui pe tine costă bani. Fiecare ban contează...Ce, dacă n-aicinci bani nu te dă jos încasatorul ?

Domnișoara Suditu descoperi cu groază că iubitul ei are ceafa prea groasă.

Iubitul simți unde anume își pironiște femeia privirea și încercă să-i alunge îndoiala.
 -Nu te lua după faptul că am ceafa groasă, sunt un om foarte bun...De multe ori un fizic plăcut ascunde un caracter josnic...
-Dacă o să avem vreodată o femeie de serviciu, aș vrea să fie unguroaică. Sunt femei foarte harnice,unguroaicele...
-Asta e adevărat...- admise Ovazihian.-
Dar oricât ar fi de harnică servitoarea, dacă n-o ții din scurt, tot te fură.

După câteva zile, iubitul o invită la el acasă. Domnișoara Elena Suditu știa de ce o cheamă, dar nici prin gând nu-i trecu să-l refuze. ”Dacă nu mă duc, nu mă ia de nevastă”.

Dar Elena Suditu în drum spre țelul final mai avea întotdeauna și altceva de făcut.

De aceea îi șopti logodnicului:
 -
Vin...numai să dau un telefon la o colegă.


De la acest răspuns, în sufletul iubitului începu să-și facă loc îndoiala. Cumințenia fetei îl îngrozise,cum atâtea lucruri îl îngroziseră în viață. Ar fi preferat ca fata să facă mofturi, să protesteze, măcar deformă. Răposata lui soție îi cedase doar atât de greu...
 -Fă-te lejeră...-o rugă Ovazihian îndată ce intrară în casă.
 -Într-o secundă...-consimți dumnișoara Elena Suditu, temându-se să nu întârzie cumva. Înfricoșată,domnișoara Elena Suditu se scuza tot timpul. Într-o fracțiune de secundă sunt gata.Vedea cum se dezbrăca meticulos, cum își aranja fiecare lucrușor, să nu se mototolească. Căci fiecare lucrușor contează...Căci fiecare ban contează...O, dacă n-ai cinci bani, nu te dă jos din tramvai?...auzea el din nou pledoaria domnișoarei Elena Suditu.- Adu-mi scaunul unde să-mi pun fusta, azi am călcat-o.- Mai repede....-strigă enervat domnul Ovazihian.
 Brusc, domnișoara Elena Suditu se lăsă răpită de alt miracol.
 -Uită-te și tu ce bine stă fusta pe scăunel.

Dezbrăcată, apropierea fizică n-o preocupa, tot ce-o preocupa erau consecințele apropierii. Dacă semărită cu el, o să demisioneze de la serviciu, or să crape toate fetele de ciudă, o să se facă și eacucoană, o să fie și ea ironică cu vecinele de bloc, o să-și ia servitoare - o unguroaică. Cu gândul lavecinele de bloc și la viitorul comfort- absolut tot comfortul - domnișoara Elena Suditu uită să-și întindă brațele drăgăstos.Domnul Ovazihian se dă jos din pat și-și aprinde o țigară, profund nemulțumit și pe deplin edificat.
 - Nu prea ești nebunatică. Răposata mea soție se cățăra pe pereți...
 -Am să fiu...îi promise domnișoara Elena Suditu.
 - Nici subtext n-ai, fetițo...
 -Am să am și subtext...îi promise domnișoara Elena Suditu, strângându-
și cu răbdare lucrușoarele.

Domnișoara Elena Suditu se și vedea nevastă de negustor particular, lăfăindu-se într-o locuință impunătoare, sculându-se la zece dimineața, făcând scandal dacă ceaiul e prea dulce sau șunca nutocmai frumos tăiată felioare-felioare, căci așa trebuie tăiată șunca, felioare
-felioare. O să aibă o femeie de serviciu, o s-o țină din scurt. Dacă nu le ții din scurt, te fură...O, ce scandal o să mai facă !”Toanto...așa se șterge praful ?”

A doua zi, sigură de capacitatea ei de a suci capul bărbaților, domnișoara Suditu demisionă din câmpul muncii.
 -Mai gândește-te fetițo...-o sfâtui bătrânește contabilul șef înainte de a-i semna lichidarea.
-Am întors eu lucrurile pe toate fețele-răspunse țanțoșă domnișoara Suditu.

 A doua zi își căută iubitul acasă.
 - Ai de băut ceva tare ?...întrebă domnișoara Elena Suditu îndată ce deschise ușa casei.
 - Ce-i cu tine ?
-Vreau să beau...

Domnul Ovazihian o privește încântat: așa da...
 -Drăcoaico...

Domnul Ovazihian aduse într-adevăr o băutură tare, coniac grecesc. Domnișoara Suditu bea pe nerăsuflate două pahare, băutura tare îi face rău, dar gândul că după căsătorie o să aibă o servitoarecăreia să-i poată spune ”toanto, așa se șterge praful ”, îi dădu curaj.

Dar, împotriva planurilor îndelung chibzuite, domnișoara Elena Suditu se dezbrăcă din nou meticulos, puse deoparte fiecare lucrușor, să nu se șifoneze. ”
A !-se îngălbeni domnișoara Elena Suditu-și-am vrut să le arunc cât colo, cu o mișcare neglijentă ”...
 - Ce faci, nebuno ? Ce faci ?
”Fiecare ban contează !” își aminti cu o stranie duioșie domnișoara Suditu.

”N-o iubesc”-hotărî logodnicul, foarte fericit de această concluzie. Atât de mare fu această fericire, încât o conduse până acasă și îi sărută mâna la despărțire. Pe deplin edificat, de atunci logodnicul n-o mai căută.
 Părăsită, domnișoara Elena Suditu își bea singură Bodocul la centrul de apă minerală din Cișmigiu.
E hotărâtă să-și schimbe felul de a privi viața. O să se căsătorească cu un cooperator. De ce să se
creadă ea mai cu moț ? Sunt și printre cooperatori oameni plăcuți, dornici să-și întemeieze un cămin.O să se reangajeze, o să muncească iarăși. O să-și cumpere mobilă în rate, în definitiv e tânără,frumușică și sănătoasă...Ce nevoie are ea, om tânăr, de servitoare ? Și de ce să-i spună servitoarei”toantă ”? Nu-i și ea suflet ? Suntem cu toții oameni...
 Are înbuzunarul de la pardesiu cererea de reangajare ca dactilografă la cooperativa ”Prestarea”. Nu e încă hotărâtă să se reîmtoarcă la serviciu, mai așteaptă o zi-două....
 ...Dacă totuși mă iubește ?
 ...E toamnă. Domnișoara Elena Suditu o tristă. E a treia zi când își bea singură Bodocul: nici astăzi logodnicul n-a venit la centrul de ape mirerale să-și îngrijească gastrita....

Mircea Vulcănescu - După toate câte s-au pierdut...


Colind sărac,
suflet sărac.
Să pot, m-aş fi făcut colac.
Şi-n miez de nucă aş fi vrut să mă
prefac,
dar n-am putut,
căci nu-i pe plac.

Colind sărac,
Suflet sărac.

Şi totuşi n-am putut să tac
ci îţi trimet un gând,
flămând,
ca dorul unui vechi păstor,
colindător,
ce stă veghind
şi aşteptând,
să vadă cerul coborând.

Colind sărac,
Suflet sărac.

Colind al sufletului meu
eşti gol de sârg, de drag eşti greu;
gol cum e bunul Dumnezeu
născut în staul, printre oi,
nu în palate, ci-n nevoi,
ca să ne fie nouă Frate
şi să ne scoată din nevoi
şi din păcate.

Colind sărac,
suflet sărac.

Prunc de o zi
Domn nefăcut
S-a întrupat Cel Nevăzut
şi din Fecioară S-a născut.
Din slavă plină, din tărie,
ni S-a născut în sărăcie,
Sol coborât din vecinicie,
Vis împlinit,
Hristos în cuie răstignit,
în ieslea rece ne-nvelit,
un bou suflând
îngeri în jurul Lui veghind,
păstori cântând,
amurg pe cerul ruginit…
şi… «trei crai de la răsărit»
ce «spre stea au călătorit»…

Colind sărac,
suflet sărac.

Vin la-nchinat
Şi, dar din sufletul curat
I-au adus aur, să domnească,
Smirnă ca să tămăduiască,
Tămâie, ca să-nvioreze,
Rugă, ca să se-nduioşeze.
Tot ce-nfloreşte, să rodească.
Tot ce-i pierdut, să se-mplinească
Ce este strâmb, să se-ndrepteze.
Săracii să se-ndestuleze.
Furtuna să se liniştească.
Duşmanul să se biruiască.
Toată ispita să-nceteze.
Doar bucuria să cuteze.
Şi robi suntem, ca şi regi,
să ne găsim din nou întregi
prin Taina Lui de căpătâi
în slava noastră cea dintâi.

Colind sărac,
suflet sărac.

O stea azi ni s-a arătat.
E steaua lor? E steaua cui?
A tuturor? A nimănui?
Argat, fecior de împărat,
e steaua Lui…
I-al nostru! Atât L-am aşteptat
şi-L aşteptăm neîncetat
în fiecare an odată
să se nască
să ne pască
şi să ne mântuiască
pe noi, — robii Lui
pierduţi hai hui —
ce-I ducem lipsa greu, când nu-I
că de răsare câte-o stea
pornim grămadă după ea.

Iar de-L găsim,
Îl răstignim,
în cruci,
pe la răscruci.

Mircea Eliade - Pe strada Mântuleasa (fragment)


De cîteva minute, bătrînul se plimba prin faţa casei neîndrăznin'd să intre. Era o clădire cu multe etaje, sobră aproape severă, aşa cum se clădea pe la începutul secolului.
Pe trotuar, castanii păstrau încă oarecare umbră dar strada era încinsă; soarele lovea din plin, cu putere nămiezii de vară. Bătrînul îşi scoase batista şi şi-o înfăşură în jurul gîtului. Era un bărbat destul de înalt şi foarte slab, cu o figură prelungă, osoasă, ştearsă, cu ochii cenuşii, fără expresie ; mustaţa, crescută neîngrijit, era aproape albă, uşor îngălbenită de tutun. Avea o pălărie veche de paie şi era îmbrăcat în haine de vară, decolorate, foarte largi, parcă n-ar fi fost ale lui. Văzu pe ofiţer apropiindu-se de el şi-l întîmpină de departe, scoţîndu-şi pălăria.
— Îmi puteţi spune cît e ceasul ? întrebă el extrem de politicos.
— Două, răspunse ofiţerul fără să se uite la ceas.
— Vă foarte mulţumesc, făcu bătrînul clătinînd de mai multe ori din cap, şi zîmbi. Apoi se îndreptă hotărît spre poartă. Cînd puse mîna pe clanţă, auzi pe ofiţer în spatele lui:
— Trebuie să apăsaţi întîi pe buton, întoarse speriat capul, şi eu stau tot aici, spuse ofiţerul întinzînd mîna şi apăsînd pe buton. Pe cine căutaţi ? îl întrebă el cîteva clipe mai târziu fără să-l privească.
— Pe domnul maior de la M.A.I., Borza.
— Nu ştiu dacă e acasă. La ora asta e de obicei la serviciu.
Vorbea cu un glas neutru, privind doar înaintea lui. Poarta se deschise şi ofiţerul îl lăsă săintre, dar tot fără să-l privească. Din penumbra hall-ului răsări un portar şi-l salută.
— Dumnealui caută pe tovarăşul maior, spuse ofiţerul şi trecu înainte, spre ascensor.
— Nu ştiu dacă e acasă, spuse portarul. Mai bine treceţi la comisariat.
— Am întîlnire cu dumnealui, spuse bătrînul. Vin din partea familiei. Mai bine zis, pentru dumnealui, domnul maior, sînt o parte a familiei, adăugă cu înţeles. Sînt partea cea mai preţioasă : copilăria...
Portarul îl privea nedumerit, clătinînd din cap.
— Încercaţi, spuse în cele din urmă. E la etajul IV. Dac-o fi acasă, adăugă repede.
Bătrînul îşi aşeză pălăria subţioară şi se îndreptă spre scări.
— Aşteptaţi o clipă şi puteţi lua ascensorul, îi strigă portarul din urmă. Bătrînul se întoarse spre el şi se înclină de mai multe ori, cu respect.
— Vă foarte mulţumesc, spuse. Nu prea suport ascensorul. Prefer să urc scările. Mai ales cînd intru pentru întîia oară într-o casă, îmi place să urc scările, adăugă melancolic. Începu să urce tacticos, fără grabă, ţinîndu~se cu mîna dreaptă de balustradă şi păstrînd pălăria sub braţul stîng. Cînd ajunse în dreptul primului etaj, se opri şi se rezemă de perete, făcîndu-şi vânt cu pălăria. Auzi glasuri de copii, apoi uşa se deschise brusc şi o femeie fără vîrstă ieşi grăbită cu o sticlă goală de bere în mînă. Zîmbea, dar cînd dădu cu ochii de el, figura i se împietri deodată.
— Pe cine căutaţi ? întrebă.
— Mă odihneam o clipă, făcu bătrînul înclinîndu-se de mai multe ori, politicos. Urc la etajul IV, la domnul maior de la M.A.I. Borza. îl cunoaşteţi ?
— Întrebaţi jos la intrare, vorbi femeia repede, învîrtind în neştire sticla de bere între degete. E portarul acolo, vă puteţi informa. Apoi dădu să coboare pe scări, dar se răzgîndi şi se reîntoarse. Sună de mai multe ori, scurt,nervos, şi glasurile de copii se auziră din nou; apoi, cîteva clipe mai târziu, uşa se deschise şi cineva, pe care bătrînul nu avu timp să-l vadă, voi să scoată capul afară, dar femeia îl împinse,dispărînd repede şi ea. Bătrînul zîmbi încurcat şi, reaşezîndu-şi pălăria sub braţ, porni mai departe. În dreptul etajului II. îl aştepta ofiţerul.
— Ziceai că-l cauţi pe maior, îi şopti. De ce n-ai luat ascensorul?
— Nu suport, răspunse intimidat bătrînul. Mai ales în timpul verii, pe călduri, mi se urcă la cap. Nu suport.
— Dar ce căutai atunci la etajul I? îl întrebă tot în şoaptă ofiţerul. Cunoşti vreo persoană laetajul I ?
— Nu, nu cunosc pe nimeni. Mă oprisem doar să răsuflu. Şi tocmai atunci a ieşit o doamnă şim-a întrebat...
— Ce te-a întrebat ? îl întrerupse ofiţerul, aplecînd capul spre el.
— Nu m-a întrebat nimica propriu-zis, m-a întrebat doar pe cine caut. Ei i-am răspuns...
— Am înţeles, îl întrerupse scurt ofiţerul. Apoi, după ce-şi zvîrli privirile spre etajul de sus, se apropie mai mult de bătrîn.
— Cunoşti bine pe maior ? îl întrebă în şoaptă.
— Îl cunosc de cînd era de-o şchioapă, făcu bătrînul zîmbind şi arătă cu palma. Pot spune că fac parte din familie, poate chiar mai mult decît din familie...
— Aha, făcu ofiţerul, vasăzică îl cunoşti bine. De-aia i-ai aflat adresa, că de-abia s-a mutat aici. De altfel, îl cunosc şi eu bine. adăugă, am lucrat împreună. E un om solid, de încredere.
Se auzi zgomotul ascensorului şi ofiţerul rămase o clipă încurcat, apoi, fără să mai adauge ceva, fără să salute, deschise uşa de la apartamentul din faţă şi intră. Bătrînul se rezemă de perete şi reîncepu să-şi facă vînt cu pălăria. Ascensorul trecu lin pe lîngă el. Zări, în treacăt, o figură palidă, cu doi ochi mari vineţi, care-l priviră pătrunzător. Mai aşteptă cîteva clipe, apoi se hotărî şi începu să urce. Ascensorul se oprise la etajul III şi tînărul pe care-l zărise îl aştepta, ţinînd uşa ascensorului deschisă.
— Intraţi, îi spuse. Eu rămîn aici.
— Vă foarte mulţumesc, începu bătrînul. N-am luat ascensorul pentru că nu prea îl suport. Prefer să urc cu piciorul. Încet, ca la munte, adăugă zîmbind.
— O să vă fie greu, încă trei etaje, spuse tînărul. Avea faţa neobişnuit de palidă.
— Din fericire, începu bătrînul făcîndu-şi vînt cu pălăria, pot spune că am ajuns.
— Veniţi la tovarăşul inginer ? se miră celalt, arătînd cu mîna spre uşa din faţă. Nu cred c-o să-l găsiţi acasă. V-aţi anunţat jos, la portar? întrebă repede, scăzînd brusc tonul. Bătrînul clătină de mai multe ori din cap şi zîmbi încurcat.
— M-am exprimat greşit... Ar fi trebuit să spun: aproape am ajuns. Mă duceam la etajul IV. Tînărul clipi des şi-şi scoase repede batista. începu să-şi şteargă nervos mîinile.
— La tovarăşul maior ? Numai de-o fi acasă. De obicei ia masa la serviciu. îl cunoaşteţi bine? întrebă privin-du-l adînc în ochi. Nu v-am mai văzut pe aici...
— De-abia s-a mutat, făcu bătrînul. îl cunosc de cînd era de-o şchioapă...Tînărul rămase o clipă nehotărît, continuînd să-şi frămînte batista între degete. Apoi apăsă pe butonul ascensorului şi-1 trimise jos.
— Îi cunoaşteţi şi familia? întrebă el în şoaptă, după ce privi de cîteva ori spre etajele superioare.
— Pot spune că fac parte din familie, începu bătrînul.
— Atunci, sînteţi din provincie, îl întrerupse tînărul. Familia lui e din provincie. Cunosc pe fratele lui de la „Parafina". E un element excepţional. Un vechi luptător, îl cunosc foarte bine.
Voia, fără îndoială, să mai adauge ceva, căci se apropiase de bătrîn cu un zîmbet misterios, dar auzi paşi pe scări şi se trase repede spre uşă, întoarse spatele şi începu să-şi caute nervos cheia.
— Îmi pare bine că v-am cunoscut, spuse bătrînul înclinîndu-se şi porni mai departe, cu mîna pe balustradă.
Pe scări întîlni o pereche şi o salută. Femeia avea părul tuns scurt, era îmbrăcată într-un fel de uniformă şi purta o insignă. Bărbatul, mult mai tînăr ca ea, călca stînjenit, ferindu-se parcă s-o privească. Dar după ce trecură, se opriră amîndoi şi întoarseră capetele, să vadă ce va face. Bătrînul se opri în faţa uşii, îşi scoase batista şi-şi şterse faţa, apoi îşi netezi reverurile hainei cu dosul palmei. Părea că era gata să sune, cînd se răzgîndi şi o porni înapoi pe scări, cu pas neobişnuit de sprinten. Se opri cîteva trepte în faţa perechii care rămăsese surprinsă, lîngă perete, şi se înclină politicos.
— Dacă nu v-aş supăra, îmi puteţi spune cît e ceasul? întrebă el adresîndu-se femeii.
— Două, două şi cinci, răspunse ea.
— Mulţumesc, şi toate scuzele mele. Am întîlnire pe la două. Apoi urcă repede, grăbit, scările şi sună prelung. Îi deschise o femeie tînără, puternic şi nepriceput fardată.
— Sărut mîinile, coniţă, făcu bătrînul înclinîndu-se. Sper că n-am venit nici prea devreme, nici prea trîziu. Mi-am zis: două, două şi cinci e tocmai ora potrivită.
— E la masă spuse femeia zîmbind, dezvăluindu-şi cîţiva dinţi de aur. Vă aştepta pe la două şi-un sfert, două jumătate...
— Atunci aştept, aştept, făcu bătrînul, dînd să se retragă.
— Nu, intraţi, că e mai răcoare aici. E apartament boieresc, adăugă zîmbind.
— Cunosc, cunosc, făcu bătrînul. De-abia s-a mutat.
— Cel dinainte, din Calea Rahovei, era prea departe de serviciu. Şi nu făcea de el, maior la M.A.I. şi tot cu misiuni importante. Era prea mic. N-avea pian, n-avea radio.
— Cunosc, cunosc, repetă bătrînul foarte bine dispus dintr-o dată. Iar pe el îl cunosc de cînd era atîtica şi scoborî mult palma deasupra covorului. Femeia începu să rîdă.
— Poftiţi în salon spuse, conducîndu-l într-o încăpere spaţioasă, sobru şi elegant mobilată. Am să-i spun c-aţi venit.
Bătrînul se aşeză zîmbind pe canapea şi începu să-şi mîngîie fericit genunchii cu palmele. Dar, cîteva clipe în urmă, femeia reapăru şi-i făcu semn să se ridice.
— Spune să poftiţi în birou, că vine şi dumnealui acuşica. Îl conduse în odaia alăturată şi-i arătă un fotoliu mare, de piele, din faţa bibliotecii. Bătrînul mulţumi din nou şi se aşeză, reîncepînd să-şi mîngîie genunchii. La răstimpuri îşi apropia capul de rafturi şi citea titlurile. Auzi uşa deschizîndu-se şi se ridică emoţionat. Din prag îl privea un bărbat oacheş, voinic, aproape gras, cu obrajii purpurii, cu părul negru, cu sprîncenele groase şi apropiate şi cu ochii foarte mici, oţeliţi, ascunşi între pleoapele umflate, vinete, pătate. Era în cămaşă şi bretele, cu mînecile suflecate. Intrase rîzînd, cu şervetul prins încă de cămaşă, dar dînd cu ochii de bătrîn, se întunecă deodată.
— Ce-i cu dumneata ? întrebă cu un glas aspru, răguşit. Pe unde ai intrat ?
— Nu mă mai cunoşti ? se miră bătrînul, încercînd să zîmbească. Eu te ţin minte de cînd eraide-o şchioapă, şi întinse palma înaintea lui, coborînd-o cît putu mai mult deasupra covorului.
— Cum de-ai intrat ? întrebă maiorul, apucînd un capăt al şervetului şi începînd să se şteargă pe gură şi pe obraz. Cum ţi-a dat drumul portarul ?
— Mi-am spus că pe la două, două şi-un sfert te găsesc sigur acasă, începu bătrînul, continuînd să zîmbească.
 — Dar cine eşti dumneata ? întrebă maiorul.
— Vasăzică, nu mai mă recunoşti, făcu bătrînul clă-tinînd din cap cu melancolie. E drept, au trecut peste treizeci de ani de-atunci, dar eu te-am ţinut minte. Şi, cînd am aflat că te-ai mutat aici, mi-am spus : ce-ar fi să-i fac o vizită, să văd dacă mai mă recunoaşte ?
— Dar cine eşti dumneata, domnule ? ! izbucni maiorul şi făcu, ameninţător, un pas spre el.
— Pe strada Mîntuleasa, începu bătrînul clătinînd din cap, nu era o şcoală pe strada Mîntuleasa, cu castani în curte şi în fund o grădină, cu zarzări şi vişini ?... Nu se poate să fi uitat asta. E aici, la doi paşi de dumneata, făcu întinzînd capul spre fereastră. Parcă te văd şi-acum: aveai un costum de marinar şi transpirai, grozav ce transpirai...Maiorul ieşi repede, trîntind uşa în urma lui.
— Aneto ! strigă trecînd cu paşi mari prin salon. Aneto! Femeia apăru într-o clipă.
— Tu l-ai introdus pe individul ăsta în birou ? o întrebă coborînd glasul. Nu ţi-am spus să nu primeşti pe nimeni, să-i trimiţi pe toţi la minister ? Nu ţi-am spus că aştept un inspector, pe la două şi-un sfert, două jumătate ?
 — Păi credeam că ăsta era, dacă l-a lăsat portarul. Şi parcă mi-a spus ceva, că te cunoaşte bine, că ar fi şi el inspector. Maiorul traversă din nou, cu paşi mari, salonul şi intră în birou.
 — Vasăzică, te-ai introdus prin fraudă ! făcu micşorîndu-şi ochii. Ai spus neveste-mi că eşti inspector !
— N-am spus, se apără cu demnitate bătrînul. Dar aş fi putut spune, pentru că sînt inspector. La pensie, dar se poate spune că tot inspector am rămas...
— Dar cine eşti dumneata, domnule ? izbucni din nou maiorul, smulgîndu-şi şervetul de la gît şi începînd să se joace cu el în mînă, frămîntîndu-l şi strîngîndu-l ca pe o curea.
— Tot nu-ţi aduci aminte ? Strada Mîntuleasa ? Cînd îţi făceai şcoala primară pe strada Mîntuleasa, şi în recreaţii te căţărai în vişini şi, o dată, ţi-ai spart capul căzînd, şi te-a luat în braţe directorul şcolii, şi te-a dus în cancelarie, şi te-a pansat ? Şi a doua zi era serbarea de Zece Mai, şi erai foarte mîndru că veniseşi cu capul bandajat ? Şi te-a întrebat directorul :„Cum îţi mai merge capul, mă, Borza ?" Şi dumneata ai răspuns : „Mi-e teamă de poezii,domnule director, că nu-ţi plăcea deloc memorizarea", adăugă bătrînul zîmbind. Mi-e teamă,că n-o să le mai pot învăţa pe dinafară..." Ei bine, directorul eu sînt. Învăţătorul Fărîmă, Zaharia Fărîmă, cincisprezece ani directorul Şcolii Mîntuleasa şi apoi inspector şcolar clasa a I-a pînă am ieşit la pensie... Tot nu-ţi aduci aminte ?! Maiorul îl ascultase atent, încruntîndu-se.
— Dumneata îţi baţi joc de mine, începu el şuierînd cuvintele printre dinţi. Dacă n-ai fi om bătrîn, te-aş aresta pe loc. Te-ai introdus în casa mea spunînd că eşti inspector...
— N-am spus asta. — Nu mă întrerupe cînd îţi vorbesc eu! făcu maiorul înaintînd ameninţător spre el. Te-ai introdus în casa mea prin fraudă. Dar trebuie să fi avut dumneata vreun scop. Acum, spune repede, pînă nu mă supăr, spune: de ce-ai venit ? cu ce scop ?
Bătrînul îşi trecu o mînă tremurîndâ pe faţă şi, fără voia lui, suspină.
— Vă rog să nu vă supăraţi, începu el cu glasul scăzut, N-am voit să vă supăr. Poate e la mijloc vreo confuzie şi atunci îmi iac toate scuzele. Dar nu sinteţi dumneavoastră domnul maior de la M.A.I. Vasile I. Borza ?,.
— Eu sînt ăla. Nu domnul, ci tovarăşul maior Borza I. Vasile. Ce-i cu el ? Ce te interesează pe dumneata ?
 — Atunci, mă scuzaţi, dar aţi învăţat la mine la şcoală, pe strada Mîntuleasa. Vă pot spune şi anii: între 1912 şi 1915. Vedeţi că, deşi au trecut mai bine de treizeci de ani, eu tot îmi aduc aminte. Din fiecare clasă, mă legam de cîţiva băieţi, nu întotdeauna premianţii, adăugă zîmbind, dar băieţi pe care-i simţeam că au ceva deosebit. Şi apoi ii urmăream cît puteam, prin liceu, pe la universitate... E adevărat, dumneavoastră v-am pierdut urma, dar a venit războiul din 1916 şi asta explică multe. Am uitat că aţi fost plecat în provincie...
Maiorul îl ascultase atent, întorcînd din cînd în cînd capul spre odaia alăturată.
— Ascultă, domnule director, începu el cu un ton mai puţin agresiv, dar tot atît de aspru. Eu nu sînt ăla pe care-l crezi dumneata, cu liceu şi universitate. Eu sînt din popor, am fost persecutat în viaţă, n-am avut timp şi bani şi privilegii să umblu prin şcoli înalte...
 — Vă vorbeam de şcoala primară din Mîntuleasa.
— Ţi-am spus să nu mă întrerupi cînd îţi vorbesc! făcu maiorul privindu-l adînc în ochi. Chestiile astea cu titluri şi şcoli înalte, cunoaştem noi povestea! Dar s-au dus timpurile alea, de privilegii, diplome şi baliverne! Am îngropat regimul dumneavoastră, adăugă, întorcînd încă o dată capul spre odaia alăturată. Regim de exploatatori! strigă ridicînd deodată glasul. Acum îşi spune cuvîntul poporul muncitor! Bagă-ţi asta în cap cît mai e timp. M-ai înţeles ?
— Am înţeles, făcu bătrînul înclinînd din cap. Vă rog să mă iertaţi. A fost o confuzie, a fost fără voia mea...
Maiorul îl privi lung, apoi zîmbi.
— Sper c-a fost o confuzie, că altminteri o păţeai rău de tot. Şi acuma, zi bogdaproste că nu m-am supărat, şi şterge-o! Întinse brusc o mînă scurtă spre uşă.
— Vă salut, făcu Fărîmă, vă salut cu respect. Vă rog încă o dată să mă iertaţi...
Ieşi de-a-ndaratelea şi traversă grăbit, speriat, salonul. Borza începu să rîdă, dintr-o dată bine dispus.
— Aneto! strigă el din prag. Fă-ne repede cafeaua! Apoi se apropie de cealaltă uşă şi o deschise.
— Ce zici, Dumitrescule, de drăcovenia asta? Din sufragerie apăru un bărbat încă tînăr, cu părul castaniu iins pe cap, cu o mustaţă tunsă mărunt, cu gura mică şi buzele surprinzător de subţiri, dînd aproape impresia că n-are buze. Avea pleoapele palide şi ochii gălbui; şi figura ii era pămîntie, bolnăvicioasă.
— Cam suspect, făcu Dumitrescu zîmbind în silă. Mi se pare cam suspect... Şi Borza se schimbă deodată la faţă.
 — Aşa mi se pare şi mie, spuse. Pretindea că m-a confundat, dar poţi să-l crezi ?
— Chestia cu confuzia de nume mi se pare cusută cu aţă albă. Să fie doi Borza I. Vasile şi cam de aceeaşi vîrstă, şi în acelaşi oraş, nu-mi prea vine să cred. Asta ştie ceva, adăugă zîmbind. Ăsta urmăreşte ceva. Vezi că-ţi cunoştea adresa, deşi de-abia te-ai mutat.;
— Îl arestez ! izbucni Borza. îl arestez pe loc!
 — Stai, nu te pripi, făcu Dumitrescu îndreptîndu-se spre fereastră. Dacă urmăreşte ceva, e mai bine să-l urmărim noi întîi.Trase perdeaua şi privi în stradă.
— N-a coborît încă, spuse. Mi se pare foarte suspect, adăugă, continuînd să privească înstradă. Dar, în fond, poate că chestia e mai complicată. Poate că nu te confundă şi d-aia urmăreşte ceva, că ştie cine eşti. Poate o fi avînd dreptate. Oi fi învăţat la el la şcoală, pestrada Mîntuleasa.
— Fii serios, domnule ! se încruntă Borza. Mă ştie toată lumea că sînt din popor, că n-am mers la şcoală...
— Borza, făcu Dumitrescu fără să se întoarcă, nu e nici o ruşine dacă ai făcut şcoala primară pe strada Mîntuleasa. Şcoală primară se mai putea face de oamenii săraci şi cinstiţi şi sub regimul trecut...
— Dar dacă-ţi spun că n-am fost la şcoală în strada Mîntuleasa?! izbucni Borza. Nici măcar nu ştiu unde e.
— E aici, lîngă dumneata, spuse Dumitrescu lipindu-şi fruntea de geam.
— O fi, dar eu îţi spun şi-ţi repet că n-o cunosc. Eu am copilărit în Tei. Tata era căruţaş... Dar ce se întîmplă de nu mai soseşte cafeaua aia ? şuieră mîniat printre dinţi şi dădu să iasă din odaie. Că acu vine inspectorul şi vream să bem cafeaua în linişte.
— A coborît în stradă, spuse Dumitrescu deschizînd fereastra şi plecîndu-şi capul. Ar trebui să telefonezi jos să-i ia urma... Nu te pripi, adăugă întorcîndu-se şi privind lung spre Borza. Ăsta ştie ceva, urmăreşte ceva. Fii cu băgare de seamă...
În zorii zilei următoare, Fărîmă fu trezit de un agental Securităţii.
— Veniţi cu noi pentru nişte informaţii, îi spuse. Nu luaţi nimic cu dumneavoastră. N-o să staţi mult. În curte mai erau cîţiva agenţi, iar în faţa casei îi aştepta o maşină. Urcară fără să scoată un cuvînt. Fărîmă începu deodată să tremure.
— Zi de vară, spuse el tîrziu, şi încercă să zîmbească. Maşina se opri în faţa Securităţii. Îlconduseră prin cîteva coridoare lungi, apoi îl urcară într-un ascensor spaţios şi murdar, în care se transportau materiale la ultimul etaj, încă în lucru. Fărîmă nu-şi dădu seama la al cîtelea etaj s-au oprit. Au ieşit pe uşa din partea opusă şi au pornit pe un coridor întunecat, cu cîteva becuri slabe atîrnînd din loc în loc de tavan. Au coborît apoi cîteva scări şi au pătruns într-unalt coridor, care parcă n-ar fi făcut parte din aceeaşi clădire; avea ferestre mari şi curate şi parchet nou şi lucios, iar pereţii erau proaspăt vopsiţi în alb. În faţa uneia din numeroasele uşi, unul din agenţi îi făcu semn să se oprească şi intră singur. Reveni după cîtva timp, însoţitde un funcţionar încovoiat din umeri, purtînd un teanc de dosare sub braţ. Au pornit din nou, ocolind tot coridorul, care parcă trasa un lung semicerc, apoi s-au oprit în faţa unui alt ascensor şi au coborît. Fărîmă ar fi voit să numere etajele, dar aşa cum se afla încadrat între doi agenţi şi în spatele funcţionarului cu dosare, nu-şi putea da seama de nimic. Cînd au ieşit, i-a întîmpinat un grup întreg, care aştepta să le ia locul în ascensor. Cu coada ochiului, Fărîmă zări uniforma cîtorva agenţi ai Securităţii, amestecaţi printre funcţionarii civili care purtau dosare sub braţ. De data aceasta n-au mai mers mult. Funcţionarul cu dosar se opri în faţa primei uşi pe dreapta şi intră fără să bată. Puţin timp în urmă, ieşi un tînăr cu ochelari, cu aer de intelectual, şi făcu semn unuia din agenţi să-l urmeze. Curînd după aceea uşa se deschise din nou şi apăru funcţionarul care purtase dosarul. Îl privi pătrunzător în ochi şi-l întrebă :
— Dumneata spuneai că eşti Fărîmă Zaharia, fost director al Şcolii primare numărul 17, din strada Mîntuleasa ?
— Da, răspunse solemn Fărîmă. Am fost şi inspector şcolar clasa a I-a, adăugă, încercînd să-şi dreagă glasul.
Funcţionarul îl mai privi o dată, încruntîndu-se uşor, şi exclamă, mai mult pentru sine:
— Curios !...Apoi dispăru din nou. Nu reveni decît după mult timp, cînd Fărîmă simţea că încep să-l doară genunchii şi se rezema cînd într-un picior, cînd în celălalt.
— Pofteşte înăuntru, spuse funcţionarul.
Era un fel de cameră de aşteptare, cu cîteva bănci lipite de pereţi, o singură fereastră şi mai multe uşi. Funcţionarul se îndreptă către cea de lîngă fereastră şi-i spuse fără să se întoarcă:
— Vino cu mine.
Au intrat într-un birou cu o singură masă, pe care se aflau mai multe telefoane. Răsturnat pe speteaza scaunului, jucîndu-se cu un creion în mînă, îl aştepta Dumitrescu.
— De cînd îl cunoşti pe tovarăşul Borza?
— De cînd era atîtica, făcu Fărîmă zîmbind şi întinse palma deasupra covorului. L-am avut elev la şcoala mea.
— Da' de unde ştii că era el? Fărîmă începu să rîdă, clătinînd melancolic din cap.
— Vedeţi, că tocmai aici se încurcă lucrurile. Pînă ieri pe la amiază, puteam să jur că era dînsul, domnul maior Vasile I. Borza. Dar am fost pe la dumnealui şi dumnealui spune că nu-şi aduce aminte...
— Dar ce căutai la tovarăşul maior Borza ? Cum de i-ai aflat adresa ?
— Să vedeţi cum a fost, începu Fărîmă, pregătindu-se parcă pentru o lungă povestire. Mai acum cîteva săptămâni, prin iunie, mă plimbam o dată pe bulevard, că eu tot pe-acolo îmi place să mă plimb, pe lîngă şcoală. Mă plimb de la statuia Pache Protopopescu, pe bulevard, şi mă întorc prin Mîntuleasa. Mă odihneam pe o bancă şi am văzut un camion că se opreşte în dreptul numărului 138, chiar în faţa mea. S-au coborît cîţiva tineri, cîţiva miliţieni, şi au început să descarce. Şi apoi a venit cineva din casă şi le-a strigat să încarce la loc. Le-a strigat : „La etajul IV vine tovarăşul maior Vasile Borza". Şi atunci mi-am adus deodată aminte de el, de cînd era mic: Borza I. Vasile. Şi mi-am adus aminte de întîmplarea lui cu băiatul rabinului...
— Ce întîmplare ? îl întrerupse Dumitrescu. — Ah, asta e o poveste lungă. O poveste lungă şi ciudată. Pot spune chiar misterioasă. Au scris ceva ziarele pe atunci, dar nu cred că i-a dat cineva de rost. Pot spune că a rămas un mister.
— Ce fel de întîmplare ? insistă Dumitrescu. De ce crezi că a rămas un mister ?
— A rămas mister, pentru că nu i-a dat nimeni de rost, începu Fărîmă, parcă înviorat dintr-o
dată. Dar ca să înţelegeţi, trebuie să ştiţi că Borza n-a fost de la început acolo în pivniţă, cu băiatul rabinului, Darvari şi ceilalţi. Băiatul ăsta avea un spirit foarte inventiv. L-am urmărit pînă tîrziu în viaţă, pînă a dispărut cu avionul lui, între Insula Şerpilor şi Odesa, a dispărut fără urmă. Darvari ăsta, de care vă vorbesc, a descoperit că un prieten de-al lui, Aldea, de la altă şcoală, de pe Calea Moşilor, cunoscuse cu un an mai înainte, la Tekirghiol, un băiat de tătar care-şi cîştiga viaţa intrînd din vilă în vilă şi exterminînd muştele. Da, pot spune că ăsta e cuvîntul potrivit : le extermina. Dacă nu l-aş fi văzut, n-aş fi crezut. Pentru că trebuie să vă spun că în anul următor am fost şi eu la Tekirghiol şi l-am cunoscut. Puiul ăsta de tătar era extraordinar. Parcă-l văd şi-acum :un băiat frumos, ras în cap, focos, cu ochii ca două mărgele de oţel. Parcă-l aud : „Aveţi muşte multe în casă? Vorbea perfect româneşte, că făcuse şcoala la Constanţa, dar vorbea cu accent tătărăsc. Aveţi muşte în casă ?" întreba. Bătea întîi la uşă, ca să atragă atenţia, şi apoi întreba, de pe coridor, fără să intre: „Aveţi muşte multe ?" Aşa întreba, cu un ton puţintel ironic, parcă ar fi vrut să le cumpere, dar aşa, pe nimica toată, chilipir. Să vă spun ce mi s-aîntîmplat mie. Auzisem de el, dar nu-l văzusem încă. îl aşteptam. Vila în care găsisem eu cameră în vara aceea era tocmai pe deal, era ultima vilă din sat. Vila „Cornelia", aşa-i spunea. De aceea tătarul a ajuns mai tîrziu la noi. Dar tot a ajuns, că asta îi era meseria, aşa îşi cîştiga el viaţa, exterminînd muştele. Era după-masă pe la două. Dormeam. Şi deodată ce-l aud bătînd în uşă : „Aveţi muşte ?" întrebă.Am sărit din pat, că eram dornic să-l cunosc. Aveam şi eu muşte, ca toată lumea în Tekirghiol, dar mai mult mă interesa să-l cunosc pe el. „Am destule, i-am răspuns, ce vrei să faci cu ele ?" „Le gonesc şi una nu mai vine timp de-o săptămînă. Dacă mai vine una, nu-mi daţi nici un ban." „Cîte parale ?" l-am întrebat. „Un leu. O băncuţă acum şi cealaltă după o săptămînă. Dacă-mi arătaţi o singură muscă la dumneavoastră în odaie, vă dau băncuţa înapoi." „Sîntem înţeleşi, i-am spus. Să te văd !..." Şi acum, să mă iertaţi, dar dacă nu vă supăraţi, am să vă fac o rugăminte, adăugă Fărîmă cu un alt glas.
— Spune, îl încuraja Dumitrescu.
— V-aş ruga să-mi daţi voie să mă odihnesc o clipă pe scaun. Cad de oboseală. Sufăr de un fel de reumatisme.
— Stai jos, făcu Dumitrescu arătîndu-i cu capul un scaun.
Fărîmă se înclină şi se aşeză, răsuflînd adînc.
— Vă foarte mulţumesc, spuse. Eu v-am văzut de la început că aveţi inimă bună. Semănaţi cu un bun prieten al meu, unul Dorobanţu.
— Lasă astea, îl întrerupse Dumitrescu. Te-am întrebat ce căutai la tovarăşul maior Borza. Ai luat-o cam pe departe, dar tot nu mi-ai răspuns.
— Să vedeţi, că tocmai asta voiam să vă spun. Eram acolo pe bancă, în dreptul numărului 138, şi mi-am adus aminte de el, de cînd era şcolar la mine, în Mîntuleasa. Şi mi-am spus: Am să mă duc să-l văd. A ajuns bine acum, e maior. O să mai stăm de vorbă, o să ne mai amintim de cînd eram în şcoală. Am să-l întreb, să văd dacă mai ştie ceva de Lixandru. Că, în clasa a IV-a, se împrietenise cu Lixandru, erau ca fraţii. Lixandru ăsta era şi el un băiat ciudat,un visător, un fel de poet în felul lui de copil de 13—14 ani. Avea, în clasa a IV-a, vreo 13— 14 ani, pentru că intrase tîrziu la şcoală. Fusese bolnav cîţiva ani de-a rîndul. Dar, cînd a venitla mine la şcoală, era sclipitor. Ar fi putut trece nu două, ci trei clase într-un an, aşa cum a făcut, de altfel, mai tîrziu, în liceu... Voiam să-l întreb pe domnul maior dacă mai ştie ceva de el.
...

George Bacovia - Plumb de iarnă


Ninge secular, tăcere, pare a fi mai bine
Prin oraşul alb, doar vântul trece-ntârziat -
Ninge, parcă toţi muriră, parcă toţi au înviat…

Dorm volumele savante-n îngheţatele vitrine.

Printre ziduri, peste turnuri depărtate,
Ninge cu nimic în noaptea vastă, ning bancnote -
Numai vântul singur plânge alte note…

Umbra mea se adânceşte-n cartiere democrate.

George Bacovia, Versuri şi proză, Editura Albatros,Bucureşti, 1985

Radu Gyr - Avem atâţia morţi...


Avem atâtia morti, atâtea oseminte,
că fruntea-i grea de amintirea lor.
Purtăm în piept solarele morminte
şi de lumină coastele ne dor.

Avem atâtia morti, atâtea oseminte . . .
Cu smirna lor pe tâmple ne sfinţim
şi de la noi la gropile lor sfinte
întinde luna aurit chilim.

Atâţia morţi, atâtea dragi morminte,
ca o catepeteasmă, cresc în noi,
cum mucenicii slavei mai-nainte
prin gloanţe, prin furtună şi prin ploi.

Ne pâlpâie pe mâini şi în cuvinte,
ca soarele ce arde pe obraz,
atâţia morţi, atâtea oseminte . . .
S-aprind în somn icoane de topaz.

Atâţia morţi ascut în noi oţele,
Se sparge veacu-n ţăndări mari de fier.
Cu jertfele de ne izbim de stele,
Cu rănile, noi ne-am atins de cer.

Zidim destin. Parâng de ziduri sfinte.
Dar nu din var şi piatră ctitorim,
ci tencuim cu albe oseminte,
din cărămida rănilor zidim.

Turnaţi în cremene şi jurăminte,
cu ochi de foc, aprinşi de-un sfânt mister,
privim cum zilnic alte noi morminte
se-nalţă pajuri albe către cer,
să puie ţării temelii de fier.
Avem atâţia morţi, atâtea dragi morminte.

George Bacovia - Scântei galbene


Vom spune că toamna a venit… foarte trist -
La o fereastră melancolică, mi s-a părut ceva,
Însă m-a trezit un glas pozitivist…
Vânt umed, şi frunza zboară, undeva.

Am ajuns, acum, pe un câmp cu ape…
În luncă, medita un poet cunoscut -
Părea că de oameni nu mai încape;
De-această-ntâmplare, atât de rău mi-a părut.

Eu nu mai ştiu nimic, şi m-am întors acasă,
Uitaţi-vă ce gol, ce ruină-n amurg -
Amurgul galben m-a-ngălbenit, şi m-apasă,
Ca geamuri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg.
(din vol.G. Bacovia, Versuri şi proză, Editura Albatros, Bucureşti, 1985)

Anton Pann - Povestea vorbei


Primăvară-ntîia oară roazele cînd înfloresc
C-un fir merse la-mpăratul grădinaru-mpărătesc,
Care cu plăcere multă-n mîna sa cum l-a luat,
Totdodată fără veste la un deget l-a-nțepat
Și întîia sa plăcere ce asupra-i o avea
I s-a-ntors în supărare, cu acel gust n-o privea;
Cum și către grădinarul zise: — Iacă un cusur
Care n-ar fi cuviință ca să-l aibă un răsur;
Tu cam te pricepi la multe măestrii grădinărești,
Ș-astă roză ghimpi să n-aibă n-ai putea s-o altuiești?
— Ba să poate, împărate, — grădinarul a răspuns
— Și grădinăria are cîte un secret ascuns.
— Nu știu, — împăratul zise — asta este treaba ta,
Fă-l ca să-i lipsească ghimpii și un dar vei căpăta.
Grădinarul dar să duse, puse-ndată, altui,
Să se prinză și să crească îndestul se nevoi;
În sfîrșit el cu secretu-i a văzut c-a izbutit
Și mergînd la împăratul duse un fir înflorit;
Care-n mîna sa luîndu-l, foarte bine i-a părut
C-a putut să-l altuiască după cum a fost cerut,
Dar la nas cînd îl duse, zise către grădinar:
— Ce fel? Acum văz că n-are cel mai mic miros măcar!
Grădinarul îi răspunse: — Împărate, să trăiești,
Orce lucru firea-și schimbă cînd vei sta să-l altuiești,
Și nimic iar nu se poate ca să n-aibă vrun cusur,
Arburi, plante, flori și oameni, astfel și acest răsur,
Care or ca-ntîi să-nghimpe și să fie cu miros,
Or nici miros să n-aibă și să fie neghimpos.
Fiecare poartă cîte un răvaș în spate.
Pe al altuia îl vede și pe al său nu-l vede.
Fiecare să ține mai cuminte decît altul.
Fiecăruia i se pare că copilul său e mai frumos, d-ar fi cît de urîcios.
Și Ce e frumos poartă și ponos.
Fiecare trage spuză pe turta lui
Lesne a judeca pe altul.
Că Nu te pricepi să împarți un pai la doi boi.
Și că
Cu ce dascăl lăcuiește
Așa carte-alcătuiește.
Așa e lumea asta:
Rîde om de om și dracu de toți.
Dracu rîde de porumbe negre și pe sine nu se vede.
Gura lumii numai pămîntul o astupă.
Fiecare să leagă unde îl doare.

Magda Isanos - Toamna


E-atâta frig în mine, -ncât îmi zic,
ca o livadă toamna: «Oare n-am visat
c-a fost frumos şi vară,-n vreme ce nimic
din toate-acestea nu s-a întâmplat?»

Dar sufletul, întocmai ca livada,-i greu
de ramuri frânte, frunze putrede şi spini,
sunt semne că n-a fost la mijloc visul meu,
ci-aievea dragostea trecu, lăsându-ne străini.

Sau poate şi mai rău: iubirea, ca o floare,
şi-a scuturat petalele pe jos,
şi dorul, fructul ei cel veninos,
se coace-acuma liniştit la soare.

Magda Isanos - Interior


În casa asta trecură zilele mele,
leneşe ca pernele pe canapele,
cuminţi ca nişte fete de pe vremuri.
Candelă de sub icoană, de ce tremuri?...
Maica Domnului seamănă nu ştiu cu cine!
Mamă, câteodată seamănă cu tine.
Amândouă aţi împletit şi-aţi spălat,
noaptea mai târziu decât toţi v-aţi culcat…
Mi-s dragi portretele, mi-s dragi ungherele
pe unde s-ascund să toarcă tăcerile,
ca nişte pisici singuratice.
Casa e plină de zbor de perdele lunatece…
M-aş duce să caut în scrinul de lemn
(pe care se lasă lumina ca un îndemn)
portocale şi mere şi să-ntâlnesc printre rufe
mâinile unei fetiţe, fragede tufe…