Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Gellu Naum - Vă spun


Vă spun drept am văzut o găină moartă şi în poheme n-au ce căuta în nici un caz găinile moarte pentru că suntem şi regret domnule dar eu am altă părere despre pohem

şi vorbim ca şi cum am vorbi şi rostogolim şi ele se rostogolesc mulţumesc cu plăcere mi-ai făcut un serviciu ca şi cum ar putea să ne mai intereseze cea mai formidabilă exhibiţie de la Thales şi Hipocrat din Chios până în zilele noastre sau chiar şi mai încoace

şi Thales parcă nu-l ştiu eu sau chiar Hipocrat parcă nu-l ştiu eu vream să zâmbesc dacă aşa erau evenimentele şi ei îmi măsurau încă de pe atunci unghiul de deschidere al maxilarului din Milet sau vream să urlu dacă aşa erau evenimentele şi ei (plus ceilalţi) scoteau camertonul din urechea dreaptă sau din nara strâmbă sau din gura lor putrezită

şi eu n-aveam nimic comun cu ei ce pot avea comun cu nişte atemporali temporali sau cu un ipocrit ca Hipocrat pe un plan sau pe altul ei vin la tine şi zic gata să-ţi explic eu uite aşa şi aşa sau invers îţi dau adeverinţă te simţi inteligent chiar dacă eşti cretin

cunoşteam şi un fotograf al dracului te fotografia şi le zicea oamenilor uite ai ieşit în costum de cutare şi era ca un vrăjitor al dracului fiindcă mulţi se simţeau pe urmă toată viaţa ca în poza lui şi nu ieşeau din ea nici în ruptul capului

şi sora mea mai mare Zoe-Olga Naum asculta la radio preţul produselor lactate şi scotea din ele o prognoză mai exactă decât a tuturor Institutelor Meteorologice şi te aştepta cu scăunelul la poartă noaptea exact când te întorceai din război după patru ani de absenţă disperată dar şi Thales şi Hipocrat şi ceilalţ ziceau că suferă de debilitate mintală

şi ea avea patruzeci şi nouă de ani şi legăna copiii vecinilor şi când îi spuneam te rog du-te de vezi dacă eu nu sunt cumva în odaia din faţă ea se ducea şi venea să-mi spună că nu sunt acolo ceea ce era cât se poate de adevărat fiindcă eu eram în curte şi o trimiteam doar aşa iar ceilalţi ziceau vezi ce minte are ca un copil de doi ani

şi odată am plâns patru ore în şir eram bărbat de treizeci şi opt de ani şi plângeam singur încuiat în odaia mea şi nu ştia nimeni plângeam ca orice bărbat matur fiindcă fusesem adânc jignit şi ţineam ceasul în mână şi când mi-am simţit sufletul şi carnea de iască (o iască jignită stoarsă uscată) am scris un pohem în care spuneam cu totul altceva dar care exprima exact sufletul şi carnea mea jignite

şi nu l-am citit nimănui ani de zile şi într-o bună zi l-am citit unui prieten pe care îl iubeam foarte mult şi i l-am citit cum l-aş fi îmbrăţişat fiindcă era şi el pohet şi el al dracului m-a ascultat în tăcere apoi mi-a vorbit foarte elogios despre nişte alte poheme ale mele pe care spunea că le admiră şi le numea subtile şi le ştia pe de rost şi al dracului a vorbit apoi despre nu ştiu ce limite despre nu ştiu ce zone care ar trebui să rămână strict intime şi aşa mai departe

şi nu vorbea despre nevoia noastră firească de ocultizare avea argumente estetice de gentleman se speriase în zonele lui nu-i plăcea al dracului să i se vadă sufletul şi carnea jignite avea zone şi limite al dracului şi am discutat apoi liniştiţi despre alegoria peşterii sau mai ştiu eu despre ce şi eu l-am pocnit peste bot şi lui îi plăcea

orice îi plăcea (i-am constatat şi mai apoi disponibilitatea aceasta chircită) era convins al dracului că mutându-se dintr-o colivie comună în alta pe măsura aripilor lui de javră ciungă infamă şi indolentă înseamnă a te elibera

şi chiar vorbea frumos despre libertate şi despre dragoste şi-şi flutura cioturile şi eu îl pocneam na na na şi na şi mă gândeam să-l iau la goană ca să pot plânge iar ca un adevărat bărbat matur adânc jignit din nou până în cea mai infimă părticică a sufletului şi a cărnii

dar toate astea s-au petrecut de mult ce să mai vorbim şi uite am stat liniştit pe baltă (eram acolo încă înainte de-a răsări soarele) şi acum am scris pohemul acesta bravo mie fiindcă mi s-au udat ciorapii ştii bascheţii au nişte găuri ca să intre apa şi bravo lor

Claude Sernet (Mihail Cosma) - Reflecţii-confesiuni


Reflecţiile-confesiuni – inedite – care urmează sunt transcrise, în traducere românească, dintr-un carnet al poetului Claude Sernet (1902-1968), pus sub data 1943, cu precizarea locului în care au fost concepute – La Girarde, din districtul La Gironde, din zona oraşului Bordeaux: a fost unul dintre locurile de refugiu al autorului în timpul războiului, după ce evadase, cu doi ani în urmă, dintr-un lagăr de prizonieri de la Sedan.
Claude Sernet nu e altul decât fostul militant avangardist român, Ernest-Mihail Cosma, fratele Colombei Spirt-Voronca, debutant, cu versuri „parnasiene” la „Sburătorul” lui E. Lovinescu, colaborator la 75 H.P. (1924) şi redactor la revista Integral (1925-1928), prezent, după stabilirea la Paris, în 1928, cu poeme în franceză la revista unu. A editat, împreună cu Athur Adamov, singurul număr al revistei Discontinuité (1937). Ca poet de limbă franceză, a publicat mai multe volume de versuri (printre care: Commémorations – Comemorări, 1937; Un jour et une nuit – O zi şi o noapte – 1938; Jour après jour – Zi după zi – 1951; Les pas recomptés – Paşii renumăraţi – 1962; L’étape suivante – Etapa următoare – 1964). A tradus, între altele, Poemele româneşti ale lui Tristan Tzara (1965).
Aflat în arhiva scriitorului, carnetul din care preluăm primele pagini ne-a fost pus la dispoziţie de fiica sa, D-na Catherine Noone. Însemnările de acum şaptezeci de ani pot da o idee despre concepţia lui Claude Sernet privind poezia, cu schimbări semnificative intervenite pe parcursul de la nonconformismul avangardist la o viizune mai echilibrat-reflexivă, ce-i recunoaşte poeziei deschiderea spre timpul prezent, dar îşi rezervă şi dreptul la o detaşare benefică pentru spirit, într-o lume frământată care-l îndeamnă mai degrabă la o atitudine septică, retractilă, fără mari iluzii cu privire la omul şi la scrisul contemporan. Peste toate, învinge însă năzuinţa spre un „poem unic şi ideal”, în stare măcar să aproximeze figura unei sensibilităţi autentice, într-un limbaj simplu, ca de „dicţionar”, conştient totuşi că, dincolo de miza pe autenticitatea trăirii, scrisul e şi transfigurare, muncă asupra cuvântului, rigoare şi ordine, încurajate de o nevoie acută de puritate, care să nu fie doar masca unor „josnicii omeneşti” inavuabile. Preferă acestei superficiale „purităţi” dimensiunea problematică, profund interogativă a creaţiei.


1943


Poezia este un act de credinţă. Dar, în acelaşi timp, ea este, poate, şi altceva.


Măsor o operă după eficienţa, şi nu după intenţiile ei. – E un fel de a mărturisi puţina mea încredere în poezia din zilele noastre.


Scriu pentru eternitate, ca şi cum aş spune: «Te iubesc pentru veşnicie».


(Eternitate : dacă vulgarul instinct de conservare nu reţine din ea decât durata infinită, spiritul, care nu dispreţuieşte în comportamentul şi scopurile sale un anumit « gust al riscului » - în care ar putea, de altfel, să cadă şi să se desfiinţeze – ţinteşte, în ce-l priveşte, mai ales să ajungă la intensitatea, la rigoarea şi ordinea ei.

Poate nu trebuie să am nimic în comun cu oamenii, deoarece sunt incapabil să particip la veselia lor.
E de făcut o deosebire riguroasă între bucurie şi veselie.


Sunt nonconformist (ce cuvânt îngrozitor!). Ce nostalgie, totuşi, după o regulă unică, adevărată, eternă, - singura în stare să uşureze povara răspunderii mele de om…


«…ca o pasăre pe o creangă». Încă o imagine falsă, o prejudecată care ar trebui abandonată. Nu, poetul nu cântă ca pasărea pe creangă, adică în mod arbitrar şi gratuit. De altfel, ştim noi, oare, ce exprimă, ce vrea să exprime pasărea prin cântecul ei? Doar primitivii şi sfinţii pot înţelege limbajul dobitoacelor… Dar, în cazul cel mai simplu, pasărea cântând pe o creangă, comunicândune în acelaşi timp încântarea ei, ne dezvăluie neamul şi spiţa sa. E deja un exemplu, iar imaginea falsă de la început se reabiliterază, devenind lecţie.


Există cuvintele care-mi plac şi cele de care am nevoie. – Între plăcerea intensă şi necesitate, ce veşnică sfâşiere!


Artă Poetică. Să transform ceea ce îmi este neapărat necesar în ceea ce iubesc şi, pe un alt plan, ceea ce este în ceea ce ar trebui să fie.


Toate mi se trag din acelaşi traumatism iniţial, toate trebuie să tindă a deveni leacul acestuia.


Tot ce mă voi fi străduit să scriu de la un capăt la altul al vieţii mele nu va fi fost decât nişte variante succesive ale unui poem unic şi ideal – poem pe care nu voi ajunge probabil să-l scriu, vai, niciodată!


Să reîncepi, pe planuri şi tonuri diferite, mereu acelaşi poem.


Un om, ca şi un popor, care aşteaptă ca salvarea să le vină din afară, nu merită să trăiască şi nici să fie salvaţi.


Nu trebuie să-i ceri niciodată celuilalt decât ceea ce-ţi poţi cere ţie însuţi.


E infinit mai greu să fii martir decât erou. Dar câţi ştiu asta, mai ales dintre poeţii de azi?


Poezie: să abaţi cuvintele de la scopul lor utilitar spre care le-a îndreptat o folosire necumpătată, stupidă sau perversă, şi să le redai înţelesul, locul şi funcţia primitivă.


Să construieşti poemul pentru un singur cuvânt, un cuvânt-cheie, un cuvânt cheie-de-boltă, aşa cum se construieşte catedrala doar pentru a adăposti Crucea.


Ceea ce e mai bun în noi nu va trece niciodată în cuvinte. Şi e mai bine aşa: măcar ceva ne va rămâne scump şi neviolat din ceea ce iubim, cu adevărat al nostru, şi pe care îl vom lua cu noi. Este, poate, ceea ce va cântări mai greu în balanţa judecăţii de apoi…


Dincolo de cele mai frumoase pretexte, de cele mai atrăgătoare realităţi, după ani şi ani de încercări şi de experienţe, sunt obligat să recunosc că nu m-am iubit niciodată decât pe mine însumi – vai! – suferind cumplit şi sfâşiindu-mă din iubire pentru o iubire ce refuza să devină materie.


Atunci când, scriind cutare vers sau poem, mă gândesc adesea la ceea ar putea spune X. despre ele, nu e fiindcă nu am încredere în el, cu toate că părerea lui nu mi-ar fi în niciun caz indiferentă, ci cu mult mai mult fiindcă nu am nici o încredere în mine însumi.


Una dintre greşelile cele mai obişnuite ale oamenilor (de astăzi? dintotdeauna?) constă în a se plasa nu în faţa gândirii înseşi ori, la o adică, în faţa celor care o întrupează, ci în faţa celor care o pun în circulaţie şi, în chip firesc şi inevitabil, o vulgarizează. Tocmai de aceea, între altele, lumea noastră e o lume de fantome…


Primele mele iubiri literare au fost parnasiene (cine nu-şi are vârsta la optespzece ani?), şi n-am păstrat din ele decât o mare scârbă de a spune „eu”, măcar ceea ce se numeşte pudoarea sentimentelor tale. Tocmai de aceea, cuvintele de care mă servesc în poemele mele sunt folosite aşa cum se găsesc ele în dicţionare, adică despuiate de carnea pe care le-ar putea-o împrumuta viaţa mea, reduse în mod strict la scheletul lor de concept abstract şi impersonal. – E felul meu de a fi parnasian…


Şi, totuşi, cine va spune vreodată tragedia neputinţei de a comunica gândirea, chiar dacă ai grijă să foloseşti cuvintele rostite de…„toată lumea”, cele din dicţionare, şi mai ales transformările, devierile, mutilările pe care ea le suportă devenind verb!


Alung arbitrarul ca să mă exprim ca „toată lumea”, adică asocierile întâmplătoare ale cuvintelor care, mai mult decât altele, sunt supuse modelor şi şcolilor literare. Dar, tocmai în măsura în care acest arbitrar ţâşneşte din straturile adânci ale sincerităţii, nu ne permite el, oare, să surprindem personalitatea noastră adevărată, în devenirea ei fugară şi intimă?


Ce fericire, aici, la mine acasă, în paginile acestui carnet, de a mă comporta faţă de mine însumi ca şi cum aş trăi departe de toate, într-o lume tihnită, egală, în care nu se întâmplă niciodată nimic! Să scap în sfârşit, fie doar pentru câteva clipe, jalnicelor contingenţe cotidiene ale condiţiei mele de om, să nu mai ştiu că există războiul, să nu iau în seamă că mi-e foame sau că mă doare ceva, să nu simt greutatea care mă mărgineşte la o existenţă mediocră, adeseori dureroasă, mârşav împuţită de prezenţa, adevărată sau virtuală, a celor ce se pretind a fi semenii mei ! Să fiu nici deasupra nici dedesubt, ci terbil de în afară, să privesc fără ură şi fără părere de rău ceea ce iau cu mine şi ceea ce părăsesc şi să acţionez ca un Spirit Pur sau, mai exact, ca fantoma unui sinucis…


Să ies cu orice preţ, prin orice mijloc, din lumea greşelii. Nu ca să-mi „dovedesc că nu sunt o lepădătură”, nici ca să fiu un supraom, nici ca să trăiesc „dincolo de bine şi de rău”. Numai ca să fiu liber, liber în nonresponsabilitate…


Totuşi, a te elibera cu adevărat şi în totalitate, mă mai gândesc la Raskolnikov, nu înseamnă să ieşi din viaţă? Şi dacă despre asta ar fi vorba? Ar trebui să poţi încerca...


Să rezişti, să rezişti, să rezişti...
Cel mai adesea, rezişti nu prin curaj, ci prin laşitate.


Lucrul de care mi-e frică la un jandarm nu e legea pe care o reprezintă, ci sadismul cu care o aplică. – Lucru valabil şi pentru preoţi, judecători, medici şi alţi „reprezentanţi ai legii”, în orice grad şi orice lege ar reprezenta. – Ce păcat şi ce nenorocire că ideile, ca să existe, ca să devină sensibile şi să poată fi comunicate, trebuie să se întrupeze în oameni! – Materia îşi ia revanşa asupra spiritului, contaminându- l cu neîmplinirile ei. – Măreţie şi oroare totodată de mitul crucificării lui Iisus Hristos. (Dar sunt foarte departe de jandarmul de la început...)


Există o nevoie de puritate, după cum există o voinţă de putere. Şi, aşa cum voinţa de putere nu este, cel mai adesea, decât expresia unei slăbiciuni ce aspiră să se elibereze de sine şi să se impună altor slăbiciuni, tot aşa voinţa de puritate, la fel de adesea, nu-i decât masca, de obicei inconştientă, care se străduieşte să ascundă cloaca intimă unde mişună împreună vicii, minciuni, crime şi gama întreagă a josniciilor omeneşti.
Să fii deci foarte atent ca să discerni cu exactitate cine, dintre puritatea adevărată şi voinţa de puritate, dictează cutare sau cutare gest ori cuvânt.


Dacă voinţa de putere nesatisfă- cută generează un resentiment care, în primul rând şi în legăturile noastre cu lumea, se traduce printrun complex de inferioritate, voinţa de puritate de asemenea nepotolită dă naştere altuia, a cărui expresie, în raport cu noi înşine, devine un întristător complex de vinovăţie. – Tendinţa de a avea, tot în legăturile noastre cu lumea, un complex de inferioritate este în general sadică; pe când cea a complexului de vinovăţie, care se manifestă mai întâi şi mai ales faţă de noi, este curat masochistă.


Mi-a fost dat să trăiesc un fenomen foarte rar şi foarte fericit. Foarte rar, fiindcă era prima oară când îmi dădeam seama de el; foarte fericit, din cauza inexprimabilei stări de linişte sufletească în care m-a scufundat. Fenomenul acesta e cel al contopirii totale şi conştiente dintre lumea din afară şi cea lăuntrică, dintre vis şi viaţă. Iată faptele:
Visam că un mare şi foarte important personaj tocmai sosise pe domeniul în care locuiesc acum la nişte prieteni. Nu ştiu cu ce scop se afla aici, căci visul meu abia începea când a fost întrerupt de lătrăturile furioase ale unui câine care, trecând aproape prin faţa uşii mele, m-a trezit. „– De ce urlă aşa de tare potaia asta murdară” – miam spus în starea mea de semitrezie. Şi, de îndată, mi-am răspuns: – Dar latră tocmai la străinul care se află în visul tău...
Câteva clipe mai târziu, am adormit la loc, liniştit.


Poetul este un veşnic captiv, cântând veşnic libertatea.


Nu atât de moartea însăşi mă tem, cât de ceea ce o precede...


Subiect de nuvelă: Un om visează cele mai delicioase intimităţi cu o femeie pe care-o cunoaşte, ca şi pe bărbatul ei, şi pe care-o respectă. A doua zi, deşteptare încântătoare, zi parfumată, toată, de amintirea visului, prelungire a acestuia în viaţa reală, şi totodată ispita de a se comporta faţă de această femeie ca şi cum i-ar fi aparţinut, un soi de sentiment de vinovăţie faţă de soţul ei, ca şi cum l-ar fi trădat cu adevărat.


Mi se pare că scopul ideal al oricărui poet demn de acest nume este să scrie, de pildă, Sonetul lui Arvers şi Anotimpul în infern al lui Rimbaud. Cu alte cuvinte, să creeze şi să-şi explice creaţia.

Corolar. Poetul nu e Dumnezeu. Dovada acestui fapt este că, după ce şi-a încheiat creaţia, poetul simte nevoia de a o explica, de a se mai explica.


Traducere şi prezentare de Ion Pop 

Claude Sernet (Mihail Cosma) - Reportaj


Nessus centaurul de 125 H.P.
campionul uzinelor Fiat şi al curselor de la Epson
ex-directorul Companiei Internaţionale de trenuri Electrice
a fost făcut knock-out după 7 round-uri
de către celebrul boxeur elin Herakles.

Claude Sernet (Mihail Cosma) - Laude



1

În umbră de mătasă verde, cu luna, - laude.
Stranii şi întunecate: umilită tremurare; - lebede limpede sau crin de amurg în trecere: însingurare; - cetate moartă sub căderi de stele (de la fereastra castelului, rotundă, au picurat porumbei de albă îndoială): amintire în vreme.
Apoi, cu slavă tainică - în luminată pierdere, resfrângeri de tăcere către adânc: amare înfloriri de mărgăritar.
De-acum, tristeţi de argint vor fi aproape - vântul, poate.
În negre şovăiri de toamnă, mâini veştede, ca frunze, vor căuta pe strune o lină reîntoarcere.
Răsunet al uitării, departe e viaţa.
Clopote lăuntrice lunecă-n nelămurire; zidul vechi în rugăciune, cu ţipete şi zboruri, mereu spre dărâmare; - atâtea întâmplări ciudate.
Ca un rod sterp, ca o flacără prelungă.
Spre veşnicie te vei crede - departe e viaţa.
Cuvântul tău e noapte.

2

Rostit, cel din urmă cuvânt a fost o frunză: cădere sau trecere, aproape de tăcere - lângă pământ.
În anul acela trist - cel mai uitat al unui veac întreg - peste ţinuturile Domniţei da Gran, - departe peste singurătatea ţinuturilor veştede, trecuse, tremurător trecuse o pasăre pierdută, ca o nelinişte de fier.
- Păstrează-i amintirea neagră pentru toamna care va veni.

1924

Claude Sernet (Mihail Cosma) - ?


urmăresc viaţa pe hartă
zilele compun tratate de geografie
caut la tabla de materii
unde voi fi mâine

Claude Sernet (Mihail Cosma) - Privelişti pentru o domniţă medievală. Blazon


 
Pădure smaraldină, pe care fremătase
Amurgul unui soare temut de hiacint,
Şi crini de-nsingurare sau limpede mătase
În glastre chinuite de-un glorios argint.

Castel cu ziduri moarte şi trudnice arcade,
Şi zare biruită de-un lăturalnic drum:
(- Priveşte-adânca noapte cum, fără margini, cade
Pe liniştea cu stele cucernice de scrum).

O stranie şi verde cunună de ferigă
Umbrind, pe culmi de aur, regatul fără nor,
Şi punte mohorâtă, în searbăda verigă;
Pe-un neted turn de stâncă; amarul Koh-I-noor.

- Acolo, înserarea e cea din urmă ţară
Cu lebede cărunte şi lacuri de safir;
Căci vremuri de-ntuneric, spre tine, se-nălţară
Mărindu-ţi amintirea cu-n negru trandafir.

Poveşti nelămurite, prin gândul tău, gemură,
Înfiorând, albastru, un zbor necunoscut;
Resfrângeri potolite undi-vor sub armură,
Şi neguri vor descinde pe gârbovul meu scut

Încât, prin întomnarea cărărilor înguste
Când luna va descreşte pe-un vânăt orizon,
Spre calda cruciadă a zorilor înguste
Voi rătăci, fugarnic, eternul tău blazon.

 din Ant. lit. române de avangardă (1969)
 

Claude Sernet (Mihail Cosma) - Prefaţa pentru un baedecker


Atlas geografic cea mai frumoasă poezie
zambet acid peste oceane şi trenuri
viaţă sau succesiune de gări şi debarcadere
duc gândul mai departe după cum un hamal o valiză.


a apărut în revista "Integral" aprilie 1927



Alexandru Muşina - Poezia în pijama roz


***
poezia în pijama roz
creşte napi în spatele casei
ca nişte urechi lunguieţe verzi
cu zahărul incert rafinabil totuşi
avem bunici cu stare civilă sigură
şi părinţi cu trecutul nepătat
din păcate noaptea poezia
iese în pijama să planteze
napi în grădina din
spatele casei

***
poezia în pijama roz
călătoreşte la orele dimineţii
în troleibuzele supra
aglomerate
ciudat bărbaţii nu o înghesuie deşi
sânii ei mici lovesc mereu cu nasul
materialul moale şi subţire
doar doar o să răzbească în mirosul
de usturoi şi transpiraţie de-afară

***
poezia în pijama roz cumpără doar
conserve cu eticheta
udată de ploi doar
aşa simte că
natură încă există sau mâini
neîndemânatice ea încă
mai crede că marfa e o
bucată de timp sau un
început de speranţă

***
poezia în pijama roz iubeşte
gemul de mure şi
caracterul deschis al
celor din jur
ea nu îşi
cunoaşte încă destinul dar
ştie că ursuleţii nu
sunt decât nişte biete
desene imprimate aşa
să distreze copiii

***
poezia în pijama roz admira
cantinele publice şi scenele
de gen dar nu
prinde nicicând începutul
şi nici nu cunoaşte pe nimeni
ea doar
priveşte mirată la farfuriile
sparte şi calcă
cu grijă să nu îşi
rănească picioarele desculţe şi
foarte subţiri

***
poezia în roz cine ar
depinde de ea sau numai de
pijama ar fi desigur cu
mult mai frumos ea este chiar
în aceste fibre de
seară chiar în lemnul fără
vopsea de care se sprijină
spinarea subţire şi
nici nu începe aici ci doar
aici se îmbracă

***
poezia în pijama roz nu
ajunge niciodată la semnalul
de alarmă din tren ea nu
poate crea evenimente feroviare ea
poate doar flutura batista de la
fereastră deşi
nimeni nu a rămas în gară

Alexandru Muşina - Context


Şi apoi mă întâlnesc cu păianjenul blond,
Cu arlechinul domesticit, cu domnişoara de silicon,
Cu ursuleţul
Yoghi, cu marele gagicar.
Toţi mă întreabă despre poezii, toţi mă întreabă
Cum e noua mea viaţă.
Nu sunt trişti, dar nici veseli.
Trăiesc
într-un aer de celofan, aşteaptă clipa
-n mare linişte, gata împachetaţi.
Ei mă întreabă despre poezie, acea trebuinţă
Ţâfnoasă şi plină de ruşine a adolescenţei,
Despre poezie, precupeaţa grasă şi care
Ne-a luat pe nimic inimile de puştani şi le-a pus pe aţă,
Despre poezie, cuvânt plicticos,
Pe care dicţionarele-l mai pomenesc
Din conformism şi vocaţie inerţială.
Despre noua mea viaţă în ţinuturile boreale,
Dincolo de sciţii cei îmbrăcaţi în blănuri,
Şi, bineînţeles, despre
Budila-Express.

Alexandru Muşina - Armăsarul şi păpuşa


Sus, pe dulap, un armăsar de porţelan
S-a înălţat, sălbatic, pe-albăstrele-i picioare
De dinapoi. Şi, într-o nesfîrşită încordare,
Nechează, în tăcere, zadarnic, spre tavan.

Alături, cu ochi negri, gură roşia, visătoare:
Păpuşă. Care-aşteaptă, senină, uitîndu-se pe geam,
Să vină în vacanţă, că-n fiecare an,
Fetiţele. S-o ia în patul lor, să-i spună la culcare

Secrete mici. S-o pieptene, să o rujeze, s-o îmbrace
În haine noi, făcute din petice. Nu ştie? Sau nu-i pasă
Că ele au crescut, s-au măritat, au şi copii??

Sufletul ei curat, de plastic şi mătasă,
Nu poate să priceapă, la fel ca noi, - şi pace! -
Că timpul trece şi nimic din ce a fost nu va mai fi.

Claude Sernet (Mihail Cosma) - Binomul cu exponentul de argint


(c'est un conte a dormir debout que il y a trois jours me telegraphia de Venise et de Philibert Le Voyer seigneur de Lignerolles et de Bellefille ma nourrice nommee la Sultane aux seins de fine ouate). inventează prohibiţiunea în nocturn cu ambalaj megaloman. scena reprezintă un om - linda dama en la cama. le binome est un bonhomme a quatorze abones 3, 7, 8, 11, c, M, x, f, ut, fa, mi bemol, Londres et 100 cartes de visites. o dar pieptănul matrimonială e complect tifos. îngerul mecanic plictisit în omnibus maniac de aceea domnul meu, mylord, senior, mein herr, monsieur, signore, bunăziua Doamnă! dispariţia mâine - mâna dreaptă în suspensie. cette negation armee d'un perroquet: hic, ubi vir non est, ut sit adulterium. circ circular circular circulară în cicatrice circumscrisă etc. atunci ţi-ai fost mamă cu un dinam. semnul de întrebare a fost mult mai mare la început. stinge steaua no. 8 din stalul al III-lea. eu mă elefant tu te elefanţi el se elefante (nu el e fante). aplauze în contumacie sau costum naţional şi tren mixt incognito. un tânăr belgian negru fuge răguşit: trapez la trap se accident. steamer în pantofi de lac ent haupt vers l'amerique con paraguanto. în gând tramvaie simultane. dansatori pe sârmă ghimpată imită gloanţe dum-dum. 1740 etaje la pătrat. trotuarul automat întrerupe: le crocodile mystique est telephone PUNCT

Barcelona. 376 mai 1928 


din revista Punct, nr. 2