Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

George Topârceanu - Rapsodii de toamnă

   

I

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Și-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fânețele.
Toate florile șoptiră,
Întorcându-și fețele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coțofană
Fără ocupație
A adus o veste-n goană
Și-a făcut senzație:

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii și răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Și-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toți ciulinii pe cărare
Fug cuprinși de panică...

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaștină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baștină

Și din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!

II


Într-o clipă, alarmate,
Ies din șanțuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-și săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ție-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Și din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lișițele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la fața locului.

Un țânțar, nervos și foarte
Slab de constituție,
În zadar vrea să ia parte
Și el la discuție.

Când deodată un erete,
Polițai din naștere,
Peste baltă și boschete
Vine-n recunoaștere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranța statului...

De emoție, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III


Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Își îndreaptă talia.

Trei petunii subțirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem, fetelor?..."

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în țărână
Dinții, de mizerie.

Și cu galbena ei zdreanță
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanță
Aplecat pe-o latură...

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriță mică,
Blestemându-și zilele,

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n șagă
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro dragă!"
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunțe
Mort de inaniție.
Și-acum pleacă să anunțe
Cazul la poliție.

IV


Buruienile-ngrozite
De-așa vremi protivnice
Se vorbiră pe șoptite
Să se facă schivnice.

Și cum știe-o rugăciune
Doamna măsălariță,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariță.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvățat un brusture
Să le spuie-n față una
Care să le usture!...

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibrație,
Și-a oprit o libelulă
Zborul plin de grație.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalț și aur
Cu sclipiri de platină.

V


Dar deodată, pe coline
Scade animația...
De mirare parcă-și ține
Vântul respirația.

Zboară vești contradictorii,
Se-ntretaie știrile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toți întorc privirile.

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Așternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor și Doamna
Cucurbitaceelor...

Lung își flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste șolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.


Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când știu c-o să vă-nghețe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristețe
Iremediabilă...

George Topârceanu - Balada unui greier mic

   
Peste dealuri zgribulite,
Peste țarini zdrențuite,
A venit așa, deodată,
Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă și zăludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, -
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipește-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai...

Și cum vine de la munte,
Blestemând
Și lăcrimând,
Toți ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceșii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni...

Doar pe coastă, la urcuș,
Din căsuța lui de humă
A ieșit un greieruș,
Negru, mic, muiat în tuș
Și pe-aripi pudrat cu brumă:

– Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam și eu s-adun
O grăunță cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi'ndcă nu-mi dă niciodată,
Și-apoi umple lumea toată
Că m-am dus și i-am cerut...

Dar de-acuș,
Zise el cu glas sfârșit
Ridicând un picioruș,
Dar de-acuș s-a isprăvit...
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic și necăjit!

George Topârceanu - Acceleratul

   
Peste fagi cu vârfuri sure
A căzut amurgul rece.
Înserarea mută trece
Furișată prin pădure.

Spre apus abia s-arată
Printre crengi, întunecată,
O văpaie de rubin...
Din frunzișurile grele
De-nnoptare, tot mai vin
Glasuri mici de păsărele...
Reci și palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.

Și deodată, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon
Depărtat și monoton,
Ca un murmur lung de ape
Revărsate peste maluri...
Crește-n luncă, mai aproape,
Umple văile vecine
De răsunet mare...
Vine!...

Fulger negru... trăsnet lung
Dus pe aripi de furtună,
Zguduind pământul tună,
Zările de-abia-i ajung...
Parcă zboară,
Parcă-noată.
Scuipă foc, înghite drum,
Și-ntr-un valvârtej de fum
Taie-n lung pădurea toată...

A trecut...
Dinspre câmpie,
Vuiet greu de fierărie
Se destramă în tăcere...
Scade-n depărtare...
Piere...

Iar în urmă-i, din tufișuri,
De prin tainice-ascunzișuri,
Se ivesc pe jumătate
Păsărele ciufulite,
Alarmate
Și-ngrozite:

Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?...
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze și pitulici.
Doar un pui de pițigoi,
Într-un vârf de fag pitic,
Stă cu penele vulvoi
Și făcând pe supăratul:
- Ce să fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul...

Alexandru Macedonski - Ură

   
Dacă-aș fi trăsnet v-aș trăsni,
V-aș îneca dacă-aș fi apă,
Și v-aș săpa mormântu-adânc
Dac-aș fi sapă.

Dacă-aș fi ștreang v-aș spânzura,
Dacă-aș fi spadă v-aș străpunge,
V-aș urmări dac-aș fi glonț,
Și v-aș ajunge.

Dar eu, deși rămân ce sunt,
O voce-adâncă îmi murmură
Că sunt mai mult decât orice,
Căci eu, sunt ură.

Alexandru Macedonski - Pădurea

   
Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă
Un suflet ce iubește taina frunzișelor cu umbră dragă
Și nicăieri nu poți mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi
Decât pe-ngustele potece sub bolțile cu frunze verzi.

Frumos e muntele ce-nalță spre ceruri fruntea lui semeață,
Frumos e câmpul ce se-ntinde ca și o mare de verdeață,
Frumoasă, marea liniștită sau cu talazul răzvrătit,
Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.

Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele când o izbește
O populează cu fantasme, și cântu-o face de vorbește,
Ș-aci zărești palate-nalte, ș-aci, când ele se desfac,
Ridică vocea orice frunză și-n om se schimbă-orice copac.

Și câte gânduri nu deșteaptă câte-un stejar mai vechi, ce știe
A veacurilor dispărute povestea cea de bărbăție,
El, ce sub umbra lui bătrână s-adăpostească a putut
Câte-un Mihai al țării noastre, trăit și mort necunoscut.

Pădure, cine nu iubește suava ta melancolie,
Tu ce ridici spre ceruri brațe visându-ți dulcea poezie,
Și care om venind în tine nu se pricepe înălțat,
Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?

Poetul dacă se așează la vreo răspânt'e cu fântână
Vorbește cu izvoru-albastru de-a codrului frumoasă zână,
Ce se tot face nevăzută de când nu sunt nici frați de cruci,
Nici verzișori frumoși ca zmeii, nici poteră și nici haiduci.

Și cântecele ce deșiră îi sunt adesea însoțite
De milioanele de frunze în soare-apune poleite,
Iar apa alergând la vale, cu un murmur nedefinit
Le duce fără de-a ști unde și nici de unde i-au venit.

Ciobanul dacă se zărește printre desișul tău cel verde,
De rând de-ar fi la-nfățișare, înfățișarea lui și-o pierde,
Și ca-ntr-o cadră ce-ar cuprinde pe un păstor al lui Virgil
Se-ntipărește o idilă pe chipu-i încă de copil.

Îl vezi alăturea cu mieii, pe care blând îi păstorește,
Cu pieptul gol, în vânt cu părul ce alba față i-o umbrește,
Ca-n vremuri clasice de simplu, dar și frumos și fericit
Precum n-a fost până acuma de nimeni încă-nchipuit.

Voinicul dacă pe sub seară și-adăpostește-a lui comoară
De dragoste înflăcărată sub umbra ta ce-l înfășoară,
Din om ce este-l faci să pară ca sântu Gheorghe de măreț
Și tremură sărmana fată sub buza lui de îndrăzneț.

Pădure, cadrul tău convine la bucurie și durere...
Dar cântecul ce pe-a mea buză începe azi a tresălta
Din nou ca să răsune liber și să reia a lui putere,
Pădure, are trebuință de cadrul și de umbra ta.

Cu gândurile mele singur aș vrea ca să mă pierd în tine,
Să simt o dulce voluptate sorbindu-ți aerul cel viu,
Să nu mai s-afle om să știe nici de-al meu nume, nici de mine,
Și tot așa să nu mai fie nici om de care eu să știu.

Tăcut, sub frunze ca nălucă să mă strecor fără-ncetare
Pe unde locul mai sălbatic s-ar întâmpla în drumul meu,
Iar dând uitării lumea-ntreagă și eu s-am parte de uitare,
Rănit de lupta unei viețe pe care n-am cerut-o eu.

Spre soarele ce se ridică să cânt cu frunzele ce cântă,
Cu paserile modulându-și concertul lor neîntrecut,
Cu șoptitoarele izvoare ce-n armonie se frământă
Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinic așternut.

Și cufundat prin al meu suflet în armonie și verdeață,
Răpit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi,
Să simt și lumea să-nțeleagă că de-are traiul vreo dulceață,
E de-a uita că-l porți pe umeri ș-amenință a te strivi.

Alexandru Macedonski - Noaptea de iunie

   
Musset a cugetat-o sorbind a ei răcoare
Și stelele de aur din cerul luminos,
Și tainica natură în falnica-i splendoare,
Și tot ce se-ntrevede în haos, sus și jos,
Și tot ce este-n suflet ca sfântă inspirare,
Și tot ce este-n creier ca vis sau cugetare,
Și tot ce este-n inimi ca patimi ori simțiri,
Pe când, pe rând, veniră cu dulci însuflețiri
S-alunece pe harpă-i, încet, ca o suflare
Ce-mprăștie prin aer parfum de trandafiri;
Musset a cugetat-o, dar el n-a scris-o. Oare
Voi-va astăzi Muza din ceruri să coboare,
În mantia-i eternă de aur și de-azur,
Și tocmai de la Sena, ce curge maiestoasă,
La Dâmbovița noastră, îngustă și tinoasă,
Să facă să revibre divinul ei murmur?

Și noi avem desigur un cer curat și-albastru
Și inime voioase și inime-n dezastru,
Și noi avem în aer parfum și melodii;
Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru;
Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii;
Avem Depărățenii, precum și Franța soră,
Avut-atâtea genii apuse-n auroră,
Dar ce n-avem, desigur, sunt suflete să salte,
Sunt limbi ca să vorbească cu vocile înalte,
De-aceia care cântă și mor necunoscuți,
Pierduți pentru-omenire și țara lor, pierduți!

A! Tu plângeai amarnic, poete al durerii,
Atunci când a ta voce invidii provoca,
Dar tu aveai cu tine lăstarele puterii,
Căci mândra tinerime mereu te invoca.
Cu tine n-aveai tronul, indiferent la toate;
Un Ludovic cel mare în Franța nu domnea;
Dar tu aveai aceea ce nimeni n-are poate
Amici care să plângă când sufletu-ți plângea!
Femeia răspunsese la sacra ta iubire,
Bărbatul răspunsese la amicia ta,
Și cântecele tale zburau la nemurire,
Și nimeni nu le uită și nu le va uita!

Tu n-ai murit de foame în trista ta cădere,
Și n-ai văzut în lacrimi pe mumă-ta-n durere,
Prin cântecele tale născuși neatârnat,
Și Muza ta duioasă poet te-a consacrat,
Dar ea totdeodată nu zise: "Mergi, poete,
Să fii numai ca martor l-a zilelor banchete
Și-o viață dureroasă în lume să târăști"...
Iar când voia să fie de lauri coronată,
În taină să se-ncline pe fruntea-ți inspirată,
Puteai în candelabre s-aprinzi ca s-o primești,
Făclii nenumărate, sub care să pălești,
Cu tâmpla rezemată de mâini, o-ntreagă noapte,
Și până despre ziuă s-asculți ale ei șoapte,
Ș-apoi s-adormi de somnul ființelor cerești!

Puteai, după voință, s-alergi în lumea mare,
Veneția să-ți cânte o dulce inspirare,
Prin sălile dogale voios să rătăcești,
Să zbori până la Lido în neagra ta gondolă,
Cu fruntea luminată de-o sfântă-aureolă,
Și plin de o iubire eternă, să iubești!
Să-ți pierzi orice iluzii, ș-amorul să-ți rămâie
Spre cer ca să se-nalțe ca fumul de tămâie,
Și-n nopți melodioase de august ori de mai,
Nou înger, pe-aripi late, să zbori până la rai!

Puteai lângă Rachela, cu inimă deșartă,
Dar nobilă prin suflet și nobilă prin artă,
Să uiți a ta durere și vocea să-i asculți,
Și mult mai sus de secol, râzând de calomnie,
Să te ridici deodată pe brațe de adulți,
Vărsând în a ta urmă torente de-armonie,
La care să se-nchine dușmanii cât de mulți!
Puteai, râzând de versuri la front aliniate,
Să țeși o nouă pânză de rime zdruncinate,
Și-ntr-însa să amesteci real cu ideal,
Făcând pe a ta Muză în clipă să creeze
Taverna-n care vinul să curgă ca un val,
Alături cu palatul în care să viseze
În mijlocul orgiei vrun nou Sardanapal!

Pe Malibran, în care vibra melodioasă,
A îngerilor voce din doma radioasă,
Puteai s-o faci celebră, cântând pe-al ei mormânt,
Și-n Rolla, de la ceruri, să cazi pân' la pământ,
Iar fata să-și deșire cu mâna ei roz-albă
Monedele de aur cuprinse într-o salbă,
Și dându-le lui Rolla, acelui desfrânat,
Să-i zică: "Ia-le, du-te, și joacă-le, căci poate,
Norocul să se schimbe precum se schimbă toate!"
Dar Rolla să-și golească paharu-nveninat,
Să-și dea a lui suflare cu ziua ce se-ngână,
Și înger, ca și demon, prin nume să rămână!

Sublim poet, ca mine tu n-ai trăit în lume,
Să simți indiferența cum vine să sugrume
Din inimile noastre, cerescul simțământ,
Ce sparge închisoarea-i de humă, ca să zboare
Spre tot ce este rază, scântei, parfum, splendoare,
Spre tot ce te ridică în cer de pe pământ!
Ai suferit, desigur, dar niciodată încă,
Oriunde te conduse destinul tău incert,
Tu n-ai murit de foame, ca palidul Gilbert,
Și patria-ți, - ingrată fiind, - ți-a zis: "Mănâncă!"
Cântași cu toate-acestea un imn de-amărăciune,
Sarcasmele rânjinde pe buze-ți se-ntâlnesc,
Dar spune-mi oare-atuncea, izvor de goliciune,
Ce trebuie să facă acei ce flămânzesc?
Când iunie surâde cu nopțile-nstelate,
Să cânte sau să moară, când tu și n-ai cântat?
Să plângă, sau să râdă, cu buze descleștate,
Când ție, și condeiul din mână ți-a picat?
Să cânte?... Pentru cine?... Să moară?... Pentru cine?...
Și cine știe, oare, în moarte de e bine?...
Să plângă?... Însă plânsul provoacă râsul azi...
Pe cât ai să verși lacrimi, pe-atâta ai să cazi!
Să râdă?... Dar tot omul o rană are-ntr-însul...
Să râdă însă! Râsul provoacă singur plânsul!

Alexandru Macedonski - Rondelul ctitorilor

   
În zugrăveala-nvechită,
El, searbăd; ea, cu ruje-aprinse,
Biserica de ei clădită
O țin cu degete întinse.

Năluci din vechiul timp desprinse,
Știu viața lor că e sfârșită
În zugrăveala învechită,
El, searbăd; ea, cu ruje-aprinse.

Și nu-și blesteamă-a lor ursită...
Dar orice candeli când văd stinse,
Și sfânta slujbă părăsită,
Ei plâng cu lacrimi neînvinse
În zugrăveala învechită.

Alexandru Macedonski - Rondelul beat de roze

   
De roze e beată grădina
Cu tot ce se află-mprejur
E beat și cerescul azur,
Și zâzâie, beată, albina.

Se clatină parcă lumina,
Un tunet e simplu murmur.
De roze e beată grădina
Cu tot ce se află-mprejur.

Dar iată... A mea nu e vina...
Chiar eu, în gentil trubadur,
Visând, lângă-al apei susur,
Mă schimb, așteptându-mi regina...
De roze e beată grădina.

Alexandru Macedonski - Rondelul cascadelor de roze

Urcând pe pomi, zâmbind pe casă,
Se surpă rozele grămadă,
Sau întocmesc câte-o cascadă
Pe vreo alee mai retrasă.

Parfumul lor purtat în stradă,
Întinde-a lui subțire plasă...
Urcând pe pomi, zâmbind pe casă,
Se surpă rozele grămadă.

De-oricâte stavili nu le pasă
Sunt un torent, sunt o cascadă,
Ce-n voia soarelui se lasă,
Dar ce, de cum sfârșesc să cadă,
Reurcă-n pomi, zâmbesc pe casă.

Alexandru Macedonski - Rondelul rozelor de august

Mai sunt încă roze - mai sunt,
Și tot parfumate și ele
Așa cum au fost și acele
Când ceru-l credeam pe pământ.

Pe-atunci eram falnic avânt...
Priveam, dintre oameni, spre stele; --
Mai sunt încă roze - mai sunt,
Și tot parfumate și ele.

Zadarnic al vieții cuvânt
A stins bucuriile mele,
Mereu când zâmbesc uit, și cânt,
În ciuda cercărilor grele,
Mai sunt încă roze, - mai sunt.

Alexandru Macedonski - Rondelul rozelor ce mor

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, și mor și-n mine --
Ș-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.

În tot, se simte un fior.
O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, și mor și-n mine.

Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine
Duioase-și pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor.

Alexandru Macedonski - Noaptea de decembrie

   
Pustie și albă e camera moartă...
Și focul sub vatră se stinge scrumit...
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...
Și nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie și albă e-ntinsa câmpie...
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Sălbatică fiară, răstriștea-l sfâșie,
Și luna-l privește cu ochi-oțelit...
E-n negura nopții un alb monolit...
Și luna-l privește cu ochi oțelit.

Nămeții de umbră în juru-i s-adună...
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit... -
Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, și mort e poetul...
În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbușit...
Iar crivățul țipă... - dar el, ce-a greșit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare și-n gându-i ș-afară,
Și luna e rece în el, și pe cer...
Și bezna lungește o strașnică gheară,
Și lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...
Și luna e rece în el, și pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipește...
Pe ziduri, aleargă albastre năluci...
O flacără vie pe coș izbucnește,
Se urcă, palpită, trosnește, vorbește...
"Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?"

Și flacăra spune: "Aduc inspirarea...
Ascultă, și cântă, și tânăr refii...
În slava-nvierii îneacă oftarea...
Avut și puternic emir, voi să fii."
Și flacăra spune: "Aduc inspirarea
Și-n alba odaie aleargă vibrarea.

Răstriștea zăpezii de-afară, dispare...
Deasupră-i e aur, și aur e-n zare,
Și iată-l emirul orașului rar...
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul...
Prin aer, petale de roze plutesc...
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanțe, ce-n umbră, încet, veștejesc... -
Havuzele cântă... - voci limpezi șoptesc...
Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul.

Și el e emirul, și are-n tezaur,
Movile înalte de-argint și de aur,
Și jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oțeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Și-ochi împrejuru-i - ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben și roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, și rai de grădini,
Argint de izvoare, și zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze și crini
Djamii - minarete - și cer ce palpită.

Și el e emirul, și toate le are...
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Și-n fața dorinței - ce este - dispare
Iar el e emirul, și toate le are.

Spre Meka-l răpește credința - voința,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simțirea, îi cere ființa,
Îi vrea frumusețea - tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creștet îi cere ființa.

Dar Meka e-n zarea de flacări - departe
De ea o pustie imensă-l desparte,
Și pradă pustiei câți oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Și dulce e viața în rozul Bagdad.

Și dulce e viața în săli de-alabastru,
Sub bolți lucitoare de-argint și de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată și ziua când robii și-armează...
Cămile gătește, și negri-armăsari,
Convoiul se-nșiră - în zori scânteiază,
Pornește cu zgomot, - mulțimea-l urmează,

Spre porți năpustită cu mici și cu mari.
Și el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roșu-oranisc,
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-și orașul în roza idilă...

S-oprește, o clipă, pe verdele pisc...
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică...
Și lacrima, clară, lucește, și pică...

Din apa fântânii pe care o știe
În urmă, mai cere, o dată, să bea...
Curmalii-o-nfășoară c-o umbră-albăstrie...
Aceeași e apa spre care venea
Copil, să-și alinte blondețea în ea
Și-ntreagă, fântâna, e tot cum o știe.

E tot cum o știe, - dar, searbăd la față,
Sub magica-i umbră, un om se răsfață...
Mai slut e ca iadul, zdrențos, și pocit,
Hoit jalnic de bube, - de drum prăfuit,
Viclean la privire, și searbăd la față.

De nume-l întreabă emirul, deodată,
Ș-acesta-i răspunde cu vocea ciudată
- La Meka, plecat-am a merge și eu.
- La Meka? La Meka?... - și vocea ciudată
- La Meka! La Meka! răsună mereu.

Și pleacă drumețul pe-un drum ce cotește...
Pocit, șchiop și searbăd, abia se târește...
Și drumu-ocolește mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi șerpuiește,
O tânără umbră de soare-l ferește,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Și drumu-ocolește mai mult - tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă
Pustia l-așteaptă în largu-i s-o treacă...
Prin prafu-i se-nșiră cămile și cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, și piere,
Mai șters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i pustia, să treacă-l așteaptă
E dreaptă - tot dreaptă - dar zilele curg,
Și foc e în aer, în zori, și-n amurg
Și el naintează, dar zilele curg.

ici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Și el naintează sub flăcări de soare...
În ochi o nălucă de sânge - în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare...
Nisip, și deasupra, cer roșu - ș-atât
Și toți naintează sub flăcări de soare.

Și tot fără margini pustia se-ntinde,
Și tot nu s-arată orașul preasfânt
Nimic n-o sfârșește în zori când s-aprinde,
Și n-o-nviorează suflare de vânt
Lucește, vibrează, și-ntruna se-ntinde.
Abia, ici și colo, găsesc, câteodată,
Verdeața de oază cu dor așteptată...
Săgeată, aleargă cal alb și cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată și ele,
La cântecul apei se fac ușurele...
Izvor sau citernă în clipă le scurg
Dar chinul reîncepe, și zilele curg.

Și tot nu s-arată năluca sublimă...
Și apa, în foale, descrește mereu...
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu și mai greu...
Cu trei și cu patru, mor toți plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, și mândre cămile.

Și tot nu s-arată cetatea de vise...
Merindele, zilnic, în trăiști se sfârșesc...
Prădalnice zboruri de paseri, sosesc...
S-aruncă pe leșuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc...
Doar negrele paseri mereu se-nmulțesc
Și tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,
Și vine și ziua cumplită când el,
Rămas din toți singur, sub cer de oțel,
Pe minte își simte o noapte adâncă...
Când setea, când foamea, - grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oțel.

Pierduți sunt toți robii, cu cai, cu cămile...
Sub aeru-n flăcări, zac roșii movile...
Nainte - în lături - napoi - pestetot,
Oribil palpită aceeași culoare...
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot
Tot roșu de sânge zăresc pestetot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Și foamea se face mai mare - mai mare,
Și, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...
Bat tâmplele... - ochii sunt demoni cumpliți...
Cutremur e setea, ș-a foamei simțire
E șarpe, ducându-și a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiți...
Bat tâmplele... - ochii sunt demoni cumpliți.

Abia mai pășește cămila ce-l poartă...
Speranța, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă...
Dar iată... - părere să fie, sau, ea?...
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Lucește... Emirul puterea și-o strânge...
Chiar porțile albe le poate vedea...
E Meka! E Meka! ș-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă - aleargă,
Și albele ziduri, lucesc - strălucesc,
Dar Meka începe și dânsa să meargă
Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,
Și albele ziduri, lucesc, - strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc...
Cămila, cât poate, grăbește să-l ducă...
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Și poamele de-aur lucesc - strălucesc
Iar alba cetate rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zărește
Cu porți de topaze, cu turnuri de-argint,
Și tot către ele s-ajungă zorește,
Cu toate că știe prea bine că-l mint
Și porți de topaze, și turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufașă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka - tot visul țintit,
Și vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă...

Pe când șovăiește cămila ce-l poartă...
Și-n Meka străbate drumețul pocit,
Plecat șchiop și searbăd pe drumul cotit
Pe când șovăiește cămila ce-l poartă...

Și moare emirul sub jarul pustiei
Și focu-n odaie se stinge și el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Și frigul se face un brici de oțel...
Dar luna cea rece, ș-acea dușmănie
De lupi care urlă, - ș-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Ș-acea izolare, ș-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare...
Murit-a emirul sub jarul pustiei.

Baladă populară - Brumarul


                        Foaie verde peliniță,
                        Colea-n vale-n poieniță
                        Frumos doarme-o copiliță:
                        Cu părul lăsat pe țâță,
                        Cam pe țâță, cam pe spate,
                        Inima-n mine se bate.
                        S-o deștepte nu-ndrăznea,
                        Tabachera o scotea,
                        Murgului la nas îi da.
                        Murgu tare străfiga,
                        Fetița de deștepta.
                        El degrabă mi-o-ntreba
                        - Ești fată sau măritată,
                        Ori zână din cer picată?
                        - Nu-s fată, nici măritată,
                        Nici zână din cer picată,
                        Și eu-s floare după mare,
                        Cine mă sărută moare.
                        Dar matale cine ești,
                        Cum te chemi, cum te numești?
                        Ești băiat ori însurat,
                        Ori înger din cer picat?
                        -Nu-s băiat, nici însurat,
                        Nici înger din cer picat.
                        Și eu-s Brumaru cel mai mare
                        Ce cad noaptea pe răcoare,
                        Mă ridic în prânzul mare,
                        Iau mirosul de la floare.


poezie populară culeasă de C. Mohanu

Baladă populară - Iancu Jianul


                        Foicică trei gutui,
                        Trei gutui, trei alămâi,
                        Iancule, de unde vii?
                        - Ia, d-aci, de peste Jii!
                        - Iancule, ce-ai târguit?
                        - Dat-am aur și argint
                        Pe vro cinci oca de plumb,
                        Să duc la băieți în crâng;
                        Că băieții, făr-de minte,
                        Risipesc la gloanțe multe,
                        Nu le stă nimeni-nainte
                        Și nu știu trage la ținte:
                        Că băieții, cam zglobii,
                        Trag la naiba, prin pustii,
                        Nu ca mine, -n cărnuri vii!
                        Până vorba nu-mi sfârșea,
                        Iacătă-mi și potera,
                        Bat-o Maica Precista!
                        Iar ceaușul poterii,
                        Slujitorul domniei,
                        De-l vedea,
                        Îi tot zicea:
                        - Iancule,
                        Jiianule,
                        Ado-ncoace povara,
                        C-o să-ți vie greu cu ea
                        Și dă-te de voia ta,
                        Să ne scapi de vro belea!
                        - Ba de voie nu m-oi da,
                        Nici povara nu mi-ți lua,
                        Că mi-am dat bănuți pe ea!
                        - Iancule, român turcit,
                        Ce te porți așa gătit,
                        Numa-n aur și argint
                        Din creștet până-n pământ?
                        - De mă port așa gătit,
                        Dumnezeu m-a dăruit!
                        - Iancule, român turcit,
                        Lasă-te de haiducit,
                        Lasă-ți nebuniile,
                        Lasă-ți haiduciile,
                        Să-ți dau boieriile!
                        - Ba eu, zău, de m-oi lăsa:
                        Tu cu boieria ta,
                        Eu cu haiducia mea;
                        Că ce câștigi tu-ntr-o vară,
                        Eu câștig numa-ntr-o seară
                        Și beau cu mândra-ntr-o toamnă!
                        M-a făcut maica voinic,
                        Să n-am frică de nimic;
                        M-a făcut maica fecior,
                        Să dau taichii ajutor:
                        Să mă țiu pe la strimtori,
                        Pe la munți, în trecători,
                        În drum, pe la negustori,
                        Când se-ntorc din Râureni
                        Cu punga cu gălbiori
                        Și cu murgii sprinteori!
                        Și cum sta
                        Și cum vorbea,
                        Bine vorba nu-mi sfârșea,
                        Pinteni murgului că da,
                        Trei pistoale slobozea,
                        Nevăzut că se făcea
                        Și gonea, măre, gonea,
                        Pân-la Olt că-mi ajungea,
                        Dincolo de Slatina;
                        Până-n malul Oltului,
                        La capătul podului.
                        - Foicică de lipan,
                        Măi podar,
                        Măi cârciumar,
                        Trage podul,
                        Să trec Oltul!
                        - L-oi trage
                        De mi-i da ortul!
                        - Măi podar,
                        Măi cârciumar,
                        Ai auzit d-un Jiian,
                        D-un puișor de oltean
                        Și d-un hoț de căpitan
                        Ce căznește pe podari,
                        Bea vin de la cârciumari,
                        Ia mieii de la ciobani
                        Și pâinea de la brutari,
                        Bea, mănâncă, nu dă bani?
                        Că d-oi sta să tot plătesc,
                        Geaba că mai haiducesc!
                        Măi podar,
                        Măi cârciumar,
                        Trage podul,
                        Să trec Oltul,
                        C-aicea te calcă focul
                        Și te prăpădesc cu totul.
                        Trage podul mai d-a drept,
                        Că-ți trimet un plumb în piept,
                        Trage podul mai la vale,
                        Că-ți trimet un plumb în șale!
                        Dar decât para la pod,
                        Mai bine cu murgu-not,
                        Că mi-e murgul nescăldat,
                        Astăzi l-am încălicat,
                        rec prin Olt ca pe uscat;
                        Că mi-e murgul scurt în gât,
                        Scurt în gât și lung în trup,
                        Trec prin Olt de nu mă ud!
                        Foicică trei granate,
                        Trecu Oltul d-aia parte,
                        Ciocoi l-întreabă de carte,
                        El i-arată pușca-n spate
                        Și din ochi dacă-l privește,
                        Pleacă și mi-l spovedește:
                        - Floricică usturoi,
                        Usturoi în patru foi,
                        Bată-te crucea, ciocoi,
                        De te-oi prinde-n sat la noi,
                        Să-ți dau măciuci, să te-moi!
                        Unde văz ciocoi pe drum,
                        Și mi-l văz mai albăstrând,
                        Mă fac broască pe pământ,
                        Numai cât un pui de cuc
                        Și iau pușca să-l împușc,
                        Să-l lovesc unde mi-l doare,
                        La netezul părului,
                        Unde-i păs ciocoiului,
                        Unde-i greu voinicului,
                        În calea sufletului.
                        Frunzuliță lemn uscat,
                        Aoleo, ciocoi bălțat,
                        Sunt trei ani de când te cat,
                        Sunt trei ani ș-o săptămână,
                        Pân'te-oi dobândi la mână,
                        Să-ți iau pielea de pe cap,
                        Să-mi fac toc la măzărac,
                        Și pielea de pe picioare,
                        Să-mi fac tocuri la pistoale!


 baladă populară culeasă de Gh.Dem. Theodorescu

Baladă populară - Gruia lui Novac


                        În munții Catrinului,
                        În pădurea Pinului,
                        La cerdacu
                        Lui Novacu,
                        La masă de solzi de pește
                        Beau voinicii boierește.
                        Beau, glumesc, se veselesc
                        Și la Dumnezeu gândesc.
                        Dar Gruiță,
                        Novaciță,
                        Nici nu bea, nici nu mânca,
                        Nici voie bună n-avea,
                        Ci sta gata de-a pleca.
                        Iar Novac, cum îl vedea,
                        Din gură așa-i grăia
                        - Măi Gruiță, fiul meu,
                        Șa-ți ajute Dumnezeu!
                        De ce șezi tu supărat,
                        Nebăut și nemâncat?
                        Or banii ți i-ai gătat,
                        Or ți-i gândul la-nsurat,
                        Or ți-i dor de Țarigrad?
                        Gruiță din grai grăia
                        - Nici banii nu i-am gătat,
                        Nici mi-i gândul la-nsurat,
                        Ci mi-i dor de Țarigrad!
                        Novac din cap clătina
                        Și către Gruia grăia
                        - Gruio, Gruio, fiul meu,
                        Ascultă de tatăl tău,
                        Că el nu-ți voiește rău
                        De vei merge-n Țarigrad,
                        Să rămâi tu lângă gard,
                        În oraș să nu te bagi
                        Și la vin să nu te tragi,
                        Că vinu-i cu viclenie,
                        El te trage la beție,
                        Beția trage la somn,
                        Lesne pierde-un cap de om!
                        Gruiță, copil zburdat,
                        De mic la rele-nvățat,
                        El în seamă nu băga
                        Ce tatăl său îi spunea,
                        Ci-și încingea armele
                        Și-și gătea podoabele;
                        Apoi murgul și-l scotea,
                        Slugile i-l țesăla,
                        Cu șaua mi-l înșela,
                        Cu frâne mi-l înfrâna.
                        Gruia pe el se suia,
                        Rămas bun că mi-și lua
                        Ș-apoi ca vântul pleca
                        Și nici că se mai oprea
                        Pân-în Țarigrad intra,
                        Și aici ce mi-și făcea?
                        Lua târgul tot de-a lungul
                        Și birturile de-a rândul,
                        Pân-pe urmă nimerea
                        Și în birt că se băga,
                        În birtu-mpăratului,
                        Din marginea satului,
                        La Anița
                        Birtășița.
                        Lângă masă se punea
                        Și Aniței poruncea
                        - Tu, Aniță,
                        Birtășiță,
                        Adă-mi vin cât pot eu bea,
                        Că-ți dau banii cu măsura,
                        Toată cupa - talerul,
                        Toată vadra - galbenul!
                        Anița, dac-auzea,
                        Vadra-n mână o prindea
                        Și-n podrum mi se băga
                        Și vin roșu-mi aducea
                        Și pe masă mi-l punea.
                        Gruia vadra o prindea
                        Și dintr-un sorbit o bea,
                        Cu fundu-n sus o punea
                        Și noroc el că-mi zicea,
                        După alta poruncea,
                        Dar nici un ban nu plătea.
                        Și în birt el cât a stat
                        Tot vinul că l-a gătat,
                        Că-n trei zile și-n trei nopți
                        A băut sute de zloți,
                        A băut trei buți de vin,
                        Tot vin bătrân cu pelin,
                        Ș-a mâncat trei vaci belite
                        Și trei cuptoare de pite;
                        Nu bea vinul cum se bea,
                        Cu sălicu și hoalba,
                        Ci mi-l bea el cu vadra,
                        Se miră toată lumea!
                        Și Anița,
                        Birtășița,
                        Dacă vinul că-mi găta
                        Și bani nu mi-și căpăta,
                        Tare rău se supăra
                        Și la oaspeți le zicea
                        - Dragii mei,
                        Oaspeții mei,
                        Faceți bine și iertați,
                        Că luminile-am gătat
                        Și n-am bani de cumpărat
                        Pân m-oi duce-n căpătat.
                        Și Anița,
                        Birtășița,
                        Poale albe sufulca,
                        Cizme negre sufulca,
                        Și din birt ea că-mi ieșea
                        Și unde mi se ducea?
                        Deasupra orașului,
                        La curtea-mpăratului
                        - Înălțate împărate,
                        Să trăiești cu sănătate!
                        Nimerit-au, nimerit,
                        La mine-n birt o venit
                        Un voinicel tinerel,
                        De toți se miră de el;
                        Că-n trei zile și-n trei nopți
                        A băut sute de zloți,
                        A băut trei buți de vin,
                        Vin bătrân și cu pelin
                        Ș-a mâncat trei vaci belite
                        Și trei cuptoare de pite.
                        Nu bea vinul cum se bea,
                        Cu sălicu și hoalba,
                        Ci mi-și bea el cu vadra,
                        Se miră toată lumea!
                        Cum pune vadra la gură,
                        Varsă-n gură ca-ntr-o șură;
                        Vadra cum este de mare,
                        Și pita cât e de lată,
                        El o-mbucă totodată;
                        Tot vinul cât am avut,
                        Tot dânsul mi l-a băut
                        Și când zic ca să plătească,
                        El vrea ca să mă lovească.
                        Tot mâncă și tot sorbi,
                        Dar nimica nu-mi plăti.
                        Acum, când vinu-am gătat,
                        Spune-mi, doamne, ce să fac?
                        - Tu, Aniță,
                        Birtășiță,
                        Spune-mi tu făptura lui,
                        C-ăsta-i omul dracului!
                        - Înălțate împărate,
                        Să trăiești cu sănătate,
                        Eu îți spun cu direptate
                        De trei palme-i lat în frunte
                        Și nu prea vorbește multe;
                        Apoi căutătura lui
                        Seamănă cu-a lupului;
                        Când se uită pe sub gene,
                        Și măria-ta te-ai teme...
                        Mustățile-i, ca la rac,
                        Și le-nnoadă după cap;
                        Face nodul cât pumnul
                        Și rânjește ca ursul,
                        De bubuie tot locul
                        Și ți-e groază de dânsul;
                        Lat e-n spate, gros în os,
                        Dar la față de hârtie,
                        De-ai putea pe ea a scrie,
                        Ș-apoi, ochișorii lui,
                        Ca murile câmpului!
                        Împăratul auzind
                        Pe Anița-așa vorbind,
                        Puterile îi pierea,
                        Măciucă păru-i suia,
                        Fața i se-ngălbenea,
                        Începu a tremura
                        Și Aniței îi zicea
                        - Tu, Aniță,
                        Birtășiță,
                        Rogu-te pe Dumnezeu
                        Și te jur pe capul tău
                        Să nu-i spui unde șed eu,
                        C-ăla mâncă capul meu!
                        Ăsta-i Gruia lui Novac,
                        Care țara ne-a prădat,
                        A prădat-o-n lung și-n lat,
                        De trei ori turcii-a tăiat
                        Și acum iar o venit
                        Cu gând rău de prăpădit.
                        Bată-mi-l-ar Dumnezeu
                        Pe el și pe tatăl său,
                        Că ei ne-au făcut mult rău,
                        Că ne-au ținut drumurile
                        Și ne-au tăiat capetele!
                        Dar, Aniță,
                        Birtășiță,
                        Ia, du-mi-te tu acasă
                        Și mi-l pune după masă
                        Și dă-i vin cu rozolie,
                        Ca să-l tragă la beție;
                        Dă-i vin cât el poate bea,
                        De plată nu întreba
                        Și dă-i vin cât va pofti,
                        De plată nu pomeni.
                        Și când vinul vei găta,
                        Vin-la mine, că ț-oi da,
                        Numai să-l poți tu-mbăta,
                        Că bun preț îi căpăta!
                        Anița, dac-auzea,
                        Anița ce mi-și făcea?
                        Acasă ea alerga
                        Și pe Gruia îl afla
                        Cum prin birt se preumbla,
                        Că nu mai avea ce să bea.
                        El atuncea ce făcea?
                        Mâna-n pozonar băga,
                        Cu galbeni plin-o scotea,
                        Galbeni pe jos resfira
                        Și din gură că-mi zicea
                        - Tu, Aniță,
                        Birtășiță,
                        Adă-mi vin cât pot eu bea,
                        Că-ți dau galbeni câți vei vrea;
                        Și când galbeni oi găta,
                        Pe uliță voi pleca,
                        De blagă m-oi încărca!
                        Iar Aniță,
                        Birtășiță,
                        Dacă ea mi-și auzea,
                        Bine, Doamne, îi părea,
                        Galbeni pe jos strângea
                        Și vin roșu aducea,
                        Vin bătrân cu rozolie,
                        Ca să-l tragă la beție.
                        Și Gruia ce mi-și făcea?
                        Multe buți de vin golea,
                        Dar pe urmă amețea,
                        Capul pe masă-l punea
                        Și curând că adormea.
                        Iar Aniță,
                        Birtășiță,
                        Dacă ea astea vedea,
                        Ferestrele deschidea,
                        La turci semn că le făcea.
                        Turcii-ncet s-apropiau
                        Și în birt că se băgau
                        Și cum pe Gruia-l vedea,
                        La el mi se repezea,
                        Dară vântul cum bătea,
                        Părul lui Gruia-l lățea,
                        Iar turcii, dacă vedea,
                        Vai, Doamne, cum mi-și fugea!
                        Dar-napoi iar se-ntorcea
                        Și pe Gruia mi-l lega
                        Cu trei funii de mătasă,
                        Ca mâna Gruii de groasă
                        Și cu trei de ibrișin,
                        Groase ca parii de fân;
                        Cu coatele îndărăpt,
                        Cu mâinile-ntoarse-n piept.
                        Ș-apoi ei pe el îl lua
                        Și-n temniță îl ducea,
                        Într-o temniță de piatră,
                        Chiar pe seama lui gătată.
                        Și aici cât îl ținea?
                        Șapte ani și jumătate,
                        Pân-se rupse șuba-n spate;
                        Șapte ani și două luni,
                        Mai pe-atâtea săptămâni,
                        Gruia-n temniță ședea
                        Pân-de-zile-i se ura.
                        Și Novac tot aștepta
                        Ca să-i vină Gruița;
                        Dar în zadar aștepta,
                        Că Gruia nu mai venea.
                        Atunci el ce mi-și făcea?
                        La un corb el poruncea
                        Și așa că mi-i zicea
                        - Corbule, puiuțul meu,
                        Țină-mi-te Dumnezeu!
                        Tu nu ești bun de lucrat,
                        Dară ești bun de zburat,
                        Du-te, -nciungiură țara
                        Și îmi caută pe Gruia,
                        Doară li-i putea afla,
                        Că eu bine te-oi ținea,
                        Carne de turc îi mânca
                        Și sânge du turc îi bea!
                        Atunci Corbul ce-mi făcea?
                        Aripile întindea,
                        Cu ciocul mi-și cloncănea,
                        Toată țara-nciungiura
                        Pân-pe Gruia mi-l afla,
                        La fereastră-i s-așeza
                        Și căuta și cloncănea.
                        Gruița Corbul vedea
                        Și bine mi-l cunoștea
                        Și din grai așa grăia
                        - Du-te tu la tatăl meu
                        Și spune-i că am zis eu
                        Să lase hodina toată,
                        Vină aici să mă scoată!
                        Și spune-i tătucului
                        Care-i gândul turcului,
                        Că pe vineri dimineața
                        Se gătesc să-mi ia viața;
                        Că funarii împletesc
                        Și bărdașii tot cioplesc,
                        Furcile îmi pregătesc.
                        Și vineri, la prânzul mare,
                        Mă vor scoate la pierzare!
                        Corbul, dacă auzea,
                        Aripile întindea,
                        În văzduh se ridica
                        Și la Novac se-ntorcea
                        Și așa că îi zicea
                        - Lasă cina la Domnul
                        Și cuțitul la focul,
                        Că-ți potopesc feciorul!
                        Că vineri de dimineață
                        Vreau să-i ia a lui viață;
                        Că funarii împletesc
                        Și bărdașii tot cioplesc,
                        Furcile îi pregătesc.
                        Și vineri, la prânzul mare,
                        Îl vor scoate la pierzare!
                        Novac, dacă auzea,
                        Ochii-n lăcrimi își scălda
                        Și din grai așa grăia
                        - Te mai scot o dată eu,
                        Chiar să-mi pierd și capul meu!
                        Apoi iute, cât gândești,
                        Țipa hainele domnești
                        Și-mbrăca călugărești.
                        Moș călugăr se făcea,
                        Armele și le-ascundea,
                        Murgul îl încăleca
                        Și îndată el pleca
                        Și la turci că se ducea.
                        Și așa că le zicea
                        - Bună ziua, turcilor,
                        Turcilor, voinicilor!
                        Auzit-am, auzit,
                        Lucru mie potrivit,
                        C-aveți un rob de pierzare;
                        Nu l-ați face de vânzare?
                        Că de cumva mi l-ați da,
                        Bucuros l-aș cumpăra
                        Și de cumva vi-i de dat,
                        Mie mi-i de cumpărat.
                        Și de-a fi cam tinerel,
                        V-aș da mulți galbeni pe el,
                        Ca să mi-l fac diecel;
                        Că la vreme de slăbie
                        N-are nime să mă ție
                        Și mi-a fi spre-ajutorie.
                        Ba, de n-ar avea cap greu,
                        L-aș învăța tot mereu,
                        Să rămână-n locul meu!
                        Turcii, cum îl auzea,
                        Toți din grai așa grăia
                        - Părinte, sfința-ta,
                        Noi robul nu ți l-om da,
                        Că nu-i neam de diecel,
                        Ci e neam de Novăcel!
                        Și nouă nu ni-i de dat,
                        Că pe el l-am judecat
                        Ca să fie spânzurat,
                        Că-i un mare blestemat.
                        Seamănă cu tatăl său,
                        Bate-mi-l-ar Dumnezeu!
                        Că de când s-a pomenit,
                        Tot așa ne-au prăpădit;
                        Că ne ținea drumurile
                        Și ne tăia capetele!
                        Novac, dacă auzea,
                        Turcilor că le zicea
                        - Dacă nu mi-l sloboziți,
                        Vă rog să nu-l potopiți
                        Până nu l-oi spovedi
                        Și de moarte l-oi găti!
                        Dar turcii se mânia
                        Că prea mult îi necăjea.
                        Atunci Novac ce-mi făcea?
                        Pozonarele-și vărsa,
                        Galbeni pe jos răsfira.
                        Turcii-a strânge se-ntrecea,
                        Iar Novac se întorcea
                        Și sabia ș-o scotea
                        Și pe toți turcii tăia,
                        Nici unul nu rămânea.
                        Apoi afară ieşea,
                        La temniță se ducea,
                        Unde era-nchis Gruia,
                        Lăcatele le rupea
                        Și pe Gruia îl scotea
                        Și din grai așa grăia
                        - Gruițo, copilul meu,
                        Tu faci tot de capul tău
                        Și n-asculți cuvântul meu,
                        Rău te bătu Dumnezeu!
                        Gruia noduri înghițea,
                        Dar nimica nu zicea,
                        Că el vina și-o vedea,
                        Apoi amândoi se lua
                        Și prin turci se întorcea
                        Și pe toți că mi-i tăia.
                        Pe unde Novac mergea,
                        Numai cu cotul cotea,
                        Uliți printre turci făcea.
                        Gruița mi-i abătea,
                        Iară Novac îi tăia,
                        Și turcii aşa pica
                        Cum pică vara iarba
                        Când o ajungi cu coasa.
                        Iar un turc cam bătrânel,
                        Vai de el, amar de el,
                        Se-nvârtea şi se codea
                        Și de Gruia se ruga
                        - Lasă-mă nevătămat,
                        Să duc veste la-mpărat
                        C-ai scăpat din Țarigrad!
                        Iar Gruia că-mi zicea
                        - Câine bătrân și spurcat,
                        Te-aş lăsa nevătămat,
                        Dar îi spune la-mpărat
                        Că de viteaz ai scăpat!
                        Apoi sabia trăgea,
                        Urechile îi tăia,
                        Nasul o țâră-i cârnea
                        Ș-apoi scăpat îl făcea.
                        Iară Gruia cu Novac
                        Se lua de după cap
                        Și se săruta cu drag.
                        Și lăuda pe Dumnezeu
                        Că i-a scăpat de la rău.
                        Ș-apoi ei că se lua,
                        Pe uliță că-mi pleca,
                        Multă blagă-și aduna,
                        Multe cară încărca
                        Și dincoace ei venea.
                        Cătră Țara Românească,
                        Fapta să ş-o povestească
                        La boieri ca dumneavoastră,
                        Dumnezeu să vă trăiască!
                        Și Novacii, cât trăia,
                        Tot mereu se veselea
                        Și la turci nu mai gândea!


 baladă populară culeasă de Gheorghe Cătană